Acum, nu demult, în 21 martie, Soarele ne-a împărţit egal Pământul şi ne-a dat fiecăruia câte o felie. Chiar dacă pământul se bălăbăne-l precesia lui precum un titirez sau un fus care-i aproape spre sfârşitul rotaţiei (cine sau ce i-o fi imprimat această mişcare? un uriaş meteorit care l-a lovit acum miliarde de ani făcând să dispară specii întregi şi mărind gravitaţia?) peste tot, anul acesta, la 16.57, am avut fiecare partea lui mulţumitoare.

Ce mi-a venit mie cu aceste consideraţii aproximative tocmai acum?… Eu am cu totul alte poveşti de scris decât să mă preocupe fizica celestă, atracţiile şi mişcările planetelor şi sorilor aruncaţi rebel în spaţ’ – ca să mi-l citez pe Maestru. Şi dacă există o totală interdependenţă între mare şi mic, între hotărârea galaxiei Andromeda de a se întrepătrunde peste aproximativ 4 miliarde de ani cu Calea Lactee, rezultând foc şi cenuşă cosmică, alte planete, alţi sori, altă galaxie, de formă lenticulară, altă alcătuire a acestui colţ de Univers, între înflorirea acestui liliac din faţa ferestrei şi înflorirea liliacului din faţa ferestrei casei părinteşti, acum 40 de ani, e drept, mai târziu, în sfârşitul lui april, toată această uriaşă şi simplă echilibrare are un sens… Există, desigur, interdependenţă. Una imposibil de detectat cu mijloacele minţii noastre limitate (formată şi ea din materie), poate printr-o matematică pe care, dacă am putea-o descoperi …. mai bine că n-o putem descoperi şi n-o vom descoperi niciodată. Noi, pământenii, sau urmaşii urmaşilor noştri de peste 2 miliarde de ani. Când starea conştiinţei noastre ar fi una cu totul angelică. Când acei viitori oameni nu vor avea nevoie de cuvinte ca să comunice şi vor putea să comunice prin semnale neuronale iar cuvântul sau sunetul vor fi doar vehicule ale Artei. Sau nu vor mai avea nevoie de artă?

Ce este orice manifestare artistică, orice act de creaţie – fie el plastic, literar, muzical, coregrafic – dacă nu o proiectare a spiritului uman în viitor, în lumea perfectă a Ideilor lui Platon? O curăţire a lui de toată tina, de toată osteneala, de această cocleală a trăitului într-o societate haotică, vulgară, violentă şi, adesea, criminală prin cinismul ei?

Din fiecare epocă istorică – încă din zorii civilizaţiei umane – ne înduioşează vestigiile artistice. Un ac de păr, din os de peşte, gravat. O statuetă de lut ars înfăţişând formele duioase ale unei femei. Un cuţit de silex, ornat cu un desen geometric. Încă de la adăpostirea în peşteri, omul a avut nevoie să se înconjoare, să-şi împodobească lungul zilelor cu frumuseţe. Nu vă mai trec acum prin Persia, Grecia, Cambodgia, Mexic, India, Eghipet, până-n barocul târziu (decadent?). Istoria omenirii este istoria frumosului pe care l-a putut creea în fiecare moment al evoluţiei sale.

„Frumuseţea va salva lumea”. M-a obsedat şi mă obsedează acest mic enunţ pe care Dostoievski i-l strecoară personajului său, Mâşkin (în „Idiotul”). Nu e vorba de vreo obsesie care să mă urmărească şi căreia să-i subordonez viaţa proprie. Atunci când am citit-o mi s-a părut revelaţia supremă. Ce înseamnă „frumuseţe” pentru noi, pentru cei de astăzi, de mâine sau de mai demult? Înseamnă să ornăm autostrăzile cu cariathide? Să desenăm zidurile blocurilor cu imagini paradisiace 3D? Să ne înghesuim locuinţele, să le burduşim cu opere de artă? Asta ne va da sentimentul că trăim frumos? Nu, nu ne-ar folosi la nimic. Am merge la fel de gârboviţi, de apăsaţi sub imensa nefericire pe care-o târâm atârnată de inimă cum îşi târăşte condamnatul ghiuleaua. Poate că ne-ar licări un pic de bucurie trecătoare în privire, preţ de-o miime de secundă. Dar ne vom retrage apoi, imediat, în melasa sentimentului nimicniciei şi golului.

