Something to Remember

Foto: Inobras

Prinsă în reînnodarea firului vieţii ei, întrerupt de accident şi de spitalizarea îndelungată, Filomela ignora deliberat orice gând neprielnic. Parcă descoperise un loc unde putea să arunce tot ce nu-i convenea. Acolo aruncă şi maliţiozitatea colegelor care o lăudară că „s-a însănătoşit după un accident atât de grav” şi bucuria lor prefăcută luă aceeaşi cale. Cu buzele strânse ca o lamă de sabie aşteptă răbdătoare dar inflexibilă ca noua colegă care stătuse la biroul ei să-şi strângă lucrurile, flecuşteţele, pozele de pe birou şi mărunţişurile din sertare.

– Tu-u-u, Filu… Am crezut că te pensionezi … şi … uite … Oricum, cineva trebuia să-ţi preia atribuţiile şi să facă munca ta… – zise Oana, mai mult ca să umple liniştea stânjenitoare.

– Da, şi? Nu a luat salariu? A făcut muncă voluntară? Sau, poate, trebuie să-i plătesc eu, că mi-a făcut munca? – ridică Filomela din sprâncene. Şi pe unde-s lucrurile mele? – adăugă, cu voce egală.

Două dintre colege ridicară ochii din hârtii şi o priviră câteva secunde mirate, înşfăcară fiecare câte un dosar şi ieşiră făcând din uşă semne, ţuguindu-şi buzele şi ridicând din sprâncene, adică: „Uite şi la asta! Ce fiţe face…!” Filomela le zări în oglinda bibliotecii, se întoarse cu jumătate de trup spre ele, zâmbind ironic:

– Aţi fost la cursuri de mimă, cum văd … Să nu rămâneţi aşa, ţuguiate…

– Filu’, da’ ce te-ai schimbat, dragă! … Deci, uite că-i adevărat că femeile singure devin mai … masculine, mai hotărâte… Când ai … Înainte de … accident erai o pisicuţă blândă şi venişi înapoi panteră… Sau e numa’ aşa, de impresie? … Uite-ţi lucrurile. Le-am strâns, să nu se piardă – şi scoase dintr-un dulap o cutie de carton.

„Parcă am fi într-un film american” – gândi Filomela, luând cutia şi aşezând-o pe birou, privind fără să vadă la lucruşoarele din ea: o perie de păr cu mâner de os, o cutiuţă cu farduri, o agendă îmbrăcată în vinilin vişiniu, un coupe-papier, creioane cu vârful bont, o cutie de agrafe de birou, penarul de lemn lăcuit pe capacul căruia era pictat un iepuraş stând în iarba presărată cu câteva flori modeste, penar care-i era drag de când îl primise, în clasa I şi care-o însoţise în toţi cei 16 ani de şcoală … Luă penarul, se aşeză pe scaun şi se uită spre colegele care stăteau speriate ca un stol de vrăbii gata să-şi ia zborul:

– Puteaţi să-mi spuneţi şi voi că, dacă n-ai antrenament, te opreşti la primul pahar de gin …

Izbucniră cu toatele în râs, tensiune se risipi. Chiar şi tânăra care-o înlocuise schiţă un zâmbet neconvins.

– Haide, dragă, simte-te în largul tău, că nu mănânc oameni…

– N-ai mâncat, dar de speriat, ai speriat cel puţin unul!…

– Pe cine-am speriat, Lili? – intră în joc Filomela.

– Ei, pe cine?!… Pe bărbat’-tu, pe cine?…

Colegele se uitară cu reproş la îndrăzneaţă, cu acel „nu se face”, dar Lili insistă:

– Ce? N-aţi zis voi că a plecat în străinătate? Ce, eu am zis? Şi noi, care te ţineam de bunătatea pe pământ!… Uite, acu’ când te-ai întors, ne-ai băgat în toate boalele, aşa erai de severă!… Cine ştie ce zmăoaică eşti acasă, numai în lume o făceai pe sfioasa!…

– Da’ de unde aţi mai scos-o voi şi p’-asta, că so …, că Aristotel a plecat în străinătate? Cine v-a spus aşa ceva? Asta-i chiar culmea!… – se îmbujoră Filomela.

