hogarth_rake_in_bedlam

William Hogarth – The rake in Bedlam

Ocupanţii celorlalte paturi începură să şuşotească între ei. Respectau programul de somn dar nu dormeau după-amiază.

– Auzi, ăsta, „Politicosu'”, n-o mai duce mult! Ai văzut în ce culoare a dat? – întrebă, încet, unul deşirat şi ciolănos.

– Şi nici nu-l caută nimeni, bă… Tu ai văzut? De când a venit aici – când a venit era mai ţanţoş şi mai vorbăreţ, chit că era cam cu nasul pe sus – n-a venit nimeni să se-ntereseze. No fi având famelie, n-o fi având mamă, n-o fi având tată, fraţi?… Cine ştie ce blăstămat e, că nu vrea să se răspundă cu el …

– Io nu cred că-i blăstămat, mă. Că părea om paşnic şi ai văzut ce frumos se esprima, îngrijit, ca domnii … – interveni altul.

– Şi ce? N-ai văzut să-nnebunească şi domnii? Unii, de prea multă carte, o iau razna. Creierul nu mai primeşte, nu mai poate să-ncapă atâtea şi se gripează. Ca la motor, când intră colb în olei. Se gripează şi pace! Trebă’ să-l desfaci, să-l cureţi, să-l pui în motorină, piesă cu piesă şi p’-ormă să-l pui la loc.

– Şi aicea, îţi desface doctorii creierul şi-l curăţă şi-l pune după aia la loc, zici tu?!… Adevăru-‘i că ţie nu ţi-ar strica niţică motorină…

– Păi da. Că când dormi, creierul se odihneşte. Dacă-i chinuit şi obosit, tre’ să doarmă.

– Doarme pe dracu’ creierul! Eşti tu prost! – replică unul care până atunci tăcuse şi ascultase. N-ai văzut că visezi când dormi? Creierul fabrică vise, te poartă pe unde nici cu gândul n-ai gândi în trezie. Eu am visat, bunăoară, – continuă el însufleţit – că eram director la un aeroport. Şi era o conflagraţie de-astea, planetară şi venea preşedinţii de state cu aeronavele prezidenţiale, câte două. Una cu el şi una cu sosia lui, că ăştia are toţi sosii şi personalul nu putea să-i deosebească! Şi eu aveam în birou o fântână cu un metal lichid şi ei, preşedinţii, venea şi punea mâna şi metalul ăla se lumina când punea mâna ăla adevăratu’!  Şi eu îi introduceam pe urmă, pe ăştia, pe Obama, pe Regina Elisaveta, pe Putin şi pe Merkel, într-o sală de consiliu unde aveau ei tot felul de aparate să comunice cu ai lor, din ţările lor. Şi când a trecut pe lângă mine, Regina Elisaveta aşa a făcut cu rochia, a prins-o puţin de falduri şi a înclinat genunchii – le arătă el cum făcuse regina şi toţi izbucniră în râs – cum făceau domniţele demult. Iar Putin mi-a strâns mâna şi m-a bătut cu stânga pe umăr şi mi-a zis că-s un om de nădejde … – mai adăugă el, după ce se potoliră cu râsetele.

– De-aia mergi tu aşa, aplecat pe dreapta … Şi nu te-ntrebi ce cauţi aici, la spitalul de glumeţi? –  replică cel uscăţiv şi ciolănos.

– Nu din cauza viselor am ajuns, bă, netoţilor! N-are visele nimica, aicea! – se supără cel care le povestise visul. Când mă îmbrăcam io militar şi dădeam onorul!…

– Da, a povestit nevastă-ta, că aveai o puşcă de jucărie şi dădeai onorul la curci şi la găini. Le aliniai p’-alea, ca la instrucţie, colo-n poiată şi când ele nu stăteau – că deh!, cum să stea ele că doar animalu’ nu pricepe – le croiai cu puşca! Ai omorât o sută de gâşte şi de găini şi de cocoşi … Era inimici, sau ce? …

– Ştii tu! O sută de căcaţi şi îi mâncai tu! Vezi să nu! Du-te-n fras că eşti bolund!… Ţi-a povestit nevastă-mea ţie! Că tu şi ştii să osebeşti o muiere de … un tei! Îi fi vorbit cu oile tale, ălea de le voxeai lâna, le făceai roşcate şi le coafai!

