Etichete

, , ,

doctor-the-medicine-cabinet-paul-ward

Imagine: aici

O pasăre ţivlea undeva în pomii ce păreau desenaţi pe fereastră. Doctorului îi plăcea să ţină un geam deschis, oricare anotimp ar fi fost. Poate din pricina zăbrelelor de fier-forjat, poate pentru că stând într-un mediu complet alienat de atâţia ani încât le uitase şi numărul, se contaminase şi el de bolile pacienţilor care se perindau prin cabinet. Luă o înghiţitură din ceaşca ce se afla pe birou şi se strâmbă. Cafeaua era rece de mult. Telefonul sforăi şi ţiui şi el. Îl luă, îl privi şi ezită. Avu acelaşi impus de mai înainte, să arunce cu el de perete cum, o fracţiune de secundă, simţise dorinţa de a arunca cu ceaşca în cântecul lung şi de neînţeles al păsării necunoscute. Îşi înjură în minte, doar mişcând imperceptibil buzele, soarta, viaţa şi telefonul.

– Da, să trăiţi!…

– Bună ziua, doctore. Ce mai faceţi?

Doctorul rămase mut preţ de câteva secunde, neştiind la cine exact se referă acela „faceţi”, pentru că interlocutorul care apela de pe un telefon care nu afişa numărul nu obişnuise niciodată să-l trateze cu politeţuri.

– Eu? … Fac şi eu ce se poate … Şi dumneavoastră sper că faceţi … ăăă … bine.

– Mă refeream la ce faci matale şi pacientul „nostru”. Credeam că-mi vei da veştile care mă interesează, doctore.

– Ăăăă … păi … e … în parametri pe care i-am stabilit, ăsta … pacientul.

– Dragă doctore. Medicina a evoluat mult în ultimii ani. Au trecut, dacă nu greşesc, mai bine de 90 de zile. Şi nu am ajuns la rezultatul scontat. Mai bine zis, nu văd niciun rezultat. Doar nu a fost trimis la pension… Credeam că ai înţeles.

– Adică, nu ştiu exact la ce vă referiţi – zise doctorul simţind că o sârmă de oţel, rece, îi străpunge ţeava spinării.

– Păi există două alternative, doctore dragă. Nu cred că trebuie să le detaliez. Credeam c-a ieşit deja pe cale naturală din sistem. Asta dacă nu cumva te-ai transformat în bunul samaritean şi voieşti să-i substitui ieşirea … Aştept veştile care mă interesează în cel mai scurt timp – mai adăugă interlocutorul, cu voce metalică.

Doctorul rămase cu telefonul la ureche, cu gura căscată, prostit, mormăi un „să trăiţi, am înţeles” pierit deşi era sigur că nu-l mai auzea nimeni şi nici n-avea nevoie de „sătrăiţi-ul” lui. Aruncă telefonul pe birou şi se cufundă, moale ca o moluscă, în scaunul uriaş, vrând să dispară în el.

În 43 de ani de psihiatrie văzuse multe, făcuse multe, greşise multe. Unele intenţionat, altele, pur şi simplu aşa se brodiseră. Dar de omorât pe cineva cu bună ştiinţă, premeditat, asta nu făcuse în întreaga lui carieră de medic. Înainte de asta …  o singură dată greşise şi … de atunci viaţa lui a fost alta.  Se mai întâmplaseră accidente din diverse pricini dar ceea ce i se cerea acum, explicit, nu i se ceruse niciodată. Şi ştia cât se poate de clar că nu are alternativă. Bănuise de la început, de la primul telefon al lui Umbrăroiu, care nu-l mai sunase de atâta amar de vreme încât îşi închipuise că îl uitase sau îl scosese din evidenţele lui, că îi vine o mare belea pe cap. Se ridică, scoase din dulap o sticlă de whiskey şi-şi turnă cu generozitate în pahar. Primul îl goli în picioare, lângă dulap. Se strâmbă, îşi mai turnă unul.

