father-jofré-protecting-a-madman-1887

Father Jofre Protecting Madmann – Joaquin Sorolla

Aristotel – care nu mai ştia că e Aristotel – umbla în orele „de voie” prin curte, fără ţintă. Se uita preocupat la câte-o frunză, o ridica de pe alee şi o studia îndelung. Alteori gesticula şi spunea cuvinte disparate. Mintea lui, ca o oglindă  veneţiană spartă în miliarde de cioburi, nu reuşea să replice decât frânturi infime din realitate. Se abandonase acestei prostraţii; nici nu mai voia să ştie cine este sau ce a făcut până acum şi dacă mai făcuse şi altceva decât să se surpe în somn, să-şi rezolve necesităţile fiziologice şi să înghită medicamente. Asemeni unui drogat, cutreiera o realitate a lui, interioară şi imaginară, ca un prizonier într-un balon uriaş cu pereţi opaci. Placenta de care se despărţise când venise în lumea aceasta se materializase nu se ştie cum şi îl îngloba urzicându-l şi izolându-l agresiv de lume, ţinându-l sechestrat şi neputincios. Vorbea cu copacii, cu aerul, cu venele lui, cu degetele şi cu şireturile de la pijamaua soioasă, cu zidul de cărămidă roşie în faţa căruia stătea uitat desenând cu degetele-n gol. În catul dinspre apus al spitalului se aflau bucătăria, spălătoria, călcătoria şi câteva dependinţe. Mirosurile care exalau din acea clădire văruită în galben-pai exercitau asupra pacientului o fascinaţie inexplicabilă. Se apropia încet, cu paşi de robot defect, se posta în faţa ferestrei cu geamuri vopsite în verde până în treimea superioară şi aştepta acolo. Sau nu aştepta, pur şi simplu adulmeca un fir subţire din memoria lui destrămată şi încâlcită, un fir pe care să-l prindă şi de care să-şi lege individualitatea lui al cărei sens zbura imponderabil.

Într-o zi, înduioşat poate de aspectul de câine ogârjit, răpciugos şi bătut al creaturii care se posta în faţa ferestrei, un tânăr de la bucătărie, subţiratec dar bine legat, cu o claie de păr creţ învârtejindu-i-se deasupra frunţii şi cu nişte ochi negri ca piperul, îl privi ezitant şi-i făcu semn să intre. Făptura dezarticulată ca o păpuşă de cârpe nu înţelese gestul sau nu-i atribui nicio semnificaţie. Repetă, la rândul lui, gestul celuilalt. Tânărul renunţă; intră înapoi în bucătărie. După un timp, se întoarse cu o farfurie. Pe farfurie, aşezate frumos: brânză, salam, felii de roşie şi de castraveţi, două chifteluţe. Îi arătă că-s pentru mâncat simulând că ia din farfurie şi duce la gură, apoi că mestecă şi că-i place. I-o lăsă pe pervaz, ridică din umeri şi dispăru. Aristotel se apropie de farfurie, luă o bucăţică, o ţinu în gură, înghiţi. La început mestecă, apoi înfulecă fără să respire. Primeau mâncare dar mâncarea era invariabil gătită din mereu şi mereu aceleaşi legume fierte şi răsfierte: cartofi, varză, fasole, mazăre. Carne, arareori, foarte puţină. Gustul roşiei îi explodase în cerul gurii. Mirosul salamului i se păruse dumnezeiesc. Brânza îi înflorea cerul gurii, castraveţii se spărgeau ca nişte capsule eliberând răcoare delicioasă. Nu lăsă nicio firimitură.
Operaţiunea se repeta de câte ori tânărul era de serviciu la bucătărie. În unele zile, Aristotel stătea ca un câine ore în şir în faţa ferestrei verzi, până îl luau infirmierii pe sus, cu îmbrânceli. După vreo trei săptămâni, câştigând încredere, într-o zi îl urmă în bucătărie pe tânărul binevoitor. Acesta se postă în faţa lui şi-l cercetă cu mare luare-aminte. Îi arătă cum să deschidă gura, îi examină limba. Aristotel se supuse. Apoi, îi închise gura, arătându-i el însuşi cum, şi-i examină pleoapele inferioare, trăgând un pic de ele în jos, cu indexul.

– Eşti varză, băiete! … murmură el. Anemie, sub nivelul mării. Şi pupile, ca la toxicomani. Ce iei? La privirea nedumerită a neajutoratului, detalie: Ce medicamente iei?

Aristotel ridică din umeri. Nu ştia.

– Eu mi-s Ambrozie. Aşa mă cheamă. Da’ să nu spui nimărui că vii pe-aici, că nu mă mai vezi! Ai înţeles? … Dacă vorbeşti, adio păpică! Bă, ai auzit?

Aristotel încuviinţă de mai multe ori din cap că da, auzise şi înţelesese.

– Nu mai înghiţi medicamentele! Mă auzi? Nu le înghiţi! În două luni eşti pe deal, cu pământ pe tine, dac-o ţii aşa!

