Etichete

, , , ,

[…]

«După ce închise telefonul, Aomame se prăvăli pe canapea. Închise ochii şi se gândi la Tengo. La altceva nu mai putea să se gândească. Pieptul i se strânse dureros. Însă era o durere plăcută, o durere suportabilă. Tengo chiar locuia acolo, foarte aproape de ea. La mai puţin de 10 minute depărtare. Doar la acest gând şi simţi cum se încălzeşte toată pe dinăuntru. Era necăsătorit şi preda matematica la o şcoală pregătitoare. Locuia într-o casă modestă în care ţinea ordine, gătea, călca şi scria un roman lung. Aomame îl invidia pe Tamaru. Ar fi vrut şi ea să se strecoare acolo, când nu era el acasă. Să atingă fiecare lucru în parte, în liniştea încăperii pustii. Să încerce cu degetul vârful creioanelor lui, să ţină în mână cana lui de cafea, să-i adulmece mirosul impregnat în haine. Chiar şi-ar fi dorit să poată face asta înainte să dea ochii cu el.

Dacă se trezea singură cu el fără niciun fel de introducere, habar n-ar fi avut cum să spargă gheaţa. Imaginându-şi asta, respiraţia i se acceleră şi mintea i se înceţoşă. Erau prea multe lucruri de povestit. Însă, în acelaşi timp, în ultimă instanţă, parcă nici nu era nevoie să spună nimic. Lucrurile pe care voia să i le povestească şi-ar fi pierdut toată noima, odată puse în cuvinte.

În orice caz, acum nu-i mai rămânea decât să aştepte. Să stea calmă şi să aştepte cu multă atenţie. Aomame îşi pregăti bagajul, astfel încât să poată s-o zbughească pe uşă imediat ce îl vedea pe Tengo. Îndesă în geanta de umăr din piele, mare şi neagră, toate lucrurile care îi trebuiau, astfel încât să nu mai fie nevoie să se întoarcă în casă. Nu erau prea multe. Teancurile de bani, un rând de schimburi, pistolul Heckler & Koch, încărcat şi atât. Puse geanta undeva la îndemână. Scoase din dulap costumul Junko Shimada, îl verifică să nu fie şifonatşi atârnă umeraşul în sufragerie. Pregăti şi cămaşa albă, ciorapii şi pantofii cu toc Charles Jourdan. Plus pardesiul bej. Erau exact hainele pe care le purtase când coborâse de pe Autostrada Metropolitană pe scara de urgenţă. Pardesiul era cam subţire pentru o seară de decembrie. Însă nu avea de ales.

Odată terminate pregătirile, Aomame se aşeză pe scaunul de pe balcon şi se uită la toboganul din parc printre plăcile de plastic. Tatăl lui Tengo a murit duminică noaptea, se gândi ea. Ca să poată fi cremat, trebuie să treacă cel puţin douăzeci şi patru de ore de la deces. Parcă aşa spunea legea. Deci la calcul ar ieşi că incinerarea se poate face abia de marţi încolo. Azi e marţi. Asta înseamnă că Tengo termină cu înmormântarea şi se întoarce la Tokio de pe unde o fi cel mai devreme în seara asta. Şi abia apoi îi transmite Tamaru mesajul de la mine. Mai repede de atât nu are cum să vină în parc. Şi oricum e încă lumină afară.

Când a murit, Liderul a aşezat în uterul meu această mică făptură. Asta presupun eu. Sau asta îmi spune intuiţia. Adică sunt manipulată de o voinţă pe care a lăsat-o el în urmă şi care mă ghidează către o destinaţie stabilită de el?

Aomame se încruntă. Nu reuşea să-şi dea seama. Tamaru bănuia că poate am rămas însărcinată cu „cel ce aude vocea” pentru că aşa a plănuit Liderul. Pe post de crisalidă de aer. Dar de ce eu? Şi de ce cu Tengo? Nici asta nu pot să-mi explic.

În orice caz, până la momentul de faţă s-au întâmplat tot felul de lucruri pe care n-am reuşit să le pun cap la cap. Nu înţeleg principiile care stau la baza lor şi nici nu ştiu în ce direcţie se îndreaptă. Eu doar m-am trezit prinsă la mijloc. Dar până aici, se hotărî ea.

Aomame strâmbă din buze şi se încruntă şi mai tare. De acum înainte n-o să mai fie la fel. Nu mă mai las manipulată de nimeni. De acum încolo o să urmez un singur principiu şi anume propria mea voinţă. Am să protejez această mică făptură, orice s-ar întâmpla. Pentru asta am să mă lupt până la ultima suflare. E viaţa mea şi e copilul meu. Nu mă interesează cine şi pentru ce l-a programat, el e, fără urmă de dubiu, copilul conceput de mine şi de Tengo. Nu-l dau nimănui. Eu am să stabilesc ce e bine şi ce e rău. Eu am să fiu principiul de bază şi direcţia. Să nu uite nimeni asta! „

***

Mai întâi intră sub duş, se spălă pe cap şi îşi aranjă cât putut părul ciufulit. Apoi se bărbieri la oglindă. Se spălă bine pe dinţi şi se curăţă chiar şi cu aţă dentară. Scoase nişte suc de roşii din frigider şi bău, apoi puse apă la fiert în ibric, măcină cafea şi îşi făcu o cafea. Îşi prăji şi o felie de pâine. Îşi fierse un ou cleios, cronometrând pe ceasul de bucătărie. Se concentră asupra fiecărei mişcări în parte şi îi acordă mai mult timp decât de obicei. Şi tot era abia nouă şi jumătate.