– Mi-a zis o vecină de-a mea, care lucrează la procuratură, că şi-a luat concediu pe trei luni, că pleacă în străinătate. Şi-încă şi fără plată! – explică, precipitându-se, Oana.

– Cine şi-a luat concediu fără plată să plece în străinătate, că n-am înţeles nimic?! … – insistă Filomela, oarecum descumpănită.

– Aristotel al tău. În ziua în care tu ai băut, adică, na! … ai avut accidentul, el şi-a scris cererea de concediu şi a dispărut din oraş, că nu l-a mai văzut nimeni! Nu ţi-a lăsat nicio scrisoare, nimic? … Nu ţi-a dat un telefon?

– Am fost la spital în tot timpul ăsta, ai uitat? Deci aşa se explică … – continuă mai mult pentru sine.

– Ce se explică? – prinse ideea Lili.

– Nimic – spuse Filomela după câteva clipe de gândire în care alcătui în minte două-trei scenarii în care Aristotel, împreună cu „capul de cal” se mutase în alt oraş ca să-şi trăiască povestea lui de iubire nestingherit sau chiar plecase cu „fufa” în străinătate, să se distreze, cu banii obţinuţi după ce vânduse tot din casă, tablouri, lucruri, bijuterii. În timp ce ea … ea stătea ca o legumă în spital şi lui nu i-a păsat nici cât negru sub unghie după ce ea îl slugărise 12 doisprezece ani, ca o proastă, spălând, gătind, făcând curăţenie şi suportându-i … şi un val de obidă urcă în ea, înroşindu-i gâtul şi înlăcrimându-i ochii.

Colegele o abandonară una câte una văzând că nu mai pot scoate nicio informaţie. Discuţia trecu la detalii profesionale purtate pe un ton neutru, de parcă nu ele fuseseră doamnele care sporovăiseră mai înainte.

Se despărţiră la sfârşitul programului, bucuroase şi afişând o indiferenţă rece de parcă fatalitatea de a lucra împreună le obligase, până atunci, împotriva voinţei lor să-şi vorbească.

Filomela îşi alătură paşii fluxului viu, mişcător şi colorat al străzii. Acesta era sentimentul care-o învăluia: ieşise din şuvoiul vieţii obişnuite o vreme şi fusese pe o potecă lăturalnică, doar a ei. Acum revenise în albia ştiută dar multe dintre firele cu care fusese conectată era rupte, dacă nu chiar toate. Nu mai avea soţ sau, în fine, nu mai era sigură că-l are. Avea şi nu avea o locuinţă, trebuia să afle dacă stricatul de Aristotel nu cumva o vânduse, deşi, până acum nu venise nimeni s-o revendice. Nu credea cu adevărat că el o vânduse dar pentru că-i făcuse ruşine s-o părăsească şi-ncă fără o vorbă îi venea să-i pună în cârcă toate ticăloşiile din lume. Oricum, casa era goală şi străină, toate obiectele care purtau amprenta alegerii şi grijii ei dispăruseră. „Nu-i nimic! O să-mi cumpăr altele!” Nu putea să locuiască la Camelia la infinit, acest provizorat trebuia să înceteze. De astăzi chiar. Se îndreptă către staţia de taximetre, cu paşi hotărâţi.

Începea o nouă viaţă, doar „a ei”, fără Aristotel. Aristotel avea viaţa lui, pe unde o fi având-o, ducă-se. O începea temătoare pentru că nimic nu era clar şi nu anticipase ce presupunea noul statut – cuvintele Cameliei avuseseră ecou şi-o şi speriaseră – de femeie singură dar îşi făcea curaj zicându-şi că mai există femei singure pe lumea asta şi n-au murit. Se urcă în taxi şi ceru să meargă la supermarket, cu aer glacial de femeie independentă şi sigură pe ea.

Seara, obosită dar mulţumită, o sună pe Camelia.

– Hei, unde-ai dispărut, femeie? Am crezut că iar ai păţit ceva. Ai stat la serviciu să recuperezi? Cum te-au primit fetele?