Şi, ăsta, „pacientul”, se dovedise ceva … înfiorător. Cu tonele de trotil pe care i le administra de trei luni, ar fi trebuit deja … vorba lu’ Umbrăroiu, – fi-i-ar ale dracului vorba şi făptura! Ăsta era Mefisto, dar un alt fel de Mefisto. Îi lăsase viaţa, cariera şi bogăţia şi venea acum să-i ceară … Şi, la urma-urmei ce-i cerea? – se întrebă el de parcă nu ştia exact ce i se cerea. Nu-i cerea să-şi tragă un glonte în cap. Îi cerea … ce-i cerea. Atâtea scrupule pentru … pentru o haimana care nici nu mai exista, scriptic, nicăieri. Fusese şters din toate evidenţele. Era un număr. Ce faci cu un număr? Îl scazi cu un număr potrivit şi ajungi la zero! – se bucură el ca de-o revelaţie.  Bău din pahar gâlgâind, căută prin fişe, febril, luă un creion şi-şi copie pe agenda din faţa lui numărul respectiv. Na! Acum cu cât trebuie să scad ca să ajung la zero? Ia să vedem … – mormăi doctorul aruncând uitături ca fulgerele în jurul lui, ca un animal uriaş încolţit care înţelege că n-are scăpare. Ridică receptorul telefonului fix, de culoarea glucozei, privi receptorul o vreme şi apăsă, automat, pe două dintre butoane.

– Da, domnu’ doctor! Vă rog! – îi răspunse unul dintre asistenţi.

– Adu-mi-l pe … ăsta de la 416, cu multiplă personalitate.

– Imediat, domnu’ doctor.

