Etichete

, , , , , , , , , , ,

Prin amabilitatea jurnalistei si scriitoarei Malina Anitoaei, publicat in cotidianul Crai Nou din 15 aprilie a.c.

http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=66980&format=html

Interviu cu scriitoarea Gabriela Savitsky

1.Te-ai născut la Rădăuţi, ai urmat Şcoala gimnazială la Rădăuţi, ai locuit undeva pe strada Cărămidăriei. Ce înseamnă pentru tine acele vremuri?
Ce e, anume, „Rădăuţi”? Dacă îl priveşti din Proxima Centauri sau de pe Vega, nici cât un electron nu e. Pentru locuitorii din Londra sau din Berna nu există Rădăuţi. Poate să însemne ceva pentru câţiva esteţi din Franţa care-i cunosc biografia lui Matei Vişniec. Dar dacă priveşti din el, acum 46 de ani sau acum 40 de ani, e centrul universului. Iar pentru mine înseamnă huma din care sunt făcută şi alchimia ei. Rădăuţi nu există în sine, e impersonal şi anonim, dar pentru mine şi poate pentru un număr limitat de oameni e un tărâm fabulos, izvorâtor de poveşti magice. Rădăuţi înseamnă Topliţa care-l traversa odinioară şi tot ce e legat de apă presupune viaţă şi curgere. Curgere în sens filozofic, mişcare, schimbare, evoluţie. E o căldare deasupra căreia stelele se-aşează, în nopţile de august, atât de jos încât poţi să le-atingi cu mâna. Rădăuţi înseamnă, pentru mine, şocul pe care-l ai când ieşi din întuneric la lumină, după ce-ai fost cuprins cu totul de-o poveste şi, când povestea s-a încheiat, o mai târăşti un pic după tine pentru că nu te-nduri să te desparţi de ea. Asta se întâmpla de fiecare dată când mergeam la cinematograf. Rădăuţiul mai înseamnă bramele – acele porticuri prin care intrai din stradă în intimitatea unei curţi interioare – nu ştiu dacă mai există acum, dar erau ca nişte porţi temporale. Separau eticheta străzii de viaţa reală, crudă, intimă, familială, într-un mod formal pentru că nu era nicio poartă. Maternitatea era peste drum de şcoala generală nr. 4 şi lângă biserică catolică. Strada Cărămidăriei este un univers – din Marquez sau din Canetti – şi ar fi păcat s-o „expediem” într-o propoziţie. Strada aceasta cu istoriile ei şi cu viaţa ei e o amuletă. Şi matricea în care am luat formă.
2.Cum este viaţa ta acum?
Viaţa mea a fost mereu la fel. Am păstrat, neabătut, acelaşi ritm, aproape în mod inconştient. Am mers înainte şi merg în continuare (cu o inconştienţă veselă dar şi cu un anume cinism pe care-l are şi natura dacă ne uităm cu atenţie) mânată de-un vis al meu pe care nu-l ştiu, nu-l pot numi, dar el e în mine. În momentul în care umbra mea îl va acoperi perfect, atunci voi şti despre ce e vorba. Şi-atunci voi fi în pace. Nu am reuşit să mă desprind de starea de uimire în faţa măreţiei vieţii, a imprevizibilităţii oamenilor, a frumuseţii lor interioare. Urâţenia nu vreau s-o văd, sau mă prefac că n-o văd şi-atunci ea pierde în importanţă. Mi-am găsit un loc în lume, m-am pregătit pentru scris şi istorisesc. Până la urmă, după multe şi felurile încercări, am înţeles chiar şi eu că asta mi-e menirea. Să prelucrez realitatea, s-o transform în poveste şi să le-o restitui, să le-o dăruiesc oamenilor.
3.Câte cărţi ai publicat şi la ce lucrezi în prezent?
Am publicat 3 cărţi de poezie şi curând iese cea de-a patra de sub tipar. Sunt importante pentru cititori, cred. Pentru autor …după ce ai scris-o, nu-ţi mai aparţine. Dar asta a fost „deschiderea”; de abia de acum mă apuc serios de scris. Abia ce m-am familiarizat cu arhitectura limbii române – care-i o limbă fabuloasă, bogată în sensuri şi neasemuită. Am un roman pe care îl închei în curând, în care e prezentă şi atmosfera din mahalaua Cărămidăriei şi Rădăuţiul meu mitic şi poveştile pe care le-am auzit. Nu sunt prezente direct pentru că nicio carte de-a mea nu este şi nu va fi autobiografică – am oroare de exhibiţionism literar. Amintirile, experienţele s-au topit, sunt difuze şi se amestecă în imaginar. Pentru că, oriunde mă întâlnesc, oamenii, de cum mă văd, încep să-mi povestească. Sunt un magnet al tuturor poveştilor lumii.
4. Ce anume te-a ajutat să-ţi păstrezi echilibrul în momentele de cumpănă?
Inconştienţa, pe de o parte. Ai văzut, copiii mici se duc direct spre câinii cei mai mari, în copitele cailor, se reped la cocoş sau la curcan, spre ceea ce noi, cei cu experienţă, identificăm a fi un pericol. Şi un soi de credinţă absolută că viaţa merge, este triumfătoare, dacă nu ne oprim să ne plângem de milă. Nici nu ştiu dacă a fost vreun moment de cumpănă; poate vreo ezitare şi bătutul pasului pe loc. Am o credinţă uriaşă în ceva ce eu am de făcut. Şi acel „ceva” m-a extras din toate rătăcirile mele, inclusiv existenţiale, conjuncturale.

