Art-of-The-Mental-Hospital-monkeyrockla-32523762-500-375

Imagine: aici

(Din romanul „Povestea Filomelei Pizdrinţ şi a lui August Palton„, în curs de scriere)

Smuls din mediul lui obişnuit, ridicat pe sus de o forţă nevăzută şi depus, precum o frunză în albia unui râu, omului îi pare, la început, că îşi va da ultima suflare. Că nu se va adapta cu niciun chip noului mod de vieţuire. Toate resorturile obişnuinţelor lui îl trag înapoi, câtre vechea şi ştiuta matriţă, cu o forţă uriaşă. Primul care vrea să trăiască în pofida a orice, care vrea să supravieţuiască, este trupul. Trebuinţele lui imediate se fixează în noul sol sau în noua apă, fac imediat rădăcini şi caută cu tot dinadinsul să aducă şi sufletul rămas departe, întins de coardele nostalgiei vechii vieţi, aici. Uneori nu reuşeşte. După o vreme, maşinăria automată numită trup devine apatică fără scânteierea ei eterică. Nu ştim câtă viaţă stăruie mai mult în trup decât în suflet. Şi care învinge. Uneori oamenii se sting încet-încet fără viaţa lor de dinainte. Castelul vechiului mod de a trăi se dovedeşte indestructibil. Dar asemenea oameni sunt rari şi istoria nu-i menţionează. Sunt uitaţi, la fel ca fructele, milioanele de fructe care cad din pomi înainte de coacere. Ca miliardele de flori care nu mai ajung să fie nici măcar fructe. Natura are oroare de vid şi iubeşte viaţa, se închina triumfului viului. Iar oamenii se adaptează. Aceia sunt adevăraţii supravieţuitori. Materia năzuieşte spre forme vii, consistente. Omul care reuşeşte să-şi aducă sufletul lângă sine, imediat, ba chiar să-l arunce undeva în viitor ca pe o ancoră, acela este un învingător.

Aristotel Pizdrinţ nu se gândea la toate aceste subtilităţi ale manifestărilor materiei şi spiritului, era nevoit să trăiască. Trupul lui îşi cerea imperios drepturile. Sigur, el ar fi vrut să fie în viaţa lui de dinainte. Să se trezească dimineaţa în cearceafurile scrobite şi călcate, mirosind a levănţică, să-şi priveasc ceasul de pe noptieră, să ridice ochii încă adumbriţi de somn spre tabloul de pe peretele opus înfăţişându-l pe Dionysos în fruntea unei procesiuni cu bacante nude şi satiri veseli. De fiecare dată, în fiecare dimineaţă, descoperea un alt detaliu. Era fascinat de această pictură, de forţa detaliilor. Mirosul cafelei proaspăt râşnite îl hipnotiza şi-l ridica din pat, cufundându-i, mecanic, picioarele calde în răcoarea papucilor moi. Mirosul cafelei se îmbina cu acela al pâinii prăjite; mirosul tihnei, al grijii cuiva care producea toate aceste mirosuri, mirosul certitudinii care ne însoţeşte toată viaţa, din copilărie până la capăt. Mirosul casei, al obiectelor care-şi pierd puţin din identitatea lor şi o primesc pe a noastră. Mirosim cum miroase casa, fie a tihnă, fie a singurătate, fie a răceală şi cinism, fie a blândeţe şi armonie.

Era obişnuit să-şi găsească hainele frumos întinse pe suport, după ce ieşea de la duş în halatul lui de baie albastru … Ce dor îi era de halatul lui de baie, flauşat, moale şi tandru! … Parcă-l simţea lipit de trupul ud … Şi de papucii lui de casă, moi, din piele cafenie, căptuşiţi cu bumbac! … Filu îl atenţiona cel puţin o dată pe săptămână, făcând din buzele-i roşii o dungă subţire, întinsă spre obraji şi trei cute mici între sprâncenele închipuind un semn al reproşului, să nu mai intre cu papucii de casă în baie… Tot ea îi scotea în balcon şi-i punea la uscat…

Dar asta fusese atunci. Acum, trebuia să trăiască. Să supravieţuiască într-o lume cu totul nouă, de coşmar, ostilă şi plină de pericole.

Şi zilele de-aici intrară într-un anume ritual. Se trezeau dis-de-dimineaţă întotdeauna în zuruitul răguşit al unei alarme şi în bufniturile echipei de curăţenie care se purta de parcă ar fi fost într-un depozit nelocuit. Îşi făceau toaleta sumar; nu aveau ustensile de bărbierit, erau interzise, aşa încât o dată la trei zile venea un frizer care-i tundea şi-i bărbierea pe doritori. Unii îşi lăsaseră bărbi şi plete din delăsare sau din comoditate.

