Etichete

, , , , , ,

38

– Eu am lucrat la făbrică, aici, 35 de ani, la oţelărie. Să vă spun drept, dacă e să egziste iad, sigur îi făcut după modelu’ ăşteia. Păcură! Catran! Fum! Focul de pe lume! Toţi eram negri de funingine, ca dracii, numa’ albu ochilor se zărea din noi. Pompele sunau, utilajele huruiau, toate zrdoncăneau, trebuia să urli să te-auzi cu ăl’ de lângă tine! …Da’ când vedeai ce culoare se face-n cuptor, când era aproape gata şarja, uitai de căldură, de năduşeală, de tot! Era ca auru’! … – rosti Ghiţă cu chipul luminat de-o fericire stranie.

– Şi ţi-ai făcut şi tu baremi un lănţic, dacă tot ai lucrat 35 de ani tot cu aur, tot cu aur?! … – îl ironiză Titi.

– Hai, nu mă lua la-mpins vagoane! Tu ţi-ai adus o butelie de gaz, de la conductele tale? Măcar nişte sămânţă de cactuşi să fi adus, să-i cultivi colo-şa în grădină, să facem răchie din ei, că tot ne-ai lăudat răchia de-o făceaţi în Rusia, da’ strop de ea n-ai adus să ne-o dai măcar pe la nas! … Hai să vă zic mai departe. Lucram în trei schimburi, că avea ţara nevoie de oţel. Acu’ nu mai e nevoie că a venit plasticu’ la putere… În schimbu’ de noapte era cel mai greu. Zmeu să fi fost şi pe la 3-4 spre dimineaţă, lăsai pompele mai încet, rămânea unu’ să supravegheze oala şi maistoru să ia eşantioane şi te trăgeai într-un loc ferit să picoteşti măcar. Ştiau şi şefii şi făceau şi ei pe niznaiul, că, la o adică cu noi făceau producţie-record, să-i dea la ziare şi la televizor, aşa că ne mai cruţau şi ei. Nu prea venea nima’-n control noaptea. Măi, şi apare unu’ nou, la un moment dat, l-a făcut partidu’ şef de formaţie la apelul bocancilor că era bun de gură da’ meserie nu ştia ioc. Nu-l uit p’-ăsta până închid ochii. Umblă el ce umblă fluturând nişte hârtii, ne face şedinţă după schimb, dă din cloanţă că să facem, că să dregem. Noi stăteam ca pe jar, să ieşim şi noi la o bere iut’ la botu’ calului şi să fugim acasă. Ne ardea nouă de şedinţe şi de prelucrări după 6 ore de stat la copt! … Nu l-am băgat în seamă. Am zis că după vreo lună-două, îşi vede el de hârtiile lui şi pe noi ne lasă-n treaba noastră. Câte unu’ din cei mai bătrâni se duce la el cu câte o reţetă de oţeluri speciale – să-l desluşească asta, Iftodi îl chema, de parcă ăl’ bătrân n-ar fi ştiut … Ştia, da’ era momentu’ să facă mişto, să-l încurce pe gâgă ăsta, şi-apoi noi de distram, râdeam pe înfundate, adică: ” Uite ce le ştie, ăsta, şăfu!”. El se-nroşea, se făcea ca racu’ fiert, era albineţ la piele şi-odată se făcea ca roşcova. Ţipa, dădea din mâini, striga că toţi sunt proşti şi ce-o să se facă el, se ducea la maistru să-i reclame. Maistru’ zicea „Da, da, rezolvăm” şi nu făcea nimic, că nu era prost să se-amestece. Măi, şi-ntr-o lună de zile dereglase tembelocu’ ăsta toate rosturile. Nu ne mai tihnea nici schimbul, nici fruştucul, nimic. Zic eu, în gândul meu: „Lasă că te grijesc io pe tine, tu-ţi amarul cui te-o făcut şi te-o lepădat!” Şi vin eu la rând în tură de noapte. Ştiam de la ceilalţi care fuseseră-n tură de noapte ce face şi cum face. Pe la patru dimineaţa, ieşea din secţie, se ducea prin spate, urca pe scara de serviciu şi se-aburca pe-un geam de la staţia de pompe, al’ dracu’, intra tiptil şi se ducea fix unde dormeau băieţii, îi lua ca din oală, îi nota şi le tăia orele. Acuma, ca fiecare, toate până la bani! Că toţi aveam familie şi copii acasă şi nevastă şi nu te puteai duce cu salariul ciumpăvit, că era dracu’ cât capra. Te lua nevasta la spoit de albie de porci te făcea! Degeaba-i ziceai că e unu’ nebun care umblă şi taie orele, ce să-nţeleagă ea, că ea stătea acasă, avea grijă de toate şi de copii şi de alea, şi de alea… „Eeeei, dracu’-i al tău, acuma, Iftode – zic eu în gândul meu. Nu mai tai tu din pita copiilor!… ” Îmi văd eu de treabă, reglez pompele, ele „puf! puh!” bagă păcură, bagă oxigen la cuptor, mă duc la Ambalaje şi-mi aleg un ştachete de fag, frumuşel, numa’ bun şi mă duc în camera pompelor, picotesc acolo, mă mai învârt, mă uit pe ceasuri, verific presiunea, mă ţin să n-adorm că eram toropit de căldură. Pe la 4, îl aud pe ăsta moşmondind şi aud scara de serviciu zăngănind – cum urca el furiş. Stă ce stă şi-odată-i văd mâinile apărând pe rama geamului. Atunci ridic eu binişor ştachetele şi zdrang! – îi coc una cu simţ de răspundere peste lăbe! Ăsta urlă, dă drumul la ramă, nu?, de durere, şi-aud o bufnitură de am crezut că s-a despicat pământul. Brâul ăsta exterior pe care venea el până la geam era la vreo 3 metri înălţime şi, la baza clădirii, unde căzuse el, era un şanţ de beton. Ascult să văd dacă mişcă. Zic: „O fi murit, dracu’, l-am omorât pe nenorocit!”. Drac mort şi raţă înecată! Gemea şi se tânguia colo jos, zvârcolindu-se în noroi. „Las’ că te-am lecuit eu de controale, tu-ţi adineaurea mă-tii!” ascund lemnuţul după un dulap şi mă duc liniştit în vestiar şi mă culc. Până la terminarea schimbului, la 6, mai erau două ore bune de somn, le-am dormit tun … – zâmbi Ghiţă.

