Etichete

, ,

Cuvântul „scrisorar” nu există în dicţionarul limbii române. Ar putea fi echivalent cu „epistolar”, ca înţeles. Sigur, „scrisorar”, acest artificiu sau artefact lingvistic, are ambiguitatea care intrigă  şi o preţiozitate despre care nu ştiu să spun dacă-i arhaicizantă sau, dimpotrivă, modernă. Nu ştiu care-ar fi o traducere mai cuprinzătoare şi inspirată pentru „Pismovnik„.

Era absolut ilogic ca pleiada titanilor literaturii ruse: Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Beliaev, Gogol, Gorki, Puşkin, Nabocov – şi, ştiţi bine, lista ar putea continua – să nu aibă o continuare, o reprezentare modernă a spiritului slav. Ilogic şi imposibil.

Nu ştiam de existenţa şi scrierile lui Mihail Şişkin. Am citit o scurtă prezentare a cărţii sale (a acesteia, Scrisorar) pe Semne Bune (o organizaţie culturală pe care-o recomand cu entuziasm pentru calitatea certă a întreprinderilor ei), am comandat cartea şi ea a sosit.

Am făcut cunoştinţă cu ea, i-am prezentat habitatul, habitaclul (am luat-o cu mine în automobil), curtea de la ţară, cerul de septembrie, buricul  Universului, unde-mi petrec sfârşiturile de săptămână şi am citit din ea aşa cum guşti dintr-o delicatesă rarissimă. Nu am hăpăit-o, nu am înfulecat-o, am citit cu firimitura. Sunt pasaje atât de dense şi de vibrante încât ţi se face rău fizic. Trebuie să te opreşti, să faci altceva ca durerea, răul să se diminueze în intensitate. Nu am crezut că un om poate să scoată din cuvintele pe care le tot tocim de când există limbajul, esenţe, putere, mireasmă, jubilaţie; e ca şi cum ai stoarce în mână, dintr-o piatră seacă, un parfum care să umple Universul de taină şi prospeţime. Nu ştiu cum reuşeşte Şişkin să ivească limpezime şi putere de viaţă din nişte cuvinte uzate, dându-le o aură nouă şi învestindu-le cu puterea lor genuină…

E o carte de scrisori. Doi îndrăgostiţi care pot fi Adam şi Eva, Eu-l feminim şi Eu-l masculin (nu întâmplător, cred, numele femeii iubite este Saşa, Saşenka), Femeia şi Bărbatul îşi scriu. Pentru ca să se ţină unul pe altul în viaţă, pentru ca să nu cadă în neant. Redescoperind, prin scris, ceea ce au trăit şi n-au înţeles atunci când au trăit. Saşenka îşi aşteaptă iubitul. Aceasta este condiţia primordială a femeii, aşteptarea. Volodea, masculinul, yang-ul, se înrolează în armată şi pleacă la război. Aceasta este condiţia bărbatului, războiul. Din aceste două perpective, a aşteptării şi a războiului, cei doi trăiesc întreaga viaţă a omenirii scriind-o. Rescriind-o. Nu există un timp dat, un timp în înţelesul lui domestic. Cei doi călătoresc prin Cartea vieţii, trăind experienţele ce le sunt date oamenilor. Deşi Volodea, ca furier, îşi scrie scrisoarea care consemnează propria-i moarte, scrisorile continuă să fie scrise. Fiinţa continuă să existe, să simtă durerea, să iubească şi să viseze dacă este scrisă. Dacă cei doi n-ar fi despărţiţi în spaţiu şi timp, poate povestea lor de iubire ar fi una banală, anostă şi anonimă. Făcută din slove, tragedia singurătăţii, visarea iubirii, viaţa, cu ale ei mărunţişuri şi amintiri, tot acest scris devine pagină în „Cartea vieţii unde toate sunt scrise o singură dată”.  Timpul trăirii este amplificat, adâncit, nuanţat şi îmbogăţit de timpul povestirii.

O carte şi un autor care merită cunoscuţi de cei care cred în puterea cuvântului.

Recomandări: Ioan Usca, Mirela Pete, Mami Nineta, Adele Onete, Octavia Sandu, Paul Gabriel Sandu, G1b2i3, Elena Agachi, Ela Roseni, Digodana, Lecturi recenzate, Zinnaida, Luna pătrată, Flavius Obeadă, Rokssana, Schtiel, Cristian Simion.

Anunțuri