Fenomenul „Piaţa Universităţii – 2012”

Etichete

"plancarde", basescu despre societatea civila, basescu nu e dictator, discursul presedintelui, guvernul poc, interventia cu romanii, intoarcerea la popor, societatea civila de proasta calitate, societateacivila de buna calitate

Foto: Piaţa Universităţii

Protestele au scăzut în intensitate. În primul rând, din pricina condiţiilor meteo. Puterea a mizat pe diluarea furiei iniţiale provocate de agresiunea verbală şi instituţională asupra lui Raed Arafat şi i-a administrat mulţimii furioase câteva sedative: 1.) retragerea proiectului de Lege a Sănătăţii din dezbaterea publică de pe site-ul ministerului dar nu şi de pe site-ul preşedinţiei, 2.) întoarcerea lui Raed Arafat la Ministerul Sănătăţii, 3.) demiterea lui Teodor Baconschi din fruntea Ministerului Afacerilor Externe.

Preşedintele României, Traian Băsescu, a folosit prilejul ceremoniei de învestire a  lui Cristian Diaconescu pentru a încerca marea cu degetul. Acesta a fost scopul real al tiradei împotriva lui Iliescu care îi cerea „preşedintelui să răspundă aproape de pe masa de operaţie”. Discursul de la Cotroceni n-a fost deloc o efuziune şi-o rătăcire spontană. Imprecaţiile au avut chiar rolul de a încerca o nouă manipulare, de a stârni din tenebrele mentalului colectiv stihiile antirusismului şi antisecurismului. Preşedintele a aflat în aceiaşi seară că nu aceasta e calea, că delirul lui controlat nu şi-a atins obiectivele, că nu mai zgândăre pe nimeni cu fluturarea de fantoşe kaghebiste, cu ameninţări voroniniste şi nici cu eventualele manevre oculte ale unui om aflat într-o etate respectabilă. Ba chiar a aflat că s-a făcut de tot penibilul. Nici măcar „societatea civilă de bună calitate” nu a intervenit să-l susţină, neriscând să se umple de penibil din cap până-n papuci.

Aşa că a doua zi a schimbat macazul. A lăsat recuzita antirusească şi anticaghebe în debara şi-a luat-o cătinel – cătinel, puţin adus de spate şi legănându-se dezinvolt, către inima candrie a alegătorului român. Care îl alesese în 2009 (în străinătate, pentru că în interiorul graniţelor a pierdut) pentru carisma lui antistat şi antisistem. Discursul n-a convins pe nimeni. Ba aş zice că dimpotrivă. Numai corifeii „societăţii civile de bună calitate” au consemnat, neglijent şi fără tragere de inimă, gângăvelile prezidenţiale.

Deci Băsescu n-a zis nimic. Doar un cuvânt care înglobează şi defineşte ce crede el despre protestele din România: „plancarde”. Şi că nu e dictator, că de-ar fi, ne-ar spune.

Ar schimba el guvernul, dar nu-l lasă cei care i-au obţinut voturile ca să fie reales. Bomba Baconschi – dacă nu reuşeşte să-i taie repede firele – îi va exploda în faţă. Baconschi este cel care a făcut posibil al doilea mandat.  Nu e prima dată când se descotoroseşte ca de-o zdreanţă de cel pe care l-a folosit. A încercat şi cu Blaga, dar nu i-a mers decât până la un punct. Iar acum Blaga îi suflă în ceafă. Ştiţi câte kilograme – forţă are muşcătura unui buldog?

Ar mai fi amănuntul – deloc neglijabil – că Boc l-a retras pe Adrian – Victor Vevera de unde-l implementase în 17.01.2012, în C.A. la Transelectrica.