– Ei, fetele!… Mi-a zis o colegă că că Aristotel şi-a luat concediu fără plată şi a plecat în străinătate. Tu crezi că e în stare de aşa ceva? Cine ştie în ce magherniţă s-o fi băgat cu … aia şi nu mai vrea să ştie de nimic! Tu-ţi dai seama cu cine am stat eu în casă 12 ani? … Deci nu-mi vine să cred! …

– Eu ţi-am zis ce podoabe îs bărbaţii!… Ţi-am zis?

– Mi-ai zis, dar …

– Dar ce? Acum o să mă crezi. Ştii cum e, deşteptul învaţă din greşelile altora dar prostul nici din ale lui.

– Ce vrei să spui? Vrei să spui că sunt proastă? E dreptul meu sau, mă rog, a fost, să cred că Aristotel nu-i ca alţii, chiar dacă …, nu era o căsnicie fericită să umblăm ca elfii pe tavane dar nici nu ne-am aruncat cu farfuriile în cap, cum am auzit pe la alţii!… Tu ai fost deşteaptă că l-ai ţinut pe bărbată-tu în spinare, atâţia ani?

– Oi fi luat bani de la tine să-l ţin … L-am ţinut că era bărbatul meu şi tatăl copiilor. Nu jurăm „la bine şi la rău, până când moartea ne va despărţi”, când ne cununăm? Tu n-ai jurat la fel? Nu ai dreptul să mă judeci, tu n-ai copii, nu ştii cum e.

– Nu ziceai tu că deşteptul învaţă din greşelile altora? Scuză-mă, n-am vrut să sune aşa. În niciun caz nu te judec. Fiecare femeie are povara ei… Fiecăreia i se pare că a ei e cea mai grea. Cine-ar fi crezut că aristotel cel liniştit e un afemeiat şi-un fluşturatec? Alcool – nu, ţigări – nu, uite că avea şi el o patimă…

– Da! … Aristotel şi marele afemeiat! Hai fii serioasă că acum chiar exagerezi! … Nici noi nu suntem perfecte. Poate şi tu ai greşit pe undeva…

– Da, măi, Cami, nu suntem perfecte dar nici nu înseamnă că trebuie să ne trateze aşa. Cu ce să greşesc? Că am fost o obsedată de curăţenie şi de casă? Că i-am făcut toate voile şi toate capriciile, nu i-am cerut niciodată să mă ajute cu ceva în casă, nu l-am întrebat unde se duce şi de unde vine? Şi ăsta-i mulţamul. Acum tu eşti cea care judecă…

– Cu Augustin ai mai vorbit? – schimbă vorba Camelia.

– Ce-i cu Augustin? Am şi uitat de el! … A!… Asta voiai să spui cu „poate şi t ai greşit pe undeva”? Că eu l-am înşelat pe Aristotel? … Păi el unde era când eu în înşelam? Nu cumva era între picioarele ăleia cu care l-am văzut? Şi s-a ascuns aşa de bine că nu l-a mai văzut nimeni până astăzi, uite, sunt trei luni! Cine mă poate acuza pe mine care-am stat neputincioasă şi neajutorată acolo? Şi singurul om care mi-a întins o mână şi a vrut să redevin întreagă a fost Augustin!

– Nu te acuză nimeni, dragă, ce-i cu tine?! … Deci nu vii la mine seara asta.

– Nu, nu vin. Abia plecară cei cu montatul mobilei. Mai e un pic de aranjat, dar şi mâine e o zi. Treci mâine, să vezi cum mi-am aranjat; deşi, numai aşa, strictul necesar … Mai sunt atâtea … Ce zici, vii?

– Poate vii tu, să-ţi iei şi lucrurile… şi, mai vorbim… A întrebat Amir de tine, că ce faci, cum eşti…

– Cine-i Amir?

– Cum cine? Amir! … Mirel, cu care ai vorbit tu de sinucideri şi de nemurire şi de mântuire … August Palton, măi! …

– A, el! Transmite-i salutări. A zis că-mi dă o carte. Da’ cred c-a zis aşa…

– Păi poate treci pe la el şi ţi-o dă… Acum eşti liberă, singură, poţi merge unde pofteşti…

– Ce-ţi veni?!… Doamne, Camelia, ce-ţi trece prin cap? Aşa mă cunoşti tu pe mine? Îl iubesc pe Augustin, nu încape îndoială, mai degrabă m-aş îndoi că exist decât că-l iubesc! August Palton ăsta e … aşa … un filozof şi un … ciudat. Nici nu m-am uitat la el ca la un bărbat. E doar o …un … o fiinţă doar cu gândire şi inimă, nu cred că poate fi văzut aşa … ca un … Ce prostii îţi trec prin cap? … Te las, noapte bună.

