Etichete

, , ,

Stone-Mill-Autumn-Crossing

Pictura – Diane Phalen

– Da’ de ce îţi zice aşa? – se interesă Răţoi, ţintind cu ochii lui de viezure, iscoditori, şi cu o nuanţă de maliţie în glas.

Mirel ignoră tonul întrebării şi îşi căută, preţ de câteva secunde, cuvintele potrivite.

– Ca orice bărbat, în tinereţea mea, am făcut şi eu multe nefăcute. Mama a fost doctoriţă, aici în oraş, aici am copilărit. Şi mă simt legat de locurile astea, de străduţa asta … Mama, săraca, a murit când eu eram încă un copil. Aveam 9 ani. Tata s-a recăsătorit şi şi-a văzut de viaţă, aşa că eu am umblat ca nuca-n ciur, ba pe la o mătuşă, ba pe la un unchi, când se săturau de mine, începeau să-mi caute pricină ca să mă simt că trebuie să plec. Până am terminat liceul, colindasem toată ţara. Pe la tata n-am prea făcut purici, cred că îi aminteam de mama şi se simţea vinovat …  De câte ori mă aciuiam pe la uşa lui, găsea sau inventa vreun motiv să-mi tragă o mamă de bătaie ca să mă cărăbănesc.

– Unde dă părintele, creşte! Copilul trebe ţinut între palme … Când cu dreapta, când cu stânga!  – o dădu pe glumă, Curală. Lasă că toţi am mai luat-o pe coajă şi, uite, ne-am făcut oameni de ispravă! Dacă nu ne mai trăgeau câte-o chelfăneală la vremea potrivită, cine ştie ce derbedei ajungeam!… Uite la măgădanii din ziua de azi. Să nu cumva să-i atingi, că i-ai maltratat! Da’ ei are voie să-ţi scoată sufletul din tine. Tu să le dai, să le faci, să le dregi şi ei să stea cu capu-ntre umeri!

– Lasă, bă, şăfule, că nu-i aşa. Tu zici că eşti om de ispravă, da’ mai întreabă şi pe alţii! … Ce nu-ndrepţi cu binele, cu atât mai greu cu răul! – fu de părere Crizante.

– Tu cred că n-ai luat bătaie deloc, când ai fost mic. Nu ţi-ar strica nici acuma, să recuperezi – râse Răţoi. Ian mai tăceţi, bre, lăsaţi omul să povestească! V-a venit vouă de consideraţiuni…

– Când am terminat liceul, am plecat la o mătuşă, la Haifa. Poate că mi-aş fi făcut o viaţă bună, dacă aş fi avut altfel de fire … Ea era trăită în alt fel de lume, eu devenisem un mic animal hăituit, viclean şi ticăloşit de câte păţisem. Sufletul mi se-mpietrise şi nu credeam că mi s-ar putea întâmpla vreun bine…  Nu ne-am înţeles, eu n-am ascultat. Am fugit şi de-acolo. M-am înrolat în Legiunea străină şi 14 ani n-a mai ştiut nimeni nimic de mine – nu că m-ar fi căutat cineva … Eram cu totul un adaos pentru vieţile rudelor şi cred că în sinea lor s-au bucurat că am dispărut. Nu că n-aş fi avut şi altceva de făcut, dar voiam să nu depind de nimeni, să-mi văd limitele. Când eşti tânăr nu numai că eşti necugetat şi-ţi pare că nimeni nu-ţi poate sta împotrivă dar te mai crezi şi nemuritor…

– Şi mâncaţi scorpioni de vii, acolo, în deşert? Am văzut la un documentar … – se interesă Crizante.

– Ei … Nu arată nimeni într-un documentar, ce se-ntâmplă cu adevărat acolo… Şi mi-e şi nu-ştiu-cum să îndrăznesc să-mi aduc aminte, am îngropat toate întâmplările de-acolo şi mi-e teamă că, dacă m-apuc să le dezgrop, m-aş putea preface în cel care eram atunci. Şi nu trebuie să … călcăm în urmele paşilor de odinioară.

– Ai ridicat viaţă de om? – bolborosi Iovan,  fără să gândească.

– Bă, da’ ce-ntrebare te-ai găsit să pui tu!!!…  Te-ai gândit bine? Cred că de când ai intrat aici, în curte la domnu’ Titi o pregăteşti, este? Se trezi creştinu’ şi procororu’ din tine, ai uitat că atunci când te-ai angajat la noi, la început, umblai cu brişca la tureatcă? … Una – două, de-ţi zicea vreunu’ ceva, scoteai brişca şi-o puneai la beregata omului! Acu’ te-ai cilivizat!? … Ai uitat că la un Sfântu’ Vasile i-ai pus brişca la jugulară directorului, că ţi-a zis ăla una şi tu ai înţeles alta? Cuviţa directoru’ ca un groştei… Dacă nu-ţi trăgea Axinte cu sticla-n cap, îţi putrezeau şi-acuma oasele la răcoare!… Şi nici nu te-a dat afară omu’ ăla! Io-ţi trăgeam o pereche de picioare-n cur! … „Eşti sălbatic? Du-te frate-n pădure, nu sta cu oamenii!…” – rosti Răţoi, aproape fără să respire.

– Haideţi, oameni buni! Uite că veni şi nevasta cu mămăliga … Haideţi să mâncăm că se răceşte tocăniţa şi-i păcat de osteneală … – domoli Titi discuţiile care riscau să degenereze.

Ce nu ştia Tizmineanu era că ei se tachinau de peste 20 de ani, de când se nimeriseră să lucreze împreună şi, dacă la-nceput se lăsa cu capete crăpate şi nasuri rupte, în timp, se domolise în ei bolboroseala sângelui şi ajunseseră doar la şfichiul necruţător al cuvintelor. În modul acesta, îşi reglase fiecare comportamentul, şi-l cizelase, aşa cum ai freca două pietre tari una de alta. Până la urmă, tot se neteziseră, colţurile şi ascuţişurile se teşiseră, se estompaseră exagerările şi nebuniile şi cu toţii deveniseră nişte inşi rezonabili, sub ploaia de batjocură care se abătea asupra lor de câte ori greşeau. Şi cu toţii simţeau nevoia să povestească imediat prostiile pe care le făcuseră, să-şi uşureze sufletul şi să primească pedeapsa binemeritată şi necruţătoare a celorlalţi care, nefiind nici ei mai buni, băgau la cap şi-şi trăgeau învăţămintele din păţania împricinatului. Pe rând trecuseră prin acest concasor care făcuse dintr-o adunătură de descreieraţi un corp de oameni cumsecade pe care se putea baza şi familia şi societatea.

Îşi puseră tăcuţi în farfurii, ca nişte copii care ştiu c-au făcut o şotie, îşi luară, fiecare, câte un dărâb de mămăligă şi mâncară cuminţi, fără nicio vorbă.

Anunțuri