Animozităţi

Foto: Alice Drogoreanu

Abătuţi, cu umerii căzuţi, colţurile gurii amare şi sprâncenele închipuind un accent circumflex, invitaţii strecurau unii spre alţii priviri furişe dintr-o nemişcare de stampe japoneze cu cerneala fanată de trecerea vremii.

„Care mă-sa o fi agent? Şi ce păcatele să spionezi la nişte amărâţi de bloggeri, ce mare lucru scriem noi pe blogurile noastre, care nici nu-s ale noastre?!…” monologa, fiecare, în forul lui interior.

– Tu pe ce platformă eşti, că nu mai ţin minte? – rosti Simona din dreptul ceştii de cafea pe care o duse spre gură, către Ana.

– Eram cu PSD-ul, dar de când cu po…

– Nu, dragă! Mă refeream la ce platformă de blog ai: WordPress, Blogspot, Blogger, Weblog…

– Weblog nu mai există! Aşa a zis Zoso, a scris şi-o postare – interveni Sorin, doct.

Simona trimise o privire elocventă către vorbitor, apoi se întoarse către Ana.

– Nu mi-ai răspuns.

– Păi, … cum să-ţi zic?… Depinde.

– Depinde de ce? Nu-nţeleg.

– Depinde de care bloguri vrei să vorbim.

– De al tău, despre ce bloguri să vorbim? Doar n-o să vorbim despre blogul Chinezului sau al Adinei.

– Despre care? Că am vreo şaptişpe bloguri…  – zâmbi, cu candoare, Ana.

– Se zice „şaptesprezece”! Nu „şaptişpe” – strigă, exasperată, Simona. Cum adică şaptişpe bloguri? Şi când ai timp să scrii şi să moderezi atâtea bloguri?

– Vezi? Şi tu ai zis „şaptişpe”. E un reflex – izbucni în râs Ana. Nu se ştie de ce, Simona deveni stacojie şi se ridică de pe scaun cu nişte ochi grozavi.

– Hai să vă zic nişte bancuri noi. Cică doi tipi derutaţi se întâlnesc într-o gară. Unul zice către celălalt…

– Asta-i diversiune! – strigară, ca la un semn, deşi până atunci păreau că sunt cu gândurile la cine ştie ce teorie filozofică absconsă, Daniela, Teo, Madi şi Onu.

– Nu e, mă, despre diversiune!  Cică doi tipi se întânesc într-o gară şi după ce se observă ei că au ceva în comun, intră în vorbă.  Şi primul zice: „Bună ziua” „-Bună ziua!” – îi răspunde al doilea. „Ce-ai păţit?” „- Mi-am pierdut soţia! Şi o caut!…” „Şi eu la fel! Şi eu am piedut-o şi …”.

– Ce soţie caută măi, ce le-au răpit extratereştrii? Ce ne iei tu pe noi cu soţiile răpite, cu gara?… Ce? Avem noi feţe de tâmpiţi de gară sau ce?

– Unii, nu. – se auzi un mormăit venind din bucătărie, urmat de un râs înfundat.

– Da’ lăsaţi, măi, omu’ să spună bancul! Ce-i cu voi? Vicki, ce le-ai pus, dragă, în cafea acestor minunaţi bloggeri? – interveni Cella, plină de solicitudine.

– Ce cafea?! Nu e de la nicio cafea! Ne cheamă aici să ne anunţe că ne-a înregistrat şi că o să facă publice stenogramele şi ăsta are chef de bancuri! Şi, uite la ea, cum se-nvârte pe-aici ca domniţa Bălaşa prin Curtea Veche de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat! Spune, femeie, de ce ne-ai înregistrat? – strigă, fără să mai ţină cont de nimic, unul dintre cei prezenţi. Şi despre ce stenograme e vorba?

– Să ştii că aici nu obişnuim să strigăm –  rosti, calm, Vicki. Cică un călugăr budist bătrân i-a întrebat pe novicii pe care-i avea la învăţătură: „De ce credeţi voi că strigă oamenii unii la alţii când sunt supăraţi?” Ştiţi ce i-au răspuns copiii? – dădu ea ochii roată, căutând un răspuns în privirile unele posomorâte, altele nesigure, altele triste ale musafirilor.

– Ce să-i răspundă? Te pomeneşti că i-a înregistrat şi pe copii? Ştiau ei că sunt înregistraţi? – continuă pe acelaşi ton arţăgos dar ceva mai potolit, domnul cel furios.

– Nu e de bun augur s-o întrerupi pe Vicki – îl atenţionă, cu fermitate, Melania. Nu vreţi să ieşim pe terasă?;  s-a făcut cald…  Şi afară putem fuma…

– De ce, nu se fumează aici? – se arătă Vania nedumerit şi stinse cu buricele degetelor ţigara aprinsă şi-o îndesă, încă fumegând, în buzunar la cămaşă. În timpul operaţiunii, scrumul căzu în paharul de pe masă; îl privi o secundă nehotărât, apoi, introduse indexul în pahar, îl culese şi îl şterse tacticos, de pantaloni. După care, ridică din umeri, şi dădu conţinutul paharului peste cap. – Şi ce-au răspuns copiii ăia, novicii?

– Au dat tot felul de răspunsuri – răspunse Vicki, privindu-l cu maliţie. Vezi că ai început să scoţi fum. Un singur răspuns l-a mulţumit. „Atunci când oamenii sunt supăraţi, ei urlă unii la alţii pentru că inimile lor se află la o distanţă uriaşă una de alta”.

– Nu că ăştia nu-s normali! Chiar că merită să fie deconspiraţi! Ăla-şi bagă ţigări aprinse în buzunar, asta e preocupată de inimi!… Nici nu te mai miri în ce hal a ajuns ţara asta – monologă domnul rotofei şi stacojiu ca pentru sine şi părăsi casa lăsând toate uşile deschise şi uitând s-o salute pe amfitrioană.

– Daurel, ne spui, dragă, bancul ăla? – rosti Vicki, cuprinsă parcă de o veselie subită.

(Va urma)

Câteva fotografii

(Întreagă ştiinţa omenirii, inclusiv cea nedescoperită încă)

Imaginile sunt de pe planeta noastră, desigur. 🙂

Bine v-am  găsit, sănătoşi şi cu poftă de revoluţie! Dacă n-aveţi încă poftă, nu-i nimic. Pofta vine mâncând, vorba înţeleptului şi răbdătorului popor.

Isabela

(Mi-e lene să scriu şi e teribil de cald, aşa că vă invit să lecturaţi un text vechi de vreo lună. ) 

 

Se oglindeşte în ochii auditoriului şi găseşte în iscodirea şi strălucirea lor o bucurie fără seamăn. Oare când a mai fost atât de fericită? Când şi-a citit numele ca pe al unui străin – un nume despre care simţea că nu are nicio legătură cu ea – pe lista afişată pe geamul universităţii în capul coloanei?… Apoi, patru ani mai târziu, zâmbind, parcă nevenindu-i să creadă, în fotografia de absolvire… Doi an mai târziu încheia teza de doctorat Magna cum Laudae şi devenea lector universitar, la numai 24 de ani. Era de-o vârstă cu studenţii ei pe care se străduia să-i zgâlţâie şi să-i scuture de zgura lui „a lua de-a gata”. Memorizau docili şi reproduceau imperturbabili la colocvii şi seminarii. Se străduia să-i transpună în alte şi alte situaţii de viaţă, să-i facă să gândească şi să reacţioneze cu propria indentitate nu cu masca măsluită de experienţa lor şcolară. Pentru pasiunea cu care-şi umplea orele de curs de la care ei ieşeau, pe de o parte, epuizaţi şi pe de altă parte, renăscuţi, reînnoiţi, toţi studenţii o iubeau ca pe o soră mai mare, nespus de înţeleaptă şi de blândă. Unul dintre ei chiar a îndrăznit o dată, în timpul unei discuţii despre moderaţie şi cumpătare în orice situaţie din viaţă, să o întrebe: „Cum aţi reuşit să ajungeţi la această împletire de inocenţă şi înţelepciune … atât de nefirească …”

Ea completă:

–         La o vârstă atât de fragedă, vrei să zici.

–         Da, aşa am vrut să zic.

–         Toţi ne naştem egali de la natură. La naştere, toţi copiii sunt la fel, cu acelaşi start. Ei … ce se întâmplă pe parcurs cu omuleţul acela mic şi roşu, cu pielea încreţită şi feţişoara mişcătoare … aici e adevărata enigmă. Dacă am putea descoperi un sistem în care fiecare copil să fie apărat de suferinţă, ferit de rele tratamente, de abuzurile celor mai mari sau ale adulţilor, dacă am ridica în jurul lui, în calea lui, un mediu sănătos, cald, plin de afecţiune, de siguranţă şi de dragoste!… La capătul copilăriei am avea un tânăr fortificat, încrezător în forţele lui, plin de curaj şi îndrăzneală şi, în acelaşi timp, cu măsură… Pentru că lipsa de măsură în toate: şi în vorbe şi în gesturi şi în acţiuni este pricina multor suferinţi… – rămase profesoara cea tânără pierdută în zarea unui gând numai de ea ştiut.

–         Înseamnă că aţi avut parte din plin de siguranţa unui cămin cald şi binevoitor, de dragoste şi de o educaţie aleasă … – murmură studentul, cu gândul la propria copilărie singuratică şi tristă, lipsită de dragoste, sfâşiată de certurile părinţilor şi veşnica lor preocupare pentru bani şi iar pentru bani şi bunătatea luminoasă a bunicii care-i îndulcea nefericirea şi-i alunga sentimentul că e inutil.

–         Ei … . N-aş putea spune că am avut toate acestea, dar nici n-aş putea spune că mi-au lipsit toate. Nu obişnuiesc să vorbesc despre mine, dar pentru că aşa merge discuţia de astăzi, o să vă fac o destăinuire, pentru că sunt convinsă că o veţi înţelege cum se cuvine. Acum câţiva ani m-aş fi ruşinat de moarte să vorbesc despre asta. În timp, am întors această realitate pe toate părţile şi am reuşit să găsesc în ea sămânţa aceea mică a Binelui. Din ea, poate să crească un Bine mai mare, dacă îi ofer condiţiile optime.  Am crescut într-o Casă de Copii.

 Surprinzând privirile uluite ce-au ţâşnit brusc spre ea, contrariate şi îngrozite, zâmbi şi continuă:

–         Nu are rost să vă povestesc acum toate câte au fost, bune şi rele, pentru că nu putem trăi ronţăind mereu aceleaşi oase ale trecutului. Nici nu e bine să trăieşti întors în trecut, cu spatele la ziua de azi şi nici util nu este, pentru că această răsucire în timp te secătuieşte de vlagă şi îţi tulbură minţile. Trecutul trebuie asumat, ars şi limpezit o dată pentru totdeauna, nu e o casandră la care să te întorci în ficare zi pentru noi şi noi profeţii. Când am împlinit 22 de ani şi terminasem facultatea –  cum o s-o terminaţi şi voi – şi mă simţeam om întreg, am vrut să-mi cunosc părinţii şi, mai ales, să aflu motivul pentru care m-au lepădat ca pe un lucru de prisos şi de a cărui soartă nu s-au mai interesat niciodată. N-a fost uşor să dau de urma mamei; până la urmă, am reuşit să descopăr unde-o găsesc. Drumul acela a fost cel mai teribil drum din viaţa mea. Voiam să mă întorc, nutream o mie de speranţe, mi-era frică şi aveam curaj. Mi se părea fără sens şi în acelaşi timp esenţial; ştiam că fără acest drum n-aş fi putut merge mai departe la fel ca până atunci.

                Am păşit pe o uliţă desfundată dintr-o mahala, acompaniată de o ceată de câini     iviţi mereu mai mulţi din şanţurile de pe margine pline de murdărie. Cu o ultimă fărâmă de energie, am bătut în poarta lăsată, înţânată doar într-o balama. Din bojdeuca unsă cu paie şi bălegar şi spoită cu var, scoase capul o femeie mică, slăbuţă, parcă puţin adusă de spate. Potrivindu-şi basmaua, m-a zărit şi s-a apropiat de poartă.

–         Bună ziua. Aici locuieşte familia Cruceanu?

–         Bună, domnişoară. Aici. Da’ cu ce treabă pe la noi? Sunteţi de la Primărie?

–         Dumnevoastră sunteţi Matilda? Matilda Cruceanu?

–         Eu sunt, da. Cu mine aveţi treabă? – îşi duse femeia colţul basmalei peste gură, a spaimă.

–         Ştiţi … acum 22 de ani aţi avut o fată. O fată pe care-aţi … Vă mai aminţiţi de ea?

–         Ei, maică, asta a fost demult… Erau alte vremuri … Da’ ce treabă ai dumneata cu fata aceea?

–         Mai ţineţi minte cum se numea, cum aţi trecut-o în acte?

–         Parcă Iolanda, sau Ilaria… – spuse ea scormonind în minte, ruşinată şi vinovată, parcă. Da ce ai dumneata cu fata mea? O fi făcut ceva? De-atunci nu mai ştiu nimic de ea… Eram şi eu o copilă atunci. Tatăl ei era un bezmetic; m-a prostit şi m-a lăsat… Tata a zis că mă omoară, să fac ce ştiu, acasă să nu-i vin cu plodul de gât. Să-l dau, să mă duc unde-oi vedea cu doi ochi. Da’ de ce plângi tălică? Ia hai colea în tindă, să şedem şi să-ţi povestesc… Parcă mă ia şi pe mine cu plânset când te văd aşa… Ia să-ţi dea maica un pahar cu apă. Hai.

Am intrat în curte. Mirosea a tei înflorit şi a cajie, mirosul venea nu se ştie de unde.

–         Atâta am plâns şi eu, numai bunul Dumnezeu şi Măiculiţa Lui ştie inima mea… Tata m-a măritat după unul mai în vârstă, n-am a zice nimic despre el de rău. Rău n-a fost, dar nici bun nu pot zice. Am făcut patru copii, i-am crescut, acuma-s la casele lor, măritaţi, însuraţi. Abia dacă la sărbători îmi calcă bătătura… Cum vezi şi mata, sărăcie şi zbucium. Muncă şi lacrimi. Am tăcut şi-am răbdat, ce era să fac?

–         Mai spune-mi despre copii…

–         Am două fete şi doi băieţi. Bărbatul s-a dus la cele veşnice acum trei ani. Fetele-s măritate, sunt în alte sate. Departe. Băieţii-s plecaţi în lume, cum sunt băieţii.

–         Şi fata asta a dumitale – abia am reuşit să îngaim – cea mare, pe care ai dat-o la Casa de copii, nu ştii nimic – nimic de ea? De ce n-ai căutat-o niciodată?

–         Ei, fata mea, că te văd tânără şi neştiutoare, ce ştii dumneata?… Viaţa nu-i ca … viaţa nu-i ca sandalele dumitale – zisea ea, arătând cu bărbia spre sandalele mele, de culoare roz sidefat pe care le cumpărasem direct din vitrină pentru că mi se lipiseră ochii de ele. La început, când am vrut s-o caut, mi-era ruşine de lumea aceea multă de-acolo, de la Casă. Muream de ruşine. Femeile alea care aveau grijă de copilul meu, păreau toate femei ca mine dar, parcă nu ştiu cum, erau altfel. M-am dus o dată până la poartă, să fi avut fata vreo trei anişori. M-am uitat la copiii care se jucau în curte, n-am cunoscut-o care să fi fost. N-am avut curaj şi gata. M-am dus la autogară şi m-am înecat de plâns. Îmi trimitea statul poze cu ea. Cât a crescut, ce face, că învaţă bine… O dată a prins bărbatul poşta. Mi-a dat o mamă de bătaie soră bună cu moartea. O lună am bolit cu coastele frânte; oricât am zis eu că-i nepotriveală şi că s-a greşit adresa, gura lumii îi slobodă şi numa pământul o astupă. Am scris la Casă să nu mai îmi trimită poze, să fie fata sănătoasă şi să nu ştie nimica. Altfel, cine ştie ce năpastă mai dădea peste mine. Cu nebunia bărbatului nu te poţi pune de pricină… 

–         Şi zici că nu-ţi aduci aminte cum o chema…

–         Nu mai ţiu minte, maică, că-s douăjdoi de ani de-atunci…

–         Isabela o cheamă, măicuţă. O cheamă Isabela şi acuma e asistent la Universitate, acolo unde învaţă studenţii.