Societatea civilă – de slabă calitate, cum a insinuat domnul preşedinte – din România s-a trezit. Sunt abia primele semne, abia îşi dezmorţeşte oasele ca un uriaş care a dormit multă vreme. Nu foamea, frigul şi măsurile de austeritate ne-au înfuriat în primul rând. Ci lipsa de măsură a puterii, convingerea ei că umblă pe cadavre, opulenţa nesimţirii ei şi incalificabila ei imoralitate. Românii nu s-au revoltat când le-au fost amputate veniturile. Fiecare a mormăit în barbă şi a căutat să-şi încropească un mod de viaţă mai auster. Românii s-au revoltat când a devenit evident că un singur om taie, spânzură, numeşte, face, desface, îşi bagă nasul peste tot şi este priceput la toate, face legi, impune legi, arestează, eliberează, comandă Curţii Constituţionale, închide spitale şi, cine îndrăzneşte să i se împotrivească este terminat! N-o fi comportament de dictator. Atunci cum se numeşte, măi societate civilă de „bună calitate”?

Societatea civilă „de proastă calitate” solicită legi care să facă democraţia funcţională. (Ca să ne dovedească neamestecul în deciziile C.C., şi-a sunat „oamenii” şi le-a cerut să declare neconstituţională Legea comasării alegerilor, adicătelea, „iată, curtea nu m-ascultă”.)

Societatea civilă „de proastă calitate” doreşte o lege care să penalizeze migraţia politică. Eşti parlamentar ales sub culoarea unei ideologii, în numele unui program. Dacă ai părăsit condiţiile care te-au desemnat „ales”, îţi pierzi calitatea aceasta. Migraţia politică ne-a îngreţoşat până peste poate. Iar jocurile de glezne ale unor parlamentari, traşi ca vitele cu belciug în nas de câte un dosar penal, ne-a făcut să ne pierdem încrederea în parlamentarism.

Societatea civilă „de proastă calitate” nu mai vrea politicianism şi demagogie.

Vă las pe voi să adăugaţi.

La mulţi ani, Vania! , Atitudini, Achilianu, Shayna, Schtiel, Teo Negură, VizualW, Romanianuda, Gabriela Elena, Pluta cu paparude.

Atitudine

Adrian Ciubotaru reproşează blogosferei – pe bună dreptate – imaturitatea şi lipsa de obiectivitate în înţelegerea „politicului” manifestat în ultimele zile. Căutând să mă conving dacă într-adevăr nu reuşeşte nimeni să fie echidistant, am răsfoit blogurile partizane de o parte şi de alta şi o mulţime de bloguri politice şi am găsit pe blogul lui Cristian Preda un comentariu. Care, după părerea mea, sintetizează spiritul „Pieţei Universităţii”. De aceea, îmi permit să îl public, fără să fiu neapărat de acord cu tot ce spune comentatoarea. Dar, evident, îi respect opinia.

«Ileana { 01.26.12 at 12:32 AM }

PIAŢA UNIVERSITĂŢII – O LUME MAI UMANĂ

„Hey you! Out there in the cold/Getting lonely, getting old, can you feel me?”

UN VIERME

Piata Universitatii 2012 a reprezentat pentru mine o sfâşietoare criză de conştiinţă. Nu ştiam ce să fac: să mă duc sau nu? Iniţial, nu mă gândisem să particip, deşi semnasem petiţia online pro-Arafat, „Spuneţi NU desfiinţării serviciului public de urgenţă” şi am fost uimită de capacitatea de mobilizare via internet şi de cea de protest spontan şi rapid în România de astăzi.

Nu făceam parte dintre nemulţumiţii muritori de foame, nu credeam că în România e dictatură (şi nu cred nici acum), eram chiar relativ mulţumită că avem o situaţie economică stabilă în vremuri de criză, apreciată şi extern, cel puţin în Europa. Cu toate acestea, începând din a opta zi de proteste, Piaţa Universităţii a devenit pentru mine parte a ritualului cotidian de care nu mă mai pot dispensa.

Credeam că am o conştiinţă civică destul de dezvoltată şi exersată cel puţin prin vot. Consider că mijlocul esenţial prin care putem să suţinem democraţia (ca cetăţeni) este exercitarea dreptului de vot. În fond, democraţia nu se poate lipsi de partide, parlament, alegeri şi, totodată, de votul nostru (mai mult sau mai puţin responsabil).

