universe

Imagine: Janet Leigh

Suntem aromiţi de-o luminată bucurie. Ronţăim din zimţii fiecărei secunde cu ochii mijiţi. Umblăm alene pe plaja contemplării; pe retină, fără să se fixeze undeva, aleargă, ca-ntr-un caleidoscop, imagini, mirosuri, sentimente, stări, gusturi, sunete, armonii, culori, cuvinte, alungându-se unele pe altele.

Vara nu e timpul acţiunii, al întemeierii. Cele începute se rostuiesc singure. Cele uitate, neîncepute, sau cele începute strâmb se risipesc. Soarele, aerul fierbinte, tăişul frunzelor, câmpurile de lavandă, asfinţitul şi răsăritul însăilate unul de altul pe sub pământul vizibil nouă cu un fir a cărui existenţă doar o bănuim, lanurile de rapiţă de un verde ireal, uluitor, brazii, pietrele albite de soare, toate-şi capătă o autonomie stranie. Nu au nevoie decât de privirea noastră pentru a se umple de conştienţa fiinţării. Nu e prea filozofic ce spun. Nimeni nu este dacă nu este văzut. Un pom părăsit, nesăpat, necurăţit, nebăgat în seamă, fie el şi roditor, se va îmbolnăvi, se va usca şi se va prăvăli în ţărână năpădit de buruieni şi de insecte care-l vor devora şi descompune. Deşi el ar fi putut să rodească… Ni se tot spune să ne iubim pe noi înşine, să ne iubim, să ne cocoloşim, să ne autosugestionăm că suntem buricul lumii, capătul şi începătura, măsura şi esenţa. Aceasta e religia noii ordini, să secretăm auto-mulţumire şi să ne învelim în ea cum melcul în chitină. Şi, izolaţi, etanşeizaţi de vidul generat de noi înşine, clocim acolo propriile idei bombastice de mărire şi ne complacem în melasa unor iluzii fără legătură cu realitatea, fracturând universul în mii de particule autosuspendate în nimic.

Nu poţi să te iubeşti pe tine însuţi, doar psihopaţii şi egolatrii pot. Printre ei, or fi şi mari genii, asta se poate. Dar nu toate buruienile fac flori…

Suntem cine ştie al câtelea experiment al inteligenţei cosmice, noi cu civilizaţia noastră. Pe rând, fiecare ciclu al rasei umane a eşuat din pricina acestei boli al cărei microb ni se inculcă astăzi prin toată propaganda insidioasă la care suntem supuşi: egoismul şi iubirea de sine. „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. E adevărat, dar Protagoras nu preamărea orgoliul exacerbat ci rânduia şi descria legătura sacră a omului cu Universul din care este părticică, unitate de măsură, proporţie pentru echilibru.

Şi viaţa a luat-o de la capăt, de fiecare dată, dintr-un spor, dintr-o celulă infinitezimală. Care s-a dezvoltat şi a evoluat prin comunicare. Comunicarea şi nu zidirea în sine este cheia oricărei înaintări, a vieţii însăşi. Comunicare egal cuminecare.

Mai înainte de a ne iubi pe noi înşine, e de folos să ne cunoaştem prin puterile minţii noastre şi, mai presus de limitele ei, prin împărtăşirea cu semenii noştri. Nimic nu-i mai fertil şi mai benefic fiinţei umane decât sporirea prin ceilalţi, intensificarea luminii proprii prin oglinzile ochilor celorlalţi, îmbogăţirea inimii, înflorirea ei prin dăruirea de iubire. Iubire necondiţionată, curată, nelegată cu elasticul reversului. Să iubim fără a cere nimic în schimb. Nici recunoaşterea celui iubit, nici recunoştinţă, nici gesturi compensatorii. Altfel, iubirea nu mai e iubire, devine un comerţ de sentimente: Do ut des.

Ne-a fost dat Iisus Christos, trimis printre noi, oamenii neînălţaţi, să ne înveţe. Esenţa demersului christic este … Iubirea. Nu ura, nu însingurarea, nu zidirea în sine, nu capitalizarea sentimentelor celorlalţi, nu autismul egolatru. Doar Iubirea. E destul să recitim Fericirile şi vom vedea cum ţâşnesc izvoarele de pretutindeni. Iisus a pecetluit cu sângele dumnezeiesc legământul iubirii. Şi noi tot n-am înţeles nimic. Am continuat să ne ucidem în numele feluritor comandamente iluzorii, am continuat să punem mai presus în inima noastră dragostea de arginţi, desfrâul, uciderea, egoismul, pizma şi trufia. Şi toate închipuirile care ne determină să credem că noi suntem mai presus. Mai presus, pur şi simplu.

Nu suntem mai presus de nimic. Şi o piatră-i mai înţeleaptă. Ea toate le rabdă şi tace. Este, lipită de alte pietre, muntele din care ţâşneşte apa cea binefăcătoare şi pe care cresc pădurile cele falnice, adăpost pentru miliarde de vieţuitoare. E temelie pentru orice construcţie şi albie pentru râul ce se duce spre mare… Noi ce temelie suntem? Temelia fugii? A fricii? A neantului şi a lipsirii de sens pentru Creaţie?

Nu ştiu cine-ar putea să convertească în inima noastră trufia în smerenie, egoismul în dăruire dezinteresată şi să spargă întunericul lăsând luminii cale liberă spre lumina din cer… Poate nici n-am cunoaşte lumina dacă ea n-ar străpunge întunericul. Arareori. Dar, dacă nu vom face asta, dacă inimile noastre nu vor deveni moi şi încăpătoare, soarta omenirii este ca şi pecetluită…

Anunțuri