Cupola

Imagine: Inobras

Mă bucur foarte mult că s-au vărsat cerurile şi s-a risipit tensiunea uriaşă din aer. Şi pământul respiră cu porii deschişi, mustind şi bolborosind din băltoace.

S-a risipit şi supraîncărcarea mea electrică – a găsit, până la urmă, o fantă prin care să mă arunce la aer luminat. Deşi mi-am plâns de milă de multe ori când chiar nu era cazul, acum n-o să fac asta ci o să-mi caut dârzenia şi specifica mea încăpăţânare şi-o să vâslesc împotriva tuturor curenţilor până când, fie n-o să mai am niciun strop de energie, fie va seca albia. Cea mai mare putere a noastră, puterea chiar de-a modifica realitatea şi de a curba spaţiul, este puterea de a crede. Depinde în ce alegi să crezi.

Nu ştiu – acum nu mai ştiu, dar dacă m-aţi fi întrebat acum 3-4 luni aş fi avut un roman de argumente – de ce mi-am dorit aşa de intens să „închei socotelile”, de ce eram aşa de convinsă că viaţa nu mai are ce să-mi ofere nou şi că eu nu mai am nimic de oferit lumii acesteia. Poate că am ajuns şi eu la saturaţie.

Ei, dar când treci prin zero, precum electronul … Cred că forţa vitală nu mai ţine cont de ce anume vrei, oricât de tenace ar fi voinţa. Viaţa vrea să fie, nu se poate opri de câte ori ni se pare nouă că n-o mai vrem. Şi viaţa va să fie…

Credeam că am trăit tot. Şi am aflat, aici, la marginea prăpastiei, că n-am trăit mai nimic. Am trăit pe ţărm, dar numai pe margine, septicizată şi ultraprotejată şi mega-securizată ca nu cumva să mă atingă ceva. Am trăit prin procură, în vieţile altora dar eu n-am avut curaj să închid ochii şi să-mi dau drumul aripilor. Am crezut că suferinţele mele de maturizare – care n-au fost deloc simple şi deloc uşor de trecut – o să constituie rezerva pentru întreaga viaţă. Am aflat că, de fapt, sunt extraordinar de laşă şi n-am curaj să trăiesc pentru că mă tem de suferinţă dar şi de bucurie, de implicare dar şi de contrariere şi că mi-e mai comodă lumea mea imaginară pe care o pot controla o mie la sută decât viaţa reală care poate fi imprevizibilă şi la care n-am învăţat încă nicio manetă. Am aflat enorm de multe despre mine, adevăruri mici şi adevăruri mari, în antecamera morţii unde eram pregătită să mă depun.

În general, organismul ascultă de noi, de comenzile noastre, nu şi de cele date în glumă, dar de cele stăruitoare ascultă. La o atât de susţinută autoagresiune a răspuns şi biata mea fiinţă de „apă, carbon şi chimismul ştiut”. Şi s-a auto-rănit, ca să zic aşa.  Acum, ca să repar stricăciunile – unele ireversibile – o să-mi trebuiască şi mai multă forţă vitală decât am folosit să distrug. Poate chiar nici nu va fi suficientă forţa mea vitală şi dorinţa de a trăi… Dar poate învăţ o dată pentru totdeauna că lupta nu e cu mine…

E greu să vezi medici neputincioşi – cu mâinile căzute pe lângă trup –  în faţa dezastrului din faţa lor şi atât de trişti încât ţi se face şi mai rău fizic. Am întâlnit de câteva ori – şi ar fi fost cazul să învăţ ceva din asta – medici „bătuţi” de ceva cu mult mai mare şi mai rău decât s-ar fi aşteptat. Am două săptămâni (două zile au trecut, cumva, cu iad, cu lacrimi şi rugăciuni, cu disperare şi „dece-uri” strigate până dincolo de cer, cu optimismul cel mai infantil şi cu vrâste de deznădejde neagră când îţi vine să abandonezi şi să te laşi în voia acestui curent negru şi mâlos) în care să mă stabilesc. Să iau cursul potrivit.

Dacă puteţi şi nu vă e foarte neplăcut, dacă nu v-am enervat chiar într-atât încât să-mi doriţi să dispar – trebuie să ştiţi că am iertat pe absolut toată fiinţa care mi-o fi greşit sau mi-a părut mie că mi-o fi greşit vreodată, dar chiar am iertat şi am şters tot din inima mea – spuneţi o rugăciune mică. Negreşit o să-mi fie de ajutor. Atât e de-ajuns: „Doamne Iisuse Christoase, iart-o şi miluieşte-o pe gabriela doina”.  Am nevoie de toate cuvintele bune din lume ca să fiu eliberată de întunericul ce m-a cuprins (şi) din voia mea încăpăţânată şi prostească. N-o să spun cuvântul acela pentru că, atunci când spui sau scrii, cuvântul capătă legitimitate şi se înfiinţează, dar e aşa – ca diagnostic prezumat – cum am presupus. Din nefericire.

Doamne ajută!