Am cunoscut de curând nişte păsări străine

Au viersul alungit şi înalt.

În crepuscul, când toate înţelesurile se clatină,

mă caută oriunde-aş fi şi-mi vorbesc.

Seara e cel mai greu fără tine.

Am sporovăit despre puterile albului,

despre zborul spiralat al pietrei în sine,

despre felul în care înfoaie tăcerea

rând după rând de petale,

despre acel înţeles

din visul despre care ştii sigur că e doar

o altă realitate în care exişti şi vorbeşti ca aievea.

Ele mi-au spus şi mi-am amintit

cum într-un rădvan împletit din mlădiţe de iasomie şi mirt

Plimbi prin lanul de rapiţă, tălăzuit de-o galbenă boare

Inimi de stele rănite

Şi-n urmă, răsar lăcrămioare.

Deasupra-i un cer spiralat

Şi toată suflarea, şi cea împietrită, poate să zboare

Oamenii, la fel ca aici, iubesc pruncii, florile, se-avântă pe mare

Dar rămân veşnic tineri

Şi niciodată nu s-au întristat.

Le-am întrebat de iubire…

În universul din care ele călătoresc,

Cineva este iubit şi altcineva iubeşte?

Iubirea-i ca un pumnal răsucit în el însuşi

Şi când ajungi la ea, ai şi, deja, asfinţit?

Au râs şi s-au risipit prin văzduh ţipând

Ceva de neînţeles.

Am ieşit pe câmp; am rupt

vârfurile câtorva spice de iarbă …

Am mers până când toate gândurile s-au aurit.

Păsările m-au găsit

şi mi-au suflat umbreluţe de păpădie

în păr, în ochi, în nări,

m-am înecat,

şi s-a topit încordarea şi m-am prăvălit

râzând în iarba înaltă.

Acoperită cu funigei

am înţeles

că tu aşezi cristale zemoase şi seminţele-n rodie,

pui roşu suav şi mireasmă florilor de nard

Ai grijă de toate plăpândele

şi poţi spune pe nume oricărui suflet.

– Şi dacă trec prin ochiul luminat?

“Se vor stinge ambele lumi

Iar tu vei rătăci întreaga vecie.

Ţine-ţi lumea ta de cuvinte atentă.

Când vei fi în pace cu tine vei putea

să vezi în lumea perfectă

Şi dacă tu îl poţi scrie

El va fi fericit.

Voi sunteţi centrul de echilibru al fiecărei

bucle ale semnului ∞

şi nu vă puteţi întâlni niciodată.”

Anunțuri