Acum, nu demult, în 21 martie, Soarele ne-a împărţit egal Pământul şi ne-a dat fiecăruia câte o felie. Chiar dacă pământul se bălăbăne-l precesia lui precum un titirez sau un fus care-i aproape spre sfârşitul rotaţiei (cine sau ce i-o fi imprimat această mişcare? un uriaş meteorit care l-a lovit acum miliarde de ani făcând să dispară specii întregi şi mărind gravitaţia?) peste tot, anul acesta, la 16.57, am avut fiecare partea lui mulţumitoare.
Ce mi-a venit mie cu aceste consideraţii aproximative tocmai acum?… Eu am cu totul alte poveşti de scris decât să mă preocupe fizica celestă, atracţiile şi mişcările planetelor şi sorilor aruncaţi rebel în spaţ’ – ca să mi-l citez pe Maestru. Şi dacă există o totală interdependenţă între mare şi mic, între hotărârea galaxiei Andromeda de a se întrepătrunde peste aproximativ 4 miliarde de ani cu Calea Lactee, rezultând foc şi cenuşă cosmică, alte planete, alţi sori, altă galaxie, de formă lenticulară, altă alcătuire a acestui colţ de Univers, între înflorirea acestui liliac din faţa ferestrei şi înflorirea liliacului din faţa ferestrei casei părinteşti, acum 40 de ani, e drept, mai târziu, în sfârşitul lui april, toată această uriaşă şi simplă echilibrare are un sens… Există, desigur, interdependenţă. Una imposibil de detectat cu mijloacele minţii noastre limitate (formată şi ea din materie), poate printr-o matematică pe care, dacă am putea-o descoperi …. mai bine că n-o putem descoperi şi n-o vom descoperi niciodată. Noi, pământenii, sau urmaşii urmaşilor noştri de peste 2 miliarde de ani. Când starea conştiinţei noastre ar fi una cu totul angelică. Când acei viitori oameni nu vor avea nevoie de cuvinte ca să comunice şi vor putea să comunice prin semnale neuronale iar cuvântul sau sunetul vor fi doar vehicule ale Artei. Sau nu vor mai avea nevoie de artă?
Ce este orice manifestare artistică, orice act de creaţie – fie el plastic, literar, muzical, coregrafic – dacă nu o proiectare a spiritului uman în viitor, în lumea perfectă a Ideilor lui Platon? O curăţire a lui de toată tina, de toată osteneala, de această cocleală a trăitului într-o societate haotică, vulgară, violentă şi, adesea, criminală prin cinismul ei?
Din fiecare epocă istorică – încă din zorii civilizaţiei umane – ne înduioşează vestigiile artistice. Un ac de păr, din os de peşte, gravat. O statuetă de lut ars înfăţişând formele duioase ale unei femei. Un cuţit de silex, ornat cu un desen geometric. Încă de la adăpostirea în peşteri, omul a avut nevoie să se înconjoare, să-şi împodobească lungul zilelor cu frumuseţe. Nu vă mai trec acum prin Persia, Grecia, Cambodgia, Mexic, India, Eghipet, până-n barocul târziu (decadent?). Istoria omenirii este istoria frumosului pe care l-a putut creea în fiecare moment al evoluţiei sale.
„Frumuseţea va salva lumea”. M-a obsedat şi mă obsedează acest mic enunţ pe care Dostoievski i-l strecoară personajului său, Mâşkin (în „Idiotul”). Nu e vorba de vreo obsesie care să mă urmărească şi căreia să-i subordonez viaţa proprie. Atunci când am citit-o mi s-a părut revelaţia supremă. Ce înseamnă „frumuseţe” pentru noi, pentru cei de astăzi, de mâine sau de mai demult? Înseamnă să ornăm autostrăzile cu cariathide? Să desenăm zidurile blocurilor cu imagini paradisiace 3D? Să ne înghesuim locuinţele, să le burduşim cu opere de artă? Asta ne va da sentimentul că trăim frumos? Nu, nu ne-ar folosi la nimic. Am merge la fel de gârboviţi, de apăsaţi sub imensa nefericire pe care-o târâm atârnată de inimă cum îşi târăşte condamnatul ghiuleaua. Poate că ne-ar licări un pic de bucurie trecătoare în privire, preţ de-o miime de secundă. Dar ne vom retrage apoi, imediat, în melasa sentimentului nimicniciei şi golului.
