Euforia electorală – câtă fusese – s-a risipit nefiresc de repede. Am devenit compulsivi – vorba demisului – în aceşti 8 ani de vânătoare, de hăituială continuă? E greu de presupus că textura unei naţii poate fi rărită şi destrămată în doar în 8 ani. Dar nu e imposibil, depinde de tenacitatea şi inventivitatea celui care experimentează. Şi totuşi, nu mai ştim să înţelegem bine o victorie.

Acum 23 de ani, Silviu Brucan ne-a enervat pe toţi fără excepţie cu zicerea lui. L-am apostrofat imediat de comunism, ştergându-i cu o stucheală cei 20 de ani petrecuţi ca ambasador în USA. Silviu Brucan a spus, în 1990, că vom avea nevoie de 20 de ani pentru a deprinde democraţia. Estimarea lui se înscrie în marja de eroare. Iată, ne-au trebuit 23, dacă nu cumva mai avem nevoie.

Cochetând cu puterea, convieţuind cu ea, umplându-se de ea şi juisând de plăcere, conducătorii noştri de după 1989, cu rare excepţii, n-au ştiut s-o stăpânească şi au sfârşit fie otrăviţi, fie smintiţi fie pur şi simplu înghiţiţi. Puterea este o ştimă letală; e destul un moment de neatenţie şi te-a imobilizat, ţi-a paralizat centrul deciziei, te-a gonflat şi ai pierdut contactul cu realitatea.

Alegerile din România din aceşti 23 de ani trecuţi de la „implementarea democraţiei” au avut mereu un singur rol: să dezumfle baloanele orgoliilor celor care, şi ei desemnaţi prin aceiaşi metodă, aleşi deci, ajungeau să se creadă zei şi să considere că nu-i merităm, că suntem o gloată ineptă, o adunătură de jerpeliţi decerebraţi, un conglomerat de guri şi de burţi iar ei sunt suprema manifestare a condiţiei de om. Cei mai mulţi, coborâţi brutal din înaltul demiurgicelor lor ocupaţiuni în colbul anonimatului, s-au făcut ţandări. Puţini au reuşit să îmblânzească acest demon şi să-l transforme într-un instrument al binelui colectiv. Foarte puţini.

În aceşti opt ani de rătăcire-n pustiul portocaliu am fost supuşi la toate caznele la care poate fi supus un popor. Sau la care n-ar trebui să fie supus. Exod. Sărăcie. Dispreţ. Minciuna. Demolarea valorilor. Ură. Egoism. Tupeu. Gregaritate. Izolare. Deposedare. Cinism. Brutalitate.

Statul, Puterea, instituţiile, pârghiile decizionale au fost confiscate şi însuşite de o haită de suboameni. Ca o mare de sclavi, nu existam decât pentru că ei ne permiteau să existăm. Şi ne permiteau să viem exclusiv pentru ca ei să se îmbogăţească, să se umfle, să triumfe. O mare de sclavi păzită, înveninată, bântuită, infiltrată de paznicii lor. Ne-au limitat mijloacele de a exista doar la strictul necesar în timp cei ei, Puterea, Aleşii huzureau şi se băteau pe burtă.

Am avut doar câteva supape: internetul (controlat şi el), prietenii (tot mai puţini şi ei) şi o televiziune. Nu trebuie să uităm anii aceştia – deşi memoria colectivă e fluctuantă, selectivă şi, uneori, amnezică. Nu trebuie să uităm, nu avem dreptul. Am trăit, în aceşti ani ai regimului Băsescu, la Ferma lui Orwell.

Acum, am reuşit să le tăiem tentaculele. Încă puţin şi vom reuşi să strivim şi capul caracatiţei ce sufocă ţara. Şi noi ce facem? Dar nu ne mai place câştigătorul – pe care noi l-am ales! Dar nu are cravată, câştigătorul! Dar nu are breton! Dar de ce poartă mănuşi? Dar cine e acest câştigător, oare noi l-am vrut?

Să-şi fi produs efectele devastatoare regimul halucinogen pe care l-am suportat? Oare să fi murit în noi puterea certitudinii că deciziile colective sunt corecte?

Or să se găsescă destui care să-mi răstălmăcească vorbele, nu-mi fac iluzii. Care să mă plaseze repejor în vreun insectar. Doar eu ştiu care este preţul acestor ani: un infarct, deznădejde, sărăcie, izolare, imposibilitatea de a ieşi la liman, uciderea ultimei fărâme de speranţă. Iadul nu este întuneric, este lipsa oricărui licăr de lumină.

Victor Ponta (pe care l-am privit, de când a câştigat preşedinţia partidului, cu maximum de rezervă) a reuşit o mutare absolut genială. Nu va putea fi băgat în corzi de nimeni: nici de PC, nici de liberali, la o adică, prin stabilirea unei punţi cu UDMR-ul. Da, n-am uitat ce vor ungurii şi ce au făcut astă-vară, dar n-am uitat nici că PUR-ul lui Voiculescu a făcut posibilă majoritatea toxică a lui Băsescu cu soluţia lui imorală! N-am uitat nici guvernul de „uniune naţională” al imaturului Geoană. Pot să înţeleg tânguiala generală că ungurii au pătruns iar la borcanul cu miere, dar e timpul ca tânguiala să înceteze pentru că devine penibilă.

În sfârşit, regimul Băsescu a apus! Cine vrea să plângă, e liber s-o facă.