Etichete

, ,

desavarsiti

Pentru a treia oară consecutiv, participăm la o agapă organizată, lunar, de profesorul Ion Vela şi uluitoarea dumnealui „jumătate”. Îi zic „jumătate” dar este mult mai mult de-atât; o doamnă cu o energie interioară debordantă, foarte meticuloasă şi organizată, răbdătoare, inspirată şi tenace, înţeleaptă dar şi fermă – cam cum mi-aş fi dorit să fi fost dacă nu mă năşteam cu capul în nouri.

Evenimentul pe care familia Vela l-a iniţiat şi îl organizează de multă vreme (de curând am aflat) este numit ca să fie numit „Balul Pensionarilor”, dar e o reuniune a tuturor vârstelor (originari sau nu) care au „ceva” în comun.

Oamenii de valoare ai Reşiţei, cu carieră serioasă în CV, suflete calde, romantice, inteligenţă şi bun-gust, amabilitate, distincţie şi cumpătare ar fi doar câteva dintre firele nevăzute care-i leagă pe aceşti oameni respectabili şi-i aduc împreună, la restaurantul Capitol, la fiecare final de lună calendaristică.

La început m-am topit de ruşine; prima dată. Ca o fată sărăcuţă ce-a nimerit la un bal al curţii împărăteşti. Fiecare dintre cei prezenţi – şi mi-ar trebui 10 romane să le prezint istoriile şi legendele personale – avea, are, blazonul unei vocaţii, al unei profesii împlinite cu rigoare şi seriozitate. Medic, arhitect, profesor, inginer, economist, profesoară, asistentă medicală, rector, militar, chimistă, ofiţer, întreprinzător.

Dacă ar fi să intrăm în logica timpului nostru prezent, ne-am aştepta să întâlnim nişte oameni epuizaţi, frustraţi, trişti, neîmpliniţi, măcinaţi de regrete. Când colo, am întâlnit atâta putere de viaţă, atâta bucurie, atâta bunăvoinţă, atâta ştiinţă a vieţii încât am rămas sub farmecul acestor întâlniri încă multe zile cu un sentiment straniu că nu-nţeleg nimic din lumea aceasta, că n-am reuşit să cunosc nimic din tainele ei, din tainele sufletelor oamenilor şi că nici n-o să reuşesc vreodată. Surprinzători şi siguri pe ei, lorzii vârstei împlinite şi distinsele lor companioane mi-au şters din minte că fericirea, exuberanţa, îndrăzneala, fericirea ar fi proprii vreunei vârste. Fericirea de a fi, de a te simţi bine în propria piele, oricât de ridată ar arăta ea, bucuria de a cânta, de a împărtăşi gânduri şi impresii, de a lămuri, pentru partenerul de dialog, propria vedere aplicată vreunei chestiuni, subtilitatea unei glume care doar trebuie să scânteieze şi nu să jignească, tot acest „savoir de vivre” nu are legătură cu propria cultură, cu vreo vârstă anume sau cu vreun statut social: este apanajul Generaţiei de Aur. Generaţia de Aur a ridicat România din sărăcie, a construit-o cu efort, cu tenacitate, cu dârzenie, animată de-un ideal. Bun sau rău, fabricat sau sincer, simplă lozincă sau cuvânt de întemeiere, nouă ne lipseşte astăzi unul, oricare ar fi el. Trăim fiindcă trăim şi suntem români fiindcă ne-am născut aşa. Nimeni nu reuşeşte – nici nu şi-a pus problema – să discearnă un sens, o direcţie, un ţel pentru care întreaga suflare care mai simte româneşte să se mobilizeze. Construim pe ură, pe aversiune, pe antiteză. Dar nu vreau să divaghez, aici, nu vreau să ies de sub încântarea pe care o revarsă asupra mea întâlnirea ritualică a acestor oameni frumoşi în toate sensurile cu putinţă, pe care-i admir ca pe nişte zei atotputernici. Şi nu e nimic poetic sau hiperbolizant în aceste cuvinte mult prea mici.

Deşi România pare să-i ignore, politicul pare să-i considere un adaos nu neapărat necesar – ba, încă, despre unii s-a exprimat într-un mod cu totul ireverenţios, numindu-i „asistaţi social” – generaţia activă, cea violentă, superficială şi grăbită abia dacă-i ia în seamă – doar pe considerentul că sunt de-o vârstă cu părinţii sau bunicii – Vârsta de Aur a României există, nu nutreşte resentimente, se bucură de tot ce se poate şi nu aşteaptă nimic de la nimeni. Dacă voi aţi cunoscut ceva mai perfect în viaţa voastră, vă invit să-mi spuneţi.

559887_564940510192189_1078797777_n

Enache Vlad Lacatusii

Fotografiile, prin amabilitatea doamnei Aurica Chisăliţă

Anunțuri