Etichete
Cuvântul „scrisorar” nu există în dicţionarul limbii române. Ar putea fi echivalent cu „epistolar”, ca înţeles. Sigur, „scrisorar”, acest artificiu sau artefact lingvistic, are ambiguitatea care intrigă şi o preţiozitate despre care nu ştiu să spun dacă-i arhaicizantă sau, dimpotrivă, modernă. Nu ştiu care-ar fi o traducere mai cuprinzătoare şi inspirată pentru „Pismovnik„.
Era absolut ilogic ca pleiada titanilor literaturii ruse: Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Beliaev, Gogol, Gorki, Puşkin, Nabocov – şi, ştiţi bine, lista ar putea continua – să nu aibă o continuare, o reprezentare modernă a spiritului slav. Ilogic şi imposibil.
Nu ştiam de existenţa şi scrierile lui Mihail Şişkin. Am citit o scurtă prezentare a cărţii sale (a acesteia, Scrisorar) pe Semne Bune (o organizaţie culturală pe care-o recomand cu entuziasm pentru calitatea certă a întreprinderilor ei), am comandat cartea şi ea a sosit.
Am făcut cunoştinţă cu ea, i-am prezentat habitatul, habitaclul (am luat-o cu mine în automobil), curtea de la ţară, cerul de septembrie, buricul Universului, unde-mi petrec sfârşiturile de săptămână şi am citit din ea aşa cum guşti dintr-o delicatesă rarissimă. Nu am hăpăit-o, nu am înfulecat-o, am citit cu firimitura. Sunt pasaje atât de dense şi de vibrante încât ţi se face rău fizic. Trebuie să te opreşti, să faci altceva ca durerea, răul să se diminueze în intensitate. Nu am crezut că un om poate să scoată din cuvintele pe care le tot tocim de când există limbajul, esenţe, putere, mireasmă, jubilaţie; e ca şi cum ai stoarce în mână, dintr-o piatră seacă, un parfum care să umple Universul de taină şi prospeţime. Nu ştiu cum reuşeşte Şişkin să ivească limpezime şi putere de viaţă din nişte cuvinte uzate, dându-le o aură nouă şi învestindu-le cu puterea lor genuină…
E o carte de scrisori. Doi îndrăgostiţi care pot fi Adam şi Eva, Eu-l feminim şi Eu-l masculin (nu întâmplător, cred, numele femeii iubite este Saşa, Saşenka), Femeia şi Bărbatul îşi scriu. Pentru ca să se ţină unul pe altul în viaţă, pentru ca să nu cadă în neant. Redescoperind, prin scris, ceea ce au trăit şi n-au înţeles atunci când au trăit. Saşenka îşi aşteaptă iubitul. Aceasta este condiţia primordială a femeii, aşteptarea. Volodea, masculinul, yang-ul, se înrolează în armată şi pleacă la război. Aceasta este condiţia bărbatului, războiul. Din aceste două perpective, a aşteptării şi a războiului, cei doi trăiesc întreaga viaţă a omenirii scriind-o. Rescriind-o. Nu există un timp dat, un timp în înţelesul lui domestic. Cei doi călătoresc prin Cartea vieţii, trăind experienţele ce le sunt date oamenilor. Deşi Volodea, ca furier, îşi scrie scrisoarea care consemnează propria-i moarte, scrisorile continuă să fie scrise. Fiinţa continuă să existe, să simtă durerea, să iubească şi să viseze dacă este scrisă. Dacă cei doi n-ar fi despărţiţi în spaţiu şi timp, poate povestea lor de iubire ar fi una banală, anostă şi anonimă. Făcută din slove, tragedia singurătăţii, visarea iubirii, viaţa, cu ale ei mărunţişuri şi amintiri, tot acest scris devine pagină în „Cartea vieţii unde toate sunt scrise o singură dată”. Timpul trăirii este amplificat, adâncit, nuanţat şi îmbogăţit de timpul povestirii.
O carte şi un autor care merită cunoscuţi de cei care cred în puterea cuvântului.
Recomandări: Ioan Usca, Mirela Pete, Mami Nineta, Adele Onete, Octavia Sandu, Paul Gabriel Sandu, G1b2i3, Elena Agachi, Ela Roseni, Digodana, Lecturi recenzate, Zinnaida, Luna pătrată, Flavius Obeadă, Rokssana, Schtiel, Cristian Simion.
