Etichete

, , ,

658px-Bureau_du_Roi_vue_de_face_avec_pièce

Imagine: commons wikimedia

E mai uşor să nu trăieşti decât să trăieşti. E mai simplu să refuzi tot, tot, cu obstinaţie şi să stai încuiat cu obloanele trase şi să uiţi şi tu cifrul la seiful în care eşti închis. E mai greu şi mai complicat şi mai anevoie să te ocupi cu lucrurile din lumea asta. Să vezi. Să fii intens. Să realizezi că respiri. Să înţelegi că sunt oameni în preajma ta pentru care eşti vital. Să intri în soarta ta şi să dai din mâini şi din picioare, orice-ar fi, să supravieţuieşti, să scoţi apă – id est, energie – prin cap, ca o balenă, jeturi în care să danseze curcubeiele. Să faci să fie frumos în jurul tău. E greu, trebuie să învesteşti atenţie, grijă, sentimente, să accepţi că ai  înţeles greşit, să accepţi că nu eşti perfect şi că te poţi îmbunătăţi. A trăi înafara vieţii este un lux al laşilor. Al celor învinşi cu totul de viaţă. Al celor care au murit deja demult şi doar vegetează în lumea de-aici, consumând oxigenul şi făcând umbră degeaba pământului.

Şi aş fi continuat desigur să stau îmbufnată şi foarte supărată pe lume şi viaţă că exist şi n-am voie să nu exist. Într-o zi, Dumnezeu – care-i mai deştept decât credem noi – a trimis un om. I-a făcut cale pe o potecă, pe lângă un drum de ţară. A văzut scândurile bătute la ferestre, coşul astupat cu frunze, uşile ferecate cu drugi de fier cu lacătele pe dinăuntru şi, prin crăpăturile dintre scânduri a zărit o lumină pâlpâind. A strigat, a bătut în uşi… Nimic. A zgâlţâit de gratii. Nimic. “Băi, dar ce-o fi aici, dacă moare careva sau o fi murit deja?… Şi, la urma-urmei, ce-i treaba mea? ” – s-a gândit omul. Fiecare cu … Dar curiozitatea sau instinctul sau o inspiraţie de cine ştie ce natură l-a oprit. S-a aşezat pe-o cioată putredă  lângă casa cea părăginită şi ferecată şi s-a gândit. Dacă e cineva înăuntru şi nu răspunde, înseamnă că nu vrea să răspundă şi pace. „Hai să umblăm pe-aici, un pic… Dacă nu ne-ntreabă nimeni de vorbă…” – a dat ocol prin curte. S-a dus în grădiniţa din spate. Câteva garofiţe delicate, din acelea care miros precum scorţişoara şi chimionul împreună, îşi legănau capetele rozalii când a aprobare când a dezaprobare. “Na, bine, şi voi acum …”

În spatele casei, o scară răzimată de gura unui pod. Uşa de la pod, deschisă larg. “Uite o intrare… Poate mă atacă vreo creatură din aia din basme… Zmeul –zmeilor… Să mă urc eu în podul omului, aşa … – Hei! … Beeey! …E cineva? … Fii atent! … Urc pe scară!…  Şi am o armă! … (Aparte): Am pe naiba! … (Tare): Sunt om bun!  (Aparte) Nu poţi fi sigur de asta …”. Nimic.

A urca în podul unei casei vechi este o experienţă stranie în viaţa oricăruia, ca şi cum ai intra într-o altă dimensiune. Asta ţii minte cât trăieşti. Mirosul. Densitatea aerului. Culorile. Penumbra. De ce sunt podurile atât de fascinante, de magice şi de misterioase? Pentru că păstrează ca-ntr-o piramidă, la două treimi de bază, energia primordială în stare genuină? Pentru că în pod pătrunde soarele abia strecurat, pe unde găseşte fante, făcând raze oblice încărcate de mişcarea browniană a particulelor de praf? Pentru că în pod poţi cunoaşte lumina, sub această formă a ei, de rază prăfoasă, nemijlocit? Pentru că toate obiectele dintr-un pod sunt încărcate de viaţă, au în ele tot ce s-a trăit cu ele, în ele, alături de ele, sunt impregnate de fiecare experienţă, de fiecare gând, de fiecare emoţie… În podul unei casei nu există nimic inutil, la care am renunţat ci exact lucrurile la care un om nu poate renunţa.