5.Dacă ai lua-o de la capăt pe cine nu ai dori să întâlneşti în viaţa ta?(Există vreun om providenţial pentru tine?)
În primul rând, n-aş vrea cu niciun chip s-o iau de la capăt şi nici nu mi-ar place să am posibilitatea asta. M-aş dez-identifica. Cum să mai fiu eu însămi – acum aflându-mă la 5000 de metri, pe „platou”, unde adun romaniţă şi flori de colţ, şi urmează să încep ascensiunea finală – dacă aş avea alte date de evoluţie? Fiecare om din viaţa mea a avut un rol. E o matematică perfectă; deşi n-am niciun talent pentru matematică, realizez că Universul e opera unui matematician de geniu. Dacă ar fi lipsit tragedia de la 18 ani – despre care nu-i corect să vorbesc dar care mi-a marcat evoluţia ulterioară – n-ar mai fi fost acelaşi curs. Câteodată, când ni se întâmplă o nenorocire sau ceva neplăcut, suntem foarte afectaţi şi supăraţi pe soartă. De fapt, nu se întâmplă decât o „corecţie”, suntem aduşi, printr-o tragedie, pe drumul predestinat, de pe „câmpurile” pe care umblăm. Desigur, sunt câţiva oameni pe care aş vrea să-i reîntâlnesc şi nu se mai poate asta pentru că nu se mai află aici, în dimensiunea asta. Nu urăsc pe nimeni, nu detest pe nimeni, nu mi-e frică de nimeni. Fiecare dintre noi e providenţial, pentru cineva, la un moment dat. Ştii, Einstein spune că prezenţa discretă a lui Dumnezeu o reprezintă coincidenţele. Am întâlnit, la timpul potrivit, exact oamenii care m-au determinat să-mi găsesc cursul destinului. Cel mai important om din viaţa mea – nu ştiu dacă providenţial sau nu – este cel care-a intuit valoarea mea reală, dincolo de butaforiile pe care le lansam. El a pus încredere şi sacrificiu în devenirea mea. Mi-a schimbat viaţa, m-a schimbat din temelii; pentru că nu aş fi fost niciodată un om pentru societatea asta de care nu mi-a păsat, pe care am sfidat-o iar ea m-ar fi ucis, în final. Şi nu e critic literar, nici om de litere. E un inginer. Datorită lui sunt ceea ce sunt astăzi şi voi fi ce voi fi mâine. Pot spune că mi-a salvat viaţa, nu cea lumească, nu-mi pasă foarte mult de cutumele sociale, mi-a salvat literatura. Se numeşte Enache Barbu. Un om providenţial în viaţa mea e fiul meu, Vlad, o adevărată minune de înţelepciune şi bună-cuviinţă. El este cu adevărat providenţial. Toate iubirile sunt importante, dar cea mai frumoasă, sfâşietoare, este ultima.