Gabriela Savitsky 
Imi amintesti de casa…
Şişkin trăieşte şi scrie în Elveţia. 🙂
Un rus destept. Hai sa mergem pana la el. Ce zici ? Bem o apa plata, vorbim cu el, facem poze, pui pe blog si ne intoarcem impliniti.
Eu zic că are chiar geniu.
1. Nu ştiu ruseşte.
2. Nu călătoresc cu persoane cu identităţi false.
3. Eşti cam obrăznicuţ.
Update: Poate c-am fost nedreaptă cu tine şi comentariile tale. M-am frământat ieri să-mi dau seama ce m-a iritat şi m-a făcut să reacţionez aşa. Cred că e vorba de nick-ul tău afişat, adică „Vocea Rusiei”. Nu cred că e corect să arborăm identităţi cu care n-avem neapărat în comun. Nu cred că eşti pro-rus ci, mai degrabă că faci mişto. De cultura rusă nu se poate face în niciun caz mişto, altele putem să le ironizăm. Şi, în fine, spiritul tău de glumă nu e nimerit; nu alerg după vreo celebritate literară (fiind conştientă că talentul nu e contagios) cum nu alerg după nimic din lumea aceasta.
Cele bune.
Frumoasă prezentare, Gabriela ! Voi căuta cartea neapărat. Mulțumesc că te-ai gândit și la mine ! 🙂
Să fii sănătoasă !
Acest autor (bănuiesc că urmează să apară şi traducerile celorlalte cărţi) s-a pliat perfect pe aşteptarea mea subiectivă, desigur. Cum noutăţile şi realitatea Rusiei de astăzi ajung la noi distorsionat, e greu să afli ce se-ntâmplă cu adevărat. Iată că editorii români au prins curaj. Bine că măcar ei. Merită citită.
(Ar fi câteva obiecţii, să zicem influenţa prea vizibilă a lui James Joyce – care mie nu-mi place, mi se pare artificial – dar, în esenţa, cartea e minunată. :))
Sunt bine, sănătoasă, mulţumesc.
ok
Comme les années précédentes, le débat sur le budget européen s’engage comme un jeu de rôles qui paraît aussi détestable qu’inexorable : d’un côté, les dépensiers incoercibles, que seraient la Commission et le Parlement européen ; de l’autre, les sages ministres du Budget, économes de l’argent des contribuables. Imaginez un peu : au moment où tous les pays sabrent héroïquement dans leurs budgets nationaux, « Bruxelles » propose d’augmenter ses dépenses de près de 7% ! Sur quelle planète vivent donc ces eurocrates incorrigibles ?
Les acteurs eux-mêmes croient participer à un débat de sourds. Mais la bonne comparaison serait plutôt la parabole des aveugles : tout le monde perd de vue ce dont on parle vraiment. L’impasse budgétaire s’explique, non par un manque de moyens, mais par ce qui restera un cas d’école de mauvaise gestion politique : à Bruxelles ; dans les capitales nationales ; et entre les deux niveaux.
On s’en tiendra au cas des fonds structurels, ou fonds régionaux, qui représentent près de 40% du budget.
Comme dans tous les budgets publics, on distingue des crédits d’engagement et des crédits de paiement. Une opération ne peut être lancée que si l’on est sûr de disposer de l’argent nécessaire : ce sont les crédits d’engagement, sur la base desquels sont subventionnés les marchés, après ventilation par Etat membre et programmes opérationnels. Si l’opération dure plusieurs années, les prestations sont réglées au fur et à mesure à partir des crédits de paiement.
La vraie décision politique porte donc sur les crédits d’engagement : une fois l’opération engagée, le paiement n’est plus qu’une conséquence technique, juridique, comptable, inéluctable. Et jusqu’à une période récente, le débat annuel sur le budget européen ne portait bien que sur les engagements. Seulement voilà : le budget européen est financé par des contributions des budgets nationaux, et celles-ci sont versées sur la base d’appels de fonds de la Commission européenne en fonction des besoins de paiements. La crise de la dette ayant fait peser des tensions insupportables sur les budgets nationaux, depuis trois ans les gouvernements se désintéressent totalement du débat politique sur le budget européen, laissant leurs représentants se battre exclusivement pour réduire les paiements.