Diseară mă întâlnesc cu Aomame pe tobogan.

La gândul acesta simţi cum i se destramă toate simţurile şi i se împrăştie peste tot. Mâinile, picioarele şi faţa, fiecare o lua în altă direcţie. Nu putea să-şi ţină emoţiile adunate multă vreme la un loc. Nu reuşea să se concentreze, indiferent ce încerca să facă. Nu putea să citească şi, bineînţeles, nici să scrie. Nu era în stare nici să stea liniştit într-un loc. Tot ce reuşea cât de cât să facă era să spele vasele, rufele, să facă ordine în sertarele de la dulap şi să aranjeze patul. Însă, orice ar fi făcut, din cinci în cinci minute se oprea şi se uita la ceasul din perete. De fiecare dată când se gândea la oră, timpul părea să se scurgă tot mai încet.

Aomame ştie.

Asta îşi spuse Tengo în timp ce ascuţea deasupra chiuvetei un cuţit care nici nu trebuia ascuţit. Ştie că am fost de câteva ori pe toboganul din părculeţ. Sigur m-a văzut stând singur în vârful lui şi uitându-mă la cer. Altfel nu-mi exiplic. Tego se imagină pe tobogan, învăluit în lumina felinarului. La momentul respectiv nu avusese deloc senzaţia că era privit. Oare de unde se uitase la el?

Nu contează de unde, îşi zise el. Nu e o chestiune importantă. Indiferent de locul din care mă privea, m-a recunoscut imediat.La acest gând, un val puternic de bucurie îi străbătu întreg corpul. Aşa cum şi eu m-am gândit mereu la ea de atunci, aşa s-a gândit şi ea la mine. Lui Tengo i se păru incredibil că în lumea aceasta ca un labirint mişcător, inimuile a doi oameni care nu s-au mai văzut nici măcar o dată timp de douăzeci de ani – a unui băiat şi a unei fete – să rămână la fel de legate una de cealaltă.

Dar oare de ce Aomame n-a vorbit cu mine atunci, chiar acolo? Se întrebă el. Ar fi fost mult mai simplu. Şi de unde a ştiut că locuiesc aici? De unde a aflat ea sau bărbatul acela numărul meu? Nici nu e trecut în cartea de telefon, pentru că nu-mi place să mă sune lumea. Şi nu e dat nici la serviciul de abonaţi.

Sunt câteva lucruri greu de înţeles. Iar firele poveştii sunt foarte alambicate. Nu pot să-mi dau seama care fire se leagă între ele sau ce relaţie de cauzalitate există. Dar, dacă stau să mă gândesc, de când a intrat în scena Fukaeri, am senzaţia că trăiesc într-un loc în care firesc e să existe prea multe semne de întrebare şi prea puţine indicii. Însă Tengo avea o vagă senzaţie că şi această nebuloasă se îndrepta, puţin câte puţin, către sfârşit.

În orice caz, diseară, la ora şapte, cel puţin se vor înlătura câteva întrebări, îşi spuse el. O să ne întâlnim pe tobogan. Nu ca doi copii neputincioşi, ci ca doi adulţi liberi şi independenţi. Un profesor de şcoală pregătitoare şi o instructoare de la un club sportiv. Despre ce o să vorbim noi? Nu ştiu. Dar o să vorbim. Trebuie să umplem golurtile, să ne împărtăşim lucruri unul despre celălalt. Şi, dacă ar fi să împrumut expresia ciudată pe care a folosit-o tipul de la telefon, de acolo „o să ne deplasăm” undeva. Motiv pentru care trebuie să adun la un loc lucrurile importante, pe care nu vreau să le las în urmă, şi să le pun într-o geantă care să-mi permită „să-mi folosesc liber ambele mâini”.

Nu aş avea vreun regret să plec de aici. Am trăit în casa asta şapte ani şi am predat la şcoala pregătitoare trei zile pe săptămână, dar nu am simţit nici măcar o dată că aici e viaţa mea. N-a fost decât o locuinţă temporară, o insulă plutitoare dusă de ape. Nu mai e nici iubita cu care mă vedeam în secret o dată pe săptămână. Fukaeri a stat o vreme la mine, apoi a plecat şi ea. Pe unde erau ele acum şi ce făceau, Tengo nu ştia. Însă ele dispăruseră în tăcere din viaţa lui. Iar dacă pleca, şi la şcoala pregătitoare i-ar fi luat cineva locul. Lumea ar fi continuat să meargă mai departe la fel de bine şi fără el. Dacă Aomame voia să se deplaseze undeva cu el, o însoţea fără să stea pe gânduri.

