Etichete

, , , , , , , , , ,

interior_casa_taraneasca_bucovina

Imagine: turism

Până la 24 de ani, cred, până la experienţa sinuciderii mai bine zis, n-am fost un om credincios. Nici în sens restrâns, nici în sens teoretic. Dumnezeu nu exista, din punctul meu de vedere şi al educaţiei pe care o primeam cu toţii atunci. Pentru că trecuseră prin ce trecuseră, părinţii mei, mama, în special, evita să ne vorbească de Dumnezeu explicit. Doar că venea vorba. Cea care era credincioasă şi practica şi avea o determinare şi o siguranţă care mă intimida când era vorba de „ce vrea Dumnezeu” era bunica din partea mamei. Charitina. Un fir de femeie, micuţă şi slăbuţă, numai oase şi piele învelită-n nişte haine mult prea multe şi foşnitoare, mirosind toată a busuioc şi-a mai ceva, un miros pe care, dacă-l simt, îmi evocă dintr-o dată toată copilăria. A lemn geluit, spălat cu leşie, uscat, dat cu „naft” – aşa-i zicea bunica, şi iubit îndelung şi cu tandreţe de soare… Se trezea dis-de-dimineaţă (şi eu, pentru că pe atunci eram „prezentă” în viaţa reală), se spăla pe mâini şi pe faţă, se ştergea, îşi desfăcea cosiţele (două cozi cât degetul meu mic de-acum), le pieptăna cu grijă gândindu-se şi zâmbind cine ştie cărui gând şi le împletea la loc aşezându-le apoi cunună, precum o coroană, în jurul creştetului capului. Avea nişte ochi albaştri dumnezeieşti de frumoşi, desăvârşiţi de frumoşi, cum cerul într-o zi de septembrie, un albastru intens care amesteca tot, din marginea universului până-n cel mai mic colţişor al sufletului meu care n-avea niciun secret pentru ea. Ştia exact ce gândesc şi ce vreau şi asta înainte ca eu să apuc să cer, să fac şi asta mă umplea de spaimă – iată, altcineva îmi vedea gândurile! După ce-şi împletea cosiţele, îşi netezea basmaua, o îndoia pe diagonală, cu un triunghi mai mic şi unul mai mare, nu neapărat chiar pe diagonală, se ducea la icoana Maicii Domnului aflată în muchia dinspre răsărit a casei, se închina până la pământ şi vorbea ceva. Nu înţelegeam ce spune, oricât de tare încercam să-mi încordez auzul, chiar dacă-mi ţineam respiraţia, tot nu reuşeam să deosebesc vreun cuvânt. Parcă, uneori, când îşi făcea crucile mari şi apăsate, auzeam „Ducamin”. Ducaminul („Sfântului Duh”, „Amin”) a devenit pentru mine, atunci, un personaj fabulos cu care bunica era prieten şi cu care vorbea despre ale ei, un fel de străjer, de cavaler în armură strălucitoare şi cu vizieră pe cap, care te putea preface în stană de piatră dacă îndrăzneai s-o superi pe bunica… Am asistat de multe ori la acest ritual al rugăciunii într-o tăcere şi c-o seriozitate absolute. Nu îndrăzneam nici să respir zgomotos. Aşa simţeam că trebuie să mă port, să n-o întrerup pe bunica din conversaţia ei cu Ducamin.
Şi mama se ruga. Şi în casa noastră erau icoane – una cu mine şi soră-mea trecând pe o punte peste o apă învolburată sub privirea blândă şi ocrotitoare a mamei care era reprezentată cu aripi de înger şi mie nu mi se părea nimic neobişnuit pentru că mama aşa era, ca un înger căruia nu i se văd aripile – ei, icoana era cu un băiat şi o fetiţă dar eu puteam foarte bine să fiu băiatul, oricum nu mă interesa condiţia de fetiţă care era demnă de dispreţuit şi dezavuat. Dacă erai fetiţă n-aveai voie niciun lucru pe care băieţii sau oricine altcineva putea să-l facă fără oprelişti. Dar ţie ţi se ridica imediat o ştachetă în faţa nasului: „Hei, nu-i frumos să faci asta, tu eşti fată!” Asta a fost prima interdicţie cu care eu am dat nas în nas. Şi prima pe care-am făcut-o praf încercând tot ce nu aveau voie fetele: m-am căţărat în toţi copacii, am învăţat să scuip la ţintă, să-mi fac prăştii, să înalţ zmee, să trag cu arcul făcut