Frumuseţea poate să însemne o după-amiază anostă, când laşi draperiile grele de catifea sângeriu-potolit să cadă din fundele de mătase albastră cu care stau, îndeobşte, legate, ca o coafură cu cărare pe mijloc care lasă liberă fruntea şi veseli ochii. Când te cuprinde un sentiment de pace şi bucurie interioară, fără să ai o explicaţie şi fără să fi căutat să confecţionezi această stare. Când aşezi, cu gesturi domoale, discul cu muzica îndrăgită – o voce de femeie căreia-i arde sufletul – şi laşi acul patefonului pe marginea lui. Foşneşte uşor şi-apoi sunetele încep să curgă, trec precum particulele de neutrino prin fiecare celulă a ta şi pornesc în univers pe drumul lor neabătut. Aprinzi vreascurile din cămin şi urmăreşti cum sunetele melodiei fac să se mişte limbile focului. Focul dansează lent, tresare, se răsuceşte, coboară, se pierde, se înfiripă pe ritmul ce curge din patefon. Intinzi braţul şi iei două cupe rotunjite, cu picior, de pe poliţa de deasupra căminului. Cupele seamănă cu doi sâni mici şi cuminţi de femeie pe care-ai iubit-o demult ars de patimă. O patimă din care-au rămas doar semnele incendiului, pete negre de scrum pe pereţii inimii tale. Paharele clinchetesc ca un clopoţel de argint – cum numai cristalul ştie să sune. Apoi se-aude gâlgâitul potolit al coniacului, aşa cum gâlgâie sângele-n arterele tale. E aici, în încăperea îmbrăcată-n penumbră, pe pereţii căreia dănţuiesc umbrele languroase ale flăcării lumânărilor întâlnindu-se cu flăcările vesele ale focului din cămin, o prezenţă. O femeie. O cunoşti de miliarde de ani. De miliarde de ani, de când materia întunecată s-a despărţit de lumină, sufletele voastre s-au tot căutat, s-au găsit, s-au despărţit, s-au găsit, s-au despărţit, s-au căutat, s-au atins. De parcă scopul universului – sensul pentru care el există – acesta este. Să vă prilejuiască întâlnirea şi despărţirea. Atingerea şi desfacerea. E şi nu e. Nu ştii niciodată – dar niciodată n-ai putut fi sigur deşi ţi s-a părut că ai găsit-o şi în alte femei pe care le-ai iubit – dacă ea este. Dar prezenţa ei te face să te linişteşti. Îţi învăluie sufletul într-un abur uşor, într-un nor, într-un senin, într-o tihnă bună. Cu un glas pe care l-ai recunoaşte dintre toate glasurile pământului vorbind la unison – aşa cum îşi recunosc pinguinii glasul puiului – timbrat şi copilăros, spune cuvinte despre talazuri şi insule, despre lumini în noapte şi eucalipţi. Legănat de amestecul de sunete şi lumini încetinite, adormi cum ai adormit când încă nefăcut cu totul erai, în pântecul mamei.

Fericirea nu înseamnă să ai, fericirea nu înseamnă să fii, fericirea nu înseamnă să culegi, să posezi, să atingi, nici măcar să vezi sau să auzi. Fericirea-i un amestec alchimic din miliarde de ingrediente care, împreună, în dozaje magice, te pot extrage din zgomot, din mişcare, din ură şi determinarea de a fi vizibil, de a domina, de a fi răscrucea tuturor întâmplărilor. Fericirea înseamnă bucurie de a fi şi echilibru perfect cu toate ale universului.

De aceea, toate zbaterile noastre miros a steril. De aceea, toată violenţa noastră interioară răneşte. De aceea, nu reuşim să fim niciodată în armonie cu nimic. De teama de a nu fi, cumva, fericiţi. Pentru ca nu cumva, odată pierdută starea magică, să redevenim fiarele de toată ziua, cu colţii vădiţi, gata de răutăţi şi ofensive lipsite de sens.

***

Să coborâm din înalturi sau să ieşim din starea de fericire care poate fi vag culpabilă şi oricum nefirească ba chiar ilicită în oceanul de nefericire general de care uni-s conştienţi, cu măsură, iar alţii se îndoapă cu surogate de cele mai uluitoare feluri pentru a scăpa de sentimentul că n-au rost, ideal şi doar fiinţează bolnav. România-i un teren de experimentare socială de 25 de ani încoace. Am avea două variante de societate propuse de acest hibrid politic (în fond, o dictatură a lăcomiei, bine mascată) numit democraţie, într-un fel de luare-n derâdere şi rânjire în oglinda din care ne priveşte democraţia ateniană şi Secolul lui Pericle. Stânga şi dreapta, precum braţele crucii creştinismului ce încearcă, de 2000 şi de ani, să exorcizeze sau măcar să îmblânzească egoismul şi barbaria din noi şi să ne redea luminii şi lumii. Doctrina de stânga ar trebui – măcar teoretic – să niveleze diferenţele sociale. Să propună, să instituie un echilibru cât de cât rezonabil între clasele sociale (care există, fie că recunoaştem sau nu.) Să organizeze statul de aşa manieră încât el să poată controla şi menţine acest echilibru într-un mod paternalist, desigur, să redistribuie veniturile acumulate din taxe şi impozite dresate celor avuţi pentru a oferi şanse egale tuturor cetăţenilor, acces la educaţie, la un sistem sanitar modern şi eficient, la o bătrâneţe lipsită de griji, într-un cuvânt, accesul la statutul de cetăţean liber. În realitate, stânga s-a înecat cu pronumele conjunctive „mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi-ţi-i, ni-vi-li”, dând să apuce şi să-şi împartă, care mai de care aflat în demnitate publică, câte-o ciosvârtă din bugetul şi-aşa prea mic, şi-aşa prea nevolnic şi nicidecum să împartă şi acelora pe care, chipurile, i-ar conduce. Socialismul a venit mult prea devreme şi-a murit la puţină vreme după naştere. Dar, desigur, rămâne o propunere, o schiţă socială încă vrednică de a fi îmbunătăţită. Sau nu.

De cealaltă parte a verticalei se zbânţuie în dansurile ritualice de dinaintea războiului, generoasa doctrină de dreapta. „Laisser faire, laisser passer”. Îngăduind cetăţenilor (unora, desigur) să zburde liberi, să facă orice i-o tăia pe ei capul, prin albia comică desenată de nişte legi anemice şi mizând foarte mult pe liberul arbitru şi pe imitarea naturii. Şi-n natură, din miliardele de muguri care împodobesc primăvara pomii, doar unii ajung flori, şi doar foarte puţine flori ajung fructe şi doar infim de puţine fructe ajung să se coacă. O astfel de societate, spartană, în care cel mai puternic şi cu instincte sănătoase triumfă ar fi una naturală – spun sacerdoţii Dreptei. Bătrânii ne incomodează, sunt inutili, deci ar fi numai potriviţi să-i eliminăm. Consumă degeaba, nu produc nimic. Ar fi un impediment că, în îmbulzeala generală, aceia pe care-i trimitem la groapa cu var, în devălmăşie, să fie şi iubiţii noştri părinţi sau bunici… Dar şi peste asta putem trece senini, doar suntem tineri şi puternici şi vom cuceri lumea! O societate dreaptă nu se poate clădi fără sacrificii… Şi între învingătorii acestei societăţi în care cel mai puternic triumfă, unii-s mai învingători decât alţii, pentru că doar ei au acces la medicină, la bogăţie, dezmăţ şi triumf în dauna celor de la baza piramidei care doar ce au dreptul să aleagă şi să aclame.

Cum a crescut exponenţial ura socială şi cumplita frustrare a individului, însingurarea lui şi uriaşa neputinţă – care poate naşte turbare şi crimă – în faţa unui establishment arogant, insensibil şi imposibil de identificat?

Ei, aceasta-i o întrebare la care alţi sociologi şi filozofi, istorici şi psihologi vor fi îndemnaţi să răspundă după ce cazanul sub presiune care vibrează acum şi zdrăngăne din toate articulaţiile va fi explodat…

Pentru că nu doar „experimentul dezordinii româneşti” va eşua ci întregul eşafodaj construit pe „ştim noi mai bine” şi pe „apucă şi fugi” în întreaga Europă şi nu numai.

Orice model social plauzibil şi demn de a fi aplicat ar trebui să pornească de la centrarea lui pe om, pe individ, hai să-i zicem cetăţean. Încă de la naşterea lui, cei care gândesc societatea şi evoluţia ei, ar trebui să-i pregătească o lume perfectă. Măcar perfectă.

Suntem în mijlocul pustiului care înaintează pas cu pas, într-o oază micuţă şi ne luptăm ucigându-ne între noi pentru un petic de pământ. În loc să extindem oaza, ne omorâm până la unul pentru ceva ce nu va mai exista.

Şi socialismul şi liberalismul sunt două sisteme politico-economice anacronice, uzate moral, compromise şi incapabile să mai genereze viitor. Asistăm la ultimele lor zbateri în care, convulsiv, îşi smulg unii altora vieţile noastre.

Resursele se împuţinează pe zi ce trece iar populaţia globului e constant, în marea ei majoritate, nevoiaşă, needucată, umilită şi nutreşte o ură din ce în ce mai mare împotriva acelora care s-au căţărat – nu se ştie cum – peste capetele lor şi le dirijează vieţile. Iar această ură generală, imundă, teribilă, nu are cum să rămână fără urmări. Îşi va găsi, într-o zi, numitorul comun şi va mătura totul în calea ei. Nu e de-ajuns vulgata mass – media, nu sunt suficiente experimentele psihologice, profilarea operată zi de zi se va dovedi ineficientă.

Cum scriam la început, omului îi trebuie foarte puţin, infim de puţin, aproape nimic pentru a fi fericit. Dar pentru a ajunge la starea premergătoare puţinului care-i e de-ajuns pentru a fi fericit, el vrea să fie liber şi să trăiască într-o lume care-l valorizează. În care nu e doar un număr anonim într-o mulţime. Omul este o identitate, suferă singur, iubeşte singur, plânge, visează şi adoarme singur. Se mântuie de unul singur. Atunci când e parte dintr-o mulţime, e imprevizibil şi periculos.

E timpul să ne întoarcem cu dragoste şi înţelepciune, cu empatie şi responsabilitate către om. Un nou umanism şi o reinventare a societăţii, din temelii. În care omul are dreptul la propria lui creaţie, la fericire. Nu e o vită însemnată cu fierul roşu, nevoită să trudească sub ploaia de batjocuri a „arendaşului”, 8 ore sau 12 ore pentru a îmbogăţi nişte nenorociţi cu nimic mai buni decât el. Ca apoi, alte ore să fie robul altor sisteme care se străduiesc să-i lichefieze creierul şi să-i pună sufletul într-o sticluţă cu etichetă. Omul poate fi păcălit, ameţit, folosit o vreme. Până înţelege ce i se-ntâmplă. Şi deja a înţeles ce i se-ntâmplă. Şi, curând, n-o să mai accepte.

M-am îndepărtat de „războaiele politice” în care unii ţinem cu X şi alţii ţinem cu Y pentru c-am înţeles că şi asta-i o artă a divizării, a atomizării. Am înţeles că pe ură şi conflict nu se poate construi şi nu se poate dialoga. Ei sunt morţi (vii, dar morţi) şi noi ne certăm, ne urâm, ne scuipăm, ne jignim peste cadavrele lor. Doar pe iubire responsabilă se poate construi. Şi încă e loc şi încă e timp pentru a şterge totul cu buretele şi de a propune o lume posibilă.

Anunțuri