Pentru Cella, dar nu numai…

Deschid Gazeta de seară de ieri şi acolo scrie despre noi doi. Scrie că la început va fi din nou cuvântul. Da, deocamdată, la şcoală li se bagă în cap copiilor, tot pe stil vechi, că mai întâi a fost o explozie mare şi tot ce a existat s-a împrăştiat în toate părţile.

Şi cum că toate ar fi existat dinainte de explozie – şi cuvintele încă nespuse, şi toate galaxiile văzute şi nevăzute. Tot aşa, în nisip trăieşte viitoarea sticlă şi firele de nisip sunt, iată, seminţele acestei ferestre dincolo de care tocmai a trecut un băieţel cu o minge băgată sub tricou.

A fost aşa, o concentrare de căldură şi lumină.

Şi, ca dimensiuni, cămăruţa asta, fără ferestre şi fără uşi, plină de oameni , ne spun oamenii de ştiinţă, era cam ca o minge de fotbal. Sau ca un pepene. Iar noi eram nişte seminţe în interiorul lui. Şi, uite, totul s-a copt acolo şi, după ce s-a umflat, a pocnit pe dinăuntru.

Arheopepenele a plesnit.

Seminţele au zburat care încotro şi au făcut rădăcini.

O sămânţă a dat un lăstar şi lăstarul a devenit copacul nostru, iar umbra ramurilor lui alunecă pe pervaz.

O alta a devenit amintirea unei fetiţe care voia să fie băiat – în copilărie, la un bal mascat, a fost costumată în Motanul încălţat şi toţi voiau să o tragă de coadă iar, în cele din urmă, i-au rupt-o, de a trebuit să meargă aşa, cu coada în mână.

Cea de-a treia sămânţă s-a spart acum mulţi ani şi a devenit un tânăr căruia îi plăcea când îl scărpinam pe spinare şi ura minciuna, mai ales când toţi încercau să-l convingă de la toate tribunele că nu există moarte, că toate cuvintele ce sunt scrise sunt un fel de tramvai ce te duce în nemurire.

Conform horoscopului druizilor, el era Morcov.

Înainte de a-şi arde jurnalul şi toate manuscrisele, el a scris o ultimă frază îngrozitor de ridicolă:”!Harul m-a părăsit” – am apucat să citesc asta înainte ca tu să-mi smulgi caietul din mână.

Stăteam lângă foc şi ne acopeream feţele cu palmele, privindu-ne oasele degetelor ce se conturau prin ţesutul roşu translucid. De sus cădeau fulgi de cenuşă – paginile arse, calde.

Da, era cât pe-aci să uit, într-o zi însă tot ce e important se încheagă din nou.

Vova – Morkovka, pe unde eşti tu acum?

Şi ce pot să-ţi povestesc de pe-aici? Julie – prostuţa se tot chinuie, îi tot scrie scrisori iar Saint-Preux ăsta cu inima crudă scapă cu nişte epistole glumeţe, uneori în versuri, rimând scrumbii cu pustii, muniţie cu apariţie, beţia rondei cu surâsul Giocondei (apropo, tu ai înţeles de ce zâmbeşte ea?. cred că eu am înţeles), buric cu puternic.

Dragul meu!

De ce ai făcut asta?”

(Fragment din romanul „Scrisorar; Mihail Şişkin, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012, traducere şi note Antoaneta Olteanu)

Anunțuri