Winter-Sunrise

Trăim precum ne mână Austrul dătător de speranţă şi artizan al unei noi germinări şi Crivăţul cel aspru ce închide ermetic, în gheaţă, lumina şi puterea de viaţă.

Soarele se micşorează şi-şi pierde puterile ajungând în solstiţiu aproape sleit, un cerc palid şi încercănat, galben şi nepunticios, abia se ţine deasupra zării cu puţine şi disperate puteri, să nu se prăbuşească-n neantul care ne-ar pierde pe toţi. Apoi, la Crăciun, odată cu Naşterea ritualică a Mântuitorului, începe să crească, să sporească, să-şi întingă mantia în pulberea zăpezilor şi să se reflecte fericit în oglinzile gheţii, tăvălindu-se-n nămeţi şi săgetând apele încremenite.

Suntem istoria, parcursul, poticnirile sau înfoierile soarelui nostru. Deşi îl ignorăm cu indiferenţă, de el depinde viaţa, visarea, lenea, expansivitatea, iluzia, bucuria, iubirea, de el depind întemeierile şi distrugerile noastre. Deşi asta nu ne interesează sau considerăm că aşa trebuie să fie, e dreptul nostru inalienabil: soarele trebuie să fie acolo, să răsară şi să apună, să încăzească şi să susţină viaţa. Dacă nu vrem să fim credincioşi, dacă nu vrem să acceptăm existenţa lui Dumnezeu şi Naşterea Fiului lui preaiubit pe care l-a lăsat se să răstingnească pentru ca noi să ne mântuim, putem măcar să credem în Soare şi să ne acordăm inimile cu pulsaţia lui.

Nu m-aş fi gândit la toate acestea, sau nu m-aş fi oprit asupra acestor observaţii dar, în iarna aceasta, cred că pentru prima dată în mulţii mei ani, am simţit că soarele e o fiinţă eterică vie. Nu e doar un bulgăre de materie incandescent. Este o conştiinţă responsabilă, o entitate ce empatizează cu noi, fiinţe inconştiente şi iresponsabile, trufaşe şi egocentrice. L-am urmărit cu se opinteşte deasupra orizontului şi, aşa lipsit de putere, ne-a încălzit planeta măcar puţin, cât să nu dispărem în frigul cosmic. Ca un părinte care-şi iubeşte şi-şi veghează cu dragoste egală copiii, indiferent cum sunt ei, buni sau sceleraţi. Apoi s-a cufundat în apus şi ne-a lăsat o noapte lungă să avem vreme să cugetăm la toate ale noastre, ticăloşii sau fapte bune, căderi sau elanuri, greşeli conjuncturale sau avânturi prosteşti.

Dacă nu credeţi că trăim într-o lume fermecată, ţinută deasupra neantului de o Iubire inexplicabilă, uitaţi-vă la perfecţiunea unui fulg de nea, la echilibrul ce se înstăpâneşte iar şi iar, la eforturile copacilor de a se adapta mereu la condiţiile noi, la florile ce smălţuiesc, vara, câmpurile şi la florile de gheaţă ce înveselesc geamurile. Cu desene din cele mai uluitoare. Deşi vaporii de apă care circulă nevăzuţi între oameni, în spaţiile ocupate de oameni, se otrăvesc şi se schimonosesc de gândurile nefireşti şi de vorbele rele ale acestora, tot mai găsesc putere să semene cu stelele. Tot mai găsesc, dintr-o memorie ancestrală, reţeta pefecţiunii crinilor, a arcuirilor cârceilor de zorea sau dantela lintiţei de baltă. Deşi noi facem tot ce putem să otrăvim pământul, apa, aerul, ele se încăpăţânează să ne arate perfecţiunea, puritatea, frumosul.

Nu ştiu ce soartă va avea omenirea sau ştiu dar nu vreau să spun, ca nu cumva cuvintele să cheme realitatea. Oricum, dacă vom continua aşa, plini de ură, gânduri ucigaşe, invidie, egoism, nepăsare, amoralitate sau imoralitate, indiferenţă sau pur şi simplu prostie, dacă nu ne vom întoarce la sufletul pe care l-am primit la naştere, la bucuria de a fi împreună, la căldura sentimentelor bune, la fericirea de a dărui, la împărtăşire şi la umilitate, se vor arăta zorii negri ai întunericului.

Binele şi răul se află în om. Şi numai el poate decide de partea cărui soare vrea să fie.

Să avem înţelepciune în alegerile noastre. Vă doresc un an bun, cu soare prieten.