Merg la vot de aproape 16 ani şi nu am lipsit niciodată: m-am învoit de la serviciu, în timpul programului, ca să votez, mi-am interupt vacanţele la munte pentru a-mi exercita dreptul de vot, am stat la cozi nesfârşite pentru a pune o ştampiluţă şi buletinul de vot în urnă etc. În 1996 am votat “pentru schimbare”, contribuind la debarcarea PDSR-ului neocomunist (fost FSN, actual PSD) şi la venirea la putere a CDR (Convenţia Democrată din care făceau parte PNL, PNŢCD şi PD). Participasem încă din liceu la manifestaţiile organizate de CDR, deşi nu avusesem şansa să merg în Piaţa Universităţii din anii ’90 (aveam doar 14 ani!). Mi-am făcut iluzii atunci că, în sfârşit, societatea românească se democratiza, se liberaliza, trecea la un capitalism autentic şi-şi putea împlini aspiraţiile identitare euroatlantice. Poate că asta s-a întâmplat, totuşi, într-o anumită măsură, dar guvernarea CDR a fost destul de neprofesionistă, CDR s-a decredibilizat, iar PNŢCD chiar a dispărut de pe scena politică parlamentară.

În ciuda deziluziilor, nu am cedat, am continuat să merg la vot. Mai mult, am hotărât să mă implic direct în politică în timpul studenţiei, am fost membră pentru un an-doi în PNL şi am participat la acţiunile partidului, dar am fost relativ dezamăgită de stilul de a face politică în România, în special de aroganţă, favoritisme şi clientelism. Am votat totuşi cu PNL. Mai târziu, când PNL s-a aliat cu nereformatul PSD (cu eternii săi “baronii” şi în care Iliescu rămăsese preşedintele de onoare, deşi avea mâinile mânjite de sângele Revoluţiei şi al mineriadelor), m-am reorientat către PD (ulterior PDL), către care se îndrepta şi susţinerea societăţii civile, a intelectualilor şi a oamenilor de cultură (cel puţin din spectrul de dreapta).

Nu eram foarte mulţumită de PDL şi de Băsescu, dar i-am ales în 2008 şi 2009, pe principiul răului mai mic, cum se obişnuieşte în România. Am trecut cu vederea derapajele şi ieşirile lui Băsescu şi am apreciat unele lucruri precum condamnarea comunismului, demersurile diplomatice din Republica Moldova, iniţiativele contra corupţiei – ex. activitatea DNA, cu plusuri şi minusuri, aşa cum era. M-a bucurat şi faptul că România a reuşit să obţină o poziţie stabilă în timpul crizei (situându-se mai bine ca alte ţări europene). Oricum, chiar Ministrul de Finanţe, Gheorghe Ialomiţianu, a devenit „Ministrul Anului” în Europa, lucru de bun augur. Imaginea României pe plan extern a fost şi ea una mai curând pozitivă în ultimul timp.

Atunci ce s-a întâmplat? Cum am ajuns în Piaţă? După câteva nopţi de insomnie, am realizat câteva lucruri. Mai întâi, cred că România avea nevoie de proteste, nu se mai auziseră de mult la asemenea scală (şi, în principiu, netrucate), parcă întregul spaţiu public fusese confiscat de media şi de politicieni, iar cetăţenii se criogenaseră.

Apoi, în România există atât de multă sărăcie şi mizerie, atâţia oameni care se zbat la limita supravieţuirii, atâţia oameni pe care nu-i băga nimeni în seamă (decât, eventual, în timpul campaniei electorale), atâţia oameni sistematic ignoraţi, trataţi fără un minim respect. Nu s-au făcut eforturi de comunicare cu publicul, măsurile s-au impus prin ordonanţe de urgenţă nedezbătute public, nu a existat transparenţă, ci doar un zid uriaş între politicieni şi publicul larg. M-am simţit datoare să încerc să fac şi eu o breşă în acest zid, vorba celor de la Pink Floyd, pentru a nu mai fi „just another brick in the wall”. Nu trebuie să rămânem cărămizi inerte în zid, imobilizate de obiceiuri, ritualuri şi mentalităţi, ci trebuie să (re)devenim oameni.