Frumuseţea poate să însemne o după-amiază anostă, când laşi draperiile grele de catifea sângeriu-potolit să cadă din fundele de mătase albastră cu care stau, îndeobşte, legate, ca o coafură cu cărare pe mijloc care lasă liberă fruntea şi veseli ochii. Când te cuprinde un sentiment de pace şi bucurie interioară, fără să ai o explicaţie şi fără să fi căutat să confecţionezi această stare. Când aşezi, cu gesturi domoale, discul cu muzica îndrăgită – o voce de femeie căreia-i arde sufletul – şi laşi acul patefonului pe marginea lui. Foşneşte uşor şi-apoi sunetele încep să curgă, trec precum particulele de neutrino prin fiecare celulă a ta şi pornesc în univers pe drumul lor neabătut. Aprinzi vreascurile din cămin şi urmăreşti cum sunetele melodiei fac să se mişte limbile focului. Focul dansează lent, tresare, se răsuceşte, coboară, se pierde, se înfiripă pe ritmul ce curge din patefon. Intinzi braţul şi iei două cupe rotunjite, cu picior, de pe poliţa de deasupra căminului. Cupele seamănă cu doi sâni mici şi cuminţi de femeie pe care-ai iubit-o demult ars de patimă. O patimă din care-au rămas doar semnele incendiului, pete negre de scrum pe pereţii inimii tale. Paharele clinchetesc ca un clopoţel de argint – cum numai cristalul ştie să sune. Apoi se-aude gâlgâitul potolit al coniacului, aşa cum gâlgâie sângele-n arterele tale. E aici, în încăperea îmbrăcată-n penumbră, pe pereţii căreia dănţuiesc umbrele languroase ale flăcării lumânărilor întâlnindu-se cu flăcările vesele ale focului din cămin, o prezenţă. O femeie. O cunoşti de miliarde de ani. De miliarde de ani, de când materia întunecată s-a despărţit de lumină, sufletele voastre s-au tot căutat, s-au găsit, s-au despărţit, s-au găsit, s-au despărţit, s-au căutat, s-au atins. De parcă scopul universului – sensul pentru care el există – acesta este. Să vă prilejuiască întâlnirea şi despărţirea. Atingerea şi desfacerea. E şi nu e. Nu ştii niciodată – dar niciodată n-ai putut fi sigur deşi ţi s-a părut că ai găsit-o şi în alte femei pe care le-ai iubit – dacă ea este. Dar prezenţa ei te face să te linişteşti. Îţi învăluie sufletul într-un abur uşor, într-un nor, într-un senin, într-o tihnă bună. Cu un glas pe care l-ai recunoaşte dintre toate glasurile pământului vorbind la unison – aşa cum îşi recunosc pinguinii glasul puiului – timbrat şi copilăros, spune cuvinte despre talazuri şi insule, despre lumini în noapte şi eucalipţi. Legănat de amestecul de sunete şi lumini încetinite, adormi cum ai adormit când încă nefăcut cu totul erai, în pântecul mamei.
Fericirea nu înseamnă să ai, fericirea nu înseamnă să fii, fericirea nu înseamnă să culegi, să posezi, să atingi, nici măcar să vezi sau să auzi. Fericirea-i un amestec alchimic din miliarde de ingrediente care, împreună, în dozaje magice, te pot extrage din zgomot, din mişcare, din ură şi determinarea de a fi vizibil, de a domina, de a fi răscrucea tuturor întâmplărilor. Fericirea înseamnă bucurie de a fi şi echilibru perfect cu toate ale universului.
De aceea, toate zbaterile noastre miros a steril. De aceea, toată violenţa noastră interioară răneşte. De aceea, nu reuşim să fim niciodată în armonie cu nimic. De teama de a nu fi, cumva, fericiţi. Pentru ca nu cumva, odată pierdută starea magică, să redevenim fiarele de toată ziua, cu colţii vădiţi, gata de răutăţi şi ofensive lipsite de sens.
