Just-a-summer-fan-600x398

Foto: Alex Mazilu

În curtea mare, cu covor de iarbă smărăldie în lumina difuză a înserării, covor pătat ici-colo de lespezi cenuşii ce închipuiau cărări între acareturi şi prispă, înspre grădina de flori, pe latura dinspre miazăzi, era o boltă de viţă-de-vie. Sub ea, o masă lungă de scândură, acum acoperită cu o faţă de masă albă, ţărănească, ţesută-n casă, cu dantelă de aţică pe margine. Atârnate de boltă, două lampioane din fier forjat, ca nişte colivii de păsări, împrăştiau o lumină moale şi adunau fluturii bezmetici care voiau să mănânce din ea. Pe masă, stăpâna casei, coana Vetuţa, aşezase farfurii de porţelan, pahare, scrumiere şi trei platouri cu gustări şi boluri cu zacuscă de vinete, salată de ciuperci marinate, salată de bob, iar pe platouri brânză, şuncă, slăninuţă tăiată felioare, cârnaţi afumaţi, scoşi de la untură şi pecină, roşii, ceapă, castraveţi.

– Ce-avem şi noi prin casă … – se scuză, ruşinată, femeia.

– Da’ nu trebuia să puneţi farfurii, că ăştia-s învăţaţi să  mănânce şi din troc… – pufni Iovan, arătând cu bărbia, roată, spre colegi. Le dădeam tocăniţă de iadă – adăugă.

– Că nu credeţi că s-a aruncat tocăniţa? – Avem un vecin aici, Mirel. Ne-a auzit şi a venit şi-a zis că ştie el cum s-o pregătească, s-o dreagă. Carnea a rămas în ceaun, doar sosul s-a vărsat. O să vedeţi ce-a ieşit, a făcut nevasta o mămăliguţă şi-un mujdei, o minunăţie! Hai, luaţi, gustaţi! – îi îndemnă Titi.

Încet – încet, mai cu un păhăruţ de răchie, mai cu un îndemn, mai cu o îmbucătură, limbile se dezlegară.

– Când am fost la fântână să ne limpezim – începu Curală – am văzut o zvârlugă de muiere, ţuşt!, în casă, ţuşti!, afară! … Şi-i umblau ochii ca mărgelele, uite-aşa! …

– L-a văzut pe Crizante aşa chipeş şi ţanţoş, bun, …. ce-a mai rămas din el, da’ tot mai e ceva, şi de-aia umbla aşa … I-a venit de-ncurătură cum l-a văzut – chicoti Iovan.

– Ce vrei, bă, de la mine? Iar te legi de capul meu ca boala de omul sănătos? Pe tine te-o fi văzut cum calci ca un elefant deşelat. Io-s om bătrân, nu mă bag la de-astea … Ţi-era ţie pe plac să mă vezi mâine dimineaţă zgâriat şi cu ochii scoşi!… Io v-am zis! … A trecut alba dealul, gata! Şi iarba de coasă.

– Cu muierea-i lucru dracului! – să mă iertaţi doamnă, persoanele de faţă se esclude. N-o scoţi la capăt nicicum. Dacă-i bine, nu-i bine, cum ai face, cum ai da-o, tot găseşte ea pricină – zise Răţoi, uitându-se undeva în amintirile lui.

– Tu vorbeşti în cunoştinţă de cauză, pe tine te credem. A fost însurat de trei ori, Răţoi al nostru, le are pe astea cu muierile.

– Să nu-ncep eu să-ţi deschid dosarele, Iovane, văd că te dai măreţ – se stropşi Răţoi. Să vedeţi ce-a făcut gură-bogată ăsta, care-i pita lui Dumnezeu altfel, da’ gura îl strică.

– Cam neagră pita şi cam acră – mormăi şi Crizante.

– Se duce el în concediu acu’ două veri…  Acu două veri a fost, mă? – ceru Răţoi confirmarea şi o primi de la Iovan care încuviinţă – şi ce-i vine lui în cap? Să se ducă la neamurile lui pe care nu le-a mai văzut de 25 de ani, în Maramureş. Stă el liniştit acolo, se duce pe la toate rubedeniile, că are multe, taie ăia viţelul că a venit Iovan acasă şi-l credeau dispărut şi pierdut. La o vreme, sună la nevastă, totul bine, nevasta zice că-i bine, să stea liniştit în concediu. Se termină concediul ăstuia că, na!, şi ce-i trece lui prin cap? La câtă minte are nu putea să-i treacă vreun gând bun… Să-i facă o surpriză nevestei şi să vină pe nepusă masă! Şi aşa şi face! … Vine el, ajunge în crucea nopţii, intră fluierând fericit c-a ajuns cu bine – el ne-a povestit – şi îi bătea şi inima tare – tare de dor, că de!, n-o văzuse de-o lună încheiată… Nici pe ea, nici pe copii. Staţi să vă spun, nu-s ai lui, are doi, copil şi fată, buni copii – aşa zice el – sunt ai ei din prima căsătorie. Şi-i creşte el.