Nu am simţit doar o solidaritate cu aceşti oameni care se zbat în mizerie, ci şi cu cei care îşi doresc realmente reformarea clasei politice: o clasă politică mai curată şi mai profesionistă. Demisia lui Băsescu şi alegerile anticipate, din păcate, nu pot aduce mare lucru, realist vorbind, pe scena politică, pentru că nu există timp şi resurse suficiente care să ducă la coagularea unei forţe politice puternice, noi, curate, profesioniste şi, totodată, democratice şi proeuropene. Mi-e tare teamă că tot partidele din opoziţie (USL – „aceeaşi mizerie” şi Partidul Poporului – o mizerie încă şi mai mare, populistă, senzaţionalistă, uneori cu veleităţi extremiste) ar putea profita şi ar confisca astfel mişcarea autentică din Piaţă. Mi-a plăcut că piaţa i-a repudiat pe aşa-zişii „revoluţionari”: Ludovic Orban (PNL), „Che” Mazăre (PSD), reprezentanţii Partidului Poporului, dar mă tem că până la urmă tot partidele lor vor capitaliza nemulţumirile şi le vor converti în voturi.

Mai curând aş vedea Monarhia constituţională ca soluţie parţială pentru problema Băsescu/Constantinescu/Iliescu, având în vedere că monarhia a jucat un rol extraordinar de important nu doar în echilibrul politic şi stabilitatea internă şi internaţională, dar şi în crearea României moderne, democratice, liberale şi europene. Dar acest lucru nu rezolvă problema partidelor care au nevoie de o reformă internă foarte serioasă şi de competitori noi pe piaţa electorală. Eu una îmi doresc ca cei noi să nu fie doar „curaţi”, dar şi autentic democraţi şi pro-europeni, cu atât mai mult cu cât este nevoie de şi mai multă solidaritate în Europa în contextul crizei. Aş vrea ca „2012 – sfârşitul lumii voastre” să aducă o forţă constructivă şi responsabilă pe plan politic, nu anarhie, populism sau extremism.

Am avut, totodată, o reacţie puternică la adresa lipsei de respect faţă de oameni a unor reprezentanţi PDL: „viermi”, „ciumpalaci”, „mahala violentă şi ineptă”, iar cei din Piaţă şi-au însuşit aceste apelative creativ şi cu mândrie – ca pe vremuri titlul de „golan” (ex. „Un ciumpalac din mahalaua violentă şi ineptă spune: „Vox populi/Vox dei”, „vierme profesor”, „ciumpalac doctor” etc.). Toate denotă, pe de o parte, aroganţă, ignoranţă, alienare din partea clasei politice conducătoare, dar, pe de altă parte, arată că oamenii nu mai acceptă orice, sunt conştienţi de demnitatea lor şi sunt capabili să reacţioneze şi să protesteze. Mai mult ca orice îmi doresc o lume umană.

M-a impresionat şi felul în care protestatarii se luptau cu frigul şi cu indiferenţa în Piaţă de dimineaţa până noaptea, zi de zi. M-am gândit să fac şi eu un efort minimal (câteva ore zilnic) pentru a-i susţine, chiar dacă nu eram de acord cu toate mesajele de acolo.

Mulţimea din Piaţa Universităţii e pestriţă: pensionari bolnavi şi înfometaţi, studenţi cu perspective incerte de viitor, angajaţi la stat cu salarii mici şi şanse de disponibilizare, angajaţi din mediul privat exploataţi şi cu joburi nesigure, foşti revoluţionari din 1989, reprezentanţi ai ONG-urilor, ultraşi (dar aceştia, din fericire, minoritari). Sper din tot sufletul ca ultraşii să nu mai deturneze protestele (în general paşnice). Există două aspecte cheie: sărăcia extremă şi ideea de reformă a clasei politice corupte, lucruri care au ieşit în relief şi la sondajul recent al Grupului de Studii Socio Comportamentale Avangarde. Clasa politică în ansamblul ei şi, în special, cei de la guvernare sunt blamaţi pentru sărăcie şi corupţie. Asta nu înseamnă că nu se manifestă o unitate în diversitate în ce priveşte revendicările: protestatarii cer cel mai frecvent, aproape la unison, demisia lui Băsescu, a guvernului şi alegeri anticipate. Nu trebuie să uităm că situaţia, cel puţin în ce priveşte sărăcia şi insecuritatea joburilor, este generată şi de măsurile anti-criză care au avut loc în toată Europa, dar cred că măsurile dure ar fi meritat o dezbatere publică mai largă şi o comunicare mai bună, nu doar o aplicare forţată, fără niciun fel de explicaţii.