6.Cum sunt bănăţenii şi cum sunt bucovinenii din punctul tău de vedere?
Bucovina şi Banatul sunt fraţi, au fost în acelaşi Imperiu. Vitregia naturii din Bucovina, însă, a ivit oameni de o dârzenie neclintită, aprigi – cum sunt şi eu – iar în Banat, unde pământul e mai înţelegător şi fenomenele naturii mai blânde, a creat un alt fel de psihologie. Şi unii, şi ceilalţi au convieţuit, ca supuşi austrieci, cu omenetul strămutat prin imperiu dintr-o parte în alta. Aceste schimburi interetnice au dus la emulaţie. Au învăţat unii de la alţii, cum italienii învaţă astăzi de la româncele noastre să mănânce sărmăluţe şi cozonac. Când am venit aici, prima dată – la olimpiada naţională de literatura română, în 1984, – la Suceava era zăpadă şi aici erau pomii înfloriţi. Am umblat pe toate străzile Timişoarei, cu piciorul, într-o euforie. Totul era înflorit. Mi se părea incredibil, de parcă aş fi fost pe o altă planetă! Am ascultat corul de la Lugoj… Am văzut dealurile încărcate de floare… Mi se părea ireal. Am promis că o să mă întorc. Şi m-am întors. Visul acela a lucrat în viaţa mea, să se înfiripe. Nu există diferenţe majore, tot oameni. Doar că, aşa cum spune şi Lucian Blaga, spaţiul acesta vălurit, deal – vale– pustă, a pus surdină patimii. Aici, afectele nu sunt explozive. Aici, nu există exprimare directă. Nimeni nu-ţi spune verde-n faţă că dacă mai mergi mult dai de-o prăpastie. Te-ntreabă doar dacă vrei neapărat să mergi pe drumul acela. Te lasă să vezi singur, şi dacă-ţi rupi gâtul, ridică din umeri. Aici contează enorm ce „ai” nu ce „eşti”. Şi în timp ce toată lumea e ocupată să aibă, eu pot, în liniştea mea, să fiu. Să privesc oamenii, să le simt mişcările sufletelor ca un rezonator de mare precizie ce sunt. Să mă bucur că mi s-a dat această viaţă, cu trăit din abundenţă, cu suferinţă, cu fericire, cu durere şi cu multă lumină. Nu mă mai simt acasă în Bucovina, ăsta-i adevărul. Cordonul ombilical s-a subţiat în timp şi apoi a dispărut. Da, mi-s dragi amintirile oamenilor de odinioară, dar nu m-am gândit niciodată să mă întorc. Cum spune oracolul de la Delphi: „Vei pleca. Vei veni. Nu te vei întoarce.” Nu ştiu dacă sunt „acasă” în Banat. E şi greu pentru mine, cu psihologia mea de slav din stepă, nomad începând chiar cu codul genetic. Sunt „acasă” în limba română; în timp ce scriu, în timp ce înfiinţez şi mişc personaje, fapte, acţiuni, mă simt în cel mai „acasă” loc din univers. Dacă m-a fermecat Banatul prin ceva – şi m-a fermecat – a făcut-o cu doinele lui. Atâta înţelepciune, atâta ştiinţă a observării sufletului, atâta echilibru, atâta dsurdină durerii de a nu putea atinge graniţele fericirii … „Ană, zorile se varsă/ Stânge lampa de pe masă/ Lasă-mă şi nu mă lasă/ Ană, mândra mea frumoasă” – ca să dau doar un exemplu.

7.Ce mesaj ai pentru cei care ar fi putut să-ţi întindă o mână la un moment dat şi nu au făcut-o?
Cine era sortit să-mi întindă o mână, a făcut-o. Cine nu, bine a făcut. Nu am nimic să reproşez nimănui. „Nimeni nu-i profet în satul lui”. Nu poţi zbura într-o sticlă înfundată. Poţi, dar te epuizezi şi te stingi. Cine să mă fi ajutat când nimeni nu dădea crezare văzutului? Dacă prinzi o ciocârlie, când o vezi aşa cenuşie şi ternă, de unde să ştii cât de frumos poate ea să cânte când se înalţă-n văzduh?
Vă doresc Sărbători Pascale în tihnă, cu prietenie, îndestulare şi dragoste. Căutaţi să vă iertaţi unii pe alţii şi, mai ales, pe voi înşivă.

Consemnează Mălina Aniţoaei

Anunțuri