„Domnu’ doctor, domnu’ doctor!… Căcat!” – mormăi acesta după ce puse receptorul în furcă şi continuă să-şi toarne cu o mână ţinând sticla de gâtul ei şi să ducă paharul la gură cu cealaltă, nedezlipindu-l până nu era gol. Repetă de câteva ori gestul. Era furibund, încordat, cu tot răul din sine năvălit la suprafaţa fiinţei lui şi, dacă existase vreodată şi-o fărâmă de bunătate, aceasta dispăruse într-un ungher întunecat unde şedea ghemuită. „Na, şi-acuma ce fac? Iau o seringă  plină cu T61 şi i-o injectez în jugulară?! ce dracu’? Doctore, doctore!… Şi după autopsie – că o cauză a morţii trebuie scrisă în certificatul ăla tâmpit – o să vină caraulele lu’ Umbrăroiu, poate chiar el însuşi şi-or să mă ridice… Poate asta şi urmăreşte nenorocitu’! … Calm, calm, calm, doctore, calm …” Îşi mai turnă în pahar cât două degete, sticla se golise. Se duse la dulap şi scoase alta. Deşi membrele nu-l mai ascultau aşa de bine, creierul era limpede – limpede, fără nicio umbră, ca un sloi de gheaţă translucid. „Asta nu pot să fac! … Nu pot, să fiu al dracului dacă pot să fac asta! … De ce n-a murit nenorocitu’ ăsta până acum? Ce mă-sa de constituţie are? E o legumă, e adevărat, da’ are viaţă-n el! Legumă, nelegumă, are suflet! Cum să-i extrag eu sufletul ăla din el, că nu vrea să se stingă dracului odată? Să i-l scot prin nări? Unde naiba e sediul sufletului, că nici nu mai pot să-mi amintesc?! … Pot să-i măresc dozele da’ n-am nicio garanţie … Şi o să bată şi la ochi, că or să vină nenorociţii ăia şi-o să se uite la medicaţie … Şi-o să vadă!  <Uite! or să zică, s-au mărit dozele în ziua cutare! Cine-i medicul curant?> … Eu! Cine dracu’ să fie? <Păi de ce, domnu’ doctor, aţi mărit dozele?>  Păi era pacientul agitat. Agitat pe dracu’!… Mai bine aş fugi. Aş lăsa tot, uite-aşa, şi aş fugi. Într-un loc unde nu ştie nimeni cine sunt şi ce-am făcut. Îmi scot frumuşel banii de la băncuţă şi pe-aci ţi-i drumu’, vere!” – se lumină el dintr-o dată. „Bă, până şi Menghele a reuşit să scape. S-a dus în Brazilia sau în Venezuela şi noroc bun! Eu nici măcar n-o să fiu căutat ca Menghele! Cine naiba să caute un medic stupid de la un spital de nebuni?” Deşi încerca să se convingă singur că soluţia e simplă şi salvatoare, ştia prea bine, cu mintea cea raţională, că nu e decât un refugiu temporar acest gând şi că va trebui să se întoarcă la a găsi o soluţie eficientă şi fezabilă. Dacă ar fi putut să fugă ar fi fugit acum 42 de ani, în noaptea aceea când … când Umbrăroiu, cu chipul lui alb ca o mască de teatru chinezesc, pacă Mo, îi oferise, zâmbind abia perceptibil – de asta-şi dădea seama abia acum!, că Umbrăroiu zâmbise într-un mod aproape invizibil dar zâmbise – libertatea contra unui mic angajament. În raport cu cei 20 de ani pe care ar fi urmat să-i petreacă în închisoare, „micul angajament” părea un mizilic şi-o bagatelă. „Omor deosebit de grav” dispăruse din dosarul fetei ăleia care zăcea ca un manechin cu părul mânjit de vopsea roşie, ca-ntr-o scenă de film horror şi apăruse „sinucidere”, după ce „manechinul” zburase, nefiind încă rece, pe geam de la etajul 7… Şi-acum simţea căldura încă perceptibilă a Claudiei, când ajutase şi el la aburcarea peste pervaz… Poate că mai avusese viaţă în ea, poate că sufletul nu plecase definitiv … În locul sufletului ei, rămăsese angajamentul lui. Angajament care-i ieşise pe ochi şi-i înveninase fiecare zi a vieţii sale. Să trăieşti ca un animal hăituit … Ce viaţă mai e şi asta? …” Dar nici nu se-ndurase să şi-o ia, viaţa. Îşi văzuse de carieră şi se căsătorise cu o acritură ca el, care-i făcuse două plodance fără nicio trăsătură deosebită, fără nimic deosebit, fără vreun talent, cenuşii şi apatice şi ofilite încă de mici… Nu simţea mare lucru pentru ele – acum erau mari, aveau vieţile lor, cu-atât mai bine … De fapt, îşi trăise toate viaţa printr-o perdea de pâslă… Totul fusese estompat, îngălat, murdărit… meseria, zilele, nopţile, plânsul copilelor când erau mici, plâns care nu-i stârnea nicio duioşie, beţiile, escapadele, aventurile, glumele, prieteniile, chefurile, totul, tot, purta o peliculă subţire care-i interzicea să ajungă la viaţa adevărată … Şi acum, ca o culme, ca o încununare, ca o închidere a cercului, individul ăsta care-i fusese trimis pe cap ca o pedeapsă, ultima, spera. Mai măsluise, mai făcuse mişmaşuri mărunte, mai exagerase cu tratamentul, mai meşterise diagnostice şi-i scăpase pe unii, la ordinul lui Umbrăroiu, de ce urma să li se întâmple. Da acum? Şi nenorocitul ăsta nu-l mai aduce odată pe cadavrul ăla ambulant!

Se îndreptă spre telefon. Iar telefonul sună în aceiaşi secundă.

– Domnu’ doctor, veniţi repede, avem urgenţă! – răcni infirmierul în receptor.

– Unde, în salon? – întreabă doctorul, bucurându-se cu un colţişor de gând că „pacientul lui” decolase şi-l scutise de …

– Nu, în curte! Veniţi repede!

****

Post Scriptum: Ca să înţelegi cum se cuvine acest text, trebuie să fi citit, la vremea când a fost postată pe blog, Povestea Filomelei Pizdrintz şi a lui August Palton. Dacă nu ştiţi despre ce-i vorba, aveţi la dispoziţie o lămurire.

Recomandări: Castelul, Ce-ar fi poveştile fără ilustraţii, Frumoasa din pădurea adormită.