Etichete
Caras-Severin, Christianity, Eftimie Murgu, Enache Barbu, Ion Vela, Paul Purea, Resita, Romania, Romeo Dumitrescu, UCMR
Spuneam într-un comentariu pe care stăpânul Arcei lui Goe a avut amabilitatea să-l transforme într-un articol pe blogul dumnealui, că Reşiţa nu e doar un topos. Nu e doar un oraş multicultural şi multietnic. Reşiţa este o stare de magie perpetuă, un creuzet în care s-au topit secolii, generaţiile, spiritul fiecărei epoci cu trăsăturile ei distincte pentru a ivi o matrice spirituală. Sigur, fără industrie – cea constructoare de maşini a sfârşit sub „copitele” samsarilor noului capitalism sălbatic -, fără suportul economic pe care l-au reprezentat UCMR-ul, CSR-ul (salvat printr-o minune, deocamdată), IMR-ul, Reşiţa pare pierdută. Aşa pare, dar nu e deloc aşa. Aici, legile economiei par să-şi fi înghiţit logica: Nu doar condiţia materială a determinat un anume tip de conştiinţă ci, după o îndelungă aplicare a acestui silogism, condiţia spirituală a ajuns să determine conştiinţa şi să facă de aşa manieră încât condiţia materială să devină neglijabilă. E unul din puţinele locuri pe care am avut bucuria să le descopăr unde oamenii nu s-au stricat până-n măduva oaselor (deşi uscături sunt peste tot), nu iubesc şi nu se valorizează între ei pe criteriul banului, nu sunt ahtiaţi cu toţii după bunuri, nu le consideră mai presus de bucuriile inimii, ci încă sunt guvernaţi de valorile perene ale trecerii prin lumea aceasta: Prietenia, Respectul, Generozitatea.
Am participat vineri la a cine-ştie-câta întâlnire a intelighenţiei Reşiţei de odinioară şi de acum – cei mai mulţi au adăugat experienţei profesionale şi umane şi înţelepciune, dar e un amestec eterogen de generaţii care îndrăgesc comuniunea spirituală. Nu pot să spun că e o reuniune a pensionarilor – pentru că vin, constant, şi tineri şi cei aflaţi în plină vigoare. Evenimentul este organizat de familia profesorului Ion Vela (cu o carieră notabilă şi continuu ascendentă în învăţământul reşiţean, de la dascăl la rector al Universităţii „Eftimie Murgu„, trecând şi prin furcile caudine ale politicii) şi, în special a soţiei domniei – sale, Floarea Vela.
Atmosfera de petrecere – cu muzică bănăţeană: brâu, sârbă, doine şi joc de doi – se transformă pe nesimţite într-o agapă ce ar putea părea bizară cuiva care-ar ateriza neprevenit la Reşiţa, la aceste seri pe care mi-e greu să le numesc în vreun fel, pentru că nu au propriu-zis un profil, decât, eventual, bucuria de a fi împreună şi de a fi contaminaţi de Frumos, sub toate formele lui.
Pentru că vineri a recitat poetul Iacob Roman – o certă şi confirmată valoare a poeziei române izvorând şi el şi creaţia lui, din creuzetul reşiţean, numit odinioară „Oraşul cu Poeţi” – aflat într-o continuă gâlceavă cu îngerul personal. A cântat un tânăr liceean, Josef Racz, fără emoţie şi stăpân pe sine, încurajat şi de necontenitele aplauze ce i-au însoţit mini-concertul, la taragot. Dacă ai fi închis ochii şi n-ai fi ştiut cine cântă, ai fi spus că e Luca Novac, într-atât de măiestrit îi este stilul şi dragostea „spunerii” doinelor. Şi e doar un adolescent! Câtă virtuozitate, atâta talent!
Apoi a fost rândul „trubadurului” Adrian Bujor, o figură emblematică a boemei reşiţene, prieten al tuturora, un soi de curea de transmisie a ştirilor şi evenimentelor, importante sau nu, ale urbei. Ardeleană, pop, uşoară, folck, bănăţeană, Adi Bujor ştie cânta de toate.
Momentul de graţie al petrecerii – după părerea mea subiectivă – a fost concertul doctorului Romeo Dumitrescu. Sosit de la Târgu Mureş, de la un simpozion internaţional, chirurg, virtuoz al viorii, om de lume, bun creştin, Romeo Dumitrescu (şi delicata dumnealui jumătate, chiar jumătate, pentru că-l complineşte desăvârşit şi fără ea cred că n-ar putea nici măcar respira cum se cuvine; şi de foarte puţine ori am cunoscut o pereche atât de armonizată, de perfect armonizată, care nici măcar nu are nevoie de prea multe vorbe si se-ntelege doar dintr-o privire) a cântat, acompaniat de doi tineri profesori de la Liceul de Artă „Sabin Păuţa”, a „stors” vioara, a desmierdat coardele, a făcut arcuşul să plângă, să uguie tânguios, să vibreze, să se veselească şi ne-a pus unora jar sub tălpi şi altora lumină-n ochi şi tuturora splendoare-n suflet.
Grecească, rusească, nemţească, muzica izvorâtă din instrumente şi din preaplinul inimii a umplut restaurantul chinezesc şi răcoarea înmiresmată a serii.
Şi cum putea să tacă, învăluit în splendoare şi bucurie, tocmai Enache Barbu cu ale dumnealui romanţe? De puţine ori am avut sentimentul că mă aflu în vecinătatea desăvârşirii ca-n această seară de graţie.
Printre tangouri, valsuri, cazaciok, hore, sârbe, brâuri, şi-a găsit loc şi o lansare de carte ad-hoc. Autorul: doctorul Paul Purea, revenit din Germania la Reşiţa, pentru a „reda reşiţenilor dreptul la omenie şi cinste”.
Aceasta este Reşiţa adevărată, Reşiţa spirituală, Reşiţa eternă. Poate vom reuşi s-o „trecem” cumva, intactă, celor care urmează…
Gabriela Savitsky 