Etichete

, ,

image045

Imagine: aici

– Şi ai ieşit viu de-acolo… Am auzit că de la ăştia numa’ cu picioarele ‘nainte ieşi … – spuse Ghiţă care până atunci tăcuse şi urmărise poveştile cu interes, fără reacţie, însă, acum privindu-l în ochi pe Titi şi ridicând sprâncenele cu interes, adică: „ţi-am spus eu!”

– Nu e chiar aşa … Ca oriunde, te folosesc cât eşti bun şi apoi te îndepărtează că pe o piesă uzată.

– Să lăsăm omul în pace. Dacă el nu poate să povestească, nu poate şi gata! Ce-i atâta intiscreţie?

– Păi, da! Răţoi are dreptate, să nu fim intiscreţi, cum zice el, da’ el are voie să-şi bage nasul în toate oalele! Că Iovan că cutare, că, na!, e prost, de mine că nu m-ar ţine la uşa lui … Da’ Râţoi nu ştie ceva! … Că io nu mă duc în veci la uşa lui!

– Da’ ce, te-a invitat cineva? Nici să nu vii!

Aşa-i hârbul, râde de oala spartă. El zice de Iovan că-i prost şi de mine că nu ştiu să mă-ngrijesc singur, da’ el, ştiţi ce-a făcut? A pus ochi şi sprâncene la prostie!

– Ei, o fi făcut şi el ca tot omul, ce să fi făcut? …

– Ca tot omu’, cum zici. S-a-nsurat de tânăr, ca fiecare, aici n-avem obiecţie. Fată bună, nimic de zis. L-a adunat, l-a îmboldit, a mai făcut el şi niţică şcoală… Stă el ce stă liniştit la casa lui şi-odată îl apucă! A venit amocu’ peste el! Şi dă-i şi îneacă-te în băutură, şi părăduieşte Răţoi banii şi azi aşa, mâine aşa, nu mai rabdă biată muiere şi-l scoate afar’. „Du-te, băiete! Vrei cu băutura şi cu pierzania, n-ai decât!”… Şi aşa, murat în băutură, se dizvorţează iut’ că n-aveau copii. Şefii îl lasă-n plata lui, se fac că nu-l văd. Ce zic ei? „Lasă-l încolo de român, că şi-aşa-i vai şi-amar de zilele lui! Îşi revine el!” Alţii să fi fost, îl arunca dracu’-afară şi-ajungea ca homeşii ăia din America, de se-nvelesc cu ziare şi dorm lângă bobarcă.

– Adică, dacă erai tu şăf, Crizante, mă dădeai afară, să-nţeleg!

– Da, bă, tâmpitule, eu te dădeam! Întreabă-l pe Iovan de câte ori ţi-am pus vorbă că „lasă-l, bă, don’ şef, că e amărât şi el, l-a lăsat muierea, înţelegeţi-l şi ‘mneavoastră, că-i meseriaş bun!”  Meseriaş, meseriaş, la dimigeană era ăl mai bun!

– Adică ce vrei tu acuma? – îngustă ochii Răţoi.

– Lasă tu că ce vreau să zic, ştii tu mai bine ca mine, da’ acuma mi-i rându’ meu la povestit. Mănâncă şi ascultă, nu te mai înfoia în pene!

– Şi ce face, el, Răţoi cel deştept care judecă-n stânga şi-n dreapta? – se adresă el comesenilor ignorându-l complet pe  Răţoi, de parcă nici n-ar fi fost acolo. Trece o vreme, îşi revine el ce-şi revine, că a venit ciurdă de neamuri pe la el, mai cu dojana, mai cu grija, plus că-i era şi lui ruşine de mătuşile lui – alea era cucoane, nu aşa -, să tot umble tulburat la creieri şi se potoleşte de ziceai că n-a pus în viaţa lui picătură de  băutură pe limbă. Sfânt, nu alta! Se ferchezuieşte el, spălat, pieptănat, călcat şi – mirarea lumii! – treaz! Treaz – trezuţ! O săptămână, două, nouă … „bă, zicea noi, ăsta nu-i Răţoi, o fi altu’ care seamănă perfect cu el! Or fi adus mătuşile de la Bucureşti altu’-n locul lui!” Ba îl şi verificam dacă-şi aduce-aminte de-acolo, de-acolo, de când am fost la Dunăre, de când a venit inundaţiile! Ştia!