– Şi ce-a păţit prostu’ ăla?

– Ei ce să păţească? … Io m-am dus împăcat acasă, cu inima cât o pâine. Seara, când am venit la schimb, mi-au povestit ai mei că Iftode ăla al dracului a căzut de pe clădirea Staţiei de pompe şi şi-a frânt mâinile şi vreo câteva coaste. A venit bandajat, ziceai că-i mumie. Tot el a fost cu vina că nu a umblat în „perimetrul de siguranţă”, ce-avea el să caute pe la geamurile staţiei? Au făcut şefii o cercetare în doru-lelii că nu-l avea niciunul la ficaţi, le strica echipa, producţia, oamenii erau nervoşi… Şi cum să lucrezi când eşti nervos?

– Şi la tine n-au ajuns, cu cercetările?

– Nu l-a luat nimeni în serios cu povestea lui că i-a dat un sabotor cu un fier – aşa susţinea el, că i-a dat un sabotor! – auzi! – cu un fier peste mâini. Păi, dacă-i dădeam cu un fier, în veci nu mai apuca el lingura şi pixul, tu-i îmbucătura lui de bou!

– Şi după ce s-a făcut sănătos? S-a potolit? – râse Titi.

– Da’ cine l-a mai văzut? L-au mutat la Montaj extern. Ăştia umblau prin ţară, montau utilaje şi-acolo nu cred că a avut curaj să mai facă talente… Că lucrau sus, pe schele, şi la 30 de metri … Una e să cazi de la trei metri şi alta e să cazi de la 30! …

– Măi, Ghiţă, când se uită omul la tine, zice că eşti pita lui Dumnezău, n-ar crede că ai fi în stare de aşa ceva! … Să-i rupi tu mâinile şăfului!…. – îl privi, mijind ochii, Titi.

– Păi sunt eu pita lui Dumnezău, da’ de-aia mai neagră …Şi ăla nici măcar nu era şăf, nu-l recunoştea nimeni. Da’ când se suie scroafa-n copac trebe dată jos până nu mănâncă toate portocalele … Na!, păi vă zic „Noapte bună!”, câtă mai e …

– Chiar! Câtă mai e! … Ne ducem şi noi să mai prindem un ceas de somn…

– Lasă, don’ Titi, că strâng eu de pe masă – zise Mirel.

Se risipiră în răcoarea nopţii, fiecare cu gândurile lui. Titi urcă treptele verandei, se întoarse şi se uită roată la cerul înstelat. Un câine zălud lătra, undeva, neconvins, cu pauze între hămăituri.

Mirel stivui cu grijă farfuriile după ce le curăţă cu un crâmpei de pâine, duse ceaunul la pompa de apă, adună paharele într-un lighean, scutură şi împături faţa de masă ca pe-un odor.  Mai aruncă o privire să vadă dacă totul e-n ordine şi o luă agale spre căsuţa lui. La scurtă vreme, doar lumina lămpii se zărea în toată Mahalaua Sicofanţilor.

Anunțuri