În tot acest timp, Iovan mânca liniştit şi-l asculta cu atenţie şi chiar cu o oarecare satisfacţie pe Răţoi, atent, gata să-l corecteze, încuviinţând ici şi colo cu câte un „îhî”.

– Cu bagaje, cu tot dichisul, urcă, ajunge la uşă şi bagă cheia-n yală. Yala, nimic. Mai moşmondeşte el ce mai moşmondeşte, boticăie ce boticăie, nimic! N-are ce face – aşa-i Iovane? – strică surpriza şi sună la sonerie. Să tot fi fost vreo 2 noaptea.

– Două – jumate, se făcuse două jumate că m-am uitat la ceas – corectă Iovan, cu chipul luminat de-o fericire stranie pentru contextul în care se afla, în timp ce mesteca încet.

– Sună el la sonerie, iese nevastă-sa, ciufulită, din somn, nu?, iese, trage uşa după ea şi-l ia la rost: că pe unde naiba a umblat, că asta-i oră de venit acasă?, că s-a gândit că o să rămână acolo, în Maramureş, pe scurt, că nu poate să-i dea drumul înăuntru. Apartamentul ei, nimic de zis!…

– Da, al ei. Pe numele ei. Eu am venit numa’ cu cracii-n izmene, la ea, când am venit

– Mai aveai tu şi altceva-n izmene, nu numa’ cracii, că altfel nu te primea ea de prima dată la uşă! … – râse Curală şi se veseliră cu toţii.

– Păi, da, apartamentul ei, pe numele ei, da’ prostu’, de douăzeci şi şapte de ani, bagă bani! Schimbă mobila, pune uşi noi, pune gresie, pune faianţă, cumpără centrală, renovează baia! – că el ne povestea! De 27 de ani el e mereu în renovări şi-n amenajări! Pe urmă porneşte copiii la şcoală, îmbracă-i hrăneşte-i, încalţă-i, caiete, ghiozdane, penare, cumpără una, cumpără alta! Ţine casa cu rânduială! El, nu! Că apartamentul e-al ei! Păi bine, bă, cu câţi bani ai băgat tu acolo, îţi făceai o vilă, singur!

Iovan se opri din mestecat cu mâncarea-n gură şi-şi compuse o figură contradictorie pe care se puteau citi o paletă largă de stări. Era perplex – la asta nu se gândise – şi indignat – adică cine era ăsta să-i ţină socoteala? Până să găsească ceva de răspuns, interveni Crizante:

– Făcea un căcat singur! O mămăligă şi-un gulaş, da!, poate! Faci un căcat singur! Bărbatu’ nu e-n stare să-şi cureţe o ceapă! Se îneacă în băutură şi se duc pe râpă la vale! Câţi bărbaţi, ăştia, moşi, la care le mor babele aţi văzut voi să supravieţuiască singuri? Da, bărbatul vede lucrurile mari, astea importante! Să facem gard, să reparăm poiata la găini, să chitim ghizdul la fântână, să schimbăm o clanţă la uşă! Da’ când e să facă mărunţişuri, l-a luat dracu’, e pierdut! Se încurcă-n ele şi gata! Bărbaţii nu ştiu să-şi aibă grija! Ai scos tu vilă, gata făcută, pentru Iovan de unul singur! Unde-i vila ta, mă rog?

– Asta făceai tu, că eşti un prăpădit, ţie-ţi trebuie doică şi-acuma! Noroc cu nevastă-ta, nu ştiu cum te-o fi răbdând femeia aia, eu nu te ţineam la uşă nicio săptămână! – se zborşi Răţoi.

– Da’ cine-a venit, mă rog, la uşa ta? Prima, că nu ştiu unde ţi-e uşa şi a doua, chiar să fi ştiut, nu m-aş fi apropiat de ea! Ei, drăcie! – se răsti Crizante şi se cufundă în meditaţia în care dospea de obicei.

– Şi cum a fost cu Iovan, până la urmă? – se interesă nea Titi, curmând gâlceava şi completând în fiecare pahar.

În acest timp, coana Vetuţa, ajutată de un bărbat pe care-l mai văzuseră, aduse ceaunul şi-l aşezară pe un butuc, lângă masă.

– Acu’ aduc mujdeiul şi mămăliga… Da’ n-aţi mâncat nimic, nu vă plac bucatele noastre? – se supără coana.

– Ba mâncăm, da’ mai şi vorbim, mulţumim, toate-s foarte bune da’ le-ndemnăm cu vorbe – o linişti Curală.