C’est un mauvais combat : les paiements ne reflètent pas les choix politiques. C’est un combat perdu d’avance : l’échéance n’est que retardée, de quelques semaines ou de quelques mois. Et surtout, c’est un combat perdant-perdant pour les Etats membres, autant que pour la politique européenne.
Lorsqu’un projet local est financé avec des crédits européens, l’autorité de gestion qui assure la maîtrise d’ouvrage règle les fournisseurs, puis demande à la Commission le remboursement de sa part de la dépense. Un remboursement qui ne peut être effectué qu’à partir de crédits de paiements. Si bien que les crédits de paiement demandés par la Commission ne sont que l’addition des demandes faites par les Etats membres, demandes qui correspondent à des dépenses déjà décidées par ceux-ci et, le plus souvent, déjà faites. Ainsi, les crédits de paiement ne sont pas « l’argent de Bruxelles », mais bel et bien « l’argent des 27 Etats membres », les droits de tirage que ceux-ci exercent légitimement envers l’Union. Et pourtant, chaque automne, quand les 27 ministres du Budget rencontrent la délégation de 27 députés européens pour décider du montant du budget annuel, chacun des acteurs joue à contre-emploi : les ministres se battent pour réduire les remboursements qui leur reviennent, et les députés plaident pour honorer les engagements des Etats ! Pire : chacun est de bonne foi.
Comment cette situation ridicule est-elle possible ? Tout simplement par le fait que, dans la plupart des Etats membres, l’autorité qui demande les remboursements à Bruxelles n’est pas la même que celle qui négocie le budget communautaire. Parfois, ce sont les collectivités territoriales elles-mêmes qui s’adressent directement à la Commission, sans passer par leur administration centrale. Il n’est pas rare qu’un ministre du Budget ignore la somme des demandes faites à Bruxelles par les collègues de son propre gouvernement. D’autres ont les moyens de savoir, mais préfèrent apparemment ne pas y regarder de trop près. La Commission a encouragé maladroitement la confusion générale, en gardant pour elle les informations provenant des capitales nationales, tout en se réservant le droit de réviser unilatéralement certaines demandes sur la base de critères qui lui sont propres, dans une cuisine comptable dont elle se réserve jalousement le secret. Ce faisant, elle achève de « bruxelliser » des demandes de paiements qui auraient dû rester nationales.
En cet automne 2012, cette procédure aberrante atteint un paroxysme qui remet en cause les décisions prises par le Conseil européen de juin dernier. Le 28 juin, en adoptant un « pacte de croissance », le Conseil européen a décidé de consacrer 120 milliards d’euros, au niveau de l’Union, au soutien immédiat de l’activité économique, dont 55 milliards de « crédits supplémentaires » (sic) provenant des fonds régionaux. Mais la machinerie budgétaire pilotée par leurs propres ministres est partie pour aboutir au résultat exactement contraire. Formulées par les Etats membres eux-mêmes, les demandes de crédits de paiement correspondant aux opérations déjà achevées ou en cours d’achèvement sont évaluées à une dizaine de milliards supplémentaires pour la seule année 2012. Si ces crédits ne sont pas ouverts, ce n’est pas le Parlement européen qui souffrira, ni la Commission, mais les collectivités locales et les budgets nationaux qui ne seront pas remboursés des dépenses qu’ils ont faites.
On peut évaluer l’ordre de grandeur du manque à gagner pour chaque pays. Pour la France, sur le seul exercice actuel, la perte représentera environ 400 millions de moins pour les investissements régionaux. Pour une région moyenne telle que l’Aquitaine, cela signifiera environ 10 à 15 millions de crédits européens promis dont le remboursement sera renvoyé sine die. Très à l’avant-garde pour comprimer les dépenses européennes, le Royaume-Uni se privera d’environ 180 millions de remboursements de l’Union.
Le manque à gagner sera encore plus élevé pour les pays qui ont le plus besoin des financements européens : de l’ordre de 600 millions pour la Grèce et 900 millions pour l’Espagne ! Au moment même où le Conseil européen met en place, dans la douleur, des mécanismes coûteux de soutien à ces pays. Et ces besoins ne sont pas prêts d’être satisfaits puisque les ministres du budget entendre réduire encore de 1,6 milliards les crédits de paiement de l’année à venir dans le seul domaine de la Cohésion.