– Noapte bună. Pe la ce oră vii mâine? Să nu fiu plecată pe undeva…

– Seara o să vin, pe la 8 sau 9. Noapte bună, Cami.

– Noapte bună.

Camelia închisese şi telefonul piuia intermitent dar filomela rămase cu receptorul în mână, o vreme, bătând cu el, ritmic în căuşul palmei stângi şi gândindu-se la ceva.

Îşi făcu baie apoi, cu părul strâns în prosop şi în halat de casă îşi pregăti un ceai. Umblă fără să ştie ce caută prin casă. Camerele se prefăceau puţin c-ar fi locuite dar păstrau aerul impersonal şi străin al camerelor de hotel. Nimic înduioşător, nimic intim, doar obiecte indiferente, nededate încă locuitului şi folositului, neîmblânzite.

Se culcuşi pe canapeaua mirosind a clei şi-a ceva necunoscut, stinse veioza şi se răsuci în aşternut. Cum închidea ochii, gândurile dădeau năvală de parcă asta aşteptaseră, întunericul de sub pleoapele ei. Toate rosturile fixe, tot ritualul în care intra în fiecare moment al zilei, toată rutina, toate reflexele dobândite se volatilizaseră şi, în loc, apăruse un gol pe care ea trebuia să-l umple cu gesturi, cu acţiuni şi cu decizii.

Poate c-ar trebui să-l caute, totuşi, pe Aristotel? … Nu! Ea nu putea să se umilească în halul ăsta! Nu avea de ce. El a ales, să fie sănătos! … Unde o fi acum? O fi dormind şi el într-un pat, undeva, alături de femeia aceea, poate chiar înlănţuiţi? Încercă să şi-l imagineze şi nu reuşea să-şi amintească chipul lui! Asta o ului grozav. Sări de pe canapea, aprinse veioza şi începu să umble prin cameră. Asta chiar era ceva nemaipomenit! Cum adică? Stătuse doisprezece ani împreună cu el, îl îngrijise, îl mângâiase, îi potrivise gulerul la cămaşă, cravata, fularul, se iubiseră, îşi amestecaseră fluidele, se sărutaseră, se priviseră în ochi şi acum nu reuşea să-şi amintească chipul lui! Nu reuşea şi pace bună. Cum avea ochii? Căută o foaie, prin casă. Nu avea. Găsi în bucătărie şerveţele. Scotoci în poşetă, n-avea nimic de scris. Luă dermatograful şi se duse la masă. Încercă să-i deseneze ochii. Erau ca două frunze de arin, asta-şi amintea. Şi gura? Gura avea buza de jos mai plină. Avea o gură frumoasă, care-i dădea un anume farmec, altfel, ochii erau cam distanţaţi … Nu-i plăcu masca pe care-o mâzgălise pe şerveţel, îl mototoli şi-l aruncă. Începu să plângă încetişor, cu coatele pe masă şi pumnişorii la tâmple. Poate că era singur sau cine ştie pe unde era … Poate nu era cu nenorocita aia … S-o fi lămurit repede ce-i poate pielea … Cât e de pricinos, de perfecţionist, de imatur, de imposibil, de orgolios şi de sensibil … Cum putuse ea să-l suporte atâta vreme? … Aşa, căzut din lună, lipsit de reacţii imediate la orice, umblând prin lume năuc, naiv şi uşor de păcălit de oricine, fără pic de simţ practic şi obsedat de indeile lui despre dreptate şi adevăr … Cine ştie în ce dandana intrase… Încet – încet, inima i se înduioşă. Îşi clăti ochii şi conteni plânsul. Se cuibări înapoi pe canapea, între cearceaful rece şi plapuma tot rece. Îşi promise că a doua zi de dimineaţă are să-l caute, o să sune la el la serviciu şi, într-un târziu, alunecă în apele somnului.

Anunțuri