Etichete

, , , ,

imagine

Aceasta va fi o postare lungă, egocentrică şi extrem de lucidă. Cei egocentrici (şi ei), care n-au răbdare şi spun despre ei înşişi că nu pot sau nu-şi permit să fie sensibili şi nu cred în existenţa lui Dumnezeu, sunt sfătuiţi să treacă mai departe. (Sau facă ce vor voi.)

Astăzi Gabriela Savitsky împlineşte 45 de ani. O mulţime de ani, dacă mă uit în faţă, plini cât 100 de vieţi, puţini dacă mă uit la scadenţar. „Am trăit tot ce se poate omeneşte trăi”, cum spuneam curajos, trufaş, cu dezinvoltură, într-un poem.

Am venit în lumea aceasta din Răsărit. Aşa îmi este fondul genetic, sufletul, zgâlţâit de-un dramatism continuu, de-o intensitate insuportabilă. N-am putut foarte multă vreme să fiinţez; n-am ştiut cum să exist pur şi simplu, să mă bucur şi să văd cu vederea ce este aparent, cu plămânii ce trebuie respirat, cu mintea ce trebuie analizat; nu, cu mine realitatea a păţit-o, eu neapărat voiam  să le fac pe toate în modul meu personal – totul trebuia să fie altfel, mai intens, mai colorat, mai amplu, mai pur! Am venit în lume în găoacea perfectă din acest univers. Am primit la naştere, odată cu sufletul meu gata însetat de absolut, toate darurile: o mamă frumoasă şi stăruitoare precum lumina soarelui, desăvârşită în puterea ei de sacrificiu, îndelung răbdătoare şi îndelung iertătoare, singura care a ştiut să mă ierte necontenit, cu totul, în inima ei, şi să mă iubească nesmintit şi egal câtă vreme a fost aici, un tată sever care m-a scrutat cu neîncredere şi neînduplecare timp de 24 de ani – neîncrederea lui m-a motivat extraordinar împingându-mă şi la cele mai nebuneşti fapte în bine şi în rău, un frate şi-o soră, desprinşi parcă din poveştile în care aveam să intru ca-n împărăţia fermecată, de mână cu ei.

Şi-am umblat în lung şi-n lat prin împărăţia poveştilor, am străbătut codri, poieni, dealuri şi văi, am crescut odată cu grâul din spatele casei măsurându-mă cu el, bălaie şi eu, bălai şi el – mă bucuram că pe mine nu mă seceră nimeni, în iulie, chiar dacă şi eu eram bălaie –  am plâns şi m-am avântat odată cu Topliţa la Cotul Buhaiului, am băut din cer, am mâncat din stele, mi-am hrănit mintea şi sufletul cu eresuri, am topit tot ce mi s-a dat, pic cu pic, cleştar transparent în sufletul meu de copil încântat de câte sunt pe lume.

Un suflet atât de neastâmpărat şi de tentat de toate, de încredinţat că lui nu i se poate întâmpla nimic vătămător, care credea că poate să curbeze întunericul, să-l întoarcă pe dos, să-l înnoade şi să-l facă lumină, care credea că oamenii pot fi făcuţi buni prin desăvârşită iubire (după cum mama desăvârşea, cu iubire egală, în jurul ei alungând sau topind ce nu era cuviincios) nu putea să nu alunece în capcana propriei trufii. Fără să ştie nimic despre viaţa adevărată şi oamenii reali, crezând că dincolo de gardul curţii oamenii sunt exact la fel de mângâietori şi de cinstiţi, acest suflet complet neiniţiat în nimic, cu capul plin de literatură, de viaţa din cărţi, de inocenţă şi elanul pe care doar la vârsta tinereţii îl poţi avea, Gabriela Savitsky, a ales să coboare în infern după un suflet ca să-l scoată de-acolo şi să-l mântuie. Şi-a coborât. Şi era să nu mai găsescă drumul înapoi. Şi-a cunoscut, pe viu, toată turpitudinea, stricăciunea, tot răul în stare pură, abjecţia, păcatul, întunericul desăvârşit în care nu-i nicio cuantă de lumină, a stăruit în mijlocul duhorii morţii, s-a zbătut, s-a topit de durere până n-a mai rămas nimic decât durere şi înfrângere. Când a înţeles în sfârşit că nu numai că n-a mântuit pe nimeni ci s-a pierdut şi pe sine, a ales să-şi stingă viaţa cum  se sting lumânările. Cu mâna proprie.