Străinul a călcat rulând talpa piciorului cu grijă, oprindu-se după fiecare pas, uitându-se-n toate părţile, cu inima foşnind tare, aşa cum o simţi când ai alergat ca să scapi de-un câine ce voia să te muşte şi de care-ai reuşit să scapi pentru că ai ieşit din “teritoriul” lui, nu pentru c-ai fi fugit tu ca un atlet etiopian. În mijlocul podului, un secrétaire uriaş, din lemn de cireş, lustruit de vreme. Toate cele din pod erau acoperite c-o peliculă fină, egală ca şi cum cineva cu simţul umorului ar fi cernut blăniţă cenuşie de şoarece măcinată într-o moară din poveste. Fu tentat să tragă cu indexul o linie prin praf, să deseneze o literă, un semn. Se opri. Se aşeză pe scaunul de lângă secrétaire. Peste tot, pe el, în jur, pe lângă scaunul cu braţe curbate, hârtii mâzgălite sau scrise, cu un scris cumva ascuţit şi nervos, cumva rotunjit… “Uite cum face coada la “z” – zici că-i o fundă… Tre’ să fie o femeie, cine scrie… O fi Miss Havisham din Marile speranţe…, He, i-auzi!: … “Viaţa are oroare de vid”! … Stă bine la teorie autorul … Ia uite ce de-a vid pe-aici. Te poate şi strivi… ”  Fără să caute o ordine sau vreun fir în ceea ce citea, luă filă după filă şi citi, citi, citi. La lectura unora se ridică şi măsură întreg podul fără să-i  pese că i se aud paşii sau nici măcar nu se gândise la acest amănunt; declamând, dând din mâini, râzând în hohote, îndoit de mijloc cu palmele sprijinite pe genunchi. “Băăăi …, uluitor!!! Cine scrie cuvintele astea? … Foarte fain!… Nu mai ţin minte de când n-am râs aşa!” – şi-şi şterse lacrimile ce-i umeziseră genele. „Bună pricepere la natura umană… De-aia s-o fi încuiat aici. După ce i-a cunoscut aşa pe oameni, te cred şi eu… Da’ cine-o fi? …” Nu găsi niciun răspuns şi, chiar şi-n mijlocul Misterelor eleusine aflându-ne, la un moment dat ne amintim de viaţa ce ne cheamă la ale ei. Aşa şi străinul nostru. Adună un pic hârtiile, le aşeză pe birouaş. Nu-i plăcu, le răvăşi la loc. “Bun. Şi-acuma? … Am intrat, am citit, bună ziua, bună ziua, am plecat? Să zic şi eu ceva…” Luă o filă nouă, nescrisă, o studie, o întoarse, se căută prin buzunare, n-avea nimic de scris. Se uită în jur. Căută, cotrobăi. Nimic. “Acuma scrie cu salivă, băiete!” … Îi veni o idee. Luă o aşchie uscată  sărită dintr-o bârnă, culeasă din praful ce pufăia învolburându-se la fiecare mişcare şi căută un loc cât mai vizibil. “Deci când urcă cine urcă şi cine scrie, unde se uită? Aici! … Bun. Aici scriem. Deci, şi anume, ce scriem? …

“Mi-a plăcut ce-am citit!” … Bine, bă, ce deştept eşti! Normal că ţi-a plăcut că de-aia ai citit!… Zi şi tu ceva deştept nu aşa, … am citit, mi-a plăcut, hai pa! Da’ ce să zic? Zic aşa, şi-ncepu să scrijelească în praf, gândind şi repetând mişcările în aer, înainte de a le scrie în praf, n-ai cum să ştergi pe praf, ai cum să ştergi dar nu ai cum să-l egalizezi dacă ai greşit: „Nu ştiu cine eşti şi nu mă interesează dar scrii atât de frumos încât e chiar mai frumos decât însăşi viaţa. O să mai trec şi mi-aş dori să citesc poveşti noi.”

Există întâlniri, întretăieri, intersecţii în vieţile noastre cărora nu le acordăm nicio importanţă şi nici nu merită probabil o mare importanţă. Există întâlniri cu oameni notabili, cu personalitate, copleşitori care te fac să te simţi mic, prost, incult, idiot, chiar dacă în realitate nu eşti aşa. Există întâlniri simple, banale, între oameni care vorbesc acelaşi limbaj, care au acelaşi bagaj de viaţă, care comunică simplu, nu vor să se strivească cu ajutorul erudiţiei, nu vor să epateze, nu vor nici măcar să aducă osanale. Pur şi simplu apreciază. Se bucură de creaţie, de frumos. Atât.

O întrebare care m-a frământat dintotdeauna şi al cărei răspuns nu-l am: De ce s-a dus Iisus la nişte pescari? De ce a ales nişte pescari? Putea să aleagă oricari alţi oameni. De ce n-a ales nişte ciobani? Se pricep să conducă turmele, sunt blajini… Sau nişte agricultori. Agricultorii sunt înţelepţi, pământul şi plantele te-nvaţă ce nu te pot învăţa mii de oameni. De ce-a ales nişte pescari? Oare nu pentru că aceşti oameni cu suflete simple şi aspre au curajul să înfrunte pericolul şi neşansa în fiecare zi? Oare nu-s vieţile pescarilor supuse hazardului mult mai mult decât ale altora?

Aproape nimeni nu-i „profet în satul lui”. Niciodată cei din preajmă care ne iubesc necondiţionat pe noi artiştii (care suntem nişte ştime ale adâncurilor la drept vorbind), aproape niciodată aceştia nu reuşesc să ne scoată din cotloanele noastre, prin nicio metodă. Câteodată e necesar şi suficient să vină un necunoscut şi să-ntrebe: „Bre! Da’ tu, ce faci pe lumea asta? Nu cumva treaba ta-i să scrii, să ne bucuri pe noi, ăştia care nu scriem?” şi întrebarea aceasta să te izbească c-o forţă care te-aruncă de pe unde rătăceşti exact pe şinele tale. Şi să te şi dizolvi de ruşine c-ai irosit atâta vreme ocupându-te „să îngropi talantul”. Sigur, cum suntem noi exageraţi la fire (vorbesc în special în numele meu) poţi să-l iei pe preopinent – care-a pus o întrebare legitimă – la „trei păzeşte” sau chiar mai rău. Asta nu înseamnă că n-avem voie să ne-ntrebăm unii pe alţii, cu adevărat, nu să alunecăm aşa, politicos, peste marele nimic, cu ce „ne ocupăm” pe lumea asta.  Nu m-am gândit, nici prin minte nu mi-a trecut, că un cititor necunoscut, anonim, crezând în scrisul meu mult mai mult decât cred eu însămi, mă va face să-mi fie atât de ruşine de toată marea de autocompătimire sterilă în care fac pluta de-o bună vreme şi de toate cuvintele pe care le-am meşteşugit ca să justific frica de viaţă, fuga din destin.

S-aveţi ochi de citit, dragilor!

¤¤¤

Recomandări: Ioan Usca, Motanul filozof, Gară pentru doi.

Anunțuri