Clădirea spitalului, un fost conac boieresc, era dispusă ca o cetate, cu corpuri ţinând unul de celălalt, în careu. În corpul mare situat pe latura sudică, se aflau saloanele 12 la număr, cabinetele celor doi medici, cabinetul asistentelor  şi sala de tratamente. În aripa dinspre răsărit, mai scurtă, se aflau grupurile sanitare, sala de baie, bucătăriile, sala de mese şi câteva dependinţe. În corpul vestic erau spălătoriile, garajele, un atelier şi centrala termică. În interiorul acestui U aproximativ era un parc cu alei şi copaci, ce se continua pe lângă latura vestică, mai scurtă cu unul mai neîngrijit, cu arbuşti şi lăstăriş crescut la întâmplare.

Să fi fost, cu totul, vreo 45 de pacienţi. Puţini primeau vizite. Paza nu era exagerat de strictă dar Aristotel nu-şi dădea seama unde se află. Şi nu puteai să evadezi fără să ai vreun reper şi încotro s-o apuci. Dincolo de gardul dinspre est, gard solid din dale de beton deasupra căruia se întindeau şi trei rânduri de sârmă ghimpată, la vreo cinci sute de metri, se înălţa rambleul căii ferate. Trenurile care treceau la intervale regulate, în viteză, din care pasageri curioşi sau plictisiţi se zgâiau în treacăt, la adunătura lor pestriţă şi bătută de soartă, erau singurele evenimente exterioare stabilimentului şi reprezentau o palidă legătură cu lumea, un semn firav că lumea continua să existe, undeva. O parte a personalului medical făcea naveta cu autoturismele, unii locuiau în anexele spitalului.

În primele zile, un doctor rotofei, cu picioarele scurte şi crăcănate şi cu un cap uriaş, îl testase. Îi arătase felurile cartonaşe cu imagini, îi pusese seturi de întrebări aparent fără legătură între ele şi-l privise pe deasupra frunţii cu o mină mohorâtă şi iritată. Scrisese ceva în fişele lui plin de importanţă, bombănind cuvinte de neînţeles şi-l expedie. La prânz şi seara li se administrau medicamentele şi picăturile. Un vlajgan cât un dulap le întindea pe o bucăţică de plastic verzui pastilele pe care trebuiau să le înghită. Fiind conformist din fire sau crezând nu se ştie din ce pricină că, dovedind supunere va reuşi să scape la un moment dat de aici, Aristotel le înghiţise cuminte pe toate. După un sfert de oră cădea retezat. Ochii şi limba şi picioarele nu-l mai ascultau, nu voiau să-l asculte orice ar fi încercat să le ordone. Controlul întregii lui fiinţe era preluat de e entitate necunoscută şi hotărâtă care-l arunca în hăul somnului ca pe-o pietricică. Şi-n trezie era confuz, năuc, abia-şi descleşta maxilarul, capul îi vâjâia şi-i atârna ca o ghiulea de plumb, acelaşi fel de ghiulele îi atârnau, invizibile, de glezne. Devenise o legumă fără vinţă, fără gânduri; se mişca anevoie de parcă ar fi înaintat prin apă, reflexele erau întârziate şi dezlânate. Nici semnul crucii pe care-l mima în minte, repetându-l în timpul cât era treaz, nu reuşea să şi-l amintească exact. Era de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga? Nu mai ştia. Poate că semnul cruncii care-i încastra trupul nevolnic îi ţinea sufletul acolo, înăuntru, intact, însă nu-i putea apăra carnea şi nervii de biciul nemilos al sedativelor care-i umblau nestingherite prin sânge şi-i cotropiseră toate celulele … Sau poate magia semnului sacru repetat la infinit se subţiase şi se golise de forţă. După o lună de haloperidol şi levomepromazin, Aristotel devenise o umbră golită de conţinut. Sufletul lui atârna într-un fir de păianjen. Mintea era încleiată şi înceţoşată, nu reuşea să identifie şi să fixeze niciun gând. Şi revolta împotriva neputinţei de a-şi controla mintea şi trupul devenise lehamite.

Medicul cel rotofei cu cap de bostan îl chemase, îl evaluase şi tuşise mulţumit. Aristotel reacţiona cu relenti-ul, nu mai văzuse nici fluturele, nici mâna, nici floarea, nici copacul, nici peştele, nici fulgul de pe cartonaşele pe care i le ţinea în faţa ochilor apoşi doctorul. Vedea doar hieroglife şi pete de culoare pe un fond cafeniu. Ridică din umeri. Când medicul îl întrebă, cu ton profesional, cu se numeşte, pacientul, după o anevoioasă scotocire prin labirintul întunecat al memoriei, negăsind nimic, nimic, nicio amintire a fostei lui existenţe sau vreun indiciu despre sine, ridică din umeri, vinovat:

– Nu ştiu … Nu ştiu, domnu’ doctor … … Mă puteţi ajuta?…

– Mă străduiesc, tinere, mă străduiesc … – îi răspunsese acesta mâzgălind mai departe în foaie. O să te-ajutăm, negreşit.

Anunțuri