En ce début d’octobre, le FSE est en cessation de paiement. Les programmes Erasmus le seront dès la semaine prochaine. Le programme-cadre recherche et les crédits d’aide à l’innovation le seront à la fin du mois. Qui donc sera rassuré de cette incapacité de l’Union d’honorer ses engagements ? Ni les opinions publiques, ni les marchés financiers.
Ainsi, les gouvernements se sont enfermés dans une logique qui est contraire à l’intérêt de chacun et qui contredit de manière choquante les engagements les plus solennels d’accroître la solidarité européenne et de soutenir la croissance. Il est temps d’en sortir.
Pour le budget 2013, le Parlement a bien l’intention d’engager un débat politique : donc, de négocier sur le montant du budget et sur ses priorités politiques à partir des crédits d’engagement. Nous considérons que, sur les crédits de paiement, la charge de la preuve incombe à ceux des Etats qui nient que deux et deux font quatre. Nous invitons la Commission à demander aux autorités nationales habilitées de certifier, dans un document rendu public, le niveau et la répartition des demandes complémentaires de crédits de paiement pour 2012 et l’actualisation de leurs besoins pour 2013.
Si cette suggestion est retenue, je proposerai au Parlement de retenir purement et simplement l’addition de ces besoins pour fixer les chiffres définitifs de crédits de paiement.
Dans le cas contraire, nous demanderons à la Commission de publier l’ordre de grandeur du manque à gagner pour chacun des Etats, des régions, des opérations et des programmes concernés. Chacun sera mis publiquement devant ses responsabilités.
Alain Lamassoure
Radu,
Dă-l în mă-sa de buget european!… Există lucruri mult mai importante pe lumea asta decât o Uniune Europeană care va avea soarta tuturor imperiilor. Dacă nu or să implanteze, desigur, cip-uri cetăţenilor şi or să-i controleze cu telecomanda. Oricum, noi nu vom mai fi pe-aici, atunci. Nu e clar că suntem colonie? Da, chiar şi-n colonia penitenciară se poate visa. E tot ce-ţi rămâne.
Făcătura asta iudeo-masonică (UE) surprinde prin obrăznicia și impertinența cu care o mână de ovreiași, complexați de faptul că n-au o țară a lor ( sigură și pe măsura banilor pe care-i învârt ), din motive care în cea mai mare parte le aparțin, s-au gândit să-și tragă una cât Europa (deocamdată !) !
Profitând de autoculpabilizarea tălâmbă a Germaniei, statul cu cea mai mare pondere europeană din mai toate pdv, de o rețea iudaică foarte puternică în Franța și alte state vest europene, dar și de ignoranța și setea de parvenire a statelor est europene, dornice să consume capitalism cu polonicul, după abstinența din perioada comunistă, au pus pe roate un colos cu picioare de lut, reușind să aducă în pragul disperării mai toate națiunile care au pus botul la această teribilă cacealma !
Care se trezesc cu suveranitate ciuntită sau chiar fără ea ( depinde de cei care au ajuns impuși, cumpărați sau șantajați de ei, în fruntea statelor ), de dragul apartenenței la o nouă formă de colectivizare, mai crâncenă decât cea comunistă, de altfel tot de ei inventată și implementată !
Sincer să fiu așteptam mai de mult să se trezească alții înaintea românilor ( germani, francezi, polonezi, unguri, spanioli, portughezi, etc.) să conștientizeze pericolul și să spună stop acestei criminale uniuni iudeo-masonice, dacă românii se pare că dorm pe coadă, ca de atâtea ori de-a lungul veacurilor, până le ajunge focul la noadă !
Articolul lui Alain Lamassoure a apărut destul de târziu, dar este binevenit să se alăture corului (aproape) robilor europeni !
Numai de citit cărți nu-mi mai ardea, dar în urma splendidei tale recomandări n-o să am încotro !
Mai ales că fiecare dintre noi a are câte un Scrisorar păstrat, dacă nu viniovat, în taină, cel puțin în inimă .
Acesta este Adevărul, ce-a câştigat inima ta pe drumul – nu totdeauna lin – al vieţii.
Şi cred că nimic nu ne apropie mai mult de Adevăr cum o face Frumosul.