Matilda şi-a acoperit gura cu colţul basmalei, a mare mirare.

–         Nu mai spune! – şi izbunci în lacrimi. Săracul pui … cum o fi fost sufleţelul lui… A ajuns om învăţat… Maică măiculiţă, bună mai eşti tu cu toată suflarea cea năcăjită! Dacă ar fi rămas aicea şi-aş fi crescut-o eu, era şi ea o biată ţărancă prăpădită… De unde bani de şcoli şi de cele trebuitoare?… Fiecare om are steaua lui! Şi fata asta de-am purtat-o eu, are stea norocoasă… Da tălică de unde ştii de ea? – şi mă săgetă cu ochii ei cei negri, identici cu ai mei. Eşti studentă acolo, la ea la şcoala de zîsăşi?

–         Ştiu pentru că eu sunt Isabela, mămică!

 

………………………………………………………………………………………………………………………..

 

Au trecut patru ani de-atunci şi abia acum am puterea să vă povestesc pentru că, mai întâi, am avut puterea să înţeleg şi să iert. Nimic nu-ţi face mai bine decât iertarea. Să ierţi pe cei care ţi-au greşit şi să te ierţi pe tine pentru faptele şi gândurile necugetate. Împăcarea cu lumea şi împăcarea cu sine – care nu-i uşoară – sunt cheile vieţuirii în tihnă şi armonie cu universul. Cine nu este în armonie va pătimi. Oare dacă aş fi rămas acolo şi m-ar fi crescut maica mea bună, v-aş fi vorbit astăzi despre puterea uriaşă a omului de a-şi modela destinul?”

 

Deşi a sunat demult de pauză, niciun student nu s-a ridicat, nu şi-a închis mapa şi nu a luat seama că e pauză. Deşi lectorul universitar doctor Isabela Cruceanu ieşise din sala de curs cu zâmbetul ei echilibrat amestecând suferinţă şi speranţă…

Leapşa personajelor feminine

Etichete

femei remarcabile, personaje feminine in literatura, portret de femeie

N-am mai participat de multă vreme la o leapşă bloggeristică; unele sunt de-a dreptul stupide (cu întrebări prea personale şi unele chiar indecente) iar altele nu ne îmbogăţesc cu nimic.

Dan Pătraşcu – unul dintre bloggerii notabili pe care-i citesc cu plăcere – nu poate fi în nicio ipostază frivol. Aşa că am tratat cu seriozitate leapşa lui, sosită de prin meandrele internetului de la Tomata cu scufiţă. (Nu pun spam, am citit la comentariile unui post că detestă acest mod de a „te băga în seamă”).

Alcătuirea unui top al primelor trei personaje feminine din literatură este o provocare pentru orice cititor. Mărturisesc că mi-a fost întotdeauna mai uşor să mă identific cu personajele masculine – poate pentru că feminitatea a fost reprimată întreaga copilărie şi adolescenţă când m-am comportat mai degrabă ca un „băieţoi”, jucând fotbal, căţărându-mă în copaci, luptându-mă cu săbiile de lemn şi trăgând cu arcul. Rochia era o adevărată umilinţă iar fundele de mătase prinse la capătul coadelor împletite, poveri insuportabile.

Dan m-a pus pe gânduri cu această leapşă, pentru că alături de personajul vag masculin (cel care scrie şi care ordonează logic) vieţuieşte, de-o vreme încoace, unul feminin. Sau a vieţuit dintotdeauna dar a ieşit la lumină fără să mai resimtă feminitatea ca pe o vină, ruşine, infirmitate, odată cu maternitatea. Palid şi subţire, într-o rochie de crepdeşin de culoarea pielii de caisă, cutreieră încăperile unei case în stil baroc, mută obiectele de artă, aşează draperiile de brocart, stinge lumânările cu un cleştişor de argint. Se apropie de secreterul Chippendale, deschide un sertăraş din care scoate câteva coli, un toc şi o călimară. Le aşează gânditoare într-o absolută simetrie, deschide călimara, lasă tocul preţ de câteva secunde în care mintea ei aleargă febrilă, îl atinge de câteva ori de buza călimării să-i subţieze debitul, apoi se apleacă asupra foii şi scrie ceva.

N-am reuşit niciodată să întind gâtul suficient – deşi mă îndeamnă, de fiecare dată, o curiozitate extremă – să pot citi sensul semnelor alungite şi cârlionţate peste umărul mic.

Să revenim. Locul I în galeria personajelor feminine ale căror siluete le ghicesc în zarea memoriei: Nastasia Filipovna (Idiotul – Fiodor Mihailovici Dostoievski).

(„Ai o fire mândră, Nastasia Filipovna, dar poate eşti atât de nefericită pentru că te crezi vinovată cu adevărat. Ai nevoie de multă îngrijire, Nastasia Filipovna, eu te voi îngriji. Adineauri ţi-am văzut portretul şi am regăsit în el trăsături cunoscute şi mi s-a părut că mă chemi de mult…”)

Al doilea personaj pe care-l văd mergând hotărât pe drumurile prăfoase  de la Tara, încălţată cu botine cu toc lăcuit, în rochia de catifea verde improvizată dintr-o draperie, cu feţişoara albă, mică şi dârză sub pălărioara cu ciucuraşi galbeni, pălărie închipuită şi ea din aceiaşi generoasă draperie, este Scarlett O’Hara. Acest uluitor personaj al lui Margaret Mitchell, prins şi purtat Pe aripile vântului  între războiul de secesiune, datorie, mândrie şi dragoste, m-a fascinat prin forţa lui. Prin acel „la asta o să mă gândesc mâine”, prin puterea de a trece peste toate tragediile cu o forţă inconştientă şi biruitoare cum doar stihiile naturii mai au.

De după voalul suferinţei dusă până la limita supremă, mă priveşte cu ochi mari şi înlăcrimaţi Anna Karenina. Legată cu otgoanele groase ale prejudecăţilor nobilimii ruse pe de o parte şi trasă de firul de mătase al iubirii pe de altă parte, Anna pendulează între aceste două lumi – niciuna nefiindu-i suficientă. Dragostea – desăvârşita dragoste – este umbrită de blamul general, de vină şi de ruşine iar condiţia socială care ar trebui să-i asigure protecţia o strânge ca o menghină. Sfâşiată între aceşti doi poli care o atrag cu o forţă egală, Anna Karenina se sinucide punând astfel capăt dilemei şi suferinţei sale. Romanul omonim al lui Lev Tostoi traversează istoria literaturii ca o drezină păcănind din roţile-i implacabile.

Puteţi prelua această leapşă, e una interesantă – zic eu.

După ploaie

Etichete

amintiri din copilarie, castan, copilarie, drumul carelor, flori de castan, ploaia, Resita

Foto: Alice Drogoreanu

Trei zile, orașul a stat ca-ntr-un cazan încins. Din pricina betoanelor înfierbântate de soarele nefiresc de strălucitor, a asfaltului peticit și găurit încins și el și a „capacului” de nori de deasupra, aerul se făcuse dens, siropos și greoi.

Azi-noapte a plouat fără crize de isterie, a plouat molcom și stăruitor. Acum, prin  fereastra deschisă, îmi zâmbește un pui de castan. S-a învrednicit și el să ridice un candelabru parfumat – are o singură floare de care văd că-i tare mândru. S-a spălat pe frunze și flutură din ele de parcă și-ar înfoia crinolinele înainte de bal. Nu pleacă la niciun bal, cu rădăcinile lui statornice, dar poate visează sau poate-i aduc vești păsările ce poposesc  între crengile lui.

Pe când umpleam ghiozdanul cu castane … ploile erau miracolul miracolului. Pe atunci nu-mi plăcea umbrela și nici nu-mi păsa dacă năvăleam prin băltoace și mă stropeam până la ceafă. Ploile de primăvară cărau aluviuni și, pe drumul căruțelor se închega praful mătăsos transformându-se într-o pastă călduță. În băltoacele uriașe – cărora noi le ziceam „lacuri” – apăreau, de nu se știe unde, câțiva broscoi verzi cu inserturi maronii. Era vremea de făcut „turtițe” pe care le coceam pe iarba udă în care luceau diamante, în soarele intens și arzător. Azi, castanul acesta, geamăn cu aceia de pe strada copilăriei, are doar o floare. Nu știu dacă din ea va apărea la toamnă castana maronie și tandră ca un umăr de nubiană.

Nu mai alerg prin ploaie cu picioarele goale cu hainele ude și reci lipite de piele – deși cred că aș putea face o-ncercare. Sau mai bine nu. Nici turtițe n-am mai făcut de treizeci și ceva de ani – nu cred c-aș mai avea dexteritate. Pot să mă uit la funiile de apă și să-mi amintesc. Câțiva porumbei și-au făcut cuib în apropiere și uguie fericiți. Se aud și sticleții țivlind undeva în copaci. Doar glasurile oamenilor și uruitul motorului unei mașini sparg acest cor foșnitor și fericit al vieții libere și împrospătate de binefacerea apei. Un tren mănâncă metri de cale ferată și sunetul sacadat ajunge, din cauză aerului încărcat cu particule de apă, până aici. Orașul a primit cu bucurie și înfiorare această binecuvântată ploaie.  S-a spălat pe ochi, pe obraji, pe mâini, pe trup, pe coapse, pe picioare și pășește cu umblet vesel și alintat, ca o fetișcană care se duce la fântână. A fost o primăvară grăbită. Nici n-au apucat copacii să se dezmeticească din frig, într-o zi au înflorit și-n altă zi s-au trezit cu gurguiele alungite ale fructelor împungând aerul. N-a fost timp pentru dezmorțire; toate s-au întâmplat mult prea repede. Parcă și ele simt că pământul e mai grăbit, că-n mișcarea lui accelerată a resortului (imaginar) ce se strânge în jurul axului – ca la ceasurile mecanice – se presimte un șoc și apoi o relaxare. Și noi suntem accelerați; nu mai avem timp, nu mai avem adăstări, nu mai avem pace. Parcă ne mână din urmă obsesia că trebuie să facem ceva dar nu ne amintim ce. Dacă ne-am aminti …

Recomandări: Eexergy, 2blackjack, Litere Libere, Ada Kiss, Ada Rus, Adela Sîrghie, Noaptebunăcopii, Adi Verona, Adina Huțanu, Adina (blogspot), Adina Photography, Adrian Voicu, Alice Drogoreanu, Teekani, Almanahe, Amalgammax, Ana Pauper, AnaVero, Veronicisme, Anamaria Bobeică, Ama, Andi Bob, Arta de a face nimic, Atitudini, Băsescul, Black Angel Costel, Blackelephant, Blidaru net, Blog absurd, Blog de prost, Burghi, Caius, Călin Hera, Călin (blogspot), Camelcutza, Carmen201063, Vis și realitate 2, Cati Lupașcu, Cell61, Cella, Cioburi de chihlimbar, Cristian Dima, Cristian Lisandru, Cristina tm, Cugetări stocate,  Cărți dragi,  Dan Chichernea, Dan Pătrașcu, Dennisel, Diana Alzner, Dispecerița, Dispecerul, [D][S] [N], Dumitru Agachi, Elena Agachi, Elisa – grădina mea de vis, Rebusache, Piticul Jenikă, Flavius Obeadă, Flavius Obeadă poetry, Achilianu, Român frustrat, Băiatul Ciudat, Gabriel Săvulescu, Gabitzu, G1b2i3, Geanina Lisandru, Gheorghe Constantin, Giani Blue, Expert Gigi, Hobbitia Land, Cum vă place, Noaptea Iguanei, Inelul lui Gyges, Ioan Usca,  Ioan Sorin Usca – teologie, Ionuțu, Irizații, Isabellelorelai, Istoria Banatului,  Iulia Diana, Iulian Sîrbu, Joaca de-a mine, Kismikismi, Secunde, Licuriciul Orb, Link Ping, Lucia Verona, Madimcm, Mirela Pete, Motanul filozof,  Natasha Usca, Octavia Sandu, Opriți planeta vreau să cobor, Paul G. Sandu, Să ne citim, Simion Cristian, Simona Ionescu, World of Solitaire, Tabăra Altfel, Teo Negură, Theodorao3o3, Vanilla Moon, Vladimir Ionaș, Voglia di cucinare, Gazeta de perete, Zoe Petre.

Hai la lupta cea mare!

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, literatura, relatari fanteziste, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Uitându-se în lungul vistieriei şi găsind-o goală precum un nap, în timp ce la poarta palatului se-auzeau şchiorlăind şi zgâriind lupii tineri, să li se dea şi lor o ciosvârtă, Il Comandore căută în mintea-i aburită o soluţie. Un nou prilej de gâlceavă. Darea în vileag a averilor înşurubaţilor săi a dat greş, legea ANI ieşind de la Curtea Constituţională aşa cum iese o bucată de carne macră trecută prin maşina de tocat: nişte cârnăciori afânaţi, fără nicio consistenţă. Încurcat, într-o fază incipientă  de turbare şi rezonabil de beat, deschise uşile debaralei. O forţă descătuşată îi împinse la picioare câteva cărţi roşii – din cele ce scăpaseră nearse la Revoluţie  – şi un morman de scrisori semnate de predecesorul său la palat, care rămăseseră netrimise. Iluminat brusc de o idee măreaţă, scotoci furibund şi, în fundul debaralei, sub un vraf de drapele cu vechea stemă a României – cea cu spicele de grâu şi râurile limpezi -, găsi, împăturită şi prăfuită, stafia comunismului. O scoase tacticos, o şterse de praf cu unul dintre drapele de mătase şi o privi în lumina slabă. Se îndreptă spre ușă, trase de un şnur cu canaf  atârnat acolo şi, după câteva clipe, îi porunci majordomului cât un dulap ivit în canatul uşii:

– Adu-mi o pompă!

– Să trăiţi! … De care? … – îndrăzni acesta timid şi cu o evidentă teamă.

– Bă!… Tu ai copii?

– Am, să trăiţi! …- îi răspunse acesta încurcat, neînţelegând ce legătură are pompa – care-o fi aia, de apă, de parfum, de care dracu o fi – cu copiii lui, doi la număr şi mărişori.

– Şi cu ce le umfli, bă, mingiile şi bicicletele?

– Păi… mingile le cumpăr gata umflate şi … bicicletele sunt … aşa le cumpăr, cu camerele  pline!… Nu ştiu!  … (Şi se zice „mingile”, în măta pe gheaţă, nu „mingiile”, capsomanu’ dracului! – continuă el răspunsul în minte, în timp ce ochii se roteau în cap încercând să agaţe vreo explicaţie pentru pompa pe care-o voia arătarea) .  Vă rog? … N-am înţeles ce-i cu bicicletele şi cu mingile … şi ce fel de …

– Nici nu mă aştept de la voi să înţelegeţi ceva, creiere de gumă! – îl jigni arătarea cu o grimasă răutăcioasă întinzându-i-se pe chip. Apoi, urmă:

– Îmi trebuie o pompă, să umflu asta! – îi scutură în față  stafia prăfuită. O pom-pă de umflat roţile, că doar n-o s-o umflu cu gura! Sau poate vrei s-o umfli tu! – i-o întinse cu un rânjet macabru.

– Am înţeles! – se lumină malacul la chip şi un firicel de năduşeală îi traversă tâmpla şi se prelinse pe obraz. Mă duc să caut! – spuse în timp ce-şi păcăni câlcâiele şi o zbughi pe uşă.