– Hai să vă termin, don’ Titi, cu Iovan al nostru… Şi după ce-l ceartă nevastă-sa şi mi ţi-l săpuneşte bine în timp ce el statea prostit pe casa scării cu gentoaiele-n mână, odată îi face el semn că a-nţeles. „Ho, tu, ho!… – îi zice – am priceput. Eşti cu unu. …. Bine, fă, muiere, nu puteai să-mi zici la telefon? Bă, boule, nu veni acasă că am o şustă! … Mă duceam şi io, dracu, la firmă şi mă culcam. Vin io ca prostu şi tu …” Se mai gândeşte câteva secunde şi-i întinde genţile. „Ia, că aici e mâncare pentru copii şi ce le-am mai luat. Acu’ o să mâncaţi, că n-aveţi gura cusută! … Vezi tu ce-i: şuncă, brânză de burduf, borcane cu dulceţuri, poame, mere, nu ştiu ce mi-au pus … Am plecat. Să-mi împachetezi hainele şi să mă suni să vin după ele. Hai, să fii fericită, femeie, eu ce să-ţi fac? Şi ai grijă de copii, să nu-ţi baţi joc de ei!” Auzi la el! Aţi mai pomenit aşa ceva? Asta, nevastă-sa, era cu altu-n casă şi lui îi era grijă de copii, care nici nu-s ai lui!

– Ba-s ai mei, bă!… Vezi că eşti prost? … Că eu i-am crescut, că erau de 3 ani fata şi de 5 ani băiatul când am luat-o şi io iubesc copiii! … Ce-are copiii cu căcaturile noastre de oameni fără minte?

– Vezi? Vezi, don’ Titi, cât îi de prost? Io aşa prost n-am mai pomenit! Stai să vezi, că asta nu-i tot! Staţi aşa, să vă spun! Doarme el la firmă, îşi înjghebează acolo pat, dulap, bucătărie, că aşa, e priceput, vreo şase luni, îşi aduce hainele, că i le-a dat nevastă-sa, vezi bine şi, după vreo şase luni, vine el într-o dimineaţă la şedinţă c-o faţă radioasă de ziceai că-i soarele! Noi îl vedem cum se-nfoaie şi de foieşte ca un curcan şi nu-şi găseşte locul. „Ce-i bă, Iovane, ţi-a ieşit la loto?” ” Mi-a ieşit un drac la loto!” – zice el. „Da’ ce-ai reuşit, că umbli ca pe nouri?” „M-am împăcat!” „Da’ cu cine te-ai certat tu, c-a trebuit să te-mpaci?” „Cu a mea.” „Cu care a ta, bă, Iovane?” „Cum cu care? Cu muierea mea, m-am împăcat!” Ce să mai zici? Nu mai ai ce să zici nimic! Omul care îi prost, îi prost! …

Toţi tăcură deşi se vedea pe chipurile lor că nu sunt de acord cu Răţoi, ba chiar şi Răţoi nu părea să fie de acord întrutotul cu ce spusese.

– Ni se întâmplă ce multe ori să spunem despre înţelepciune c-ar fi prostie… De fapt, de cele mai multe ori zicem aşa despre câte o faptă bună şi înţeleaptă că e prostie, de cele mai multe ori reacţionăm aşa. Deşi, în inima noastră recunoaştem imediat o faptă înţeleaptă şi-l admirăm cu tot sufletul şi cugetul, în ascuns, pe cel care o face. Ba chiar am vrea şi noi să-i urmăm pilda, am fi chiar, în momentul acela, în stare să facem o atari faptă bună, dar în gura mare zicem că-i o prostie ca nu cumva să fim bănuiţi c-am putea fi buni şi înţelepţi, iertători şi gingaşi la fire. Aşa, teoretic. Pentru că, în viaţă, când suntem încercaţi greu, acţionăm cum e natura noastră profundă, cel mai adesea, bună.

Toţi ascutară cu luare-aminte, ba chiar cu respect aceste vorbe care le unseră sufletul ca un balsam. Toţi făcuseră greşeli, tuturora li se greşise şi în multe situaţii luaseră decizii cu inima; ieraseră, fuseseră iertaţi.  Cel care le rostise, bărbatul înalt, bine legat, cu figură asimetrică, colţuroasă şi cu ochi negri, ca doi cărbuni încinşi îi ascultase liniştit, urmărindu-le chipurile cu atenţie.

– Domnu’ Mirel, nu ştiam că sunteţi aşa un fin cunoscător al firii omeneşti – spuse, cu surprindere, Titi.

– Mirel îmi zice domnu Tizmineanu aşa, oficial, dar, altfel, toată lumea îmi zice August Palton. Ştiu asta şi nu mă supăr.

Anunțuri