Etichete

, ,

Vara este una dintre cele mai încăpătoare evenimente ale vieţii unui copil, unui om. Soarele devine plan, câmpia eternă, verdele necurmat şi liniştitor şi, nu se ştie de ce, nimic rău nu ţi se poate întâmpla.

Vara miroase a căpşuni până-n marginea lumii şi are gust de cireşe amărui. Aveau bunicii un cireş rotat, uriaş, în curtea din faţă. Cum casa lor mi se părea cea mai înaltă construcţie din univers – aşa mi se părea mie că din podul casei ajungi direct în miturile străvechi ale facerii lumii şi poţi să-i atingi picioarele lui Cronos – cireşul îmi părea o lume jumătate în cer. De pe crengile din vârf – unde se coceau primele cireşe amărui – se zărea coama casei acoperite cu draniţă şi puteam să ating norii. Bunica, o făptură micuţă şi delicată umbla pe sub cireş încoace şi-ncolo şi mă tot dăscălea cu glas îngrijat. Îi era frică să nu cad, cred că-i era grozav de frică. Asta înţeleg acum, atunci mă distra, ba chiar îmi producea o anume satisfacţie agitaţia ei, umbletul mărunt şi iute, trebăluiala şi tonul necunoscut, mai înalt decât de obicei, al glasului ei. Mă aşeazam de-a călare pe furca crengilor şi mă legănam încetişor visând la Prâslea cel Voinic, la Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, la Pegas şi la Icar… La aventurile Cireşarilor şi la tragedia lui Ciprian Porumbescu. Fluieram ca un mierloi frânturi de Baladă, mâncam cireşe – două mie, două în găletuşa emailată pe-afară cu albastru şi albă ca laptele în interior, fredonam, mă legănam cu crengile subţirele de parcă aş fi fost în tiribombă. Scuipam şmechereşte sâmburii pe acoperiş şi-i urmăream cu duruie sărind din draniţă-n draniţă şi piezându-se apoi în iarbă ca nişte mărgele însângerate.

Acesta este gustul verii. Dulceaţă de cireşe amare. Lapte cald, îndulcit cu miere în cana de porţelan în formă de cupă, cu buzele răsfrânte, desenată cu maci şi flori de câmp. Aşa stabilise bunica: aceea era cana mea pentru vacanţă, trebuia să am grijă să n-o scap. Acela era baticul meu: unul albastru deschis cu trandafiri roşii pe margine, minunat de frumos. Acela era patul meu. Unul cu tăblii înalte, cea de la căpătâi mai înaltă decât cea de la picioare. Pe tăbliile acelea desenam cu capul răsturnat şi cu ochii daţi peste cap, personaje din poveşti. Lupul care o urmărea pe Scufiţă prin pădure… Balaurul cu şapte capete pe care voinicul le tot tăia şi ele creşteau la loc. Desenam cu un fir de fân pe care-l scoteam din saltea. Mă răsuceam de câteva ori dintr-o parte în alta a aşternutului – doua rotaţii şi jumătate până ajungeam la margine – ca să aud cum foşneşte sateaua de cânepă umplută cu fân şi frunze de pelin. Frunzele de pelin miros amărui şi alungă puricii. Aşa spunea bunica. În fiecare seară mă convoca lângă ciubărul în care apa se încălzea peste zi şi părea verzulie şi mă punea să mă spăl cu un săpun mare, cu o formă ciudată de piatră nefasonată, bine-bine. Genunchii, coatele, gâtul. Apoi mă ştergeam cu un ştergar aspru de in,  care-mi făcea pielea (sau ce-o fi fost!) fâşiuţe şi mă fugărea în casă. Soarele se uita cu jumătate de chip din spatele casei la mine să vadă ce-am de gând. De parcă mi-ar fi oferit cele mai de preţ odoare ale lumii, bunica îmi punea într-un castron de lut ars două dăraburi de mămăligă rece – rămasă de la prânz, când o tăiase cu mişcări iuţi cu o sforicică ce era înnodată de mânerul discului de lemn pe care-o răsturnase, în cubuleţe perfecte – şi deasupra, din ceaunul în care fiersese mămăliga, două polonice de lapte călduţ şi mă privea mulţumită cum mănânc. Îmi mai zicea să ţin gura închisă când mestec – „cum te-a-nvăţat mămică-ta” – şi să nu vorbesc cu dumicatul în gură. „Bunico, da’ tu nu mănânci?” … „Las-că mânânc eu, când asfinte soarele”. „Da’-mi mai povesteşti ce făcea mă’ica atunci când era aşa ca mine?” … „Îţi povestesc după ce te-nchini.” Mă închinam aşa, de gura ei, făcând cruce anapoda, cu stânga. Îmi dădea serioasă – ştiam că nu şuguie pentru că strângea buzele a asprime şi ochii cei albaştri ca azurul deveneau tăioşi – peste mână, dar nu mă lovea să mă doară, îmi lua degetele mâinii drepte adunate în palma ei făcută mănunchi şi o ducea cu grijă, la frunte, „În numele Tatălui”, la pântec, „Al Fiului”, la umărul drept, „Al Sfântului Duh”, la umărul stâng „Amin”. Potop de întrebări îmi veneau în mine şi le-aş fi pus pe toate odată şi ea simţea asta şi mi le curma pe toate cu o privire.

0_7cf41_1503c8e8_XL

Anunțuri