Ieşi în curte şi se-ndreptă spre garaje.

– Teofile!!! Bă!… Unde eşti?!… – strigă el înainte să ajungă la uşă.

– Ce-i, bă? Ce strigi aşa? Aici îs! – îi răspunse o voce ursuză.

– Ai o pompă de umflat roţile? Că-i trebe lu şăfu!…

– Doar ştii că noi le umflăm la servis-ul nostru… mă, Gligore. Da’ ce-i cu tine, ce năduşeşti aşa? Te-a alergat iară ăla, cu sticla? – îl măsură surâzând.  Şi ce-i trebe pompă?

– Ce ştiu eu, Teofile? A găsit o păpuşă de-aia de se dă la bâlciuri în debarauă… Vrea s-o omfleze, cre’ că … – ezită, prudent, Gligore.

– S-a zărghit rău de tot, mă Gligore, dacă îi trebe  gonflabile… Bă, când li se urcă la cap, li se urcă şi gata!… Omu, – îţi spun io că ştiu de la un bătrân din sat de la mine – omu, zic, când ajunge de-şi face singur plăcerile, el singur, îi pierdut, bă Gligore, nu mai are scăpare!… Da’, na, asta ni-i soarta, aşa ni-i scris, să ascultăm de nebun, n-avem ce face… De unde să-ţi caut eu ţie pompă acuma?… Să sun la un magazin de biciclete, cred că am un număr pe-aici… – şi se-ndreptă spre ghereta în care se afla un telefon.

Enervat că nu mai apare nimeni cu pompa, personajul nostru îi căută supapa, o trase afară, îi desfăcu căpăcelul şi începu să sufle în ea. Un acces de tuse îl năpădi. Se întoarse şi căută un loc unde să se aşeze în timp ce tusea îi scutura firava-i constituţie. Găsi un taburet și se lăsă cu puțina-i greutate, sufocându-se.

„Nu mai am deloc condiţie fizică… – mormăi. Ar trebui să merg şi eu la sală ca limbricul ăsta care şi-a lipit cele trei ventuze de maţ şi nu-l mai pot desprinde… gândi în timp ce-l vizualiza pe acesta, cu capul lui mare şi cu cele trei buze cornoase lipite de un maţ uriaş. Las-că te dau eu jos de-acolo!… Am eu ac de cojocul tău!… Şi-a lu’ ăia care te ţin artificial conectat la aparate… Mă şantajează ei pe mine!?… Las-că v-arăt eu voi, ciocli vopsiţi portocaliu!… Vă lustruiesc până vă sare vopseaua! – îşi zise el, mulţumit, şi mai împinse câteva guri de aer în stafia ce începea să se împlinească. Pe ăştia poţi să-i trimiţi după moarte, când îţi vine sorocul!” … – îşi mai zise, cu gândul la malacul ce-i stătea la dispoziţie şi al cărui nume îi scăpa mereu. Până să apară Gligore, cu vrâste de transpiraţie pe haina-i pompoasă şi cu o pompă de picior în mână, reuşise deja să umfle suficient stafia ce părea şi mai jalnică având, acum, volum.

– Şefu!… îndrăzni Gligore, furişând câte-o privire spre stăpân, să prindă reacţiile acestuia. Da’ ce doriţi să faceţi cu asta? …- indică el cu bărbia înspre păpuşa roşiatică şi flască.

– Le-o dau poporului! Să aibă distracţie, mă băiete!… Dacă n-are pâine, măcar circ! Aşa a zis un împărat roman, nu? Pâine sau circ! Uite cum fac… – se gândi să-i dezvăluie  el planul acestei fiinţe care, în viziunea lui, n-avea oricum creier să priceapă raţionamentul. Era ca şi cum ar fi vorbit cu o scrumieră sau cu sticla de whisky.Vorbesc cu ăştia ai mei, cu consilierii,  şi meşterim repede o lege a lustraţiei. Cu asta, mă împac cu lingăii de intelectuali şi le dau şi ăstora tineri de-i auzi că schiaună la poartă, apă la moară. Dacă ăl mic nu se prinde şi o bagă-n parlament, le-am tras-o-n bot la toţi.  Şi, cu legea asta-n mână, îi scot de la butoane şi pe golanii ăştia care mă şantajează că ei m-au făcut comandant şi să le dau lor frâiele toate și țara pe mână. Fiecare are o filă, un dosar, a fost pionier, utecist, ce măsa o fi fost, altfel nu erau aşa clănţăi. Şi mă iau iar de Iliescu şi dau vina pe el pentru toate… Să acoperim hoţiile alor noştri, tragem spuza pe turta ăstora tineri şi mai proşti – pe care-i duc de cap cum verau eu…

– Adică iar vă luaţi de domnu’ Preşedinte? – zvâcni, indignat, cu restul de omenie care-i rămăsese întreagă, malacul Gligore. Da’ ce tot aveţi cu el, că e om bun?… El nu ne… – îşi înghiţi Gligore indignarea, devenind conştient că scăpase nişte cuvinte care nu trebuiau rostite, dar nici n-avea cum să le ia înapoi.

Spre norocul lui chior, comandantul, pierdut în reveria lui, nu-l auzise. Odată se ridică, luă pompa din mâinile lui Gligore care înmărmurise neînţelegând nimic, şi se apucă să meşterească febril, fixă furtunul pe supapă şi, din câteva tălpi, umflă păpuşa. Îi fixă supapa, o aprecie ţinând-o de mijloc şi, găsind-o mulţumitoare, o luă sub braţ şi porni cu ea prin curtea palatului, spre poartă.

Gligore strânse pompa şi o luă agale, încurcat şi cu gândul la ce apucase să spună, spre garaj. Căuta în minte soluţii pentru eventualitatea că va fi dat afară din serviciu. În uşa garajului îi aştepta Teofil cu mâinile înfundate în buzunarele salopetei albastre, curăţele.

– Ce vrea să facă cu aia? – îl întrebă acesta, împungând aerul cu bărbia înspre mogâldeaţa care căra o păpuşă umflată mai mare decât ea, prin curte.

– Vrea să facă o lege a ilustraţiei… şi să-l prindă pe ăl mic – cre’ că pe Emiluţ – în capcană… Şi iar se ia de domnul Iliescu – aşa a zis.  A mai zis ceva de circ  şi de telectuali, da n-am înţeles ce … Auzi, tu ce crezi că are cu nea Ion, că tot se ia de el?

– E invidios, bă, Gligore… Ăştia care ajung mari pe nemeritatelea e invidioşi pe ăia care-s mari din firea lor – îi explică el, filozofic şi plin de importanţă lui Gligore care-i sorbea cuvintele, încuviinţând din cap.  Deci nu voia să se reguleze cu gonflabila aia? – întrebă el, într-o doară, dând să intre în garaj. Nu-i chiar conplet nebun.

– Zicea că le-o dă lu’  telectuali şi lu’ ăia tineri… – murmură, indecis, Gligore, iar Teofil ridică din sprâncene şi făcu gura a mirare.

– Când io-ţi zic că ăsta-i dus cu pluta!…

Recomadări: Ioan Usca,   Transildania, Elisa,  Nataşa, Orfiv, Ioan Sorin Usca, Mirela Pete, Link-Ping, Idei înghesuite, Şilavarăcald, Cristian Lisandru, Ragnar, Supravieţuitor, Grişka, Gabi123, Atitudini, Dumitru Agachi, Andi Bob, Gând licitat, Theodora Marinescu, Octavia Sandu, Dennis, Black Angel, World of Solitaire.

Ritualuri

Etichete

Colectia Adevarul, H.G.Wells, Omul invizibil, Razboiul lumilor

„Căci nu e alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor” (Miron Costin în Predoslovie la De neamul moldovenilor)

Nu am memoria citatelor, dar un adevăr bine scris sau care mi s-a părut revelator în momentul întâlnirii cu el se fixează în memorie precum stelele în întunericul nopții. Acest citat m-a izbit cu o jerbă de scântei când l-am citit pentru prima dată, buchisind De neamul moldovenilor, într-o sală de cămin numită pompos „meditator”, pe când eram la liceu în clasa a IX-a și citeam „cronicarii” pentru olimpiada la care mă-nscrisesem mai mult ca o glumă. Trebuie să vă spun că am plecat la liceu într-un alt oraș decât cel în care făcusem școala generală. Motivele „fugii de-acasă” ale unui adolescent sunt adesea puerile, dacă nu stupide. Pentru că mă credeam foarte deșteaptă – și poate că eram la vremea aceea – am vrut să-mi măsor puterile cu lumea necunoscută. Înafară de cărțile citite – și care, după părerea tatei, mă-nvățaseră numai glogozenii – nu posedam nicio cunoștință certă despre oameni și resorturile care-i mișcă. Așa încât, după o scurtă „trecere în revistă” a realității – care era un opresivă, vulgară, mediocră și cenușie – m-am reîntors la cărțile mele. Nu cred în teoria conform căreia cărțile – în speță literatura – sunt un refugiu înafara realității. Că rasa aceasta distinctă a consumatorilor de artă (din ce în ce mai subțiată din pricini impuse de un capitalism fără reguli, sălbatec) este una inadaptată la viața cotidiană, trăind într-un univers iluzoriu și fantomatic.

Toamna trecută am asistat la un fenomen straniu. Straniu pentru modul în care sunt obișnuită să încadrez și să anticipez cotidianul. La chioșcul de ziare pe lângă care trec în fiecare dimineață, deși acesta încă nu era deschis, era coadă. Făcând parte din „breasla cărți” (Orbirea, Eliass Canetti) – implicit cam cu capul în nouri, n-am înțeles ce era cu buluceala de oameni de toate vârstele și din toate categoriile sociale (am concluzionat dintr-o ochire, panoramându-le încălțările, hainele și uitătura). M-am gândit că o fi apărut ceva compromițător în ziare, despre vreun „cap” local. Ipoteza a căzut după vreo 10 pași; în asemenea cazuri, o slugă a acestui „cap local” încolțit de „presa de la București” merge dimineața devreme la distribuitor și cumpără întreaga cantitate de ziare. Misterul cozii a rămas nedezlegat deși coada era acolo, aglutinată, cu o mie de ochi fermi și cu o mie de mâini răbdătoare, în fiecare joi dimineața.

Mai demult, când aveam un salariu cât de cât rezonabil – între timp mi l-a ciumpăvit Boc să-și plătească abonamentul la fitness – îmi făcusem obiceiul ca în fiecare lună să-mi cumpăr cărți. Sau să cumpăr cărți. Cumpăratul cărților face parte din ritualurile fericirii, încă din copilărie. Deși majoritatea amintirilor s-a estompat, și astăzi văd coperta cartonată pe care era imaginea unui copil sărman, îmbărcat pompos și speriat de propria-i stare: Prinț și cerșetor. Chiar dacă banii pentru cărți s-au retras în minunatul și inexistentul buget, reflexul de a căuta prin librării și pe la chioșcurile de ziare unde, mai nou am văzut că sunt și cărți, a rămas. Săptămâna asta, nu știu din ce impuls, am adăstat o vreme la chioșcul din colț. Ochii s-au oprit asupra unei coperți vernil din care sclipeau literele de-o șchioapă, aurii, gravate. Nu știu ce anume mi-a atras atenția mai mult: vernilul, literele mici – astfel că a fost nevoie să iau cartea în mână ca să descifrez titlul și autorul -, sau titlul și autorul. În afară de marii clasici peste care am dat în bibliotecile care m-au preluat una de la alta de la 7 la 26 de ani, nu-mi amintesc cu certitudine miile de titluri citite. Doar dacă iau cartea și o răsfoiesc citind ici și colo câte o pagină în diagonală, pot să-mi amintesc dacă am citit-o sau nu. Despre cartea aceasta nu puteam spune dacă am citit-o, dar numele autorului mi-a sunat cunoscut. Ezitând preț de câteva secunde cu gândul frustrant că trebuie să aleg între carte și pachetul de țigări, am achitat-o, i-am sfâșiat nailonul ce o învelea și am căutat să o răsfir și să o miros, cum fac de când mă știu cu cărțile noi. N-am reușit pentru că la tipografie, cineva scăpase tubul cu clei pe muchia cărții, astfel că acestea erau lipite. A trebuit să am răbdare până am ajuns acasă și să desfac filă cu filă cu banalul cuțit de bucătărie. Gândul mi-a zburat la felul în care erau legate cărțile demult, în zorii tiparului. Astfel fiecare cititor avea în biroul de mahon sau de cireș un cuțit de papetărie din argint, pentru această operațiune, a tăiatului filelor care erau prinse câte două sau câte 4. Mi s-a întâmplat să găsesc în bibiloteci asemenea cărți „netăiate” și nu vă puteți imagina bucuria exploratorului – fericirea de a fi primul care citește acea carte.

Am citit primul roman din carte dintr-o răsuflare. După primele 20 de pagini mi-am dat seama că n-o citisem niciodată, dar că citisem cronici și rezumate ale ei. Încă nu știu ce mi s-a părut mai atrăgător: stilul cronicăresc și cinematografic al autorului sau povestea. Cred că m-a captivat profunda cunoaștere a naturii umane, descrierea aidoma a recțiilor indivizilor umani. Modul implicat al autorului și în același timp, un soi de detașare aristocratică a celui aflat în fața unui tablou vivant ale cărui mișcări le consemnează cu o anumită maliție. Cartea (prima parte) se numește Omul invizibil. Autorul este Herbert George Wells. Citind, nu m-am putut abține să nu fac comparații între felul în care le scrie și felul în care eu încerc să scriu. Proză. Între noi, stă un secol – poate cle mai inovator din întreaga noastră evoluție de care știm. Am căutat fotografii ale autorului, pe Google, desigur. Are un zâmbet bonom, lipsit de răutate și niște ochi atoatevăzători. Există vreo legătură între fizionomia unui scriitor și modul în care le scrie?

Am aflat, între timp, secretul cozii de la chioșcul de ziare. Era coadă la cărți. La cărțile din Colecția Adevărul. În România, în anul de grație 2010!

Ritualurile zilnice de lectură: Geanina Lisandru – Înfometat; Cristian Lisandru – Piciorul lui Tase; Mirela Pete – Vitralii vegetale pe roșu de catifea, Razvan RC – Pasi prin istorie III. Bătălia de la Gaugamela; Atitudini – Mark Gitenstein: Această țară ăși pierde viitorul; Simion Cristian – Bancul de joi; Elisa – Mă apropii de cinci sute de mii; Orfiv – Louis Aragon(1897 – 1982) – Serbări galante; Dispecerul – Cel mai iubit dintre bloggeri; Andi Bob – Sirena diplomatică; Natașa Uska – Bucurie, Român frustrat – Atenție se lucrează; Ioan Usca – Întâmplare simplă; Caius – Ultimul Mitropolit 17; Ioan Sorin Usca Teologie – Comentarii la Facerea 12; G1b2i3 – Dacă puteți șivreți să ajutați.

Ziua Pământului

Etichete

casa bunicilor, Geea, Jalcau, Pamantul care ne rabda pe toti, Patlagina, Radauti, susai, The Day of Earth, Ziua Pamantului

Tablou de Mirela Pete

Am primit o ușă.

Am primit multe obiecte de folosință în viața mea. Unele m-au uluit și m-au copleșit – cum a fost casa. Altele mi-au fascinat și împlinit copilăria – cum erau praștia cu suport pentru piatră dintr-o limbă de pantof vechi din piele (neapărat) și arcul din creangă de alun cu săgeți din fâșii de draniță – toate acestea mi le făcea fratele meu mai mare. Trăgeam cu săgețile-n nouri, cum citisem că făceau dacii. O dată mi-a făcut un zmeu. În căldarea Rădăuților, când se-nvârtejesc curenții, nu se mai opresc câteva zile. Prilej să-mi înțepenească câte-o zi întreagă gâtul, uitându-mă după zmeul din hârtie albastră – pentru învelit caietele și cărțile – prins curmeziș cu două lețurele din aceiași multifuncțională draniță și fluturându-și coada multicoloră și zdrențuită, coadă improvizată dintr-o bluză a mamei, pentru distrugerea căreia urma să luăm amândoi bătaie, evident.

