Etichete

, , , , ,

Rătăcim printr-o beznă clisoasă şi umedă

grăunte de spaimă, nefiinţat.

Orice cuvânt vrea un trup să se-ntâmple,

să fie curat, să primească, să dea.

Am coborât în pântecul singurei mame

ce m-ar fi putut avea.

Nicio altă femeie, alt fel de frumoasă

alt fel de blândă

n-ar fi ştiut să mă nască

şi, orice vedere atentă ar fi primit,

n-ar fi auzit cum susură sufletul meu

ca un bob de apă sărind pe plita încinsă…

Numai ea a ştiut cum să pună

în crângul din deal ciocârlii fermecate,

să lege freamătul grâului mic de-un nor călător,

numai ea a ştiut

că nu mă poate desprinde de trupu-i molatec

şi l-a prelungit ca pe-o copaie de os

cu un leagăn în care-şi lăsa

duioşia severă să mă aline.

Mi-a pus în oasele mici

dantelării de surdine

şi-n suflet mi-a crestat

o ferestruică numai pentru frumos.

Mi-a arătat, încă de la-nceput

să te opreşti din plânsul prostatec

de ai căzut;

altfel nu vei vedea prin care aer să te ridici.

M-a învăţat să aud nevăzutele mici

şi să nu mă opresc încontrată în mine.

N-am reuşit s-o cuprind niciodată,

s-o desenez de la un capăt la altul,

ca pe o hartă, să mă pot desluşi

când am fost în răspântii

şi n-am ştiut încotro.

N-a avut niciodată contur, margine sau întregime

N-am ştiut-o nici măcar întrezări,

darămite să înţeleg dacă pleacă sau vine;

lumină misterioasă, fără putinţă

de stingere şi de nimeni aprinsă

         lumină în sine.

A trecut, părere, prin lume şi ne-a însemnat

Cu o putere de netrecut,

         pe mine, pe tine.

Îmi surâde în felul acela şăgalnic

din fiecare icoană: blândeţe şi taină

Şi înţeleg într-un fel luminat

Că lutul din care m-a luat şi m-a lăut

şi m-a legănat

s-a făcut, de-atâta bună iubire,

zăbranic

 în jurul unui cântec

de necurmat.

#######

Dedic acest poem Femeii celei prinse în menirea ei: aceea de a dărui iubire necondiţionată.

Anunțuri