Aristotel îl privi îngrozit. Ridică din umeri şi-i ţinu acolo sus şi clătină din cap cu înţelesul că nu ştie ce să facă.

Ambrozie se uită pe masă, se duse la dulap, luă dintr-un borcănel ceva în palmă şi veni în faţa nedumeritului. Deschise palma.

– Ziceam că astea-s pastilele – îi arătă cinci boabe de piper. Le bagi în gură aşa-a-a, şi-acu’ bei apa! – adăugă, turnându-şi apă într-un pahar şi dându-l peste cap. Apoi, cu grijă, scoase boabele de piper şi le puse în căuşul palmei arătându-i-le lui Aristotel care-l privea fermecat. Acum exersează. Dacă nu reuşeşti pân’ la prânz, adio roşii, brânză şi portocală. Azi ţi-am pregătit o bucată de friptură. Era pentru doctor da’ i-am făcut-o jumate, că el şi-aşa-i cât China. Deci, ai înţeles? Dacă mai înghiţi pastile, într-o lună jumate eşti în groapă, pe deal, cu o scândurică pe care-i văpsit un număr. … Cum te cheamă?

– N-n-nu mai ştiu … şopti Aristotel, ruşinat. Nu mai ştiu nimic…

– Las’ că-ţi aduci tu aminte! – zise, încrezător, după un moment de reflecţie, Ambrozie. Da’ ce-ai făcut, de s-au pus ăştia pe tine cu trotilele să te omoare?

– N-n-n-nu ştiu … N-am făcut nimic … Nimic …

– Te cred. Dacă tu n-ai făcut nimic şi eşti de-a muritului, închipuie-ţi ce păţesc cei care-au şi făcut ceva… Adevăru’-i că aşa-mi spune şi mie inima … că nu eşti un ticălos. Cine ştie ce-i fi făcut… Da’ moarte de om nu pari să fi făcut. Hai, acuma exersează cu pastilele! La prânz, când vine cu cu medicaţia, te faci că le-ai înghiţit şi pe urmă te faci că dormi!… Bă, ai înţeles?

– D-d-d-da!

Aristotel luă cele cinci boabe de piper, le puse pe limbă, încercă să le fixeze după molari, bău o înghiţitură de apă. Nu reuşi. Mai luă din borcănel cinci boabe, repetă, tot nu reuşi. Boabele alunecau pe gâtlej. Pe chipul lui palid şi grav, acoperit de o peliculă subţire de transpiraţie rece se putea citi disperare, încordare, groază. Nu ştia nici el de unde urcase în el acest petec mic de luciditate pe care-l lumina tânărul cel binevoitor. Chiar realiza şi el că mai are câţiva paşi până în prăpastie, dacă nu se opreşte cumva din drumul ireversibilului. La a şaptea încercare reuşi. Nu înţelegea prea bine de ce îl ajută băiatul acela cu ochi isteţi dar intuia prea bine că băiatul are dreptate şi că aşa trebuie să procedeze.

Ambrozie sosi cu un platou regal: icre negre aşezate muşuroaie pe felioare de franzelă prăjite. Ficăţei, friptură, salată de castraveciori asortată. Aristotel mâncă dumicând mărunt, învăluit într-o fericire nouă. Nu mai era singur. La urmă, Ambrozie îi întinse un păhăruţ plin cu un lichid gălbui.

– E ulei de măsline. Bea-l. O să-ţi panseze stomacul şi chiar dacă greşeşti şi înghiţi pastilele, nu se absorb complet. Dar e bine să nu greşeşti cu pastilele! Dacă spui cuiva, o să zic că nu te cunosc şi fabulezi. Oricum … nu dă nimeni crezare …  Ai înţeles?

– Da. Am înţeles. Mulţumesc – rosti Aristotel, descoperind nu se ştie cum, în sine, acest cuvânt care se cerea rostit, pe care nu-l mai folosise de trei luni de zile de când era aici deşi el pierduse şirul zilelor şi al lunilor.

Ambrozie zâmbi şi-l luă uşor de umeri scoţându-l pe o uşă dosnică.

– Bă! Şi să mănânci şi din mâncarea lor! Dacă nu mănânci, te bagă la perfuzii şi-ai încurcat-o. Ai înţeles? Şi să te prefaci că dormi până când se scoală toată lumea!

Ca un copil ascultător, Aristotel mâncă aproape tot ce li se servi la masa de prânz, se prefăcu că înghite pastilele şi le apăsă în spatele molarilor, bău apa sub privirile absente ale asistentului deşi inimia-i bătea în urechi, ba chiar se şi strâmbă de parcă ar fi înghiţit ceva amar – acest impuls nu se ştie de unde-i veni.

Se aşeză în pat, trase acoperământul pe el şi cu faţa la perete, jubilă. Scoase pastilele care începuseră să se topească şi le ţinu în palmă. Băiatul acela bun care-l trezise speriindu-l cu perspectiva morţii nu-i spusese unde să le pună. Le strânse în pumn prefăcându-se că doarme.

***

Anunțuri