O dată, mi-a făcut tata o trotinetă. Era toată din lemn, doar roțile aveau capace metalice. Am botezat-o Helios. Vă dați seama ce-nsemna să umbli în carul de foc al Zeului Soare…

Într-o livadă din vecini, se făceau devreme niște merișoare teribil de acre. Nu apucau să crească mai mult decât o alună… Habar n-aveam atunci că suplineam carențele de vitamina C de peste iarnă, le ronțăiam pentru că erau grozave. Corcodușele aveau sâmburul amar, dar erau bune și ele.

Ați mâncat vreodată bardahuz? Nu știți ce e bardahuzul? Într-o tufă de frunze alungite, crește o tulpină cilindrică, de cam 15-20 de centimetri, cu un mănunchi de frunzulițe în vârf  (care la maturitate, când devine lemnoasă, se împodobește cu o inflorescență galbenă ca lămâia) și cu niște spori negri, mărunți, de-a lungul cojii. După ce-o rupi, se curăță coaja, de la bază. Miezul e verde – gălbui și e minunat. N-am mai mâncat bardahuz din copilărie. Am căutat azi trei ore – fără să exagerez – pe Google, și pe diferite alte site-uri tematice, respectiva plantă. Nu am găsit-o. Nu pot decât să cred că a fost o plantă magică. O plantă care, după ce și-a îndeplinit magia, a dispărut.

Când ne tăiam – pentru că de prin luna mai, mai umblam și desculți – sau ne împungeam în vreun spin, căutam o foaie de patlagină pe care-o legam peste rană. Se vindeca în trei zile. Și acum procedez la fel. Când înfloreau salcâmii, eram la concurență cu albinele, după florile pe care le mâncam la început întregi, apoi, când ne săturam, doar miezul dulce. La vreo 300 de metri de casă era o tolocuță. Tolocuța e un tăpșan pe care băteam mingea toată vara. La apus, tolocuța Cotul Buhaiului (așa-i zicea) era mărginită de un pârâu – Toplița. Azi e regularizat și nu mai trece pe-acolo, e doar o albie secată. Pe malul pârâului erau răchiți și de-o parte și de alta. Și pentru că un mal era râpos, legam cabluri furate de la uzina electrică – normal! –  în răchiți și treceam ca Tarzan de pe-un mal pe celălalt, cu urletele aferente. Câte unul mai firav scăpa cablul și se oprea în albia rece – prilej de hohote pentru toți ceilalți.

Spuneam la-nceputul postării că am primit o ușă. De la Mirela Pete. Un artist cu care îmi pare c-am copilărit. Atât de profund a înțeles ce înseamnă pentru mine ușa de la casa bunicilor. Care era un alt rai al copilăriei, adiacent celui de-acasă. Acolo nu luam niciodată bătaie, indiferent ce drăcii am fi făcut. Bunicul zâmbea a râde, iar bunica ne amenința doar cu: „te spun lu mă-ta!” – dar nu ne spunea niciodată. Toloaca bunicilor era mai altfel. Fiind situată într-o zonă mlăștinoasă a Rădăuților, Jalcăul, era plină de flori din desprimăvărat până toamna târziu. Bunicii aveau o grădină de flori în fața casei, toate fermecate, și poduri uriașe. În curte, într-o bucătărioară, trona o pompă de apă ciudată de care mă temeam ca de-un balaur. Pentru că arăta și suna ca un balaur.

Așa m-am întâlnit eu cu Pământul. Primăvara, cu tot ce era fruct crud și acru, vara, cu poamele aproape pârguite, cu prune albe, galbene și goldane, cu cireșe și vișine – toate din livezile vecinilor! – cu frunze pentru tămăduit și flori pentru diferite ceaiuri care ne alinau durerile, tusea, febra. Atunci, pământul era sacru. Tot el scotea în codrii Suceviței, „bureții” – de toate felurile și cu toate gusturile – pe care astăzi nu-i mai culegem pentru că s-au făcut otrăvitori… Toate au fost cum trebuiau să fie și acum s-au smintit, cum smintiți suntem și noi în goana noastră după produse procesate, ultraprocesate, sterilizate și pasteurizate, după medicamente și siropuri – toate sintetice – când Pământul ne stă la îndemână cu toate ale lui, să ne hrănească, să ne aline, să ne vindece și să ne întărească. Dar noi îl ignorăm și-l disprețuim de la înălțimea confortului nostru care nu-i decât un generator perpetuu de reziduuri și de otrăvuri.

Sărbătoresc Ziua Pământului, împreună cu prietenii virtuali: Andi Bob, Adina Huțanu,  Achilianu, Adia, Alex Mazilu, Alin Farcaș,  Teo Negură, Simion Cristian,   Cristian Lisandru, Geanina Lisandru, Mirela Pete, Ana Pauper, Ana Vero, Ana Maria Deleanu, Amnesiacgirl, Atitudini, Băsescul, Bijuteriile Teodorei, Black Angel Costel, Blog pierdut, Măce, Băiatul ciudat, Caius, Carmen, Cati Lupascu, Cella, Chiar nu contează, Ciocolată cu piper, Cuminte, Corina Crețu, Gabi Rus, Taclale cu Paul, Cum vă place, Cuvinte (ne)potrivite, Călin Hera, Dan Brad, Dan Chichernea, Dennis, Dispecerul, Dumitru Agachi, Dungha, Eexergy, Ela Roseni, Elena Agachi, Elisa, Extra radio Petrișor, Flavius Obeadă, Gabitzu, Gabriela Crețu, G1b2i3,  George Serban, Hobbitu, Invizibilul 3, Ioan Usca, Ioan Usca Teologie, Ion Dascălu, Ionuțu, Isabellelorelai, Jan Timuș, Keltoi Land, L’avant-garde, Lady Allia, Link Ping, Litere Libere, Madi, Maminineta, Marius Ianuș, Mihaella1, Mihai Biharia, Mihnea Georgescu, Natașa, Nedumeritul, Neliniștitu, No băsescu day, Noaptea Iguanei, Noaptebunăcopii, O vorbă, Oana Niculescu-Mizil, Oana Stoica Mujea, Orry, Orfiv, Origami, Papillon, Pescărușul Argintiu, Piticul Jenikă, Plano, Român Frustrat, Răzvanrc, Sebra, Secunde, Simona Ionescu, Să ne citim, Theodora0303, Viața la țară, Vis și realitate, Vladimir Ionaș, Yoda, [D][S][N].

Patruzeci de mucenici (IX)

Etichete

Baiatul Ciudat, Black Angel Costel, Burberry, Cabral, Chinezu, Chivas Royal, Crina Dunca, Dono, Dumitru Agachi, Mana Ciutacu, Martell, Mirela Pete, Nea Costache, Oana Stoica Mujea, Parintele si Binefacatorul Nostru, Vania, Victor Ciutacu

Pictură: Gabriel Pacheco

După ce Dono își rezolvă problemele presante cu o anumită jenă învinsă doar de forța necesității, Vania îi invită în fața unui bar pe care-l dezveli tot cu ajutorul telecomenzii. Descrise cu brațul un arc de cerc, lăsându-i fiecăruia alternativa de a-și alege ce vrea să bea, în raft lăfăindu-se arogante tot felul de șipuri, fiecare în lăcașul ei, dispus la 45 de grade. De la Chivas vechi de 36 de ani la Dom Perignon, trecând prin Rom Jamaica, The Dalmore, Glenfiddich, The Macallan, Black Bowmore, Bourbon, Martell, la cele mai bune sortimente de bere belgiană și daneză și felurite alte băuturi, unele de care nici nu auziseră.

– Șpanchiul bea Chivas de 12! – rânji Black Angel. Ești mai meseriaș ca el!

– Ei, avem alți furnizori – rosti Vania, cu modestie și cu un licăr în ochi.

După ce-și roti ochii pofticios preț de câteva secunde – după el, ar fi băut din toate câte puțin, Black Angel optă pentru șampanie Dom Perignon – despre care auzise că-i grozavă și costă imens. Vania săltă sticla – fără să știm ce anume gândea – răsuci siguranța și dopul sări cu un pocnet înfundat, lăsând să iasă din sticlă aburi violacei. Black Angel se holba ținând cupa în mână, de parcă ar fi văzut un duh ieșind din Lampa lui Aladin. Băiatul ciudat, mai modest, își alese un Chimay Blanche iar Dono, încă nedumerit ce caută acolo și ce se întâmplă cu el, alese o apă minerală Evian.

Vania își turnă dintr-o sticlă golită pe jumătate, pe care-o scoase dintr-o copertă din bibliotecă.

– Așa-s toate cărțile de-aici?  – se minună Dono.

– Nu, doar asta.

– Ce bei acolo? – se interesă, cu tupeul caracteristic vârstei și generației, Black Angel.

– Un coniac. E drept, e de pe vremea inventării lui. În anul 1177, pentru că vinul pentru împărtășanie trebuia cărat cu catârii până la mănăstirile creștine aflate pe crestele munților, un călugăr econom a avut ideea să reducă apa din el, pentru a fi mai ușor de trasportat și să adauge apa înainte de sfințire. Degustându-l, și-a dat seama că e mai bun astfel.

– Și de unde-l ai? – continuă Black Angel cu indiscreția.

– Ei, de unde-l am! N-ai vrea să-ți dau adresa și numărul de telefon? Hai să ne ocupăm și de lucruri serioase – schimbă Vania direcția discuției. Uite, tu te așezi aici, cu Dom Perignon-ul tău și … – Știi să scrii?

– Păi cine crezi că-mi scrie blogul? – se arătă șifonat Black.

– Dacă știi să scrii ia o foaie de hârtie și un creion și notezi.

– Ce să notez? Parcă era vorba să sparg niște parole. Mie nu-mi prea place să scriu, să știi. Mai mult cu internetul…

– Scrii prescurtat. Te uiți în sală – e valabil și pentru voi – se întoarse spre ceilalți doi care erau deja la al doilea pahar, și notezi ce ți se pare că nu e-n regulă. Uite, acum, de exemplu, Cabral se scarpină pe sub masă.

– Și n-are voie? Dacă-l mănâncă, ce să facă omul?

– Ei poți să te scarpini, dar în intimitate, nu la restaurant. Te scarpini la zeb și după asta, pui mâna pe pâinea din coș! Ție ți-ar place să mănânci pâine după ce …

– Nu! Ai dreptate! Bun, îl notez pe Cabral și ce scriu?

– În funcție de gravitatea faptei, stabilim câte ping-uri trebuie să ne dea. De exemplu, un scărpinat în locul necuviincios, 100 de ping-uri! Degetul în nas, 22 de  ping-uri! Furculița înfiptă în brânză, 18 ping-uri!

– Ahaaaa….! Am înțeles! – încuviință și Băiatul ciudat. Da de ce nu-i voie cu furculița-n brânză? – se interesă el.

– Așa zice codul bunelor maniere! Dacă nu zice, zic eu!

Mai fără tragere de inimă, dar cu perspectiva pe a-l depăși pe Chinezu, se așeză și Dono la monitor.

– Uite, asta și-a scos pantofii și se scarpină în talpă!

– Cinci ping-uri! – decretă Vania.

– Face vrăji! Uitați-vă și voi! – se minună Dono.

– 36 de ping-uri!

– Dumitru se scarpină în barbă! Și răsfoiește catalogul adus de Mirela la masă! 8 ping-uri! – strigă Băiatul ciudat.

– Ei, nici chiar așa… El are voie, că-i intelectual.

– Și nu-l penalizăm? – întrebă Dono.

– Cabral își suge dinții și se scarpină pe sub masă! 28 de ping-uri… 40! Că-s și doamne de față!

– Chinezu moţăie când i se spun bancuri interesante şi râde disproporţionat, deşi bancul era delicios! 35 de pinguri…

– Crina cărăbănește-n poșetă antreurile de pe masă!

– 25 de ping-uri că-i, totuși, o doamnă…

– Nu mă aşteptam, totuşi, din partea ei! Aş mai fi zis s-o facă Nea Costache, că-i oltean…

– Andi Bob, 50 de pinguri!

– Da’ ce-a făcut?

– Crede-mă, n-ai vrea să afli!

– Uite-o şi pe Mana! Cu Burberry de douăzeci de mii de euroi, da’ îşi bagă din ceapa noastră!

– Câte?

– 80!

– De ce așa de multe? – se interesă Dono.

– Și pentru Victor, că-i arogant!

– Oana, 100 de pinguri, fiindcă a gândit indecenţe! Apoi, câte cinci pinguri fiecare pentru că le-am dat veselă curată!

Băiatul ciudat avu o idee, tot urmărindu-i pe cei care mergeau la toaletă. Luă o foaie și caligrafie, cu scrisul lui lătăreț și aplecat înspre stânga:

Nu urinaţi pe jos ceea ce este interzis. Care o să-l prind, va fi sancţionat pe loc cu 20 de pinguri către Părintele şi Binefăcătorul nostru! Direcţiunea.

Vania privi cu încuviințare și îi dictă în continuare:

– urcat picioarele capac = 25 pinguri

– scuipat jos = 22 pinguri

– scris muie perete = 33 pinguri

– suflat muci chiuvetă = 42 pinguri

– stins ţigară suport hârtie igienică = 70 pinguri.

Mulțumit de operă, o luă, păzi când nu era nimeni în toaletă și, după ce Vania îi deschise, se duse și o lipi pe oglindă.

Patruzeci de mucenici

Etichete

40 de mucenici, 9 Martie, CIA, FBI, Vania

Foto: Alice Drogoreanu

Scărpinându-se-n barbă cu un aer absent cu degetele mâinii drepte, în timp ce stânga arunca  ritmic un yoyo pe care-l alerga Natașa, bloggerul Vania avu un puseu de generozitate repede reprimat. Gândul lui ascuns era cum ar face să ajungă primul în Zelist.

Dar, cum nu există cinste și recunoștință fără cheltuială iar el fiind cam strâmtorat din acest punct de vedere, iscodi cum ar face să-i determine să-l pinguiască fără prea mare deranj și cheltuială. Căutând în minte o temă generoasă cu multe personaje rătăci cu privirea prin bibliotecă, să se agațe de vreun titlu sau de vreun pretext literar – cum făcuse mai deunăzi cu Zece negri mititei… Nimic. Nicio idee. „Crima letală … asta-i a mea. Aș putea să fac și eu ca Oana, s-o plagiez cu nerușinare și să parodiez romanul, omorându-i… Pe cine-aș putea să-l fac personaj? Mă tem că unii n-au umor și s-ar supăra. Alții s-ar supăra că nu i-am băgat și pe ei în carte. Cei mai mulți nici nu pricep sensul acestei opere… Nici chiar cei mai intelectuali dintre ei nu pricep ironia pleonasmului din titlu… Păcat! …”. În timp ce monologul interior se desfășura aproximativ în acest sens, cu beep-urile și blurările de rigoare, se auzi soneria.

Vania se adună și se deșiră cât era de lung din scaunul în care-și făcea veacul la computer scriind sau jucându-se, studiind bloguri și vorbind pe messeger, schiță o grimasă de durere și înjură:

– Care ( beep!) mea mă deranjezi la ora asta? Nici nu am apucat să-mi beau cafeaua. – mormăi și se îndreptă spre ușă. După ce studie prin vizor apariția nedorită, deschise cele trei yale și, cu lanțul pus, întredeschise ușa ca la un lat de palmă. Cu privire și atitudine vădit ostile, împinse barba înainte:

– Poftiți?

– Bună dimineața! Aveți o scrisoare recomandată, trebuie să semnați de primire – spuse insul roșcovan și pistruiat ce stătea timorat și intrigat în fața ușii – întinzând către Vania care-l măsura scotocitor un plic și suportul pe care se afla o hârtie și un pix.

