Tablou: Măr înflorit – Nicolae Grigorescu
Trăiesc aici, am trăit,
şi te-am zărit
înger veghetor tocmai în al nouălea cer.
Nu mai pot mâhnire sau
tristeţe s-adaug.
Nici gustul călâi al durerii
nu-l ştiu.
Am văzut, dimineaţă,
urma paşilor tăi licărind în pervaz.
Ai venit ca să vezi
dacă visele mele sunt bune?
Sau doar să pictezi roşeaţă-n obraz?…
Inima mea te-a ştiut de la bun început.
Te-a învăţat să te ridici
ca pe-un soare abia născut
şi să-ţi răsfiri razele astfel încât
să nu vatămi pe nimeni în jur.
Când eram încă mici
am bălăbănit din picioare
stând pe-aceiaşi creangă a unui măr înflorit.
De-atâta splendoare
Am plâns îmbrăţişaţi şi-am adormit
lângă trunchi.
Cine ne-a luat şi ne-a rătăcit?
Azi abia, înţeleg.
Azi, când merii-au făcut mănunchi
albul cel nestricat şi-l deşiră
Din cer ca pe-un ghem
de la tine la mine
Acum înţeleg.
Sufletul meu n-ar putea exista
decât în suflet la tine.
¤¤¤¤
Recomandări: Pegas, Shirin Aliabadi … Hybrid girls, Stelu, Etc, Cărţi şi cartofi, Trimbulim!,măria ta*.
Gabriela Savitsky 
AMIN!
Bine că ţi-a dat Dumnezeu gândul cel bun şi n-ai şters blogul. 🙂 La tine se întâlnesc cele mai neaşteptate bijuterii ale literaturii lumii, ne-ar trebui o viaţă şi geniu să le găsim şi să le punem împreună.
Cat ma bucur ca ai reinceput sa scrii … sa scrii in adevaratul sens al cuvantului.
Îţi dai seama ce suflet scăldat în splendoare am eu… Atât de sfârşită m-am simţit… Aveam sentimentul că viaţa mea-i perfect inutilă (………………..). Acum i-atâta de fain… Şi toate or să fie aşa cum trebuie să fie. Cred c-am ajuns la liman.
Îţi mulţumesc că te bucuri alături de mine. Din inimă.
Într-o zi, pur şi simplu s-a întâmplat un declic. Pur şi simplu nimeni nu e lăsat înafara vieţii dacă crede în viaţă, crede.
Foarte frumos marul lui Grigorescu… Din pacate tablourile maestrului merg foarte greu pe piata… Pentru „Car cu boi” abia daca se ofera 100.000 de euro. Multi dintre pictorii romani contemporani il depasesc. Dar banii sunt si asa o nebunie. O måsea de-a lui John Lennon (si incå una cariatå) a fost vanduta pentru 42.000 dolari americani in timp ce un rinichi bun se poate obtine pentru chiar si pentru 5000 de euro.
Aveţi o privire cinică – dar şi cât se poate de obiectivă, de o obiectivitate înspăimântătoare aş zice – asupra realităţilor societăţii noastre… E drept, recunosc că nici eu nu dovedesc multă blândeţe dar mie-mi lipseşte obiectivitatea aceasta de laser.