Şi tot o mână a fost aceea care m-a extras din braţele nebuniei şi ale morţii. De ce? E foarte greu să-mi răspund. Nici nu cred că există vreun răspuns, e un amestec de răspunsuri ca viaţa. Dumnezeu nu coboară pe-o scară de lumină până la noi, când avem cea mai mare nevoie de El. Dumnezeu trimite un înger păzitor, un om pe care noi îl putem recunoaşte şi în care avem încredere, nu se arată El însuşi, dacă ar face-o, ne-am rătăci minţile. În ziua aceea, în care scrisesem scrisorile de adio (cel mai greu mi-a fost s-o scriu pe cea destinată mamei mele, oh, ce greu a fost! la fiecare cuvânt îmi venea să mă întorc din hotărârea mea!) şi am coborât hotărâtă să mor, a venit sora mea, draga de ea, cu har de Înger Păzitor şi m-a oprit undeva la ultima treime din drum. Cum poate fi un om tânăr, de nici 24 de ani, atât de hotărât să nu mai fie încât nu ţine cont de durerea pe care-o provoacă şi-o lasă în urmă şi nici de câtă viaţă netrăită va lua cu el? E imposibil să răspund cu o singură frază şi chiar cu un articol mi-ar fi greu, e nevoie de spaţiul unei întregi cărţi sau al mai multora. Ce te face să vrei să nu mai exişti dacă nu stingerea a ceea ce te face să fii o fiinţă raţională? Când te-ai hotărât să mori, deja eşti murit de câtăva vreme, mortificat. Doar mai respiri şi-ţi bate inima dar, în fond, sufletul nu mai e cu tine.

Am locuit zile şi nopţi într-o dimensiune a non-realităţii, sau între pereţii mai multor realităţi, ca şi cum ai sta între cămăşile cepei. Nimeni nu credeam că-mi voi reveni vreodată şi voi mai fi o fiinţă „valabilă” pentru lumea aceasta… Cu atât mai puţin eu, în scurtele, fulgurantele momente de luciditate, când eram „prezentă”.  Şi, într-o noapte, am auzit un glas; în sufletul meu l-am auzit. Un glas de părinte iubitor şi necăjit, glasul iertării şi al dojanei, un glas de lumină albastră. Mi-a spus că mă iubeşte şi că m-a iertat şi că „m-a întors” acum, dar pe viitor nu mai trebuie să fac niciodată asta.

Şi am trăit mai departe fără să înţeleg de ce, dar temându-mă şi păşind cu sfială şi tânjind după blândeţea acelui glas. Am trăit, am căzut, m-am ridicat, m-am lovit, m-am ridicat, am înţeles că unii oameni pe care îi iubim sau credem că-i iubim sunt chemaţi în altă parte ca să ne lase calea destinului liberă, am înţeles deşi mi-a fost greu. Viaţa mea a fost o cursă cu obstacole. Oamenii pe care-i iubesc pleacă mult prea devreme. Dar nu te poţi împotrivi. Ar trebui să lipim înapoi pe crengi toate florile care cad la pământ desfăcute de vânt, dacă ne-am împotrivi. Şi ce rost ar avea, ele nu vor mai rodi niciodată?…  Am înţeles că nu există moarte cu adevărat dacă crezi în mântuire şi viaţă veşnică, dar să crezi nu să te închipui crezând. E doar o plecare într-o altă dimensiune.