– Hai c-acuma chiar le-nfloreşti! Auzi, mă verifica ei pe mine să vadă dacă ştiu! De parcă voi eraţi mai breji!

– Bă, nu eram mai breji, da’ acuma e vorba despre tine în povestea asta, că ţi-a venit rându’ la moară aşa că taci tu binişor din gură şi ascultă. Poate mai înveţi câte ceva! … Şi Răţoi al nostru, ăsta, revenitu’, ce face el? Se duce la nevastă-sa, fosta, asta de care dizvorţase şi azi-mâine, azi-mâine, îl vede ea că-i limpede în albu’ ochilor, că nu mai pute ca o cramă şi-l iartă! Şi se-mpacă ei şi fac iară cununia – am fost şi noi, bun înţeles, că dacă nu ne duceam, nu ne-ar fi venit să credem -, de ziceai că-s porumbei, nu alta! … I-a mai venit lui de vreo câteva ori s-o ia pe arătură, da’ ne-am pus toţi cu toroipanul pe el şi-a lăsat-o moale. De băutură trebuie să te ţii, dacă te-apuci. Şi nu toţi ştiu s-o conducă … Aşa că … Râde Răţoi de Iovan, da’ cam râde mânzeşte!

– Hai, bă, lasă-mă cu Iovan! M-ai găsit tu pe mine să mă pui lângă Iovan să mă compari! Da’ ce, Iovan îi etalonu’ la prostie? O fi ca kilogramu’ ăla de se ţine în vid, la Paris! Cu ăla se calibrează toate kilogramele din lume! Aşa şi noi, ar trebui să-l băgăm pe Iovan în vid şi când ne-o fi să ne măsurăm prostia, dacă ne-a mai crescut coeficientu’ la minte, venim la el şi ne măsurăm!

– Şi dacă constataţi că sunteţi mai proşti, adică, ce faceţi? Vă daţi cu capu’-n jos în bulboană? M-aţi găsit tocmai pe mine! Poate că n-oi fi fost eu strălucele deşteptăciunii, da’ ştii cum se spune, te dai după oamenii lângă care trăieşti! Dacă voi eraţi nişte socotiţi la minte, care mai de care, mă dădeam şi eu după voi! Dar aşa …! Voi nişte tembeloci bolânzi, io după voi!

Poveştile, ironiile, râsul continuară până-n târziul nopţii. Glasurile vesele, ironice, sarcastice, cu volumul uşor mărit datorită liniştii şi din cauza alcoolului, se auzeau distinct în toată mahalaua. Cum se-aud iarna, în cupola gerului, clinchetele clopoţeilor de la sănii.

La al doilea cântat al cocoşilor, mai rămăseseră la masa pe care toate erau înb devălmăşie, Titi, Chiţă şi şeful echipei, Curală iar la celălalt capăt al mesei, Mirel.

– Faină trupă ai, şefule! – zise Ghiţă.

– Da, sunt băieţi de ispravă. Mai fac şi ei … dar, per total … Munca-i muncă, distracţia – distracţie, omenia – omenie.

– Uite-aşa o trupă am avut şi noi, în Kazahstan… -zâmbi Titi unei tinereţi ce strălucea fericită între nisipurile amintirii. Mai apărea câte unu’ nou, care-o făcea pe nebunu’, da’ îl lecuiam repede. Ori se dădea pe brazdă şi se făcea băiat de comitet, ori era nevoit să se cărăbănească în altă parte.

– Să vă povestec şi eu una, că mi-am aminte, tuşi, dregându-şi vocea, Ghiţă.

Anunțuri