Well_by_inObrAS

Foto: Inobras

Iovan, Răţoi, Curală, Crizante şi alţi câţiva muncitori alcătuiau o trupă eterogenă şi bine închegată în felul ei, semănând mai mult a Muzicanţii din Bremen decât a echipă. Crizante zdrumica şi frângea cuvintele. Acum se  învârtea fără rost în jurul rulotei. Reuşiseră s-o remorcheze şi s-o scoată din gardul coanei Elefteria. Femeia îi privea cătrănită cu mâinile înfipte în şolduri. Parcă femeia mieroasă care-i îmbiase la iadă şi îi rugase s-o ajute te topise undeva în interior şi pe dinafară rămăsese doar învelişul de zgripţuroaică.

– Ia adu dumneata o roabă de pietriş şi pune colo, la temelia stâlpului, că uite-l, acu’ se prăvale. Şi pe urmă-l baţi colo cu maiul.

– Mătuşă, n-ai vrea dumneata să ne bucuri cu absenţa?… – aruncă, teatral, braţele în lateral Iovan, roşu de indignare. După ce că se prăpădi bunătate de gulaş de mă muncii eu să-l fac, acu’ vii şi dumneata să ne dai indicăţii.

– Mie nu mi-i de gulaşul vostru! Mie mi-i de iada mea, că aţi întins-o-n ţărână şi-acu o s-o mănânce câinii! Şi mi-aţi dărâmat şi gardul, drept plată şi parcă văd că-l lăsaţi aşa, dărâmat, şi vă luaţi maul, mâine nu vă mai prinde nimeni pe-aici!

– Da’ de unde ştii dumneata ce-o să facem noi mâine? Eşti inginer, cumva, eşti şef de lucrări? Şi … cu iada! Păi nu venişi dumneata să ne îmbii cu iada? Ţi-a cerut-o careva? Ţi-a intrat în curte, colo, şi ţi-a luat-o de frânghie? Am venit io şi ţi-am zis: ” Mătuşă, dă-mi mie iada asta!”? Nu! … Dumneata ai venit, că cutare, că să luaţi iada, ca n-ai dinţi, s-o mănânci, că s-o luăm şi s-o luăm! Nu aşa ai zis?

– Când am zis că n-am dinţi? Am zis eu cuvântul „dinţi”? De unde le scorneşti, mă rog? Şi de când îţi sunt eu mătuşă? Am zis că-s femeie singură şi că să-mi săpaţi şi mie şanţul, în curte. Iada a fost aşa … de omenie! Că vă plăteam nişte bănişori! Acu’, bănişorii o să-i dau să-mi repare gardul! Uite ce-aţi făcut! Halal meseriaşi! V-aţi îmbătat şi mi-aţi distrus bunătate de gard! Îl făcu răposatu bărbată’-miu, acu 10 ani şi n-are nicio crăpătură! Până venirăţi voi cu escavatoru’, să-l demolaţi!

– Pe cine vezi mata că-i beat – se interpuse Crizante, legănându-se în felul lui ştrengăresc. Io-ţi zic. Mata întreci măsura. Vezi. Noi, ca oamenii. Să te-ajutăm. Am lucrat. S-a-ntâmplat? S-a-ntâmplat! De unde să fim beţi că mata n-ai adus nici o picătură, de leac măcar, într-o pipetă?! Auzi, vorbă! Cică noi suntem beţi!

– Păi nu vă dădui, bre, o iadă pe de-a fetea? Să vă fi adus şi băutură! Auzi pretenţii! Poate voiaţi coniac de-ăl vechi! Şi ce-aţi mai vrea drept plată că era să-mi dărâmaţi casa? Noroc cu gardul, altfel dormeam pe la vecini!

– Că ţi-a părut rău, de-aia! Îţi păru rău, de cribdoasă ce eşti şi de-aia se răsturnă ceaunul! Ce casă ţi-am dărâmat? N-ai vrea să-ţi facem o casă nouă pe-o slăbitură de iadă?…

Disputa ar fi continuat şi cine ştie unde ar fi ajuns dacă n-ar fi intervenit Titi, cu diplomaţie.

– Bine că a fost numai atâta, măi oameni buni. Haideţi, după ce terminaţi de reparat gardul coanei, veniţi colo la mine-n curte; a pregătit nevasta o gustare – nu e ca la nababi da’ e din toată inima.

– Venişi dumneatale să te bagi în vorbă ca măraru-n ciorbă! Şi-i mai şi inviţi la mâncare! Păi, masa şi-o gătiră şi şi-o prăpădiră! – continuă, cu arţag, Elefteria.

– Lasă şi dumneata, că-i mai mare daraua decât ocaua, uite, îţi ridicară oamenii gardul la loc. Şi încă nu-ţi săpară şanţul.

Argumentul ultim o convinse pe Elefteria; într-adevăr, mâine urmau să-i sape şanţul în curte, dacă or mai fi vrând… Îşi luă scăunelul de lemn de lângă poartă şi intră în curte bombănind.

Terminară treaba cu toţii, strânseră sculele şi se adunară la fântâna din faţa casei Violetei. Violeta-şi tot făcea drum prin curte, când ieşea, când intra, într-un capoţel de mătase care mai mult dezvelea decât ascundea, aruncând câte o ocheadă, pe furiş.

– Crizante! Bă! – strigă şoptit Răţoi. Ia-n uite, bă, ce bucăţicuţă, colo! Bă! Noi ori ni-s chiori, ori ni-s proşti! Cum, mă? N-am văzut-o noi toată ziulica?

– Acu ţi se deschiseră ţie ochii, Răţoiule!… Că răţoii nu văd peste ziuă, numa’ spre seară le funcţionează.

-Dă-te, bă, în fântână, că eşti întunecat rău!…  Miam, miam! Ia uite, bă, ce picioruş!… Şi ce … una, şi ce … alta …Crizante, ce zici? Te bagi să-i faci curte?

– Da, mă. I-aş face eu şi-o curte şi-o grădină de jur-împrejur şi palate de cleştar i-aş face. Da-ţi dau ţie vreo douăzeci de ani de la mine să mi-i ţii? Ce zici? Aş face eu multe – se uită la Violeta pe sub sprâncene – dar e o problemă!

– Ce problemă, bă? Că zicea nea Ghiţă că e singură-singurică şi-i lipseşte şi ei o mângâiere, colo.

– Problema e că ce-i trebe frişcuţei ăsteia îmi trebuie şi mie! Asta-i problema!

Râseră, glumiră, se stropiră cu apă ca nişte copilandri fără nicio grijă, apoi se îndreptară către casa lui Titi. Intrară cu sfială, unul câte unul, cât erau de malaci.

Anunțuri