Anul trecut sau acum doi ani am scris un articol despre felul în care vine primăvara, în care vine primăvara aici, la noi, în acest spaţiu. De ce roşul şi albul se înfăşoară unul în jurul celuilalt într-o fermecată spirală a Viului şi închipuie delicatul mărţişor. Un Marte mai mic, mai paşnic şi mai benign.
Deşi sunt o fiinţă de toamnă (adică melancolică şi interiorizată), primăvara-mi prieşte. Mi-e şi foarte dragă, cum scoate ea minuni din nimic. Când eram copil, călătoream prin grădină, printre insulele de zăpada bătătorită şi murdară în care soarele se străduia să inventeze sclipiri colorate şi în care îmi înfigeam încălţările bucuroasă să-mi aflu urma adâncită şi, ici-colo, pe pământul clisos descopeream prima floricică. Albăstruţă şi mică. Cea de roiniţă. Când apăreau aceste flori pe ogor ştiam că de-acuma or să-mi dea drumul din casă. Toată iarna eram constrânsă de slăbiciunea firii mele să stau la cădură şi călătoriile prin zăpezi erau adevărate sărbători. Dar, cu această floricică, mi se dezlegau şi mie drumurile. Apoi apărea cea galbenă precum soarele care-mi mânjea nasul cu polen, cea de păpădie. Primăvara era deja prezentă. Asta se întâmpla în Rădăuţiul pe care nu mi-l pot închipui decât aşa cum arăta el în copilărie: ca-ntr-o carte poştală de la o mie opt sute şi.
Când am pus prima dată piciorul în Banat, la 16 ani, la noi erau încă nămeţi şi noaptea ger iar în Timişoara erau înfloriţi pomii. Mi-a părut că am călătorit în timp. Mirosul primăverii e altfel în fiecare loc. Toate îmi păreau mai blânde şi mai desferecate şi nu m-am înşelat.
Am uitat o viaţă întreagă în care am avut cu totul alte preocupări decât să observ firea cea veşnică a naturii de aceste floricele plăpânde şi vesele. De-o vreme-ncoace le aştept cu speranţă şi încredere. Călătorim în cerc? Sau călătorim în spirală? Acum nu mă mai bucur ca la 4 ani, e adevărat, că în sfârşit voi putea petrece mai mult timp afară. Acum înţeleg că fiecare floare micuţă de roiniţă va însemna începutul unui lanţ al celorlalte flori (narcise, zambile, crini, trandafiri, margarete, scânteioare, garoafe, crizanteme) şi bucuria că mă întâlnesc iarăşi cu primăvara. Atunci era o dezlegare, acum este un triumf…
Ştiu că mi-au rămas puţini cititori; iată, şi blogurile au căzut în desuetudine şi lumea se exprimă frivol şi frugal pe Facebook. Şi eu, desigur, am căzut în capcana asta care toacă timp şi înghite nesătulă vieţi, gânduri, citate, fotografii, ipostaze, manipulări, tăceri, dureri şi speranţe. Dar şi capcanele ruginesc… Mai ales când te-apropii de ele cu iarba-fiarelor.
Vă doresc o primăvară blândă şi prielnică. Şi mie-mi doresc deasemeni. Mi-am lipsit. Am fost în cea mai de seamă călătorie a omului… Şi am ajuns la liman.
Gabriela Savitsky 
Multumesc pentru urare! O primavara cat mai frumoasa si tie! 🙂
Interesanta comparatia artistica dintre primavara din Radautiul natal si primavara din locul unde te-a purtat Destinul… Iar daca acum bucuria intalnirii cu Primavara este un triumf, e foarte bine! 🙂 Insa eu as mai dori sa am, sa mai am, ca-n copilarie, acel sentiment al libertatii interioare si al mirarii, ca sa zic asa, pe care ti-l da faptul ca incepi sa descoperi lumea. Acel sentiment ingenuu se pierde pentru ca, pe masura ce trece timpul, ne obisnuim cu lucrurile, cu lumea si, din pacate, se pierde intr-o banalitate cotidiana, intr-o suficienta pentru care nu mai vrem sa stim de misterul acestei lumi. Si incepem sa fim impovarati, daca se poate spune asa, de tot felul de ganduri, de prejudecati, de rationamente etc dintre care, multe, nu ne prea folosesc la ceva, dar nu ne dam seama de asta. In loc sa privim liber, sa ne bucuram liber!