Ce voiam să vă spun. Cu ani în urmă, am avut un prieten care trăia şi scria aici, în Reşiţa. Nu ştiu care e (era) valoarea lui ca poet şi nici ca om (unii ar avea de spus destule) dar avea o calitate rară: ştia să fie un prieten desăvârşit. Când a murit, parcă mi-ar fi murit fratele într-atât m-a destabilizat de rău. Şi nici nu eram într-una din perioadele faste (de parcă aceasta ar fi regula) :)) Penultima lui carte publicată (ultima a fost, cred că premonitoriu, o antologie: Transatlanticul şi păpădia), deci penultima se numeşte „Puterea iluziei”. Şi exact despre puterea iluziei – o putere mai presus de orice putere – e vorba. Purtat de iluzie, drogându-se cu metafore, autiluzionându-se că iubeşte, a făcut ce niciun om care nu-i poet n-ar face. A trecut pragul din realitate în realitatea iluziei. Iluzionându-se că e îndrăgostit, a păşit în interiorul acestei iluzii. Unde a rămas captiv pentru că eroina „iluziei” lui nu era o „eroină”, ci era chiar o fiinţă cât se poate de prozaică. O viaţă intensă, foarte intensă, la paroxism – pentru scris, pentru ca să seducă muza, s-o ademenească – pentru un organism care nu mai putea, nu mai avea resurse să ardă atât de intens i-a fost fatală. Este ilustrarea perfectă a puterii iluziei. Şi a sacrificiului nebunesc (şi poate disproporţionat) pe care un scriitor (un poet, prozatorii-s mai … prozaici) este capabil să-l facă pentru operă. Poate n-am putut sau nu m-am priceput să-l admir pentru poemele lui (deşi unele chiar merită) dar cu acest sacrificiu – pe care nici nu ştiu cum să-l calific – m-a pironit şi m-a făcut să-l admir. Trăind transformări şi vremuri (sau schimbându-mi perspectiva asupra lor) interesante şi apropiindu-mă de graniţa aceea subţire care mă ţine, într-un fel sau altul, deasupra „apei” mi-am dat seama că pentru un artist vine un moment când ar da viaţa lui toată pe clipa magică a inspiraţiei. Pe starea de graţie care te teleghidează, când capul tău nu mai e aici şi nici sufletul nu mai e aici ci sunt la ani lumină. Că întreagă această realitate (oricât ar fi ea de fascinantă, de frumoasă, de comodă) nici măcar nu aduce cu fericirea, cu bucuria de a-ţi vedea creaţia.
Nu ştiu de ce-am scris toate astea aici. Cred că mă simt foarte vinovată c-am şters, din greşeală, comentarile dvs.
Încă o dată, scuze sincere.
Minunata poezie…
Mă bucur că vă place.
Mama mea – o fiinţă cu desăvârşire desăvârşită – mă critica ades pentru acest gen de poezie. Îmi spunea că o femeie nu trebuie să spună niciodată unui bărbat că-l iubeşte, dacă-l iubeşte şi în niciun caz să îi scrie poezii „ca bărbaţii romantici”. degeaba i-am explicat că nu e vorba de un iubit cu cap gât şi picioare, real, viu, existent, că poezia de dragoste e o proiecţie, e pentru un iubit iluzoriu şi ireal, ea tot era încredinţată că nu mă port cum se cuvine. 🙂
Pai poate avea dreptate mama ta…, in cazul asta si eu sunt in mare cupla…. 🙂
Mesaj relaut in mod magic:
Atat vreme cat tu insati ai avut, fie si pentru o clipa, sentimentul ca viata ta este perfect inutila, cred ca nu s-ar cuveni sa fii atat de amarinica in dorinte cu cei care or avea inca acest sentiment vizavi de viata ta… Se dovedeste ca-i un sentiment trecator… Logic ar fi ca pe cei ramasi in urma sentimentelor tale navalnice sa-i tratezi ca pe tine insati… Ca sa fie un echilibru in univers. Nu? Presupun ca tie nu-ti doresti si nu ti-ai dorit niciodata „ură necurmată”. Sa tradeze oare aceasta dorinta de urå ca-ti este inca frica de sentimentul inutilitatii?
