810253

Tablou: Artnow

Deşi atitudinea mea a dus, în timp, la „subţierea” constantă a numărului cititorilor acestui blog, îmi place să ştiţi că n-am urmărit tocmai asta, în fond n-am urmărit nimic special, plăcându-mi să scriu când am de scris, ca o bâzâială enervantă dar persistentă ce te împiedică să auzi simfonia.

Paradoxal, scrisul pe blog (pe care-l folosesc ca pe o armă de autoapărare) mă împiedică să „aud”, să „ascult” legăturile acelea diafane dar rezistente cu lumea inspiraţiei. Ca atunci când te afli într-un pericol letal şi, în loc să te aperi, să fugi, să pui mâna pe orice să înlături pericolul, eşti paralizat de frică. În această paralizie, scriu prostii, mici nimicuri, schiţez în fugă câte-o idee, ca să-mi mut gândurile de pe ceea ce ştiu că e acolo şi mă pândeşte surâzând, cu ochi ironici.

O să ziceţi: „Haida-de! Ce de mai cuvinte ca să justifici lenea! Mult efort lexical pentru a acoperi o neputinţă! Cum să-ţi fie frică de scris, să te aperi de scris prin scris? De ce să scrii prostii şi nimicuri când trebuie să scrii acel ceva? Da’ scrie-l, dom’le, odată, ce tot ne ameţeşti?” Sunt sigură că aşa gândesc cei doi sau trei cititori care mi-au mai rămas, care aşteaptă cu o aparentă răbdare – sau nu aşteaptă nimic, în fond, de ce să aştepte ceva ce pare să nu vină niciodată? – să termin romanul ăla.

Ce e aşa de greu să scrii un roman, când te pricepi să scrii şi ai şi ideile şi l-ai dus până aproape de jumătate şi l-ai lăsat naibii acolo, în mijlocul exerciţiului ficţional, nici fiinţă, nici nefiinţă? Da’, chiar! Ce-i aşa de greu? Păi exact asta e aşa de greu. Pentru că poţi să-l scrii şi ai şi ideile şi scrisul nu mai e decât o formalitate. Pentru că nu vreau să îndeplinesc o formalitate. Pentru că nu-mi place cum l-am gândit. Pentru că începe pe un ton flecar, miştocar şi apoi devine, la un moment dar, grav. Dacă recitesc primele pagini mă enervez şi-mi vine să-l arunc cât-colo. Nu mai îmi place nimic. Deşi, cei câţiva care l-au citit (sau nu) zic că „e bine”, s-o „ţin aşa”. Mă scot din sărite şi personajele care, la început, erau docile şi se mişcau exact cum voiam eu. Aristotel era un ins neîncheiat, anost, cu reacţii paradoxale, întârziate, o minte bună şi bine mobilată care-a nimerit într-o lume absolut absurdă pentru puterile lui, o lume pe care n-o poate controla şi nici supune şi în care se zbate precum peştele pe uscat. Dar, la un moment dat, Aristotel n-a mai vrut să fie astfel. Şi-a găsit, în adâncul amintirilor lui răvăşite de traumă, o putere nouă, un suflet de care uitase sau de care nici nu fusese conştient. Şi nu numai că Aristotel nu se mai lasă scris aşa cum l-am „desenat” dintru început, dar este autonom şi sfidează. Lăsând la o parte tribulaţiile personajelor („eculubraţiile”, cum zice unul dintre ele) povestea îmi pare una banală şi chiar neverosimilă. Şi unde or să ajungă în final personajele acestea? Unii dintre voi or să spună: Dar de ce trebuie să ajungă undeva? Şi cine, mă rog, m-a „desemnat” pe mine să scriu povestea lor? Dacă infernul există, şi ştiu bine că există că l-am încercat cu degetul, aşa arată. Ca dilema măgarului lui Buridan.

Şi, în fond, nu cred că vă interesează foarte mult istoria acestui roman care mă chinuie. Mi-am petrecut o săptămână (cu intermitenţe în care n-a funcţionat conexiunea la internet şi m-am ocupat cu alte absurdităţi, cum ar fi lectura unor cărţi de dezvoltare personală, de găsire a echilibrului şi stăpânire a gândirii care, ea singură, ne bruiază teribil „propensiunea spre unicitate şi demers creator”), ziceam că am petrecut ore în şir căutând pe diverse motoare indicii despre originile numelui „Savitsky”, nume cu care m-a procopsit Dumnezeu nu ştiu de ce, probabil ca să fie ironic. Ştiu puţine despre istoria familiei – un străbunic din partea tatălui de origine rusă căsătorit cu o nemţoaică – pentru că străbunii mei erau ocupaţi să supravieţuiască în epocile pe care le traversau şi nu aveau vreme să-mi deseneze mie (în cazul în care aş fi apărut) arborele genealogic şi ramificaţiile lui. Sigur, asta e o obsesie din faşă de-a mea, un sentiment straniu că am venit pe lume într-un loc cu totul greşit. Aşa am copilărit, cu sentimentul că nu-s din lumea aceasta, cu o sensibilitate maladivă şi cu o inadecvare de catâr nărod şi acest sentiment a şi adus cu sine bolile care chiar aşa se numesc: „nu vreau să fiu aici”, astmul şi boala Basedow. Uneori, contradicţiile pot şi să ucidă … Dar de unde pornisem; am găsit puzderie de „savitsky, zawitcki” şi aşa mai departe, cu variante fonetice specifice fiecărei limbi. Nu ştiu cum să vă exprim exact sentimentul de bine pe care l-am trăit. Adică, totuşi, nu sunt singură în univers, fără fir de rădăcină (chiar dacă rădăcinile-s cu totul invizibile sau, ca la mangrovă, migratoare) şi fără nicio conexiune cu rasa umană. Oricum, orice-aş scrie şi oricum aş scrie, niciun „savitskyi” din universul vizibil şi măsurabil nu mă ia în seamă. Aşa că am nevoie de o altă strategie. O ştiţi şi voi. Să fie ei cei care vor spune: măi, uite, s-ar putea ca individa asta să fie rudă cu noi”.

Sigur, puteţi să renunţaţi la lectura acestei postări juvenile cam de pe la jumătatea ei. Dar, dacă aţi ajuns aici, veţi şti că astea sunt angoasele, tribulaţiile, groaza, obsesia, neputinţa, frica paralizantă şi puterea de a le depăşi pentru a scrie, dacă va veni acea linişte. Poate că, în final, romanul meu va avea soarta celor trei cărţi de poezie care ar fi avut succes şi meritau să aibă succes dacă eu aş fi avut, atunci când le-am publicat, 23 sau 25 de ani. Aceasta a fost percepţia criticii: o cucoană cam trecuţică, preocupată şi ea la a treia tinereţe de fiorul iubirii, „nu scrie rău, dar … „. În fine, poemele, unele ridicole la lectura mea de-acum de ce să nu fiu sinceră, dar altele chiar rezistente la timp, pot fi citite, la un moment dat, într-o altă cheie. Dégueulasse, n’est pas?!

(În concluzie, nu-mi pot permite să ratez şi proza.)

Am încheiat.

Anunțuri