Tehnica ne-a transformat în nişte mici monstruleţi … Arta ne poate reda dimensiunea umană.
Pingback: Planeta cuvintelor | Nicu Scutaru
Multumesc pentru recomandare. Adevarul e ca in ultima vreme am inceput sa citesc mai multe recenzii si recomandari decat carti..
Am călcat şi eu prin apa de care vorbeşti. 🙂 Cred că e o etapă necesară. În copilărie am citit mii de cărţi, unele mult peste puterea mea de pricepere – presupun că ele m-au tras de cap, în sus; apoi, în liceu şi în facultate am citit recenzii, critică, interpretări, adesea contradictorii. Apoi, a venit viaţa cu furci, topoare şi responsabilităţi, cu ponoseala cotidiană dar şi cu miracolele ei şi n-am mai avut vreme de cărţi. Iar acum … mi-e greu să citesc orice; dacă nu e foarte bine scrisă şi dacă nu ma ridică de la pământ în primele 20 de pagini, o dau la o parte…
Iar critica de întâmpinare la noi … e cum e, sublimă dar lipseşte cu desăvârşire pentru că viaţa literară e ea însăşi atinsă de morbul acestui capitalism original.
Dar aceasta chiar este o carte care merită.
Pingback: Un amalgam plin de… amenintari… « Motanul Incaltat
Pingback: Astronautul – 2 « Ioan Usca
este o algere traumatizantă, pentru mine, între cîteva sms-uri la cazuri umanitare și cumpărarea unei cărți
și pînă anul ăsta nu am avut-o 😦
îmi hrănesc frustrarea imensă citind recenzii și puținele pdf-uri ori cărți publicate pe scribd
Înainte să-mi amputeze idiotul absolut Boc Emil veniturile, îmi cumpăram şi eu cărţi.
În genere, nu o fac dar p’-asta am cumpărat-o.
Mi-am amintit acum, ceva: pe vremea lui Ceauşescu, Cel mai iubit dintre pământeni circula incognito. Mi-a împrumutat-o profesorul de română (ca şi Orgolii şi Refugii, ale lui Augustin Buzura, Pământul deocamdată, al lui Păunescu, şi altele, şi altele, unele erau tipărite la linotip). Ca s-o am pentru mine, am copiat-o, toată. 🙂
Déjà vu 🙂
eu mi le băteam la mașină: prima pagină normală următoarele foițe ultra subțiri (nu știu să mai fie hîrtie d-aia) în funcție de cîți doritori existau printre prieteni și colegi
apoi le legam în coperți de dosare
am și-acum astfel de ”cărți” (de poezie ”interzisă” mai ales) doar ale mele.. și ce dragi mi-s
🙂
Eu, vorba Elenei, tot ce am port cu mine. 🙂
Am dăruit tot.
N-am citit cartea lui Șișkin, dar voi căuta-o. Nici eu n-am timp să citesc orice, deci mă bazez pe recomandarea de aici. E bine să ne recomandăm cărți. Mulțumesc.
Nu ştiu dacă timpul, neapărat. Iau o carte, la întâmplare, în librărie şi citesc în diagonală. Dacă nimic nu se acordează cu cerul meu de gânduri, o las.
A fost distinsă cu „Cea mai bună carte rusă”, mă gândesc că ei nu premiază ca la noi… 😉 Dar nu numai de asta; dacă n-ar fi fost o carte, n-o recomandam, nu fac publicitate pe blog pentru că … mi se pare necinstit şi, oricum, ar suna fals. Aşa cum am spus, după marii clasici ruşi, era imposibil să nu apară un scriitor modern de valoare.
Pingback: Marcel Dyf (7 octombrie 1899 – 16 septembrie 1985), pictor impresionist francez « my heart to your heart
http://glsa.ro/arad/cultural/69434-literatura-boema-rubrica-de-recomandari-literare-cu-anca-giura-2.html
m-a cucerit, îl trădez pe Makine cu Şişkin de-acuma.
Mulțumesc pentru aprecierea la rubrica mea din ziar. Am spațiu limitat acolo așa că am scris pe scurt. Mai detaliat va apărea pe bookblog.:) …sau pe ,,evaziuni spontane”.:)
Astept cu interes. 🙂 Ma bucur ca ne-am intalnit prin intermediul lui Siskin.