Am primit tot ce am cerut. Nu mi s-a refuzat nimic din ce mi-am dorit. Când am ştiut să cer şi când nu m-am întors împotriva mea, mânată de nu-ştiu-ce capriciu, cu mânie autodistructivă.

Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, pe fiecare în parte; şi pe cei care nu-l cunosc, dar Dumnezeu nu e invaziv, nu vine în vieţile noastre să facă ordine, să ni le bineaşeze. Asta este doar alegerea noastră. El pune pe drumul (oricum ar fi el, de cenuşă, de pustiu, de apă, de flori, de iubire, de neiubire) nostru oameni. Oameni cu un felinar licărind în beznă, oameni cu o gură de apă în mijlocul deşertului, oameni cu o scândurică la marginea prăpastiei peste care nu ne trec ei, în spinare ci doar ne încurajează să trecem singuri. Trebuie să facem totul singuri, să luăm decizii, să înţelegem, să avem curaj, să îndrăznim şi El, ca un părinte iubitor şi îndelung răbdător, se bucură de fiecare dată când suntem fericiţi, când reuşim să înaintăm către lumină şi se îndurerează de miliarde de ori când nu reuşim, când ne poticnim.

Odată trecut prin zăbranicul morţii şi întors la viaţă eşti altceva, altcineva, altfel. La început nu ştii cine eşti, ce eşti şi te întrebi dacă nu cumva eşti o stafie. Apoi, ca după naştere, înveţi să mergi, înveţi să vorbeşti, te deprinzi din nou cu tot ce e omenesc, firesc, posibil. Tot ce trăieşti acum, cu noua viaţă din tine este mai conştient. Nu doar că mergi ci eşti conştient de concreteţea pasului, de toată transmisia care se realizează din creier în articulaţie şi din talpa piciorului până la primul moment în care a existat pământ ieşit din ape bun pentru păşit. Nu mai eşti doar un individ care trăieşte, eşti un nod energetic dintr-o reţea uriaşă întreţesută care există prin ea însăşi şi sporeşte prin ce-i aduc oamenii, această „reţea” de iubire se îmbogăţeşte în fiecare zi cu tot ce trăim bun, cu sentimentele noastre pozitive, cu veselia, fericirea şi gândurile noastre bune. Doar din acestea e făcută reţeaua luminoasă care împăienjeneşte universul cel infinit. Materia are sens doar dacă această reţea de firicele iubitoare care comunică scintilând precum neuronii din cortexul nostru există şi este hrănită permanent cu Iubire. Izvorăşte Iubire hrănindu-se cu Iubire. În momentul în care omenirea (asta, a noastră, cea viitoare) va înceta să mai emită gânduri pozitive şi nu va mai fi niciun strop de Iubire pe lume, Universul va înceta să aibă sens şi se va stinge. Va face implozie.
Se va contrage în el însuşi şi va deveni infinitul mic, atât de mic încât nici nu ni-l putem reprezenta. De aceea e nevoie de iubirea noastră în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare secundă, de iubirea aceea curată, a inimii. De iubirea fără prihană care nu vrea decât să se dăruie pe sine, care nu cere nimic.