***
Să coborâm din înalturi sau să ieşim din starea de fericire care poate fi vag culpabilă şi oricum nefirească ba chiar ilicită în oceanul de nefericire general de care uni-s conştienţi, cu măsură, iar alţii se îndoapă cu surogate de cele mai uluitoare feluri pentru a scăpa de sentimentul că n-au rost, ideal şi doar fiinţează bolnav. România-i un teren de experimentare socială de 25 de ani încoace. Am avea două variante de societate propuse de acest hibrid politic (în fond, o dictatură a lăcomiei, bine mascată) numit democraţie, într-un fel de luare-n derâdere şi rânjire în oglinda din care ne priveşte democraţia ateniană şi Secolul lui Pericle. Stânga şi dreapta, precum braţele crucii creştinismului ce încearcă, de 2000 şi de ani, să exorcizeze sau măcar să îmblânzească egoismul şi barbaria din noi şi să ne redea luminii şi lumii. Doctrina de stânga ar trebui – măcar teoretic – să niveleze diferenţele sociale. Să propună, să instituie un echilibru cât de cât rezonabil între clasele sociale (care există, fie că recunoaştem sau nu.) Să organizeze statul de aşa manieră încât el să poată controla şi menţine acest echilibru într-un mod paternalist, desigur, să redistribuie veniturile acumulate din taxe şi impozite dresate celor avuţi pentru a oferi şanse egale tuturor cetăţenilor, acces la educaţie, la un sistem sanitar modern şi eficient, la o bătrâneţe lipsită de griji, într-un cuvânt, accesul la statutul de cetăţean liber. În realitate, stânga s-a înecat cu pronumele conjunctive „mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi-ţi-i, ni-vi-li”, dând să apuce şi să-şi împartă, care mai de care aflat în demnitate publică, câte-o ciosvârtă din bugetul şi-aşa prea mic, şi-aşa prea nevolnic şi nicidecum să împartă şi acelora pe care, chipurile, i-ar conduce. Socialismul a venit mult prea devreme şi-a murit la puţină vreme după naştere. Dar, desigur, rămâne o propunere, o schiţă socială încă vrednică de a fi îmbunătăţită. Sau nu.
De cealaltă parte a verticalei se zbânţuie în dansurile ritualice de dinaintea războiului, generoasa doctrină de dreapta. „Laisser faire, laisser passer”. Îngăduind cetăţenilor (unora, desigur) să zburde liberi, să facă orice i-o tăia pe ei capul, prin albia comică desenată de nişte legi anemice şi mizând foarte mult pe liberul arbitru şi pe imitarea naturii. Şi-n natură, din miliardele de muguri care împodobesc primăvara pomii, doar unii ajung flori, şi doar foarte puţine flori ajung fructe şi doar infim de puţine fructe ajung să se coacă. O astfel de societate, spartană, în care cel mai puternic şi cu instincte sănătoase triumfă ar fi una naturală – spun sacerdoţii Dreptei. Bătrânii ne incomodează, sunt inutili, deci ar fi numai potriviţi să-i eliminăm. Consumă degeaba, nu produc nimic. Ar fi un impediment că, în îmbulzeala generală, aceia pe care-i trimitem la groapa cu var, în devălmăşie, să fie şi iubiţii noştri părinţi sau bunici… Dar şi peste asta putem trece senini, doar suntem tineri şi puternici şi vom cuceri lumea! O societate dreaptă nu se poate clădi fără sacrificii… Şi între învingătorii acestei societăţi în care cel mai puternic triumfă, unii-s mai învingători decât alţii, pentru că doar ei au acces la medicină, la bogăţie, dezmăţ şi triumf în dauna celor de la baza piramidei care doar ce au dreptul să aleagă şi să aclame.
Cum a crescut exponenţial ura socială şi cumplita frustrare a individului, însingurarea lui şi uriaşa neputinţă – care poate naşte turbare şi crimă – în faţa unui establishment arogant, insensibil şi imposibil de identificat?
Ei, aceasta-i o întrebare la care alţi sociologi şi filozofi, istorici şi psihologi vor fi îndemnaţi să răspundă după ce cazanul sub presiune care vibrează acum şi zdrăngăne din toate articulaţiile va fi explodat…
Pentru că nu doar „experimentul dezordinii româneşti” va eşua ci întregul eşafodaj construit pe „ştim noi mai bine” şi pe „apucă şi fugi” în întreaga Europă şi nu numai.
Orice model social plauzibil şi demn de a fi aplicat ar trebui să pornească de la centrarea lui pe om, pe individ, hai să-i zicem cetăţean. Încă de la naşterea lui, cei care gândesc societatea şi evoluţia ei, ar trebui să-i pregătească o lume perfectă. Măcar perfectă.