– De unde-i recomandata? – insistă Vania, nelămurit și cu un aer ceva mai cooperant. ”Doar nu mi-o trimite Serghei banii în plic… Sau, cine știe, s-or fi tâmpit și ăștia…”

– Aici scrie că de la Pitești – îl lămuri roșcovanul.

Vania desfăcu lanțul, ieși în fața ușii pe care-o trase după el, semnă și luă plicul ce părea destul de voluminos și dădu să intre,  în timp ce roșcovanul nu se dădea plecat.

– Da? întrebă Vania nedumerit. Ce mai doriți?

– Poate-mi dați și mie un bacșiș că vi l-am adus repede… Așa… dacă nu vă găseam acasă trebuia să mergeți la Poștă.

– Păi poți considera că nu m-ai găsit acasă. Ai să-mi dai rest de la cinci sute de euro?… – improviză la întâmplare intuind răspunsul. N-am nimic mărunt – ridică Vania din umeri, dezvinovățindu-se.

– Nu. N-am. … – replică roșcovanul vădit descumpănit.

– La revedere! – mai zise Vania intrând în casă după care se auziră zdroncănind încuietorile.

„Ce tip ciudat!” – mormăi roșcovanul și coborî scările.

Lipit cu spatele de ușă, Vania studie ștampilele apoi rupse sigiliul chiar dacă observase că la destinatar nu era trecut numele lui ci al unui cetățean care stătea la scara V, însă cum adresa fusese trecută cu o caligrafie neglijentă, „V-ul” părea foarte bine ”A”.

În plic, între două coperți de carton plasticat se aflau rânduite și legate cu bandă de hârtie două teancuri de bancnote și un alt plic în care era o scrisoare. Mirat și descumpănit, Vania oscilă între a alerga pe scări după aducătorul scrisorii și a păstra pentru sine banii – tot se afla într-o situație financiară precară. Concluzionă că nu se face să alerge în pijama pe stradă. Cu plicul în mână, se îndreptă spre biroul său unde se așeză – acolo simțea el că logica sa e mai limpede.

– Natașa!… Ce facem? Desfacem plicul și citim scrisoarea? Sau i-o înmânăm destinatarului de drept? Tu ce zici?

Natașa își arcui coada frecând-o de pulpa piciorului, toarse și strănută împrăștiind un norișor de firicele pufoase prin aer.

– Tati-i-i-i!… Ai promis că-mi cumperi și mie o consolă Nintendo… Și o trăsurică nouă… Și … – mai sforăi ea – webcam să mă văd cu Piți Star… să nu mai punem la socoteală Kittcat-ul de somon… Că trebuie să mă-ntremez și eu, vine primăvara și o să fac astenie… – se pisici Natașa privind cu jind la bancnotele despre care știa că-i luminează chipul stăpânului ei.

– Mda… Vedem. Să citim scrisoarea, mai întâi.

Spunând acestea, Vania deschise cu degete pricepute plicul, scoase foaia tipărită și nu mică îi fu mirarea citind următorul text – scris în engleză – pe care-l traduse aproximativ:

Dear Mister John Ross,

Cum am discutat și la anteriorul contact, următoarele avataruri subminează autoritatea demersurilor noastre. Ai aici lista lor, nickname-urile și parolele de la bloguri. Știi bine ce ai de făcut. Ai în plic contravaloarea serviciilor prestate până acum. În funcție de mersul întâmplărilor, îți vom trimite și lista cu aceia care …” – și aici Vania făcu ochii mari și aruncă scrisoarea pe masă, refuzând parcă să recepteze ce scria acolo, deși înțelesese cât se poate de bine. Într-un sfârșit, luă hârtia de pe birou și citi cu luare aminte următoarea listă:

1. Achilianu

2. Al Doilea

3. Adrian Voicu

4. Cristian Lisandru

5. Călin Hera

6. Dan Pătrașcu

7. Geotax

8. Dragoș Sorin Nicula

9. Dumitru Agachi

10. Flavius Obeadă

11. George Șerban

12. Marcus

13. Mikael Eon Munteanu

14. Nea Costache

15. Octav Pelin

16. Sătmăreanul

17. Paul G. Sandu

18. Paul Gabor

19. Piticul Jenika

20. Ioan Usca

„Ioan Usca? … Adică eu? Adică eu sunt pe lista ăstuia?!!! Ei, mai vede el pula bani de la mine!” – exclamă indignat Vania. „Și-încă pe locul 20!… Auzi! Eu, care-s pe 39 în Zelist! … Futu-vă muma-n cur de vrăjmași ai omenirii!..” După ce se calmă nițel privind cu vădită plăcere către teancurile de bancnote, citi mai departe.

21. Rebusache

22. Expert Gigi

23. Răzvan Șerbu

24. Român Frustrat

25. Simion Cristian

26. Sssfinxxx

27. Satu-Mare

28. Taclale cu Paul

29. Teo Negură

30. Zamfir Pop

31. Gazeta de perete

32. Nu fi ca mine

33. Sărmanul Dionis

34. World of solitaire

35. Răzvan

„Pe ăsta nici n-ar trebui să-l avertizez că nu m-a pus în Blogroll!!!” – pufni Vania.

36. Pamflezistul

„Nici pe ăsta, că nu-mi dă niciun Ping!” – își continuă el silogismul.

37. Băsescul

38. Brad Dan

39. Nedumeritul

40. Plano 10

„De ce-or fi doar patruzeci? … – se miră Vania. Scrise la search „patruzeci de bloggeri” și nu mică îi fu mirarea să afle că azi creștinii sărbătoresc 40 de Mucenici. „O fi vreo legătură” – își zise și se apucă să numere banii.

(Va urma)

Ștafetă sau … ce?

Foto: Alice Drogoreanu

Ca o demnă reprezentată a stirpei mele, am fost curioasă să aflu cine a inventat acest nou gen de linkuire. Din link în link am ajuns la geniul inovator. Reguli, că fără reguli am fi într-un haos sterp – și asta o spune cineva care nu crede în reguli:

1. Scrii o scurtă parodie a unui blog (sau a doua bloguri, sau trei).
2. Menţionezi în postul tău – cu link spre postul pe care îl citeşti acum – că participi la ştafetă.
3. Îl înştiinţezi şi pe cel parodiat: îi scrii o scrisoare pe hârtie, o pui în plic şi te duci până la poştă, cumperi timbru, scrii adresa cu pixul şi pui plicul la cutia poştală. Exact, glumeam. Îl anunţi prin mail cu link, commenturi cu link pe blogul lui, vezi tu.
4. Bloggerul parodiat / Pricepe ca ştafeta a luat.

În general, ideile pentru postările de a doua zi îmi vin după-amiaza. De obicei, scriu febril în minte fraze meșteșugite pe care a doua zi constat că nu mi le mai amintesc, așa că trebuie să încropesc din iluzia că-mi amintesc. Am scris astfel epopei, discursuri devastatoare, romane și eseuri, editoriale și teorii filozofice. Norocul contemporanilor constă în faptul că Dumnezeu este o entitate cu mult umor, astfel că, lângă uriașele calități pe care n-o să îndrăzniți să le negați a pus o doză considerabilă de lene, energie autogenerabilă și multă ironie – astfel că mă prind repede c-am luat-o razna și mă întorc senină în matca mea originală. În semimuțenie și nepăsare. În acel: „n-are niciun rost” sau, mai bine „mai vedem mâine”.

În timp ce detectivii construiau supoziții logice, sau mai bine-zis hazardate, despre cele 15 cuțite înfipte în trupul unei romanciere imobilizată acum în spital  și presupuneau că mobilul abominabilei fapte este situarea pe o poziție fruntașă-n Zelist, două eleve s-au încăierat și s-au bătut pe viață și pe moarte pentru un … penar (o fi conținând prafuri ilicite?). Cum știrile de presă care făceau până acum cote infernale de trafic celor care reușeau să le obțină pe surse nu mai aduceau cuvenitele bonificații în topuri pentru că ziarele aproape dispăruseră cu desăvârșire, unii, mai inventivi, au căutat o modalitate nouă de a atrage cititorii. Unii au ales să posteze o imagine video de pe youtube însoțită de o caricatură, secondate de 17 linkuri, alții, să ne ademenească și să ne seducă prin intermediul parfumurilor și a unor tablouri absolut uluitoare.

Întreaga blogosferă are un aer primăvăratec și ușor frivol, astfel că nu știi de ce să te lași îmbătat mai întâi: de duioșie și tandrețe sau de dulceața mierii  unui crochiu de proză,

Mai bine te autoexilezi pe Sifnos, fără  laptop, fără telefon, fără internet, doar cu bucuria de a privi, mirosi, asculta. Nu poți rămâne acolo mai mult de trei zile, pentru că se instalează sevrajul. Și, neavând informații despre ce se mai întâmplă în Zelist, cine ce a mai scris, cine pe cine a mai scos din blogroll, poate apărea neîncrederea și gelozia.

Astfel, stând izolat și fără surse de informare, mintea începe să construiască ipoteze fantasmagorice din cele mai stranii. Poți să-ți imaginezi că Gerilă are un frate geamăn absolut necunoscut, să te gândești că există oameni care se bucură de viață, de viața reală, cea de toate zilele fără să știe că există bloguri și să fie frustrați că nu-s celebri precum X sau Y… Care-și bagă puncte în Zelist fără să … fără să.

Și, după ce-ai colindat prin istoria îndepărtată și recentă urmărind același principiu vechi de când lumea conform căruia sclavia nu s-a abolit decât formal, ai revăzut cu mintea oamenii dragi, te duci pe țărm și dezlegi luntrea, fluieri după luntrașul care-i dispărut prin cine știe ce peșteră, îi pui un ban de argint în palmă și el te întoarce, trăgând de vâsle și privindu-te din timp în timp cu o curiozitate nedisimulată, la civilizația al cărei rob ești.

Cu degete febrile, deschizi laptopul, conectezi cablurile trăgând de ele ca un apucat, setezi conexiunea de internet, și ești fericit! Ești conectat prin unde nevăzute cu oceanul informației. Aprinzi o țigare, tragi cu sete un fum – n-ai mai fumat de trei zile – și clickui să vezi ce-a mai scris cutare despre care-ți place cum scrie și e primul pe care-l citești în fiecare zi, ce felie literară ingenuă și proaspătă a mai tăiat din peretele imaginației cutare, și ce stropi de culoare și lumină a mai surprins cutare.

Cauți apoi pe dexonline, ca să fii sigur, „ștafetă”, îți dai seama că ai compromis total postul dar e prea târziu și mintea ta e golită de idei, așa că îi dai Publicare…

Azi

Etichete

poem

Foto: Alex Mazilu

Azi voi fuma mai puțin.

Voi bea mai puțină cafea.

Nu voi spune prea multe cuvinte

Dacă voi binevoi a putea.

Voi privi în adânc, până unde se vede

Dincolo de foița subțire.

Corbului, îi voi pune apă

Într-o coajă de nucă

Si seminte de mei sau arțar.

Ție, care citești, îți spun

Că nectarul se face amar

Dacă te uiți la el cu privirea absentă.

Ieri am crezut că s-a terminat.

Și altă ieri am crezut deopotrivă.

Pasul e din ce în ce poticnit

Ochiul s-a întomnat,

Inima plutește-n derivă,

O stea îmi spune lucruri de neînțeles

Și nimic n-are gust.

Nu am uitat niciun vers

Din câte mi-ai spus.

Nu le pot însă scrie

Și cred că nu au, acum, niciun sens.

Ia-ți înapoi penele, semnele, foaia

Pe care-ai scris cine sunt.

Recomandări:

Cristian Lisandru

Geanina Lisandru

Litere Libere

Ziua nopții iguanei

Etichete

Aniversare, Caius, Dinar, Dragobete, Flavius, Onici

Sursa foto

Tot trăgând din sticlă și scotocind prin bloguri după muzică și pictură – așa îi spusese domnul plutonier-major Onici că se acumulează cultura – Caius nici nu băgă de seamă că noaptea înfășurase orașul într-o pânză cernită spartă ici și colo de o bufnitură, de scrâșnetul unor roți pe asfalt sau de lătratul îndepărtat al unui câine. Oarecum mirat de toate întâmplările zilei, le așeză în minte, în ordinea importanței. N-o să mai spele closete la Dinar și n-o să mai fie nici bătaia de joc și nici milogul „trupei”. Chiar dacă-l miștocăreau și-l umileau permanent, învățase multe lucruri utile de la ei. Și, într-un colț secret al inimii lui, știa că ei erau atât de cinici și de batjocoritori pentru că el îi întrecea în inocență – era curat la suflet ca un înger – ceea ce nu se putea spune despre niciunul dintre ei. Această concluzie a lui, secretă, nu-i dădea nicio clipă vreun sentiment de superioritate sau de mândrie. Pur și simplu așa era el și așa știa că va rămâne. Chiar să-l bată cu vergile sau să-l închidă-n closetul portocaliu și infect cu orele, el tot avea să-i ierte. Pentru că ei nu știau ce fac, nu știau că el nu pune la suflet asemenea renghiuri și tot prietenii lui dragi ca niște frați rămâneau. Mestecând asemenea gânduri, se gândi cum să sărbătorească prima lui zi la o slujbă în care, până acum, nu se întâmplase nimic deosebit.

„Ce-ar fi să-i invit aici și pe ei? … Să petrecem până dimineață. Nu cred că s-ar supăra patronul”. Zis și făcut. Scoase mobilul și caută în agendă litera „o”. La capătul celălalt, o voce somnoroasă și răgușită îi răspunse după un timp.

– Ce bă, n-ai somn? Ai neliniști metafizice și mă trezești pe mine în crucea nopții să-ți țin companie?

– Nu, domnu plutonier, n-am neliniști de care ziceți dumneavoastră, sunt la servici și mă gândeam că mai sunteți la Dinar cu prietenii și …

– Da’ de unde ai dedus tu că noi suntem stâlpi de cafenea, mă rog? Adică ce vrei să insinuezi? Că aș fi un bețiv declasat care stă noaptea prin cârciumi? – îl simți din ce în ce mai iritat pe Onici și aproape că-i venea să-i închidă telefonul.

– Nu, dar ziceam că ne-am putea aduna aici să …

– Asta-i cu totul altceva, dacă ne inviți… – deveni Onici ceva mai cooperant. Eu am plecat și i-am lăsat la Dinar, tot acolo or fi… Hai că-i sun și venim. Zici c-ai pregătit?

– Nu, dar …

– Păi cum ne inviți așa la masa goală? Ai serviciu, deci ești salariat. Pe cale de consecință, dacă vrei să sărbătorești ceva… Sau ne inviți să ne uităm la tine cum te zgâiești pe bloguri? Hai, mișcare!… Să găsim așa: … pateuri cu ciuperci, caviar – dar nu din ăla din cutie de tablă, salată de ton, pâté de Foie Gras,  și vezi că lui Vania nu-i place berea filtrată. Iar mie nu-mi place cognacul rece! În 20 de minute să fii pregătit! Invită-l și pe Flavius, vezi că e ziua lui, mai vine și cu el o ruladă din piept de curcan și niște Camembert – sună-l și dă-i sugestia! … – mai zise Onici și tranc! telefonul rămase mut.

Pus în fața unui asemenea alternative, Caius rămase pironit câteva minute scotocind prin minte cum să facă rost de bani pentru a comanda un asemenea meniu și mai ales de unde să găsească el asemenea delicatese. Își blestemă, în minte, proasta inspirație de a-l fi sunat pe Onici și, în general, toate proastele lui inspirații. Își aminti că Onici îi spusese ceva de Flavius… Îi dădu buzz lui Teo și-i ceru cu tupeu ID-ul lui Flavius. Acesta, nu se știe de ce, i-l scrise. Îl introduse în lista lui și, după ce se gândi câteva secunde scrise:

„Caius67: Salut! Probabil ești la chef, nu pe mess.

