De cate ori ma apropii de cuvinte, ele isi trag sfioase hainele, ca nu cumva sa ma asez, din greseala, pe vreun fald sau pe vreun colt de inteles. Dupa ce-au fost atat de bune prietene cu mine, dupa ce mi-au dezlegat toate secretele – ale mele si ale lor – acum se poarta de parca nici nu ne-am cunoaste.

Nu-i nimic. Desi nu par o fiinta rabdatoare, sunt una.

Pot sa plec in lumea realitatii si sunt sigura ca ma vor urma, ferindu-se stangaci, ascunzandu-se prost, fara stiinta supravegherii, ca nu cumva eu sa le observ.

O sa vi se para naive si lipsite de noima aceste consideratii. Ele tin mai degraba de vestibulul creatiei, sunt despre felul in care un artist (un creator de realitati de sine-statatoare) relationeaza cu uneltele lui, indiferent care sunt acelea. Uneori „uneltele” nu se mai supun, nu sunt docile, nu vor sa ramana doar niste unelte si devin ceea ce sunt de fapt: fiinte vii, autonome.

Cuvintele au trupul, metabolismul si psihismul lor. Ele inchipuie o lume in sine, chiar daca noua nu ni se dezvaluie astfel. Credem ca suntem stapanii cuvintelor, dar nu-i deloc asa, e doar o inchipuire de-a noastra.