Suntem în mijlocul pustiului care înaintează pas cu pas, într-o oază micuţă şi ne luptăm ucigându-ne între noi pentru un petic de pământ. În loc să extindem oaza, ne omorâm până la unul pentru ceva ce nu va mai exista.
Şi socialismul şi liberalismul sunt două sisteme politico-economice anacronice, uzate moral, compromise şi incapabile să mai genereze viitor. Asistăm la ultimele lor zbateri în care, convulsiv, îşi smulg unii altora vieţile noastre.
Resursele se împuţinează pe zi ce trece iar populaţia globului e constant, în marea ei majoritate, nevoiaşă, needucată, umilită şi nutreşte o ură din ce în ce mai mare împotriva acelora care s-au căţărat – nu se ştie cum – peste capetele lor şi le dirijează vieţile. Iar această ură generală, imundă, teribilă, nu are cum să rămână fără urmări. Îşi va găsi, într-o zi, numitorul comun şi va mătura totul în calea ei. Nu e de-ajuns vulgata mass – media, nu sunt suficiente experimentele psihologice, profilarea operată zi de zi se va dovedi ineficientă.
Cum scriam la început, omului îi trebuie foarte puţin, infim de puţin, aproape nimic pentru a fi fericit. Dar pentru a ajunge la starea premergătoare puţinului care-i e de-ajuns pentru a fi fericit, el vrea să fie liber şi să trăiască într-o lume care-l valorizează. În care nu e doar un număr anonim într-o mulţime. Omul este o identitate, suferă singur, iubeşte singur, plânge, visează şi adoarme singur. Se mântuie de unul singur. Atunci când e parte dintr-o mulţime, e imprevizibil şi periculos.
E timpul să ne întoarcem cu dragoste şi înţelepciune, cu empatie şi responsabilitate către om. Un nou umanism şi o reinventare a societăţii, din temelii. În care omul are dreptul la propria lui creaţie, la fericire. Nu e o vită însemnată cu fierul roşu, nevoită să trudească sub ploaia de batjocuri a „arendaşului”, 8 ore sau 12 ore pentru a îmbogăţi nişte nenorociţi cu nimic mai buni decât el. Ca apoi, alte ore să fie robul altor sisteme care se străduiesc să-i lichefieze creierul şi să-i pună sufletul într-o sticluţă cu etichetă. Omul poate fi păcălit, ameţit, folosit o vreme. Până înţelege ce i se-ntâmplă. Şi deja a înţeles ce i se-ntâmplă. Şi, curând, n-o să mai accepte.
M-am îndepărtat de „războaiele politice” în care unii ţinem cu X şi alţii ţinem cu Y pentru c-am înţeles că şi asta-i o artă a divizării, a atomizării. Am înţeles că pe ură şi conflict nu se poate construi şi nu se poate dialoga. Ei sunt morţi (vii, dar morţi) şi noi ne certăm, ne urâm, ne scuipăm, ne jignim peste cadavrele lor. Doar pe iubire responsabilă se poate construi. Şi încă e loc şi încă e timp pentru a şterge totul cu buretele şi de a propune o lume posibilă.
M-a provocat articolul domniei tale. Vin și eu cu două ”floricele”:
O carte interesantă:
Gregg Braden, ”Trezirea la punctul zero”.
O citesc acum, spre re-amintire a unor lucruri pulsânde în mine.
Și alta: Ervin Laszlo, ”Transformarea cuantică”.
Azi m-am plimbat in parcul din cartierul meu. Am fost fericită. Încă mă simt fericită.
De când eram copil aveam gândul că m-am născut ca să fiu fericită. Și n-am avut o copilărie și o adolescență lipsite de încercări. Deloc!
Mi-a plăcut grozav cand am aflat că Omul are ”Dreptul la fericire.
Mulţumesc, să le recomandăm şi celor care – zice-se – conduc lumea. 🙂
Ieri am avut (şi-n alte zile am avut, dar ieri m-a răsucit pe soclu) o discuţie lungă şi pasionată care mi-a limpezit „starea societăţii”. Eu sunt un om fericit pentru că umblu cu lumina în mine (aşa sunt, nu-i nicio trufie) şi din când în când reuşesc să „aprind” şi pe alţii dar mi se pare nedrept şi egoist şi mă simt şi cumva vinovată ca doar eu să umblu pe pământ de parcă aş zbura. Şi am început să înţeleg de ce-s nefericiţi oamenii. Oarecum. Şi cred că există remediu. Chiar şi la scară macro. 🙂
Eu am visat de când mă ştiu să schimb lumea, s-o fac iubitoare şi bună. Să fim precum copiii şi precum îngerii.
are dreptul,dar cumplit de greu ajunge „acolo”
Da, tocmai drumul o fi frumusetea…
Gabriela, ți-o spune un pățit: nu putem să ne schimbăm decat pe noi insine.