Mda ! Am priceput aluzia…
Credeam că nu mai citeşti blogul.
Acum e prea târziu să-ţi transmit gândurile mele bune cu ocazia zilelor de 1 şi 8 Martie .
Primeşte-le aşadar, ca urări ce te vor însoţi peste tot unde paşii te vor purta !
Cu, sau fără voia ta !
Cu siguranţă mi-ar fi mai uşor să ţi le transmit, chiar personal, când te vei afla în oraşul copilăriei tale. Ghici de ce ?!
Pentru că ești la un tren distanță?
Nu era nicio aluzie, am primit urările tale. Sunt bune și cele de anul trecut, le-am revăzut. Urările nu se învechesc niciodată.
Cum să zic?… Am crescut lângă calea ferată. De la locomotivele cu abur la cele Diesel electrice, trenul reprezenta un obiect al fascinației. Când îl auzeam șuierând și pufăind în depărtare, o luam la sănătoasa să-l vedem. Un acvariu uriaș, o cutie cu oameni vii! Mereu mi-am imaginat că oamenii din trenuri acolo locuiesc și sunt fericiți! Aveau o fericire cu ei și gata! Când am mers cu trenul prima dată, 0 călătorie lungă de 12 ore până la Eforie (aveam doar 4 ani), la „Sanatoriul de Copii”, am fost fermecată că am acces în teritoriul fericirii. N-am dormit o clipă noaptea întreagă și am sorbit tot, tot. Focurile înalte de pe câmpurile de petrol. Luminile orașelor. Gările. Mirosurile de motorină sudoare, slin şi văzduh. Doamne – Dumnezeule, atunci am vrut să mă fac călător, doar călător. Probabil am şi reuşit…
Noaptea, acasă, în întuneric, neputând să adorm, așteptam cu înfrigurare țăcănitul sacadat al trenului. Ca și pe fâșâitul valurilor din ghioc, pot să mi-l amintesc dacă opresc zgomotele și cobor în auz. Luminile vagoanelor și umbrele reprezentate de oameni se derulau pe peretele casei. Încercam să ghicesc cine sunt oamenii, cum arată, dar nu era mult timp. Până la următorul tren adormeam imaginându-mi.
Bine-ai revenit, Gabriela, mi-a fost dor de cuvintele tale (poate n-or mai citi multi – da, e mai simplu sa te uiti la poze si sa dai like-uri decat sa exprimi o parere sau sa faci o analiza – dar pentru cei putini care au ramas consecventi cititori ai blogurilor e bine ca cei cu har sa se exprime). O primavara vesela si parfumata!
Frunza verde de mohor, usor Martie, usor- doar ca din cand in cand primavara vine peste noapte, si cu un explozie senzoriala de culori calde, miresme-ametitoare, iinsecte ametite si ieranteti astenici, adormiti pe bancile insorite din, Cismigiu (desi s-ar putea sa fie orice parc, cu sau fara iaz, din Bucuresti, sau din alte orase, si orasele! Primavara e sezonunul meu favorit, si nimeni nu o celebreaza asa de frumos ca Vivaldi: https://www.youtube.com/watch?v=TKthRw4KjEg
Ce frumos! Aproape că poți auzi clocotul sevelor.
multumesc, si multumesc de vizita si de apreciere!
Pingback: Confuzia « Motanul Incaltat
Frumoasă călătorie. Cât despre FB… el nu va putea lua locul blogurilor așa cum viteza comunicării nu poate suplinii virtuțile reflecției exprimate fără grabă și pe îndelete, așa cum ai făcut-o tu acum. Ține-o mereu așa, că primăvara abia a început și se anunță frumoasă.
Un profesor de comunicare, Horia Bădău, spune într-o carte că în curând vom comunica doar prin imagini. Nu chiar în „curândul” nostru, peste vreo trei generaţii.
Dinspre partea mea … eu cred că slovele sunt magice şi Cuvântul are putere multă.
Multumesc de urare.
Doamne, ajută să fie o primăvară prielnică (si) pentru blogăreală