din coardă de alun, jucam fotbal, mă băteam cu pumnii, înjuram ca un birjar şi eram un mic, încăpăţânat şi ciufulit Gavroche. Mama se ruga în taină, uneori plângând. Nu plângea cu hohote, doar o auzeam suspinând, în „ceacasă”. „Ceacasa” e o cameră „de curat”, cu mobile frumoase pe care nu aveai voie să pui degetele unse cu dulceaţă (puteai, dar luai bătaie), cu faţă de masă dintr-un material ca o hartă în relief, cu perdele făcute cu croşetul, foarte frumoase, ca nişte broderii grele cu desene fantastice, unde mirosea a parfumul mamei, a pudră şi a pânză apretată proaspăt călcată, pe perete erau două icoane mari, desăvârşit de frumoase, una cu Iisus Christos căruia i se vedea inima şi această inimă era învelită într-o cunună de spinişori şi el, aşa, cu inima însângerată, ţinea în mână o cruce subţire şi delicată. Cealaltă icoană era o reprezentare a Maicii Domnului, cu un chip liniştit, cu fruntea puţin aplecată şi ei i se vedea inima dar inima ei era înconjurată de raze, nu era însângerată. Maica Domnului avea în mână un crin. Nu ştiam ce-i mai frumos, mâna ei delicată cu degete subţiri sau crinul. Mă uitam un pic la mâinile mele, mă strâmbam dezamăgită şi fugeam afară. Mâinile mele n-o să fie niciodată aşa de frumoase. „Ceacasa” era un sanctuar unde n-aveam voie. Evident că niciunul dintre noi nu respectam interdicţia, dar o încălcam doar când nu erau părinţii acasă. Dar chiar şi-atunci încercam să nu lăsăm urme, nu reuşeam întotdeauna şi bineînţeles că ne făceam rost de câte-o bătaie. Ei, nu ne omora nimeni cu bătaia, dovadă că am crescut mari găligani, doar aşa o cârpeală, să ţinem minte să nu mai facem. Cea mai cumplită experienţă a primei copilării a fost s-o aud şi s-o văd pe mama plângând. Dintr-o dată, am simţit că în pieptul meu sub coastele mititele am o vietate care se zbate ca un pui de vrabie în mâna unui copil şi arde! Aveam în piept o pasăre care ardea şi-am întrerupt-o pe mama din plânsul ei să-i cer să pună mâna şi urechea s-o audă! Mama m-a liniştit şi a uitat să-şi plângă suferinţa ei, privindu-mă cu o privirea nouă, pe care n-o mai văzusem, în ochii ei atât de frumoşi, cu irişii cu picăţele maronii, cu ape verzi şi câmpii gălbui, cu piscuri negre, delimitaţi, la marginea bogăţiei de culori de un cerculeţ nu chiar perfect, ci unul cu raze cum se întâmplă atunci când scrii cu stiloul pe sugativă. Ochii mamei era ca nişte continente pe unde-aş fi colindat în voie şi în siguranţă întotdeauna. Cei mai frumoşi, mai dramatici, mai veseli, mai ironici, mai duioşi ochi pe care i-am văzut vreodată… Şi când plângea, aş fi vrut să pot să mă adun, să mă fac mică, mică, mică şi să mă duc pe firul lacrimii, să intru în ochi şi să-i opresc plânsul acolo. Cel mai greu pentru un copil este să-şi vadă părintele deznădăjduit. De ce plângea mama la icoana Maicii Domnului? Nu pricepeam. Când mama nu era acasă, intram, trăgeam un scaun, mă aburcam până la icoană şi mă uitam cu atenţie la chipul ei. Nu era nimic acolo care s-o înspăimânte sau s-o sperie pe mama. Atunci? O întrebam încetişor, fiindu-mi groază ca nu cumva să-mi răspundă: „Măica lu’ Iisus Cristos, de ce o faci pe mama să plângă? N-o mai face să plângă! …  Întreabă-l pe băiatu’ tău, dacă nu crezi… Uite, are spini la inimă dacă tu plângi – şi-i arătam cealaltă icoană, cea mare de pe peretele dinspre miazănoapte. Dacă mai plânge mama din cauza ta, să vezi ce-ţi fac!” – ameninţam eu şi coboram repede de pe scaun, îl trăgeam la loc în tot acest timp urmărind cu coada ochiului şi cu pielea de găină de groază pe mine, să văd dacă nu cumva Măicuţa Domnului coboară din icoană şi ia o nuia de alun să mă croiască…

###

Recomadări: Vania, Cella, Loredana.