Oare care erau lucrurile importante pe care voia să le ia cu el? Cincizeci de mii de yeni şi un card bancar de plastic. Ca avere, cam atât. În contul de economii avea depuşi aproape un milion de yeni. De fapt, nu doar atât. Mai erau şi banii viraţi ca partea lui din drepturile de autor pentru Crisalida de aer. Avusese de gând să i-i înapoieze lui Komatsu, dar încă nu o făcuse. Pe lângă acestea, ar mai fi fost romanul început, scos la imprimantă. Pe acesta nu putea să-l abandoneze. Nu avea vreo valoare materială, dar era extrem de important pentru Tengo. Puse manuscrisul într-o pungă de hârtie şi îl băgă în geanta de umăr din vinilin, maro-roşcată, pe care o folosea la şcoală. Doar de la ea, aceasta se îngreună considerabil. Luă şi o dischetă, pe care o puse separat, în buzunarul de la geaca de piele. Cum nu putea căra după el procesorul de text, mai luă un stilou şi un caiet. Altceva ce mai era?

Îşi aminti de plicul pe care i-l înmânase avocatul în Chikura. În el erau carnetul bancar şi ştampila personală, extrasul din registrul de familie şi (aparenta) fotografie de familie lăsate moştenire de tatăl său. Ar fi trebuit să le ia şi pe acestea. Sigur, fără carnetele de elev şi diplomele de NHK. Tengo se hotărî să nu-şi ia haine de schimb şi articole de toaletă. Nu mai aveau unde să încapă în geantă şi oricum aşa ceva putea să-şi cumpere când avea nevoie.

Odată ce puse totul în geantă, termină tot ce avea de făcut. Nu mai erau nici vase de spălat, nici cămăşi de călcat. Tengo se uită din nou la ceasul din perete. Zece şi jumătate. Se gândi că ar fi cazul să ia legătura cu prietenul său şi să-l roage să-i acopere orele de la şcoală, dar îşi aduse aminte că acestuia nu-i plăcea să primească telefoane în cursul dimineţii.

Tengo se întinse pe pat, îmbrăcat cum era, şi învârti în minte diverse posibilităţi. Ultima dată când o văzuse pe Aomame, avea zece ani. Acum, amândoi aveau treizeci. În tot acest timp, amândoi trecuseră prin multe experienţe. Unele plăcute, altele mai puţin plăcute (şi acelea din urmă erau mai numeroase). Sigur apăruseră multe schimbări, în înfăţişarea, în firea lor, în mediul lor de viaţă. Acum nu mai erau un băiat şi o fată. Acea Aomame oare chiar era Aomame pe care o căuta el? Era el chiar Tengo Kawana pe care îl căuta ea? Tengo îşi imagină că se întâlneau în seara aceea pe tobogan, se priveau de aproape şi erau amândoi dezamăgiţi. Poate nici măcar nu găseau ceva de spus. Asta chiar se putea întâmpla. Ce mai, ar fi fost de-a dreptul ciudat dacă nu ieşea aşa.

Poate că de fapt nici n-ar trebui să ne întâlnim, zise el către tavan. N-ar fi mai bine să rămânem separaţi, gândindu-ne fiecare cu drag cât de mult ne-am dori să ne revedem? Aşa putem să trăim purtând la nesfârşit această speranţă în suflet. Speranţa aceasta e ca o mică dar foarte importantă sursă de căldură care ne încălzeşte până în miezul fiinţei noastre. O mică flacără pe care am protejat-o în căuşul palmei, ferind-o de vânt. Dacă ar năvăli peste ea suflul realităţii, s-ar putea stinge cu uşurinţă.

Tengo pendulă o oră întreagă între cele două porniri contradictorii, uitându-se în tavan. Îşi dorea să o întâlnească pe Aomame mai mult decât orice. Dar, în acelaşi timp, îi era o teamă cumplită să o aibă în faţa ochilor. Dezamăgirea rece şi tăcerea stânjenitoare care ar fi putut să-i cuprindă îi paralizau inima. Se simţea sfâşiat în două. Era mai mare de statură şi mai zdravăn decât un om obişnuit, dar ştia bine cât de neputincios se dovedea în anumite situaţii. Însă nu putea să nu se ducă s-o întâlnească. Acesta era lucrul pe care şi-l dorise din tot sufletul, neîncetat, timp de douăzeci de ani. Nu putea să întoarcă spatele şi să fugă, indiferent de ce dezamăgire îl aştepta.

Obosit să tot privească tavanul, Tengo adormi întins pe spate.»

[…]

(1Q84 de Haruki Murakami, volumul III, Editura Polirom, 2012; traducere din limba japoneză şi note de Iuliana Oprina şi Florin Oprina)

 ###

Un scriitor cu o proză fascinantă şi densă, cu o ştiinţă specială a înţelegerii vieţii şi a decodării realului şi imaginarului pe care le codează în felul lui propriu transformându-le într-o literatură seducătoare.

Nu ştiu dacă am ales fragmentul ilustrativ.

Bine v-am regăsit!

Anunțuri