P.S. Imi cer iertare pentru ca n-am reusit sa-mi reprim firoscosenia. Am sentimentul ca oricum este o firoscosenie inutila. Si spre trecut, cand viata ta n-avea sens, si acum cand ai un suflet scăldat în splendoare si si in viitor cand nimeni nu stie ce-o sa mai fie. I-am dat drumul din motive care n-au legatura cu continutul ei, ca atunci cand oferi cuiva in dar o ceapa, invelita intr-o bucatica de ziar pe care sunt subliniate cateva cuvinte la intamplare, dar care aranjate cu grija ar putea compune o propozitie cu sens. Sau chiar cu mai multe sensuri. 😉
Da, desigur că încă mi-e frică. Şi mâine şi luna viitoare şi cât o fi să fie. Sunt conştientă că nu pot să depăşesc această „frică” decât „făcând ce trebuie făcut”. Cred că frica supremă a omului. Aceea că poate rata. Nu. Că se poate rata. Cred că n-am fost în viaţa mea aşa de sinceră.
Acolo sălăşluieşte sufletul nostru, da, în trupul sufletului celuilalt, pentru că atunci când iubeşti eşti locuit în cel mai sacru lăcaş, acel al fiinţei tale.
Cât despre iubitul ireal, nu uita că există şi ceea ce întârzie să apară.
Mâna sufletului tău a scris cu petale. Şi albe.
Peste tot pe unde sunt meri înfloriţi. 🙂
Cumva, am trăit și eu aceste sentimente sau… stări sufletești. Chiar și o iluzie, da, te poate face să înflorești într-un anotimp nou sau recreat… Să fie, oare, doar puterea iluziei, sau puterea minții omenești?
Poate e puterea vieţii care triumfă şi în cel mai ostil deşert. Şi-acolo, în arşiţă şi dogoare şi-n frigul nopţii, o floare, o dată la 7 ani sau la 12 sau la cine ştie câţi, o floare care justifică într-un fel pustiul, soarele, frigul, uscăciunea, cerul de sticlă. Chiar dacă nu durează, frumuseţea ei tocmai pentru că-i trecătoare o face cu atât mai preţioasă.
Dar ce e viața? Noi… și Dumnezeu. 🙂
Gabriela, dupa parerea mea ai anumite afinitati cu modernismul in arta din cultura occidentala.
Am nişte afinităţi cu arta. Dar n-am prea frecventat-o. Sunt alchimist, nu mecanic. Deşi uneori mă port ca un mecanic, recunosc. Nu mă interesează modernismul, post-modernismul, criptosensismul, metalingvismul şi niciun is(t)m. Adică nu mă interesează să fiu ca X sau să scriu ca Y, sau să mişc personajele ca Z. Sunt mult prea bătrână pentru mode şi alte mofturi din acestea. Care-s bune şi ele, dar pentru tânăra generaţie de creatori.
Un dar. Cel mai mare pe care ni-l împărtăşeşte … cine îl împărtăşeşte.
Mie mi-a placut poezia! Are ceva linistitor in ea… Are ceva care te transpune departe de zbuciumul vietii cotidiene. Se potriveste cu tabloul. E in aceasta poezie o anume transparenta care mi-a placut. Modernitate. Dragoste. 🙂
Foarte interesant!
Mulţumesc.
Este despre relaţia dintre om şi sufletul lui îndumnezeit. Care, da, poate să treacă şi prin dragoste ca printr-o ardere completă pentru a ajunge esenţă.
Pingback: Mozart « Motanul Incaltat
Pingback: Finix | Ioan Usca
Pingback: Neliniştitu' » Post Topic » Filme-n linie Cinci
Pingback: François Villon (8 aprilie 1431 – cca.1474), poet francez | my heart to your heart
Multumesc.
Eu îţi mulţumesc. Ştiam că voi găsi la tine o comoară, o „montură”, ce am nevoie. 🙂
Mărul înflorit, poezia și aurul – trei etaloane antice ale Frumosului. În postare ai atins două din trei, Gabriela. Cu sufletul tău de aur, fac trei ! 🙂
Am ajuns la liman… se pare. 🙂
Şi tot îmi pare că n-am ajuns.
Sufletul meu e din aur? N-aş şti ce să zic. E mult prea mult. Nu cred.
Pingback: ORHIDEE, simboluri de perfectiune si feminitate | Zinnaida