moin_moin_by_insunnyty-d5lofq3

Foto: Alice Drogoreanu

Zilele se împingeau unele pe altele, ca nişte cuburi de lemn înşiruite într-un făgaş bine delimitat. Cele noi se adăugau şi se străduiau să-şi facă loc, împingându-le pe cele de dinainte nu se ştie unde, pentru că acelea se volatilizau. Rămânea doar întâlnirea cu Ambrozie, jocul dublu pe care-l opera în cabinetul doctorului celui cu cap de bostan şi ochi inexpresivi ca suprafaţa unei mlaştini în care, dacă ai apucat să intri, eşti pierdut şi teatrul neînghiţirii pastilelor, simularea somnului de după-amiază în timpul căruia, fie asculta discuţiile convivilor, fi încerca să-şi reînnoade amintirile şi să găsească explicaţii pentru ce i se întâmpla şi, eventual, o cale de ieşire din acest infern.

Nu era un om nou şi nici cel dinainte nu era. Franjurii dezlânaţi ai frânturilor de amintiri fulgurau într-o minte împâslită ca un floştomoc de câlţi îmbibat cu vaselină. Se spălă îndelung în dimineaţa aceasta, vând parcă să-şi limpezească şi interiorul. Se privi în oglindă cu atenţie. Ochii de castană coaptă îşi căpătaseră sclipetul lor uşor ironic. Îşi recompuse figura apatică cu care se întâlnise invariabil în acest coşmar lung care trebuia să sfârşească.

Ieşi în curtea spitalului şi descoperi răsăritul cu firele lui sidefii, cu vrâstele unei călduri blânde acum doar anticipate înfiorând frunzişul înspicat cu galben şi ruginiu. Realiză că e toamnă. I se păru că este un extraterestru aterizat într-un colţişor de Pământ. Îşi umplu plămânii cu aer, aer pe care-l simţi concret ca pe-o substanţă compactă şi îi veni să chiuie. Poate c-ar fi făcut-o dar instinctul de conservare birui. Auzi un bârâit şi se întoarse brusc. Spre el, ca un bolid, venea un ins negricios, încruntat şi cu o privire rătăcită dar foarte hotărât.

– T-i-i-i-i-it!… Tiiiit! – claxonă acesta, apoi semnaliză imitând perfect clinchetitul semnalizatorului şi se opri. Beeei, nu ‘ez gă zund în drafig? – gâjâi omul – maşină. N-am vrâne, ză jdii! De zbulber! – se întoarse acesta hotărât şi o porni ca un bolid, cu capul înainte, către Aristotel care-l privea perplex.

Se feri în ultima clipă de „maşina” care voia să-l „zbulbere”. Neavând frâne, omul-maşină se izbi în plin în trunchiul unui tei. Zdroncănind şi scrâşnind exact ca o maşină implicată într-un accident, ţăcănind sec precum tablele îndoite, bufnind ca motorul înecat, se prelinse pe lângă trunchi, îşi luă capul în palme şi începu să urle prelung ca un lup, legănându-se.

Doi infirmieri alergară spre el şi-l apucară de subţiori. Omul-maşină protestă şi se smuci din mâinile lor, izbindu-şi ţeasta de trunchi. Un val de sânge îi acoperi faţa şi el continuă să se mugească şi să se zbată. Apărură alţi doi infirmieri cu o targă, unul dintre ei îi înfipse acul în braţ şi goli rapid conţinutul seringii.

– Ce făcuşi, mă, Porşe, mă? Iar ţi-ai boţit capota!… – zise, blând, unul dintre infirmieri, prinzând „tulubăţul” în chingi, de targă.

Aristotel asistase înţepenit la întreaga scenă. Poate că ea se petrecuse aşijderi în multe rânduri însă doar acum o vedea şi o înţelegea în toată oroarea. Păşi pe alee bulversat, cu o dâră de vinovăţie atârnând după el. „Trebuia să-l opresc … Trebuia să-mi dau seama ce va păţi … Dar cum să opreşti un nebun? Cum să salvezi un nebun din închisoarea minţii lui? … Oare eu sunt nebun? Dacă mâine mintea mea va sări de pe şine, cine ştie la ce cazne mă vor supune?… Oare ce se întâmplă cu mintea unui om când înnebuneşte? E ca un disc zgâriat pe care acul patefonului sare mereu şi mereu la aceiaşi frântură de melodie până se toceşte acul sau se găureşte discul? Sau e ca o oglindă spartă care-ţi împrăştie amintirile şi, apoi, chiar punând cioburile la loc, nu există continuitate şi logică ci fiecare ciob multiplică aceeaşi amintire? …

Îi părea rău că nu are cu cine vorbi despre toate aceste frământări şi nici că nu are pe cine să întrebe dacă el e nebun sau e normal. Din punct de vedere tehnic, scriptologic, era cel mai probabil considerat „nebun”, mai mult ca sigur asta scria doctorul în hârtiile lui şi întregul sistem chiar îşi dădea silinţa să-l aducă la stadiul pe care-l atestau hârtiile…

Şi se găsise acest băiat, acest tânăr care-l luase, ca o mână nevăzută, de deasupra neantului propriei minţi. Îl trimisese Dumnezeu sau Îngerul lui păzitor… Îşi aminti că nu era deloc credincios – sau cel puţin nu fusese şi nici nu-şi pusese problema înainte de a ajunge aici. În multe rânduri, de câte ori avea ocazia, ironizase orice sârg şi orice încercare a Filomelei de a-l „aduce pe calea cea bună”. Era tema lui predilectă de batjocură pentru dimineaţa de duminică; el lenevea în pat, fericit că nu trebuia să se ridice în timp ce ea foşnea prin dormitor pregătindu-se să meargă la liturghie. Îl întreba din ochi: „Nu vii?” iar el, tolănit între perne, ca un paşă, îi întorcea un dispreţuitor: „Lasă că mă mântui tu, prin credinţa ta …”

Un fior îi străbătu trupul slăbănog. „E rece… Vine toamna”… – îşi zise curmând gândurile care vuiau şi clocoteau şi cărora mintea lui, încă înceţoşată, nu voia să le redea libertatea. Pur şi simplu nu voia să-şi „regleze” în acest moment socotelile lui cu divinitatea de teamă că ar putea s-o supere şi să nu mai aibă cu adevărat nicio scăpare. Dacă exista Dumnezeu, de ce lăsase să se întâmple toate astea şi el să ajungă în pragul dispariţiei fizice? Asta nu se putu abţine să nu se întrebe. „Despre ce Dumnezeu milos şi iubitor de oameni poate fi vorba? Cum mă iubeşte pe mine Dumnezeu dacă m-a închis într-un spital de nebuni şi-i lasă unui doctor, unui singur doctor, puterea să mă „spulbere”, cum zicea Porşe?” Dar nu primi niciun răspuns. Doar o frunză galbenă făcu o piruetă savantă şi-i coborî pe umăr. O luă cu grijă între degete, o privi, o mirosi şi o bucurie fără motiv îi umplu sufletul.

Anunțuri