BUZZ!

Dar țin să-ți urez La mulți ani fericiți cu sănătate și bucurii!”

Într-o stare de prostrație, se uita în gol în monitor și își imagina ce-i va păți pielea când vor apărea amicii lui. Oricât ar fi scotocit în minte, nu dădea peste nicio soluție practică. Să fure bani din casa de marcat nu se punea problema; nu-i stătea în fire așa ceva și-apoi, trebuia să-i predea dimineața. El n-avea nici lescaie iar de împrumutat la ora asta nici nu putea fi vorba, cine să-ți împrumute câteva sute de lei noi în miezul nopții? Și, înafară de prietenii aceștia ai lui boemi, nu prea cunoștea multă lume… Nu mică îi fu mirarea când ferestruica trasă în bară se aprinse:

”flavius_68: Nu, nu sunt la niciun chef. Mă uit și eu pe bloguri, poate-mi vine somnul.

Merci de urare. Dar tu ce faci la ora asta?”

„Caius67: Sunt la servici. N-ai vrea să sărbătorim ziua ta aici, la mine?” – se riscă el, în disperare de cauză.

flavius_68:  „Ar fi o idee… Chiar! Cine mai vine?”

„Caius67: Păi … vine așa, dintre fete: Alexandra,  Ada,  Ana, mai vine hobbitu, și Ionuțu a zis că vine, evident, Vania, și cu Onici, să-l întreb și pe …”

„flavius_68: Bine. Hai că vin. Îl chem și pe Alex, să facem și poze. Aduc ceva de mâncare?”

„Caius67: Dacă poți… Niște caviar acolo, niște Camembert, bere Chimay și coniac Courvoisier… ”

„Cine dracu m-a îmboldit să răspund? – se gândi Flavius încercând să-și dea seama de unde ar putea cumpăra toate produsele sugerate de Caius. Da, na!  Dacă vin și fetele… O fi deschis la Carrefour… Ia să mă uit pe bloguri, să văd dacă nu mai e aniversarea cuiva … așa, pe din două, mai …”- și scrise la search: aniversare bloggeri 24 feb.  Se lumină ca de- revelație.

„flavius_68: Bine. Hai că vin. Dă-mi adresa!”- scrise acesta și formă numărul Iguanei.

Caius îi scrise adresa, nemaiîncăpându-și în piele de fericire.

 

 

Pe Semenic

Etichete

basescu, Craiasa Zapezii, Dochia, jurnal de scriitor online, Lietaratura, Life, literatura, Mircea Geoana, Partia Goznuta, Prietenii Muntilor, PSD, relatari fanteziste, schi, Semenic, statui de gheata, Valentine s Day, viata asa cum e

Am urcat  în weekend pe o vreme de câine pe Semenic, să luăm feciorașul de la cursul de inițiere în tainele muntelui și schiatului.

Pe culme, îți tragi sufletul și îți faci curaj măsurând cam câtă energie îți trebuie să ajungi la cabana „Prietenilor Munților”.

Drept este c-aș fi stat și eu pe munte mai mult. Muntele mi-a fost întotdeauna drag și pentru că am crescut măsurându-mă și jinduind la Obcinele din zare.

Cum puterile mele fizice sunt mai mult decât limitate, singurul efort nepedepsit rămâne cel al imaginației. Practicând fantezia ca un domn al unui imperiu nesfârșit, pot să închipui orice, pot să mișc orice, pot însufleți și face să dispară. Acolo, pe creasta Semenicului, printr-o clipire de pleoape îngreunate de zăpadă, mijind ochii doar cât să zăresc unde pun următorul pas al bocancului, mi-a încolțit o idee năstrușnică.

Ca o zeitate atotputernică, am construit cu ochii și am aliniat pe șiruri compania pe care mi-aș fi dorit-o să fie acolo, să trăiască prin toți porii splendoarea, pericolul, nenumitul mister al muntelui înzăpezit. Fie ca să-i văd cum le clănțănesc dinții din pricina palelor șfichiuitoare de vânt amestecat cu o zăpadă ubicuă ce-ți intră în cele mai ascunse colțișoare. Fie ca și ei să se bucure și să înțeleagă trăind această experiență ce nu poate fi povestită.

Dintre crengile pomădate ale brazilor, iese în luminiș fluturându-și barba în care-s încâlcite frunze, bețigașe, flori uscate iar în valurile părului coliliu ce-i acoperă spatele și umerii țivlește înspăimântată o bufniță – o făptură pe care cu greu o recunosc. Cum stă în calea viforului, zăpada minusculă sparge clipocind spuma berii nefiltrate din cana de gheață pe care-o ține-n mână. Înainte să se transforme în stană de gheață, reușește să bâiguie abia audibil: ”Futu-i!”

De după un pâlc de brazi care par de la distanță compacți, sare în mijlocul pârtiei cu răcnet războinic, ținând în dreapta un paloș uriaș fluturând în vântul bezmetic, o alcătuire ce pare soldat roman după armură, coif și sandale.

”Nu i-o fi fiind frig, cu picioarele-n sandale romane?” mă zgribulesc de fiorul ce-mi traversează trupul ascuns precum miezul cepei în treizeci și trei de foi.

– Să construim o lume dreaptă și echitabilă! – strigă făptura războinică. Mircea, fă-te că nu mai candidezi, măi boule, tu-ți răscrucea și paștele mătii! – mai apucă să zică și rămâne împietrită, cu paloșul ridicat deasupra capului o superbă personificare a rebeliunii.

”Oare cine o fi?” – apuc să mă întreb și abia reușesc să mă dau la o parte din fața unei apariții impetuoase ce coboară pe schiurile închipuite din două săgeți uriașe cu vârfurile strâmbate în sus. ”Crin, Crin, ești cel mai velin!” strigă coborâtorul pe care îl zăresc prin trombele de zăpadă o clipă. ”Mai benign, măi, e o rimă înfundată…” – replic eu, în fular și mă scotocesc prin buzunare după mănuși; deja mi-au înghețat buricele degetelor.

Nu apuc să-mi împing bine mănușa pe mâna dreaptă și ceva moale, parfumat și pufos mă cuprinde și mă trântește-ntr-un troian. ”Chiar așa de nevolnică oi fi, și vântul mă doboară… Ar trebui să-l ascult pe …” – nu mai apuc să-mi duc gândul dojenitor până la capăt, un glas clinchetit ca un clopoțel mă întrerupe:

– Ceau! Ai zis că-mi scrii un mail și îmi spui ce anume îți place. Nu-ți reproșez nimic, doar îți reamintesc. E drept, atunci era toamnă. Dau din mâini și din picioare speriată să ies din troianul vorbitor. Când colo, dau cu ochii de o fată subțirică și mlădie, cu ochi galeși și zâmbet inimitabil.

– Tu ești Dochia? Aia … știi tu… Cu oile și cu Dacia – îngaim eu pierită și speriată că mreaja propriilor fantasme mi-a strâmbat mințile.

– Oi nu am, dar pot să fac un lănțișor din lână, uite, mi-ai dat o idee! Acum, de Mărțișor, din lână albă și roșie, aia roșie o vopsesc natural cu fiertură de coji de ceapă roșie … – sporovăiește entuziasmată făptura, în timp ce ochii mei se măresc direct proporțional cu entuziasmul ei. Și, mărțișorul, din boabe de căline scufundate-n…

– Da’ de ce din lână? Poți să faci și din gheață, dacă tot …

Nu apuc să-mi termin expozeul care are rostul de a-mi da răgazul necesar să scotocesc prin mintea mea înghețată ca să aflu cine-i ființa aceasta atât de colocvială, în timp ce-mi scrutez încruntată sinapsele, ea se și transformă într-un buchet uriaș de mărgăritărele parfumate. Parcă, de după ghiocurile mici, delicate, se zăresc doi ochi jucăuși și veseli.

”Of!!! Cine m-a pus să mă joc de-a Crăiasa Zăpezii?… Uite, am umplut pârtia de statui… Și te pomenești că mi s-a făcut și inima de gheață” mă bosumflu eu și mai fac câțiva pași căzniți, măsurând din ochi cât mai am de parcurs și căutând să aflu, cu toate simțurile, bătăile ritmate și năvalnice ale inimii proprii. Se aud și nu se aud. O iau la goană prin nămeți fără să mai urmez cărarea cu gândul că efortul va face inima să bată încât să o aud. Se aude doar șuierul vântului și un răcnet care cutremură zările: I hate Valentin’s Day! I love Ballantine’ Day! Every da-ay!!!

„I-auzi-l și pe Băsescu! A venit să otrăvească și aerul Semenicului! Bată-te piatra și mânia lui Hristos să te bată! ” – trresar gâfâind și simțind pulsul accelerându-se. „Unde naiba ești? Ă-ă-u-u-u-ă!!!…” – strig, în speranța să declanșez o avalanșă care să-l îngroape pe nemernic. „Stai că pot să-l încremenesc!” – îmi amintesc și mă întorc după sursa strigătului. Pe munte, ecourile sunt înșelătoare, astfel că nu reușesc să-l localizez.

”Și-o fi adus și farfuza… S-o nemurim pe farfuză… ia să vedem pe unde e…”

– Să n-o îngheți lângă mine că-mi strică gustul la Chimay, când s-o desprimăvăra! – răcnește statuia de sub poala pădurii, cea cu pletele încâlcite și înțesate de frunze.

– N-o mai căuta că-i la Gura Humorului – îmi șoptește o voce complice. Deja se dezgheață. Țâțele i s-au fleșcăit, burta i-a căzut… I se vede și celulita…

”Brrr! … Uecs!„ – alung cu o scuturătură imaginea diformă pe care mi-o și închipui. ”Și beizadela?” – nu-mi pot frâna curiozitatea. ”Elencu tatii…”

– A a rămas fără buze. I s-au scurs în noroi.

– Ce statui rele! … – mă gândesc și, ridicând ochii, îmi dau seama c-am ajuns în ușa cabanei. M-am jucat destul. Să revenim la realitate.

 

O zi din viața mea

Etichete

Alexei Mîșkin, binele si raul, casa bunicilor, Culture, Idiotul, James Joyce, jurnal de scriitor online, Life, literatura, Nastasia Filipovna, o zi traita in vis, Printl Miskin, relatari fanteziste, viata asa cum e, vis

Am primit ieri o leapșă. Deși nu agreez din cale-afară acest mod de a obliga pe cineva să scrie, iar atunci când am sarcini precise, mă simt datoare să le onorez, i-am dat curs. Și pentru că m-am gândit de multe ori la această temă literară.

Iarna e una firavă și capricioasă. Televizorul s-a lungit, s-a lățit, s-a curbat și se scălâmbăie isteric doar-doar i-om arunca vreo privire interesată. Filomela Pizdrinț, personajul meu căruia abia am reușit să-i arunc câteva tușe fugare, mă privește mustrătoare din oglinda furnirului. După ștraifurile de sticlă mată ale vitrinei, se zărește silueta curbată a unui bărbat. Stă atârnat pe marginea unui pat de infirmierie, căzut în propria neputință, cu toate oasele prelingându-se într-o nișă a destinului, într-o gaură căreia nu i se zărește fundul. Ridică bărbia și mă privește pieziș, preț de o miime de secundă, cu un reproș negru: ”Ai de gând să mă abandonezi aici, mult?” – mormăie și își reia poziția mută și ostilă. E Aristotel Pizdrinț. Știu cine e, eu l-am creat, în joacă. Când a început să se scrie singur, să se construiască și să devină din personaj o făptură semireală, m-am speriat. Nu am mai știut cine e stăpânul, cine pe cine scrie. Eu sunt cel ce scrie sau personajul e cel ce se scrie pe sine? Între orgoliu auctorial și frica de propriile fantasme, am închis personajele – am gândit eu – cu o mie de chei în străfundul nonexistenței. Aproape când să mă trezesc, când cred că intru în existența mea anostă, personajele îmi sar în față din cele mai neașteptate unghere. Sunt un Ivan Denisovici iar prețul libertății mele este această carte care mă așteptă scrisă undeva în rețeaua energetică a Universului, iar tot ce trebuie să fac este să o transcriu. Filomela vine noaptea în visele mele, îi zăresc silueta subțire, în cămașa de noapte albă de tifon, cu gulerul rotunjit și bordat de dantelă rozalie, stropită cu flori de mușețel cuminți. Stă cuminte, imobilă, la fel ca florile de pe cămașă. Mă privește rugătoare, cu un vag reproș senin, de după gardul de lemn al casei bunicilor mei. O casă căreia îi adulmec și acum în amintire mirosurile. Miros de nucă, de lapte fiert, de mușețel și iasomie. Mirosul florilor de cireș amețind văzduhul și aurind solzii de draniță de pe acoperiș și de pe casă. Dacă există un loc din univers unde m-aș putea odihni, unde toate zbaterile minții și voinței mele ar înceta, acela ar fi podul casei bunicilor mei. Din nefericire, acel pod minunat, mirosind a praf de soare, a stroh și a lemn înțelept și tăcut există doar în amintirile din visul meu, mereu același. În fiecare noapte adorm pentru că trebuie să ajung la casa bunicilor. Să mă apropii din capătul tolocii Jalcăului, s-o văd de departe strălucind în soare ca un palat de cleștar. Să pășesc ca pe aburi pe marginea drumului și speriind broscuțele care sar una câte una în șanțul de pe margine, ascunzându-se în lintița ce se leagănă peste apa verzuie. Să trec podețul din fața casei și să împing poarta din scânduri de lemn înnegrite de ploaie și scorojite de soare. Poarta scârțâie prelung de parcă ar face trecerea dintre două lumi. Dincolo de ea, mă așteaptă cireșul. E încremenit în înflorire de zeci de ani. Urc lespezile uriașe și ajung la ușă. Ușa miroase a soare și așteptare. Apăs pe coarba ce-mi întâmpină palma cu răceala ei de fier. Are, la extremitate, un cap de șarpe. De când mă știu, am evitat să-l ating, deși ușa s-ar deschide mai ușor, dacă aș apăsa pe bumbul cu un ochi imobil și viclean care mă țintește. Intru, podelele din coridor miros înțepător a gaz. Deasupra, oblonul de la pod e dat într-o parte și un turn de lumină albicioasă în care joacă miliarde de particule minuscule, coboară pieziș din lucarnă și se scurge într-o băltoacă blonzie pe podelele de lemn geluit. Pășesc în interiorul cilindrului de lumină, cu un vag sentiment de teamă amestecată cu certitudinea că aici, în acest loc sacru, nu mi se poate întâmpla nimic rău.

Brusc, timpul se dilată ca o gumă de mestecat pe care-o întinde un copil. Casa bunicilor a dispărut, turnul de lumină s-a închis. Sunt la mii de ani lumină de pământ. Sunt o particulă nenumită și tai cu o viteză ce nu poate fi descrisă, vagul întuneric din univers. Sunt o particulă cu un singur gând: acela de a-și păstra conștiința că există, trează.

Sunt Leopold Bloom și fiecare frântură a unei secunde se rotește ca un caleidoscop. Pe suprafața cilindrului se desfășoară viețile celor din jur, viețile altora, necunoscute, gesturi și vorbe pe care nu le-am auzit niciodată, chipuri pe care nu le cunosc. Și unele pe care le cunosc. Într-un colț, înveșmântat ca de bal, prințul Mîșkin îmi zâmbește complice. Zâmbetul lui îmi induce – nu știu de ce – o bruscă enervare. Dau un bobârnac caleidoscopului. O făptură care mi-e foarte dragă și pe care credeam c-o cunosc, stă pe un munte, al cincilea dintr-un șir de șapte. Îmbrăcat într-un strai alb strălucitor, ține în mâini două globuri de energie vibrantă. Unul este întunecat precum hăul cel negru, străbătut de vinișoare indigo, celălalt limpede, dintr-o pufoasă ceață lăptoasă, cu inserturi aurii. Mă întreabă din ochi pe care îl vreau. E în stare să mi-l ofere, îmi dau seama că nu glumește. Sunt îngrozită. ”Ce alegi?” – mă urmărește glasul, în auzul meu din vis. O rup la fugă cu o spaimă ce nu poate fi descrisă. Nimănui nu-i e ușor să aleagă. Nici măcar ca ipoteză. Atunci când ești pus în chiar fața faptului de a alege, oare ar trebui s-o faci? Înot prin apele somnului cu o disperare de moarte. Vreau să ajung cât mai repede la liman. Sfâșii pânzele, dărâm munți de pietroaie, mâinile și picioarele îmi sângereză. Inima mi s-a urcat în gât luând-o înaintea trupului greoi și inconștient. Sar din pat și dărâm ușile până la chiuvetă. Îmi cufund fața în apa din palme, de câteva ori. Mă ridic și arunc o privire buimacă în oglindă. În stânga și în dreapta mea, deasupra umerilor cam la un stat de palmă, oglinda ține în niște mâini imaginare, două globuri.

Cu sadism, livrez această leapșă companionilor mei de bloggereală, care mă trag afară de picioare din existența mea care se petrece 90% între vis și trezvie și mă obligă să scriu. Respectiv, fetei din începutul blogrollului, serioasă, cinică și vai! atât de romantică, în fond, războinicei atât de tinere și de neînfricate încât mi se face frică să mă gândesc la felul în care evoluează, îndeobște, revoluționarii,  Novicelui și inițiatului – în același timp -, cu nume predestinat, scriitorului de strajă la debutul zilelor agresive,  delicatei și excelentei observatoare care pare să plutească la suprafața realului,  expertei în PA-uri inaccesibile și transparente precum boabele de cleștar și reginei Ținutului Mărgelelor vii.

Nu i-ar strica nici Făpturicii un șfunc.

Stagiunea de iarnă (I)

Etichete

flacara violeta, Hyeronimus Bosch, jurnal de scriitor online, Life, literatura, politica, politica romaneasca, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, scena politica, viata asa cum e, viata ca teatru

 

Flacăra violetă

Într-o atmosferă demnă de Evul Mediu Întunecat, printre palele fumului de pucioasă ce ascund intermitent scena, putem zări chipurile transfigurate ale actorilor. Unul poartă în stern, în locul banalei inimi, între faldurile unei cape portocalii,  o flacără violet. Flacăra e dirijată de pasele magnetice ale unui sufleur situat călare pe un nor, undeva în plan secund. Flacăra când se întețește, când scade. În funcție de intensitatea flăcării, reacțiile medium-ului sunt fie violente, fie moi și dezlânate, aproape cataleptice.

Scena e împărțită pe mijloc de un geam uriaș de termopan, atât de curat încât e invizibil pentru ochiul profan. Geamul are, la nivelul scenei, o tăietură foarte mică. Pentru a trece dintr-o parte în alta a scenei, doritorii trebuie să se așeze mai întâi în patru labe, apoi să se lipească de scândură și, târându-se, să se strecoare prin fanta minusculă. Unii, mai greoi și mai agitați, cad în trapa care se deschide automat dacă actorul nu reușește să se strecoare prin gaură în baremul de timp afectat.

Intru în sala de spectacol și mă așez undeva în spate. Mă uit în jur. Cenușiul, găvanele goale din care s-a scurs și ultima speranță, suflete răvășite și triste, bătrâni gârboviți, cârpiți și peticiți, jigăriți și cu ochii lucioși, întreaga atmosferă e una inchizitorială și demnă de penelul lui Hyeronimus Bosch. Tineri apatici, pendulând de pe un picior pe altul și căutând din ochi un locșor mai în față în care să se scurgă rapid. Fețe pătrățoase și ochi porcini mișcându-se cu repeziciune în toate direcțiile. Doamne fanate, trecute de a doua tinerețe, strângându-și în jurul trupului dolofan șalul de lână al vreunei mătuși scăpătate. Mulțimea miroase puternic a transpirație stătută, a acru și a amoniac. A sărăcie, dezolare și singurătate. Deși, numeric, alcătuiește o mulțime, ea nu este o mulțime, nu acționează sinergic, nu are identitățile conectate. E un conglomerat eterogen de fețe, mâini, urechi, nasuri, piese de îmbrăcăminte, precum baloții din fâșii de cârpe multicolore pe care-i duceau camioanele, mai demult, la fabricile de buci.

Răsucesc capul și mă uit, panoramând, la ocupanții lojelor. Sunt în semiîntuneric și nu se poate descifra niciun chip, însă dintr-acolo vine o undă insinuantă de parfum. Ies din sală și dau ocol spre scara ce duce la balcoane. Doi indivizi înalți și bine legați mă opresc cu un gest scurt: ”-  Aveți bilet pentru lojă?” ”Nu, dar o caut pe doamna E … – improvizez eu pe loc – m-a invitat să discutăm un proiect. Sunt scriitor.” întăresc. Cei doi fac o grimasă ușor de decriptat la auzul cuvântului ”scriitor” și vorbesc în aparatele lor. ”Sărutmânușițili! – se prelinge lingușitor în microfon, unul dintre lungani. E o doamnă aici, scriitoare zice că e – apoi, acoperind emițătorul cu mâna, mă întreabă împingând bărbia înainte: Cum ai zis că te cheamă?”. Preț de o fracțiune de secundă mă gândesc dacă să-mi spun numele sau nu. Aleg să nu. Oricum, nu mă duc în loja duduii, vreau doar să văd cine-s personajele ce respiră complice în spațiul destinat VIP-urilor. Spun un nume cu sonoritate, lunganul reproduce în microfon și îmi face semn că pot să urc în spațiul exclusivist și, iată, interzis muritorilor de rând.

Urcă scara de stejar acoperită de o mochetă aurie cu crini albaștri stilizați cu mâinile în buzunare, fără să ating balustrada de sprijin. Înaintea deschizăturii acoperite cu faldurile unei catifele bătrâne și mâncate de molii, de culoare turcoaz, mă opresc și ascult încercând să disting în zumzetul vesel întretăiat de râsul potolit, gras, al bărbaților și de țimvălitul strident al glasurilor doamnelor. Ezit între a da faldurile într-o parte și a rămâne acolo, în incognito-ul meu confortabil și avantajos.

Five o’ clock

Etichete

Alice Drogoreanu, Alma Roberta Anastase, batistele lui Dinu Patriciu, Betsey Johnson, Blana de la Prada, Bulevardul Ferdinand din Constanta, Cannes, Cartarescu, ceas de 350 000 de euro, Christian Louboutin, Constantin Vacheron, conturile din Bahamas ale lui Basescu, Culture, Dan Voiculescu, Dino Ventura, Dinu Patriciu, Doctorul, Dottore, Expozitie fotografica, Gucci, Hayssam, Jazz Cafe expo foto, jurnal de scriitor online, jurnalisti, Life, literatura, negrul Jim, News, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, presa de scandal, Presedinta Camerei deputatilor, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Sergio Rossi, smoking, soiree, sponsorizari pentru campania electorala, Tom Sawyer, Ungaro, Valleverde, viata asa cum e

Foto: Alex Mazilu

(Anterioarele ”capitole”)

Pe bulevardul Ferdinand, în fața clubului de jazz, oprește limuzină după limuzină. Majordomi îmbrăcați în tunici cu fireturi, înmănușați elegant, deschid portierele la capătul covorului roșu. În toalete de gală, coboară din mașini vipurile lumii noastre și se înșiruie la intrarea în club, făcând semne drăgăstoase către camerele de filmat aflate după cordonul de jandarmi.

– Aia cine-i? întreabă un jurnalist grizonat, cu ochelari cu rame invizibile.

– Care bă, blonda? Aia-i Nuți, ce naiba, nu mai vezi? îi răspunse un altul, deșirat și acneic.

– Nu, mă. Aia ca un cârnat strangulat. Ia uite-o ce duluri are! Și-a mai pus și rochia aia strâmtă, pațachina!

– Alma? Aia-i Președinta Camerei.

– Președinta Cămării, poate vrei să zici! Întuflecă din pricina stressului funcției. Ia uite-o cât e de dolofană! Și ce prezenvativ de piersică sintetică și-a tras pe ea!

– Termină, nu fi … Uite-l și pe Dinu! Ooo! Excelență!.. Ce faceți? Ați venit la expoziție?! strigă el către personajul ce pășea larg spre intrare.

– Mă întâlnesc cu niște amici, să bem o cafea. Pe Felix nu l-ai văzut? se îndreptă, colocvial, impozanta făptură către ziaristul deșirat, dând în laturi blana de la Prada și vădind un smoking violet. În buzunarul de la piept, nelipsita batistă fistichie, așezată cu o neglijență studiată. Cu un gest teatral, ivi încheietura mâinii de sub haină și lăsă pentru câteva secunde vederii tuturor un ceas superb, Constantin Vacheron.

Blitz-urile nu încetau să scânteie în înserarea răcoroasă. Aerul devenise vibrant și concret, ai fi putut să-l tai în felii, dacă te-ai fi gândit. Totul mirosea a parfum, veselie, lipsă de griji, strălucire și nonșalanță.

Pe trotuar își fac apariția patru creaturi jerpelite, în contrast pregnant cu atmosfera generală. Dau să pășească pe covorul roșu, însă doi dintre majordomi îi oprescu gest ferm.

– Dumneavoastră? Unde mergeți? Aici e o manifestare culturală de marcă! Nu puteți intra în halul ăsta!

– Este invitații! răspunse Jim, scotocindu-se în buzunarele jachetei murdare și sfâșiate. Unde am pus la el?… căută nedumerit și în buzunarele adânci până la genunchi ale patalonilor. Poftește! îi băgă el sub nas majordomului celui obraznic o hârtie mototolită de 5 dolari.

– Cred că glumiți, domnu’…

– Hayssam este la mine! Eu pretin cu Dottore! Facut la el donație la campanie mult euro, metru cubic de euro!

– Hayssam! se întoarse Dinu cu jumătate de trup. Ce faci, dom’le? Ce-i cu tine în halul ăsta? îi privi el circumspect.

– Văzut, bre valah puțit! Eu estem bretin la conașul! îl dădu la o parte cu dosul mâinii pe majordom și înaintă. Conu Dinucu… stai sa spuneam. Eu blecat cu balon zburator la egzpediția. Subt acoperit, Negrul Jim, de la roman american. Asta, neghiob mic si cocoșat, care facut figura si bagat la mine la bușcaria, vrut facem adentat. Venit cu șoarece atacat balon și venit fluture de la Gardaresgu și salvat  la ele.

– Băi, ești incoerent rău! Cum să faci un atentat cu șoareci? Șoarecii nu-s zburători! Termină cu prostiile! Delirezi, mon cher!

– Asta nu înțelege, zise dolofanul bărbos, întorcându-se către publicul care se distra răstălmăcind, trunchiind și transmițând informații distorsionate către cei care nu aveau acces direct la discuție. Eu drimit scrisoare. Voi nu pricepe la mine ce vrut să spunem. Îl luă pe Dinu de încheietura cotului și făcu gestul de a-l însoți înăuntru.

– Și cu noi cum rămâne? țipă înalt tânărul cu ochelari, rămas cu companionii lui pe trotuar.

– Voi vine cu vluture. El duce la voi în egzboziția, le aruncă Hayssam, vădit ironic, peste umăr.

– De fapt, noi nici nu vrem să mergem la expoziție… se replie tânărul. Noi vrem să navigăm pe canalele Deltei, acum că pică expediția în balon… Sau mergem pe mare… Tu ce zici, Huck?

– Mi-e frică de mare. Hai mai bine să studiem underground-ul orașului… Să coborâm în tenebrele lui! interveni Tom Sawyer, cu entuziasm.

Șirul de mașini uluitoare continua să oprească și să verse pe mocheta roșie, bridată pe margini cu auriu, toalete și accesorii pe care le poți vedea doar la Cannes. Murmurul general anunța o seară plină de magie. Nevăzut de nimeni, un șoricel cât o brichetă se strecură printre tocurile Christian Louboutin, Valleverde, Betsey Johnson, Gucci, Dino Ventura, Sergio Rossi, Ungaro și, cățărându-se prin blana ale cărei poale ajungeau la covor, se strecură în batista lui Dinu.

Expoziția

Etichete

Adc blog, Alice Drogoreanu, blogging, cell61, citgrup, concursul Superblog 2009, Constanta, Culture, Doctorul, Dottore, Elena Udrea, expozitie de fotografie, expozitie de fotografii, Fawrr, FSB, Gheorghe Flutur, Hayssam, Huck, in cautarea blogului pierdut, Ioan Usca, Jazz Cafe expo foto, Jim, jurnal de scriitor online, KGB FSB, land of choice, laptop Assus, Life, literatura, literatura fantasy, mogulii, negrul Jim, News, Oana Stoica Mujea, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, Radu Mazare, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Rusia, scrisorile lui hayssam, soricelul Traian, Tenebre, Tom Sawyer, Toshiba, Traian Basescu, viata asa cum e, vineri 27 noiembrie ora 16

(Ce s-a petrecut înainte de asta)

În vis, căderea în gol accelerează pulsul și produce în corpul celui care visează o încordare teribilă. Toate tendoanele se cabrează, nervii devin alerți, plămânii se simt depășiți, sistemele intră în degringoladă. Traian căzu preț de câteva secunde care în vis durară secole.

Se izbi de un corp mare, moale și pufos care atenuă șocul impactului. Căzuse pe un balon zburător. Fâșiile multicolore din care era alcătuită perna rotundă se rotiră ca un caleidoscop.

– Ce se-ntâmplă, frate?! Căzu o piatră din cer? strigă Huck, scoțându-și pentru o clipă trabucul din gură.

– Îmi căzu mie netul, aia se-ntâmplă… îi răspunse un domnișor cam palid ce nu părea să vadă soarele prea des, parcă întremat de aerul rece al înălțimilor cutreierate. Stai să restartez… adăugă el, meșterind ceva pe laptopul Assus EeePC 1101HA SeaShell, pe care-l ținea în brațe.

– Și, așa zdroncăne când îți cade? Mai bine-ți luai un Toshiba de la magazinul ăsta online … Cu 1000 de roni, te făceai om. Așa, umbli cu droanga aia după tine. Îmi mai faci și emoții… Să-mi strici gustul la Havanna asta.  Ai mai dat și o căruță de bani pe el, cred!

– N-am dat niciun ban! L-am câștigat la Concursul Superblog! Niște bani am primit, vrei să spui. Ca preț al moralității mele… Și nu mă mai freca la icre că, uite, nu mai merge nici wirelless-ul!

– Dacă-ți luai Toshiba de la ….

– Da’ lasă-mă naibii în pace! Tu nu vezi că sunt nervos?

– Și tu ești nervos, tinere? rosti o voce răgușită, de sub o prelată ce acoperea o moviliță de cartofi.  Da eu ce să mai zic?

– Da tu cine dracu ești? Cartofi vorbitori, auzi! Doamne apără și păzește!  Dacă stau atâta conectat! … Am început să halucinez! Și acuma mai trebuie s-o consolez și pe Angela… Să vorbesc cu Fawrr, am văzut că se pricepe la din astea… ”Eu ce să-i fac?… Să-i dau niște bani se meargă la mall să facă shopingg. Eu cu blogging-ul, ea cu shopingg-ul”, zâmbi tânărul unui gând numai de el știut.

– Nu e niciun cartof vorbitor, dragă. E un șoarece. A aterizat în balonul nostru, clarifică lucrurile Tom, cu aerul lui atoateștiutor, specific expaților.

– Zis și eu la domnu’ tinar!… Dottore! Uită la mine! Vede?!… Ce face?… Cum prefăcut în el la șoarece? Cine făcut așa civa? FeSeBe făcut? Groaznică estem! se impacientă și Jim, mai mult arab decât negru. Eu plecat ca un domn este, la aieroport și dottore face șoarice… Uecs! Scârbos este! Aduc sărăcie însemnat! Aruncat peste bord! Ajutaaaam la noi! Allaaah, ajută la mine scapat de șoarice! imploră Jim, aruncându-se pe podeaua nacelei.

