Etichete

, , , , , , , , , , , , , ,

Un exerciţiu repetitiv până la obsesie. Până la ultima moleculă de sânge transformată-n prelunga vibrare, dureroasă, a corzilor, până la ultima săltare a sufletului peste rana de a fi şi om. Un om pentru care fiecare pas, fiecare deschidere a pleoapelor, fiecare răsuflare este egală cu durerea. O durere spartă în miliarde de aşchii. Şi, din aşchiile adunate-n mănunchiuri de sunete, el e nevoit, e damnat, e menit să ivească frumuseţe.

Aceasta este viaţa poetului. A poetului Nicolae Sârbu. Care clamează retoric şi disperat cu asupra de curaj: „Eu, Nicolae de Ohaba„,  „N-am operă„!, rătăcesc prin „Provinciile cerului” şi, după volte mari şi incredibil de graţioase prin universul metaforei, recunoaşte spăsit (sau cu superbie?), „Că poetu’ nu-i ca omu‘”, exersează imprudent dar şi plin de încrederea că este inexpugnabil „Cochetăria cu fulgerul„, deschide un „Şantier în creier„, are ultimul cuvânt pentru că-l obţine „Cu pumnul pe i„. Neînţeles dar sperând într-o empatie măcar fulgurantă cu sufletul auditoriului, „Ascultând ceasornicul în baie„, se zbate într-o dureroasă şi claustrofobă singurătate din care nu poate ieşi decât desenând „Ferestre pentru labirint„. Dacă nimeni nu va reuşi să le vadă, ele se vor preschimba în înduioşătoare şi abandonate „Vitralii sparte„.

Aceasta este viaţa poetului, cea nevăzută.

Poate şi-a noastră, a celorlalţi. Dar noi nu vom fi niciodată atât de histrioni şi de sinceri să recunoaştem. Noi suntem pudibonzi şi cerebrali, sofisticaţi, cinici şi vag autopersiflanţi. Epuizaţi de-o veşnică tragere pe roata realului şi aproape orbi la semnele înţelesurilor la care avem, câteodată, acces.

Aşa este întreaga noastră literatură, astfel a devenit. O piscină luxuriantă, părăsită sub cerul liber, într-un fost bazin olimpic dărăpănat în care, mai demult, zumzăia viaţa iar acum doar câte-un bizar necugetat se încumetă să-şi oficieze, de unul singur, ritualul iniţierii în taina Poeziei. Ruinele-şi păstrează măreţia, capitelurile ţin încă basoreliefurile mâncate de vreme şi nepăsare ale falnicilor lei ce străjuiau spaţiul dintre lume şi cer. Şi, printr-o magie inexplicabilă, piscina cu pioneze Stradivarius, în ruina generală, în febra demolatoare atotputernică, în nebunia raptului, în obsesia dezagregării, rămâne intactă, strălucitoare şi ademenitoare pentru cei însetaţi de adevăr, pentru cei însetaţi de-o altfel de cunoaştere, pentru cei care vor să se-mbăieze în apa primordială a luminii binecuvântate a cuvântului creator.

De la o vreme viaţa nu-ţi mai poate aparţine. Ea se încrie pe-o traiectorie magnetică pe care n-o poţi înfrunta, sau o poţi înfrunta cu riscuri şi pierderi inutile, cu volute şi ocolişuri care te vor duce în final, forţat, acolo unde e firesc să ajungi. De la o vreme, viaţa ni se-ncarcă cu o greutate limpede şi blândă, de aur aerat şi devine imponderabilă iar noi atârnăm ca o nacelă visătoare şi fragilă. Şi umblă pe drumurile ei, după semne şi închegări numai de ea ştiute. Sigur, avem şi noi mult-trâmbiţatul liber arbitru. Sau aşa ne place să credem.

Mi-a trebuit enorm de mult timp, cumplit de multă măcinare de viaţă, universuri întregi de gânduri şi simţăminte, împotrivire şi abandon, să înţeleg de ce eu sunt aici.

Am fost de curând la Timişoara, la Uniunea Scriitorilor, însoţindu-l pe poetul, confratele, prietenul Nicolae Sârbu la ceremonia inaugurării „piscinei cu pioneze Stradivarius” – recent apăruta sa carte de poezie. Nu doar eu singură ci împreună cu un cuprinzător „desant” reşiţean (impresionant prin număr şi prin valoare, un nucleu ideatic şi creator care poate foarte bine să fie cuibul Păsării  Phönix).

Întotdeauna, fără excepţie, întâlnirea mea cu proiecţia spiritualizată a Vienei (mie aşa-mi pare Timişoara) se oficiază mai întâi la catedrala mitropolitană. Aşa spune sufletul meu. Acolo merg prima dată, să lepăd potrivnicia şi adaosurile, să mă luminez, să mă liniştesc, să mă acordez cu sunetul limpede al destinului meu.

Apoi, la sediul Uniunii Scriitorilor, am întâlnit prieteni dragi de odinioară, străjeri ai literelor cu grafia alambicată, întortocheată şi riguroasă, moştenitori legitimi sau fortuiţi ai istoriei imperiale, truditori pe câmpiile vaste ale acestei himere mereu seducătoare, pe numele ei „arta”. Lansarea cărţii s-a făcut sub o zodie prielnică, cu vorbe de duh, inspirate, cu o lumina difuză şi tandră a prieteniei ce-a stat mai presus de cuvinte. Suntem cu toţii sau am fost atinşi (măcar în treacăt) de străfulgerarea certitudinii că adevărul poate fi dobândit la capătul tuturor cuvintelor. Uneori suntem orbiţi de patimă, alteori de suferinţă, alteori de neputinţă, adesea de limitarea noastră-n cunoaştere. Dar, indiferent cu ce preţ, ţinem lumea de cuvinte deasupra realului. Ca o pânză freatică a cerului care sparge ici-colo împotrivirea şi duritatea materiei ivind câte un izvor de-o clipă unei lumi atât, atât de însetate de frumos. O face Nicolae Sârbu, cu o sensibilitate bine disimulată, alergând nonşalant şi (paradoxal!) graţios pe frânghie, acrobat îmbrăcat impecabil în frac, cu lavalieră, papion şi brâu, jonglând, în timp ce aleargă, cu diferite măşti pe care le aruncă nemulţumit dar reverenţios către public, deasupra piscinei umplute cu pioneze. I se întâmplă să şi rateze. Şi cade. Deşi spectatorii îngroziţi cred că vor auzi doar urlete înfricoşătoare,  însângerat, mistuit şi ajuns la paroxismul durerii  de-a fi om şi poet, poetul, în cele din urmă, învinge şi umple universul cu acordurile unei viori Stradivarius aflată în mâna unui virtuoz.

Timisoara_Orthodox_Cathedral_-_Inside

Imagine: Wikipedia

Anunțuri