Asta am reuşit eu să aflu despre lume, viaţă, fiinţă şi devenire până astăzi. Poate că e greşit (nu cred), poate e hazardat (nu cred), poate e pueril (e posibil). Este o concepţie care s-a clădit în timp, cu fiecare zi şi experienţă, meditând, rugându-mă, iubind, neiubind, fiindu-mi teribil de frică, greşind, dojenindu-mă, urându-mă, încurajându-mă, ajutată, obligată, împinsă, susţinută, amăgită de toţi oamenii pe care i-am cunoscut până acum. Nimeni nu e de neglijat sau mai puţin important. Şi cine m-a călcat în picioare, şi cine m-a umilit până la desfiinţare, şi cine m-a judecat, şi cine m-a lăudat, şi cine m-a încurajat, şi cine m-a dojenit, şi cine m-a ignorat, şi cine m-a dispreţuit, şi cine m-a lovit, şi cine m-a iertat, şi cine m-a aşteptat, şi cine a plâns pentru mine sau din cauza mea, şi cine m-a iubit, şi cine m-a urât, şi cine a ridicat piatra, şi cine s-a pus scut în faţa mea ca să încaseze el pietrele, şi voi, cei care-mi scrieţi sau nu-mi scrieţi, care înţelegeţi sau  nu-nţelegeţi, de la mama mea până la ochii pe care i-am văzut adineauri, fiecare om din viaţa mea a contribuit cu energia lui la ceea ce sunt astăzi şi eu am căutat să răspund după pricepere.

Astăzi, dis-de-dimineaţă, m-am trezit cu o revelaţie. Cei familiarizaţi cu „drumul meu prin deşert”, care-a început acum mai multă vreme  (chiar şi aici pe blog l-am anunţat, l-am semnalizat; – nu mă pricep să mă prefac şi n-am nici timpul, nici abilităţile necesare şi viaţa mea a fost dintotdeauna o carte deschisă) şi a ajuns foarte aproape de 0 –  oricât au încercat cei care mă iubesc şi mă veghează să mă oprească sau măcar să mă încetinească – ştiu exact unde mă aflam ieri, alaltăieri. De ce? De ce acest drum prin deşert? Pentru că mă îndepărtasem sau îndepărtasem de mine motivul pentru care sunt aici. Motivul pentru care Dumnezeu a hotărât să rămân aici. Iar motivul acesta, cauza primă, esenţa, ce am eu de făcut, este scrisul. Cum îmi zice un prieten nepreţuit: „Viaţa îţi livrează „brut” şi tu restitui „rafinat”. Sunt o rafinărie a culorilor şi vieţii, a tristeţilor de tot felul, a experienţelor de viaţă ale tuturora, a tuturor întâmplărilor şi sentimentelor de care am ştiinţă sau cunoştinţă şi rostul meu este să le transform în cuvinte. În cuvinte cu energie bună. În cuvântul generator, descoperitor şi îmbucurător de viaţă.

Astăzi, de dimineaţă, Dumnezeu a pus în mine – a câta oară, Doamne? a treia oară … – o nouă viaţă. Nu a pogorât-o din cer. A făcut, cum face de fiecare dată. A „folosit” un om din preajmă, pe care-l putem recunoaşte şi în care avem încredere, doar că nu-l vedem pentru că e atât e firesc să fie acolo unde e. Instrumentul tuturor miracolelor din vieţile noastre sunt cuvintele. Logosul. Iisus a zis: „Lazăre, vino afară!” Doar a vorbit cu putere. Noi nu suntem vrednici să ne vorbim cu această putere, desigur, nici cu una mai mică. Dar putem să folosim doar cuvintele care nu rănesc, cuvintele care pansează, vindecă, alină. Să ne ferim de cuvintele ascuţite, tăioase, otrăvite. Cuvintele sunt mai agresive şi mai periculoase decât o armă de distrugere în masă, ai spus un cuvânt rău şi el a căpătat concreteţe şi forţă şi va începe să lucreze. Să lăsăm să lucreze doar cuvintele grele de lumină bună.

Nu ştiu deocamdată cum să descriu jubilaţia aceasta interioară, sunetul clopoţelului de argint din inima mea şi cât de luminoasă şi conştientă sunt. Şi nici cât va dura atenţia pe care-l dau vieţii celei noi. Sper că va dura.

###

Îi dedic această postare (şi) lui Adrian Năstase care ştie deja toate aceste lucruri şi care mi-a dat tăria şi curajul  – prin exemplu personal – să spun, la rândul meu, adevărul. Nu este singur în această lume.

Anunțuri