Mesajele sunt şi ele eterogene: de la cele legate de corupţie (ex. „Vă rugăm să ne scuzaţi/Nu producem cât furaţi”, „Piticu’ şi chioru’/Au furat poporul”, „Du-te după mă-ta / Şi adu-ne flota!”, „Jandarmeria / Apără hoţia”) şi decredibilizarea clasei politice („PDL şi USL/ Aceeaşi mizerie”, „PDL şi USL / Fură prin rotaţie”, „Pierdut clasă politică/O declar nulă”, „Baie de mulţime / Dacă te mai ţine!”, „Roberta să ne numere!”, „2012 – sfârşitul lumii voastre” etc.) la cele ecologiste (ex. „Roşia Montana/Nu e de pomană”), monarhiste („Marinare, ce mai stai? / Vine Regele Mihai!”, „Monarhia / Salvează România!”), demisie la modul general („Jos Băsescu!”, „Demisia”, „Ieşi afară/Javră ordinară!”, „Nu vă fie frică / Şi Băsescu pică”), vechiul slogan al Pieţei Universităţii din anii ’90 („Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă / Până nu vom câştiga / Libertatea noastră”), soluţii (democratice) de detensionare („Nu vrem comasate/ Vrem anticipate!”), trezirea conştiinţei civice („România, trezeşte-te!”, „Ieşi din casă / Dacă îţi pasă!”, „Vierme şi ciumpalac paşnic”, „Cinste lor, cinste lor / Cinste ciumpalacilor!”). Nu cred că în Râmânia e dictatură (deci, n-am strigat, „Jos dictatorul!”, mi se pare deplasat şi inoportun) şi nu mă solidarizez cu mesaje anti-sistem anarhice ori anti-europene (am văzut doar cazuri izolate). M-au trecut frisoanele şi când am auzit sloganul de stânga „România nu e de vânzare”… mai auzisem ceva asemănător pe vremea lui Iliescu, în ’90: „Nu ne vindem ţara”, asociat „inspirat” cu „Moarte intelectualilor” şi „Noi muncim / Nu gândim”.

Mesajele mele, cel puţin pe pancarte, au fost următoarele: „NU anarhie, NU populism, NU extremism / DA clasă politică reformată, mai profesionistă, mai curată”, „Un vierme din mahalaua ineptă te roagă: / Audiatur et altera pars”, „Flacăra violet / S-o aruncăm la closet”, „Ţara nu o scufunda / Nu-i Costa Concordia”, „Forţa e cu noi”, „Ciumpalac „plătit” / Cu ger, gripă şi indiferenţă”.

În ce-l priveşte pe Alexandru Gheorghe, protestatarul din armată, nu-mi place orientarea lui mai curând extremistă de dreapta (ex. legionari, Antonescu, Noua Dreapta), dar, dacă a fost sincer şi nu e şi el un “cal troian”, a facut realmente un gest de curaj, exprimându-şi poziţia liber, in ciuda regulamentelor. Orice om, indiferent de functie, trebuie să-şi poată exercita dreptul de a gândi independent şi de a protesta. Dacă regulile ajung mai importante decât oamenii, se poate vorbi de reificare şi de alienare. Niciodată regulile nu trebuie să fie mai presus de oameni.

În concluzie, sper ca aceste proteste să însemne cel puţin (re)trezirea conştiinţei civice, indiferent dacă vor fi demisii sau alegeri anticipate. Mai mult decât demisiile sau alegerile anticipate, mi-aş dori să se reformeze întreaga clasă politică şi să devină mai responsabilă. Şi, „the last but not the least”, aş vrea să ne schimbăm şi noi – cred că a fost şi un mesaj în Piaţă de acest gen: „Ultima soluţie/ Propria evoluţie”. Iar eu înţeleg prin asta în special să ne valorificăm aşa cum trebuie libertatea şi să fim mai umani.