Iar liniștea și bucuria din noi pot atrage oamenii și pot face ca ceva să se miște in ei. Atat, și e tare mult.
Lumea e la răscruce. De transformarea ei depinde transformarea noastra, de transformarea noastră depinde transformarea ei.
Suntem interconectați, iar fericirea fiecăruia e bun comun. Fericirea ca Bucurie luminoasă, nu exaltare.
Cam asta spun, foarte simplificat, toți invățătorii timpului nostru.
Doamna Maria,
Sunt intrutotul de acord cu dumneavoastra. Asa e, nu putem schimba pe nimeni. Am mancat si eu aceasta paine. Si era sa n-o termin de mancat, vie.
Dar… Dar. Nu pot sa ma ocup cu propria mantuire asa, de-amboulea, fara sa-mi pese de nimeni intr-o totala atitudine autista. As putea dar nu pot. „Mi-s dragi oamenii” – vorba lui Feodor Mihailovici. Da, cateodata ma uluiesc pur si simplu cu ineptiile in care pot sa creada, alta data ma infurie cu apetitul lor pentru a vinde pe oricine pe nimic si a trada asa, de amorul artei, alta data ma ingrozeste uriasa cantitate de ura ce tasneste ca un gheizer din gurile si din sufletele lor. Mi-s dragi si cand sunte tematori. Mi-s dragi si cand sunt ticalosi, pentru ca in spatele ticalosiei, dincolo de ea, departe, e o rana veche care supureaza, nevindecata, neoblojita. Ii cunosc nemaipomenit pe oameni, crede-ma. Si cu cat ii cunosc, tot ii iubesc. Asta este, n-am ce face.
Daca mai multi vor fi cei „trasformati”, daca vor fi mai multi imbunatatiti, spun eu pentru ca asa-mi place sa spun si asa cred, ca omul se poate imbunatati prin sacrificiu de sine, prin suferinta si prin daruire, pamantul are o sansa. Daca nu, cei cativa „imbunatatiti” vor pieri laolalta cu toti aceia care vor sa se indestuleze, sa aiba, sa adune, sa smulga saracilor si napastuitilor, cei lipiti de materie. A nu stiu cata civilizatie esuata.
Drept sa-ti spun, dupa ce-am citit destule carti de „transformare”, si optimizare umana si tot felul de dezvoltari, la capatul pustiului am inteles ca nu e decat un marketing al supunerii, al acceptarii. Eu sunt zen, ma straduiesc din toate puterile si-mi consum toata energia sa fiu zen in timp ce ailalti, care nu-s zen deloc, ma calca in picioare, ma umilesc si ma spoliaza in timp ce eu respir nu-stiu-cum, si-mi tot migalesc gandirea pozitiva ca nu cumva sa adaug rautate lumii. Dar eu trebuie sa raman zen, pentru ca asa e „jocul de-a transformarea”. Stiu c-o sa te supere asta, dar n-am ce sa fac. Taria noastra, a celor botezati in ortodoxie, este in Iisus Christos si-n Maica Domnului, in Sfintele Taine si-n rugaciune. Ele ne invata sa nu uram pentru ca ura ne schimonoseste, ne imbolnaveste si va sfarsi prin a ne rapune. In nicio carte de transformare n-am gasit Iubire dumnezeiasca. Nu se vorbeste de iertare si de iubire ci doar de-o obsesie fixista de a te face bun. Iubirea si iertarea le-am gasit intr-o biserica, la icoana Maicii Domnului. Care s-a indurat de sufletul meu.
Tot răul din lume are aceleaşi origini. Socialismul nu s-a transformat niciodată, niciunde în comunism, iar capitalismul , niciodată. nicicând în liberalism.
Clocite de aceleaşi minţi diabolice, atât comunismul, cât şi capitalismul sunt creaţiile unor sisteme malefice, iudeo-masonice, scornite pentru a învinge Dumnezeirea, iar acum se află în faza când li se pare, asemeni altor despoţi, că nu mai pot fi opriţi din drumul lor.
Al cărui punct final este o supremaţie dementă şi o subjugare demonică a celor mulţi, a căror capete plecate sabia nu taie, dar cu umilinţă-n lipsuri şi degradări inimaginabile pentru fiinţa umană ( creată după chipul şi asemănarea Lui) le încovoaie !
Îţi mulţumesc pentru această postare extraordinară, cerându-ţi permisiunea de a o face cunoscută şi altora !
P.S.
Surprinde neplăcut abstinenţa ideatică a unora la asemenea subiecte cu adevărat delicate pentru cei cărora lungimea lanţului nu le permite să-şi dea cu părerea.într-o problemă existenţială atât de arzătoare !
Că dacă ar fi putut, prin absurd, să le treacă prin cap asemenea excepţionale judecăţi unor tismăneni, patapievicieni sau pleşuvieni, cu siguranţă ar fi umplut subsolurile ( mă refer în special la blogurile lor) de comentarii apreciative 😉 :
P.S.
Cândva citisem ceva despre cât de puţin îi trebuie unui om să fie fericit :
După câteva zile şi nopţi de marş forţat , comandantul simţind că ostaşii sunt la limita puterilor a ordonat :
– Pe loc repaus !
Fiecare s-a aruncat imediat la pământ, chit că acesta era plin de noroaie, şi cu faţa spre cer mulţumeau lui Dumnezeu pentru aceste clipe de răgaz.
Iar pe faţa lor, scrie autorul, se citea FERICIREA !
Nu stiu ce sa zic si nu stiu ce sa zic, Radu.
Poate ca ai dreptate si poate ca ai acces la informatii la care eu n-am acces. Evident ca politicile – macro si apoi micro – le fac acele minti suficient de luminate incat sa raman mereu in umbra. Ma gandesc ca oamenii, „indivizii”, sunt luati la gramada, considerati astfel, atunci cand se gandeste o strategie care-i are in vedere. Auzim la televizor „cetateanul de rand” in stanga, „cetateanul de rand” in dreapta. Ma tot intreb de care rand o fi cetateanul acela, de randul 6, 239 sau de randul 340? Ma intreb. Mai aud si alte comicarii, dar n-am timp acuma si nici chef sa ma ocupa de sintagmele pe care le mesteca si ni le vomita-n cap televiziunile. Totul este sub control, asta e evident. Nu prea ai de unde sa te informezi corect. Trusturile sunt aliniate. Internetul nu e reglementat strict inca, dar va fi si el. Si ce vor face ei cu acest ocean de singuratati proaste, needucate, imbecile si violente? Pentru ca lipsa de instructie asta scoate pe banda: insi fara control al instinctelor. Ne vor baga-n niste bazine la reciclare? Si cine o sa le mai creeze lor profitul lor drag, si cine o sa le serveasca pranzul sau cina pe insulele lor exclusiviste si proprii? Cine o sa le spele limuzinele si o sa le piloteze avioanele? Nu ne pot baga pe toti la reciclare…
Marii nostri ganditori si intelepti au ostenit … Este firesc. Au simtit si ei ca puterea dezumanizeaza cand o folosesti pe toata pentru tine, au gustat si ei desertaciunea desertaciunilor. Nu mai au suflet. Cu ce naiba sa scrie? Poti sa scremi creierul, desigur, sa infiripe o fraza, doua, cinci notiuni si trei prostii inepte (exact asa am vrut sa zic, pleonastic). Toti au simtit ca au un pret si cand iti afli pretul incepi sa te dispretuiesti si sa nu mai contezi pentru ingerul tau, chiar negru sa fie. Poate ca mi-e un pic mila de Plesu – chiar nu stiu daca merita tarat prin glod si tras de martoage. Dar si el a vrut sa simta gustul glodului…
Eu n-am facut decat sa trec in revista posibilitatile… Le trec si cei care decid, desigur.
Frumos articol!
Eu sunt mai pesimist în ce privește natura umană, cred că avem doar o pojghiță subțire de civilizație și e foarte ușor ”zgâriabilă”. Cât reprezintă câteva sute de ani, hai 2-3 mii, la scara evoluției omului?
Asta nu înseamnă că mă las bătut, sunt doar mai realist.
Să nu uităm de acest experiment pe care sunt convins că-l știți:
http://www.scientia.ro/homo-humanus/52-psihologie-experimente-cu-oameni/369-experimentul-inchisorii-universitatea-stanford-august-1971.html
D’Artagnan,
Iti raspund, desigur, pe indelete. Promit.
Multumesc.
N-am facut decat sa constat.
@Gabriela – Ai re-compus opus un admirabil poem. Admirabil si utopic…Poemul fiintei tale… Oferta si ofranda pe care te incapatanezi sa o faci unui Univers care se incapataneaza (si el) sa n-o ia in seama, indiferent de progresele si schimbarile pe care cu talent, cu simt artistic, cu asiduitate, migala, dedicatie, cu emotie si speranta le faci mereu formei (vesmantului) in care iti imbraci aceeasi admirabila si utopica ofranda. Este si asta o arta: arta de a fi convins cu incapatanare ca te afli in posesia unui adevar pe care trebuie sa-l accepte si altii, toti… oamenii. Trebuie sa-l accepte pentru ca… pentru ca… pentru ca tu ii iubesti. Pe oameni. Dar, Gabriela, toti cei pe care i-ai iubit au murit. Sa fie acest Poem preambulul unui cataclism planetar? O premonitie precum cea a Miresei din Melancholia acelui nefericit print Lars von Trier al Danemarcei?
Incerc deja sa-mi imaginez cum va arata viitorul invelis al ofertei tale (la care te stiu lucrand cu migala) in care-ti vei imbraca ofranda (aceeasi) pentru al-XII-lea ceas al Omenirii, ticsita cu oameni coplesiti de iubire, condamnati sa moara astfel, printr-o supradoza. Se pare ca spaima singuratatii te condamna la colectivism, la bine si la rau… Sufletul tau de artist te transforma intr-un creator de moda gata oricand sa croiasca noi vesminte unor vechii utopii. Ai re-compus opus un admirabil poem. Admirabil si utopic…Poemul fiintei tale… Oferta si ofranda pe care te incapatanezi sa o faci unui Univers care se incapataneaza (si el) sa n-o ia in seama. Probabil doar pentru a te proteja de deziluzii si mai mari…
M-au ranit si m-au intristat cuvintele tale.
Nu am de gand sa „infiintez” un nou sistem social, o noua doctrina si n-as fi in stare altfel decat literar sa ma urc pe rug sau sa ma las crucificata. Ii iubesc pe oameni, da, ma induioseaza si imi produc tsunami-uri interioare (asa cum te sperii ingrozitor cand vezi un pui mic de gaina indreptandu-se direct spre ghearele pisicii) dar nu ma calific pentru sacrificiu. In sensul acesta sangeros, evident, magnific. Pentru ca, in fond, ce altceva sunt vietile noastre daca nu o Golgota din suflete de oameni pe care-o urcam inconstienti si fericiti, orbi si nevolnici?
Ar putea exista mai multa ordine, desigur, si un pic mai multa intelepciune de viata. Dar nu mai am timp si nici putere – alta decat a contemplarii senine si a datului cu parerea – sa schimb ceva in aceasta uriasa retorta in care ne vanzolim intr-o amoralitate paguboasa.
Nu mai pot fi deziluzionata, prieten al meu, pentru ca nu-mi fac absolut niciun fel de iluzii. Nici macar in privinta mea. Sunt o batrana decrepita, pe ultimii metri spre tunelul albastru – si nu spun asta ca sa te induiosez pentru ca nu suport niciun fel de duiosie si compatimire, ci o spun asa ca sa intelegi mai bine – si nu astept nimic. Dar, desigur, putem sa iesim din scena intr-un mod elegant, chiar folosind recuzita butaforiei, mijloacele minunate ale imaginatiei fara sa fim neaparat prizonierii ei. Exista metacomunicare si exista metalimbaj si exista metamorfoza. Fiecare e liber sa aleaga in ce mod isi prezinta inima in ultima scena a ultimului spectacol. Departe de mine gandul de a o face pe moralista. Nu sunt nici pe departe un om moral. Am multe pacate si presupun ca in timpul care mi-a mai ramas voi savarsi altele, pentru ca asta-i natura umana si nu o pot sfida chiar asa… Nici nu cred c/am pretins vreodata ca as fi un inger desi, uneori, in singuratate, pot gandi si scrie ca unul.
P.S. Si totusi, Utopia lui Thomas Morus exista…