– Ia vezi, ia vezi! Poate-ţi dau drumul la sânge să te răcoreşti niţel, văd că te-ncintaşi.

– Cearta fără bătaie, nuntă fără lăutari! – interveni unul mare şi blajin cu un ton autoritar. Ce drac aveţi? V-aţi buiecit de trai bun?

– Poate pentru dumneata o fi bun, pentru mine, nu. Mie mi-i dor de bătătura mea şi de copii, de stâlpii de la poartă mi-i dor, de cum scârţâie uşa grajdului… De salcâmii din fundul grădinii, să-i aud cum vorbesc în înserare cu lăstunii… continuă vibrant şi îndurerat vocea, răscolind în sufletul fiecăruia, cum ai întoarce brazda, amintiri simple.

Aristotel asculta cu ochii închişi încercând să asocieze glasurile cu chipurile. Apoi prinseră viaţă şi stâlpii de la poarta bunicilor, şi florile din grădiniţa din faţă, vesele să-l vadă când intra pe poarta care îl saluta cu un scârţâit tandru. De fiecare dată, bunicul, un uriaş blând cu alură de honved, cu mustăţi mari răsucite la colţuri şi cu o faţă roşie s-o tai cu firul de aţă, cobora treptele casei şi, venind spre el, promitea c-o să ungă balamalele „păcătoasei” de porţi. Auzindu-l vorbind, bunica Alexandrina, Drina cum îi spunea toată lumea, ieşea potrivindu-şi baticul şi, după ce netezea nişte cute nevăzute ale şorţului maro împiestriţat cu romaniţă, îi lua faţa în palme şi i se uita prin prin ochi direct în adâncul sufletului. Îl ghicea invariabil:

– Acu’, ce năzdrăvănie ai mai făcut?

Cum bunica se uitase direct în sufletul lui şi-l văzuse, nu cuteza niciodată s-o mintă.

Casa bunicilor era refugiul lui din calea severităţii tatălui care-l bătea, fie că era cazul, fie că nu. Scăpat din palmele, pumnii sau curelele lui cu fuga, gonea pe cărăruile dintre lanuri plângând şi nutrind planuri de răzbunare din cele mai nemiloase. Odată intrat pe poarta bunicilor, întrega lui ură se topea pe măsură povestea bunicii printre suspine, plin de obidă, cum el nu greşise cu nimic şi tată-su îl bătuse degeaba. Bunica, apropiind frunzele verzi ale ochilor ei de ochii lui ca pielea castanei coapte, îl mângâia şi-l îmbărbăta, îl dojenea şi-i ştergea lacrimile, apoi, fie îl trimitea cu bunică-su în grajd să-i arate mânzul cel proaspăt fătat, fie îi vestea că mâţa cea răsfăţată, roşcovana, are trei pisoiaşi şi, dintr-o dată, lumea se umplea de mireasmă de busuioc.

Se trezi cufundat în fânul din podul bunicilor, cu mirosul lui amestecat de soare, seminţe şi amărui şi-şi dormi primul somn sănătos, nechimizat după şirul nesfârşit de nopţi în care se prăbuşise-n somn ca un torturat cufundat violent de o mână nevăzută într-un hârdău cu acid.

Zgomotele înserării, scârţâitul paturilor de fier şi a sertarelor metalice ale noptierelor, glasurile răguşite ale convivilor îl aduseră la suprafaţa realităţii scoţându-l în lumina zăbrelită din fânul în care adormise. Se simţea mai în putere, îşi întinse picioarele şi braţele trosnindu-le , descoperind cu plăcere că îi aparţin şi-l ascultă. Tensiunea bună din trup se răspândi ca o căldură nouă în minte. Se ridică şi se îndreptă spre grupul sanitar de parcă o apă nouă şi cuviincioasă spălase toată zgura şi reziduurile din întreaga-i fiinţă.