Tatăl meu (Dumnezeu să-l ierte) a fost cel care a mers cu mine pe 22 Decembrie 1989 la Revoluţie, imediat după fuga lui Ceauşescu. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea şi-i voi mulţumi pentru asta întotdeuna: era o stare de fericire absolută, împărtăşită, o stare de comuniune, graţie, zbor, oamenii parcă pluteau, dansau şi se îmbrăţişau pe stradă. Libertate, demnitate, solidaritate. Tata zicea mereu că oamenii buni vor fi mai buni, iar cei răi vor deveni buni, cu ajutorul lui Dumnezeu. Chiar tâlharul răstingnit pe cruce a fost salvat. Să dăm o şansă şi clasei politice. Să ne dăm o şansă şi nouă înşine.

„Hey you! Don’t tell me there’s no hope at all/Together we stand, divided we fall”

UN VIERME CARE VISEAZĂ LA O LUME MAI UMANĂ,
O CARAMIDA DESPRINSA DIN ZID »

#####

Salutăm: Motanul Filozof, Schtiel, VizualW, Pluta cu paparude, Shayna, Atitudini, Ioan Usca, Madi şi Onu, Rokssana, Teo Negură, Theodora Marinescu.

 

Generaţia „Like”. Şi atât?

 

Sunt un om împlinit. Acum 22 de ani, trăiam renaşterea României, participând la Revoluţie. Am anticipat-o, am aşteptat-o, i-am urmărit semnele. Atunci (ca şi acum) Televiziunea Română şi Radioul Român (singurele surse de informaţie oficiale, pe lângă cele câteva ziare şi ele controlate de cenzura partidului comunist) erau obediente Puterii. De ce spun că şi acum sunt la fel? Pentru că timp de două zile de când au început protestele, „oficioasele” n-au scos un sunet despre ce se întâmplă în stradă, până când n-au primit ok-ul de la stăpânire; era o muzică şi-o veselie generale.

Înainte de decembrie 1989 cei mai mulţi dintre noi ascultam Radio Europa Liberă şi Vocea Americii iar aici, în Vest, cu tot felul de antene improvizate, românii se uitau la programele sârbeşti. Acum avem alternativa de a vedea evenimentele în timp real la Antena 3, Realitatea şi România TV. Şi nu numai atât.  Există internetul, acest ocean de informaţie care tălăzuieşte într-o parte şi-n alta, această sferă informaţională vie la care te conectezi cu un click. Această sferă care funcţionează şi este operativă în mediul urban. În cel rural, a rămas doar TVR-ul şi, mai nou, Etno şi Favorit. Sărăcia, frustrarea, miracolul, educaţia, lipsa de educaţie, impulsurile necontrolate, violenţa, poezia, suferinţa, chinul, pasiunile, indiferenţa, apatia, entuziasmul sunt în oraşe. La sat a rămas eternitatea resemnată.

Sunt un om împlinit pentru că am cunoscut tot ce poate cunoaşte un om. Şi eternitatea, şi moartea şi învierea şi a doua viaţă şi extazul şi agonia. Am trăit o revoluţie aşa cum o înţelegeau tinerii atunci, fără să le pese de ce-ar putea pierde. Fără să le pese de moarte. Aşa am visat în decembrie 1989. Că vom muri şi vom fi liberi. Pentru că viaţa în temniţă nu e o viaţă. E o târâire prin mlaştina umilinţei. Probabil aş fi fost şi eu un „mort în Revoluţie”, dar m-a oprit tata. Cu lacrimi în ochi şi cu mâinile tremurând; eu voiam să plec la Bucureşti şi lacrimile lui m-au oprit. Atâta suferinţă în ochii unei fiinţe omeneşti nu mi-a mai fost dat să văd niciodată. Atunci le-am strigat, cu toat indignarea şi cu toată revolta: „De ce aţi răbdat atâţia ani? