Iubeşte-mă
Dar nu mă poţi atinge.
Ca umbra unui stârc umblând pe ape;
Când înserarea se îmbracă-n sânge
Nici universul nu mă mai încape,
Oriîncotro m-aş duce, orice-aş face,
mereu îmi iese-n faţă chipul tău.
Lipit în ochii mei, nu-l ştiu desface
Şi dacă l-aş desface-ar fi mai greu…
O fi pe undeva vreo stea cuminte,
Cu bun răgaz să ne istorisim:
Ce-a scris în carne viaţa cea fierbinte,
Cum inima ne-a învăţat să-i fim…
Nici nu ştiu cine sunt, ce sunt, şi-mi pare
Că m-am ivit din tine ca să-ţi fiu
Renaştere şi sens şi spulberare
Şi să mă-nveţi ce ştiu şi ce nu ştiu…
Şi eu iubesc,
Dar nu te pot atinge.
Aşa ne-a fost ursit, aşa e scris.
Şi de n-ar fi aşa, pe loc ne-am stinge,
nedumeriţi, ca floarea dintr-un vis.
Gabriela Savitsky 
Foarte frumos! 🙂
Mulţumesc, Loredana. Mă bucur că te găsesc, nesmintit, aici.
Am fost şi sunt mereu aici. Mă leagă multe de d-voastră.
CELOR FARA VINA
Intr-un veac pustiu
Ca un trist decor
Drumu-i cenusiu
Iubirile mor.
Ard si lumanari
Chiar si-un felinar
Se sfarsesc carari
Pe acest hotar.
Numaram tacuti
Clipele ce pier
Si ca niste muti
Plangem langa cer.
Am uitat demult
Sa iubim frumos
Ni se cere mult
Si e caraghios.
Au plecat pareri
Catre alte zari
Noi pornim spre ieri
Dinspre departari.
Noi nu mai avem
Nici chiar amintiri
Si pe rand scadem
Vise din priviri.
Nu vrem simfonii
Ni-i de-ajuns un leac
Ni se cer copii
La sfarsit de veac.
Si ca-ntr-un concert
Ce s-a terminat
Totul e incert
Stim ca s-a trisat.
Multumim frumos
Ca ne-ati gazduit
Si pornim pe jos
Catre infinit.
Mulţumesc. Frumoasă replică.
..frumoasă, frumoasă!
Mă bucur că ţi-a plăcut.
Loredana, si eu simt asta. A trecut un an… Cu viata cat un veac.
Pingback: Punctul din Centrul Cercului « Motanul Incaltat
absolut minunat! iti iubesc poemele si sufletul , Gabi!
Poemele sunt demne, unele, sunt de acord.
Dar nu am suflet in mine, nu stiu unde e. Nici nu cred ca am avut vreodata. De aceea mi s-a dat poezia…
„Poezia este ecoul sufletului la fel cum pictura este imaginea lui, sculptura – forma lui iar muzica – ritmul pe care el dansează.”
Te iubesc, Gabi!
Liana,
asta-i destul de riscant, sa stii… 🙂
Multumesc, G.
Comme d’habitude, translezi lumea poemului intr-o alta realitate, unde fiecare neutron devine o stea.
Cand eram mica, unul dintre jocurile mele, de copil claustrat, preferate era sa fac baloane de sapun. Intr-o savoniera sau intr-o cutie de conserve goala, sora mea mai mare punea solzi de sapun ras pe razatoare (daca ar fi stiut mama!…) pe care-i dizolvam cu apa. Apoi, dintr-un caiet dictando al sora-mii, rupeam file si le rulam, facand pipe, cu circumferinta cam cat un deget aratator. Un capat trebuia crestat cu foarfeca obtinand astfel „razele”; asa spunea sora mea, daca nu are raze, balonul nu rezista mult.
Reuseam, dupa mai multe incercari, sa-mi reglez suflul astfel incat sa nu-l sparg prea repede si sa reusesc sa-l pastrez cat mai mult timp. Unora le dadeam drumul prin odaie; iti trebuia iscusinta sa faci asta, sa-l desprinzi de mustiuc fara sa-l spargi. Si, cum umblau prin aerul odaii, oglindeau deformat patul, soba, ferestrele cu perdele, usa cu ocheti, presurile vargate, paretarul meu cu povesti cu balauri si zane si cu zei si cu vrejul de fasole cu care vorbeam pana adormeam inciudata ca trebuie neaparat sa dorm. Lumea minunata, deformata, miscatoare de pe suprafata balonului de sapun aduna parca si infrumuseta mica lume din jurul meu.
Pingback: Despre recentul sondaj. Ce nu e in regula? « Motanul Incaltat
Prin versurile tale ne demonstrezi ca poezia poate da raspunsuri pertinente acolo unde psihologia nu e in stare …
Pingback: E bine sau nu e bine ca omul sa inventeze noi forme de viata? « Motanul Incaltat
Pingback: Avertismentele Rusiei la adresa Republicii Moldova… « Motanul Incaltat
Pingback: Africa… « Motanul Incaltat
Frumos scris, felicitari!
frumos, frumos, frumos!!!!