– Ce-ai bre, că nu-i decât un prăpădit de șoricel!? Ce te-nspămânți așa? E un balaur? Uite, eu îl iau de coadă, mie nu mi-e frică de el, se arătă viteaz Tom Sawyer.

– Nu pune mâna pe maus! Îmi strici setările! Abia am reușit să restabilesc conexiunea! urlă tânărul năvălind peste Tom și dezechilibrând nacela.

Balonul începu să coboare cu o viteză amețitoare. Protagoniști scenei, pironiți, fără să înțeleagă ce se întâmplă, schimbau priviri înfricoșate.

– Trebuie să te repezi tu ca disperatul! își pierdu sărita Tom cel imperturbabil și se răsti la tinerelul care-și pierduse ochelarii din cauza hâțânării vehicolului zburător. Jim, aruncă dracului cartofii ăia! Să  oprim prăbușirea!

– Eu, Jim sub acoperit, zâmbi colegul lor de aventură. Este Yassim acoperit și este Hayssam, cum eu suntem. Astă poate antentat cum făcut. Dottore spețial venit să facut atentat la mine! Urăște la mine deconspirat dottore. Eu zis omorât la el, dar ele … Eu nu arunce cartofii, nu este ce să mâncat. Ajunge ca Cell, la Rusia cazut, ce manânci? Murit de foame, bătut militari ruși, murit??? Conexiune nexam este, nimic colega, zice că nu cunoaște la mine, eu Hayssam. Arunci laptop, nu merge conexiune, doi kilogram face! se repezi Jim la tânărul care apucase strâns de laptop și se așezase deja cu sternul pe el, apărându-l.

– Te-aruncăm pe tine că și-așa ești cel mai gras dintre noi! răcni și Huck și se repezi să-l placheze ca la rugby, la glezne, și să-l aburce peste marginea nacelei.

În timp ce învălmășeala generală de deasupra laptopului prețios punea în pericol real stabilitatea balonului ce cobora vertiginos spre pământ, un fluture uriaș, cu aripi străvezii de un verde strident și cu trup solzos de caiman, prinse între labele-i ca niște rădăcini de arbori, otgoanele de care era legată nacela.

– Șefu!… Trăiți! Am auzit că aveți probleme! Am venit! Am zburat! Am zburat într-o clipită! Vă salvez acușica! Îi salvez și pe ăștia? Șefu! Ordonați, vă rog! rosti fluturele cel grăsun și păros, fluturându-și antenele clăpăuge.

– Salvează-te pe tine, sacadă șoricelul, lingându-și lăbuțele. Auzi, nu știi pe cineva care poate face o vrajă, să mă preschimbe înapoi în Traian? Că m-am săturat de aventură!… rosti acesta, mai mult în scârbă.

– Ba da! Șefu! Să trăiți! Este o șămăniță! Acum a plecat în sud-est, se bâlbâi Fluturele, uitându-se pe navigatorul GPS pe care-l avea prins la încheietura labei stângi din față.

– Atunci, hai să mergem la ea! se însufleți plin de speranță, eliberând aerul din piept, șoricelul cel șpanchiu.

– Și cu ăștia ce facem șefu? Ce dispuneți? Să trăiți!

– Îi luăm și pe ei. Dacă nu cădeam de la nemțălăul ăla din cutie pe balonul lu’ fraierii ăștia, aș fi murit!

– Cum să muriți?! Șefu! Dumneavoastră sunteți nemuritor!!… Trăiți! ripostă, scurgându-se prin aer de umilință, Fluturele, plecându-și capul și fluturând din aripile cleioase ca mătreața-broaștei de pe iaz. Uitați! Am ajuns! strigă el fericit și lăsând nacela ușor, într-un ogor plin de mazăre.

– Și noi ce facem aici? întrebă tânărul blogger, ce-și recuperase ochelarii și și-i potrivea pe nas uitându-se la ciudatele animale și insecte vorbitoare.

– Cum ce facem? Mergem la Expoziție! Uite și afișul! remarcă șoricelul, uitându-se în zare la un panou uriaș cât cele puse de ministressa preferată, cele  cu Land of Choice.

Şi, după ce v-aţi înseninat sufletul, intraţi puţin aici să vedeţi cât e de „groasă”. Vă ziceam mâine, dar m-a luat cu leşin de la stomac…

O întâmplare inexplicabilă

Etichete

antena1, antena2, Antena3, Gore, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulul, motanul Felix, povestiri de la Zorro, relatari fanteziste, România trezeşte-te!, Traian, viata asa cum e, Woland

În situații extreme, ați observat desigur că oamenii au reacții neașteptate. O forță uriașă irumpe de undeva din interiorul lor nebănuit și ei devin capabili de gesturi de care altfel, în măcinișul de toată ziua, n-ar fi în stare.

Cu călușul improvizat în gură, lui Traian îi explodă în cap ca o jerbă de raze gândul că, dacă nu reacționează acum, nu va mai fi niciodată întreg. Cu o forță uriașă de care el însuși se miră, se arcui și-l proiectă pe Gore care avea de trei ori greutatea lui în zidul din spatele lor. Gore, amețit și surprins, se clătină și îl privi mut de uimire scoțând din gâtlejul comprimat doar șuierături. Pentru a-și desăvârși triumful, Traian făcu imprudența de a-i sări în spinare, agâțându-se cu brațele după grumaz.

Succesiunea evenimentelor s-a derulat foarte rapid, în nici 30 de secunde de la montarea călușului, Traian era călare pe Gore. Deținuții ceilalți rămăseseră încremeniți și muți de uimire cu apa și dârele de săpun șiroindu-le ca de pe niște statui; nu se auzea decât peria apei frecându-se de trupurile goale, de pardoseala de ciment și tocindu-se de pereții uzi.

Gore, cu Traian în spinare, parcă își recăpătă  deodată întreaga lui putere de bivol. Se precipită trei pași cu capul înainte, se opri și apoi se dădu brusc înapoi izbindu-se cu trupul lui Traian de perete. Se auzi un icnet scurt și o troznitură. Traian alunecă precum un guler de blană de la gâtul unei femei, prelingându-se pe lângă zid. Gore se întoarse ca un arc și se aplecă să-l ridice. Ochii înroșiți de apa fierbinte nu lăsau nicio tăgadă asupra intenției lui adevărate.

În acel moment, jetul de apă se retrase brusc, parcă plecând înapoi în orificiile din țevi. Încăperile din închisorile vechi – majoritatea, vile majestuoase ale unor nobili din alt veac, a căror destinație a fost schimbată de evoluția istoriei – sunt înalte și au, la jumătate de metru de tavan, un prichici. Odată cu oprirea bruscă a jetului de apă în cadrul geamlâcului mic și zăbrelit apăru un motan uriaș, gri, cu niște strălucitori ochi albaștri. Motanul scoase un miorlăit înfricoșător și, dintr-un salt, își înfipse ghearele în spinarea lui Gore. Uriașul urlă și el de parcă o ustensilă meșteșugită i-ar fi smuls vintrele și se trase înapoi ghemuindu-se în colțul opus al camerei, cu ochii măriți de groază și gata să izbucnească în plâns.

Motanul se urcase înapoi pe prichici și, cu mișcări molcome, își linse pe rând cele două lăbuțe. Deținuții se uitau perplecși la el, neîndrăznind să schițeze vreun gest. Doar globii oculari se mișcau înspre ușă, sperând să prindă mișcarea ivărului de la ușă pe unde s-o poată zbughi.

– Traiane! glăsui motanul cu tonalitate viguroasă baritonală și brusc tot părul de pe suflarea omenească  aflată în camera dușurilor se ridică parcă electrizat de-o baghetă fermecată. Ridicați-l vă rog, pe Traian! li se adresă apoi înmărmuriților privindu-i cu ochii lui albaștri, curați.

Doi dintre ei se frânseră din nemișcare și se apropiară de Traian. Unul dintre ei se aplecă și-și lipi urechea de stern. Ridică apoi capul și încuviință din el, adică: ”bate”. Din piepturile tuturor ieși aerul ținut acolo, cu șuier. Cei doi îl scuturară, al treilea, Franzelă, se apropie de chiuvetă și răsuci robinetul de apă rece. Se duse până la băncuța de lemn și luă un prosop, îl înmuie bine cu apă rece și veni să îi tamponeze fruntea lui Traian. Acesta gemu, strânse de câteva ori din pleoape și deschise ochii liniștit.

– Am murit? reuși el să șoptească.

– Ce-a spus? se interesă motanul, cu un aer profesional.

– Nu n-a murit răspunse, deconcertat, amândurora, Franzelă.

– Sunteți … ăăă … domnul Woland? Cel din … știți dumneavoastră … Maestrul și Margareta, știți … romanul lui Mihail Bulgakov? îndrăzni unul dintre deținuți, transpirând tot de emoție, să-l întrebe, cu un aer rugător care aștepta confirmare, pe motanul care-i privea dominator de pe prichici.

– Nu, bă … e Felix. Felix Motanul, rosti, abia inteligibil, cu voce pierită, Traian.

Și, ridicându-se în capul oaselor și împingând bărbia înainte, se adresă motanului:

– Ce vrei? De ce m-ai salvat? Mai bine mă lăsai să mor.

– Ești prost? se foi motanul pocnind din coadă. Și eu de unde aflu conturile tale din Canare dacă ești mort? Hai, scrie-le aici, porunci acesta, aruncându-i o agendă minusculă cu coperți de vinilin albastru și un căpețel de creion chimic. Vezi să nu greșești, că mai am drum pe-aici, adăugă, ridicând amenințător o sprânceană. Am adus și trupa, în documentare. Poate le arăt niște imagini cu experiențele tale la duș… adăugă el și scoase de nu știu unde o casetă video pe care o bătu de laba stângă ținând-o cu dreapta.

– Dar nu s-a întâmplat nimic! răcni Traian. Doar ne-am bătut!

– Nu-i nimic, se poate întâmpla de-acum! zâmbi motanul trecându-și laba peste mustăți. Gore! tună el. Uite, putem să facem și-un ”direct” i se adresă din nou lui Traian, privindu-l amenințător cu ochii lui hipnotici. Și flutură, scoasă de nu se știe unde, o cameră de filmat cu beculețul roșu aprins și o antenă pe care o montă tacticos între gratii.

– Bine, bine! Bine! Ți le scriu acum. Dar să mă lași în pace!

Și, într-adevăr, scrise repede câteva semne pe fila deschisă.

– Asta depinde numai de tine… mai spuse motanul parcă adresându-se altcuiva. Apoi, cu un salt, înhăță agenda din mâna lui Traian și se făcu nevăzut de parcă niciodată nu ar fi fost acolo.

Cu toții se îndreptară cu umerii îndoiți spre băncuțe să-și îmbrace schimburile, într-o tăcere desăvârșită.

În documentare

Etichete

Adrian Nastase, comisia prezidentiala, dosarul Flota, Gherla, inchisoare, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, News, Photography, politica, politics, prison, puscariasi, Raportul de condamnare a comunismului, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e, Vladimir Tismaneanu

(continuarea primei părți )

La poarta penitenciarului tropotesc  din bocancii cu talpă groasă câțiva tineri cu fețele îmbujorate de frig. Unii, cu microfoanele în mâini, alții cu telefoane mobile cu reportofon și cameră – din cele de ultimă generație -, mai în spate doi bărbați bine zidiți, cu camerele de filmat pe umăr. Liderul grupului eterogen era un ins între două vârste, nu prea înalt, astenic, lățoș și cu ochelari. Era însoțit de o doamnă trupeșă, foarte volubilă cu chipul emaciat de băutura pe care se vede că este obișnuită să o îngurgiteze cu regularitate.

– Volodea, zi-i că a vorbit șeful meu cu comandantul, să nu ne frece el să ne țină la ușă, rosti trupeșa, cu buzele-i subțiri ca două râme țuguindu-se, plină de importanță.

Cel apelat, Volodea, reproduse cu unele omisiuni gardianului de la poartă cuvintele companioanei.

– De unde ați zis că sunteți? insistă ofițerul de pază cu receptorul sprijinit între umăr și tâmplă și cu degetele mâinii drepte pregătite să tasteze pe claviatura telefonului.

– Comisia de Elaborare a Raportului pentru Condamnarea Dictaturii Incipiente, rosti, prețios, domnul astenic împingându-și ochelarii cu arătătorul. Știți, noi am condamnat și Convenția,  am publicat o carte de interviuri cu domnul Președinte și am condamnat și Comunismul, mai adăugă lățosul cu emfază.

Gardianul îl privi cu ochii măriți și mormăi ca pentru el: ”Condamnarea p…ii! Era mai bine pe vremea comuniștilor, nu veneau tot felul de pițiflenderi să te f….. la cap cu respectarea drepturilor omului aflat în detenție și vrăjeli din astea. Capitalism de căcat! Dictatura nesimțiților și-a șmecherilor!”

– Să trăiți domnu comandant! Sunt agent-șef Omicron! Permiteți să raportez! Am aici, la poartă, un grup … Cum ați zis că vă zice? se întoarse el spre cei doi acoperind microfonul telefonului cu palma căuș – care declară că au avizul dumneavoastră să viziteze…

– A sunat șeful meu și a vorbit cu el! țipă isteric, bruneta cea trupeșă.

– Deci așa? continuă gardianul fără s-o bage-n seamă pe umflată. Sunt 12 cu toții. Treisprezece cu asta care pare șeful lor. Fără camere de filmat? Una singură. Să trăiți. Am înțeles. Să trăiți.

– Deci…, se întoarse gardianul spre grupul care fremăta. O sigură cameră de filmat. Nu vă răzlețiți de grup,  rămâneți împreună. Nu dați curs cererilor deținuților și nu vă apropiați prea mult de ei fără avizul colegului meu,  agentul Cotârneață, care o să vă conducă.

– Și noi de unde luăm imagini? rosti una dintre tinere lăsându-și buza inferioară în jos și făcând botic. Nu puteți să ne lăsați fără imagine! Vă rugăm frumos! Vă facem un interviu! O să vă vadă toată țara la televizor, insistă o bruneta subțire ca o trestie, cu ochi migdalați și negri.

Agentul, mai-mai că s-ar fi lăsat înduplecat. Parcă o văzu pe soacră-sa înfundată în fotoliul din sufragerie unde-și făcea veacul, învelită în șalurile ei rărite de-atâta purtat, ducându-și mâna la gură și holbându-și ochii a uimire. Și vecinii de la bloc, măgarii ăia care se dau intelectuali deși sunt niște prăpădiți … și Măgduța… mai ales Măgduța… Cu gândul la chipul dulce al Măgduței și la ochii ei umezi de care-i amintea reporterița asta din fața lui, simți că voința i se năruie, se îmbună și dădu din mână.

– Bine. Nu știu cum faceți, să nu vadă comandantul două camere! Atâta vă spun!

– Că și-ăla la care-am venit să-l filmăm, nici ăla nu voia să vadă două camere și uite unde-a ajuns! rosti, sarcastic, un tânăr înăltuț cu fața smeadă.

– Deci, când vă duceți la comandant, o singură cameră! S-a-nțeles?!

– S-a-nțeles! S-a-nțeles! strigară tinerii și se buluciră pe poartă în curte.

– Hei!!! Hei! Unde-ați zbughit-o?! Și interviul meu?

– La final! La concluzii! … rosti unul dintre cameramani.

– Doară tot pe-aici ieșiți! rânji gardianul.

– Sper că n-ai de gând să-i iei interviu lu ăsta… spuse către bruneta care alerga cu microfonul în mână, cineva din grup.

– Ei , da ce? Mă doare sa pun camera  și microfonul pe ”of”? răspunse cineva și chicotiră  cu toții.

(va urma)