Anul trecut sau acum doi ani am scris un articol despre felul în care vine primăvara, în care vine primăvara aici, la noi, în acest spaţiu. De ce roşul şi albul se înfăşoară unul în jurul celuilalt într-o fermecată spirală a Viului şi închipuie delicatul mărţişor. Un Marte mai mic, mai paşnic şi mai benign.

Deşi sunt o fiinţă de toamnă (adică melancolică şi interiorizată), primăvara-mi prieşte. Mi-e şi foarte dragă, cum scoate ea minuni din nimic. Când eram copil, călătoream prin grădină, printre insulele de zăpada bătătorită şi murdară în care soarele se străduia să inventeze sclipiri colorate şi în care îmi înfigeam încălţările bucuroasă să-mi aflu urma adâncită şi, ici-colo, pe pământul clisos descopeream prima floricică. Albăstruţă şi mică. Cea de roiniţă. Când apăreau aceste flori pe ogor ştiam că de-acuma or să-mi dea drumul din casă. Toată iarna eram constrânsă de slăbiciunea firii mele să stau la cădură şi călătoriile prin zăpezi erau adevărate sărbători. Dar, cu această floricică, mi se dezlegau şi mie drumurile. Apoi apărea cea galbenă precum soarele care-mi mânjea nasul cu polen, cea de păpădie. Primăvara era deja prezentă. Asta se întâmpla în Rădăuţiul pe care nu mi-l pot închipui decât aşa cum arăta el în copilărie: ca-ntr-o carte poştală de la o mie opt sute şi.

Când am pus prima dată piciorul în Banat, la 16 ani, la noi erau încă nămeţi şi noaptea ger iar în Timişoara erau înfloriţi pomii. Mi-a părut că am călătorit în timp. Mirosul primăverii e altfel în fiecare loc. Toate îmi păreau mai blânde şi mai desferecate şi nu m-am înşelat.

Am uitat o viaţă întreagă în care am avut cu totul alte preocupări decât să observ firea cea veşnică a naturii de aceste floricele plăpânde şi vesele. De-o vreme-ncoace le aştept cu speranţă şi încredere. Călătorim în cerc? Sau călătorim în spirală? Acum nu mă mai bucur ca la 4 ani, e adevărat, că în sfârşit voi putea petrece mai mult timp afară. Acum înţeleg că fiecare floare micuţă de roiniţă va însemna începutul unui lanţ al celorlalte flori (narcise, zambile, crini, trandafiri, margarete, scânteioare, garoafe, crizanteme) şi bucuria că mă întâlnesc iarăşi cu primăvara. Atunci era o dezlegare, acum este un triumf…

Ştiu că mi-au rămas puţini cititori; iată, şi blogurile au căzut în desuetudine şi lumea se exprimă frivol şi frugal pe Facebook. Şi eu, desigur, am căzut în capcana asta care toacă timp şi înghite nesătulă vieţi, gânduri, citate, fotografii, ipostaze, manipulări, tăceri, dureri şi speranţe. Dar şi capcanele ruginesc… Mai ales când te-apropii de ele cu iarba-fiarelor.

Vă doresc o primăvară blândă şi prielnică. Şi mie-mi doresc deasemeni. Mi-am lipsit. Am fost în cea mai de seamă călătorie a omului… Şi am ajuns la liman.

Anunțuri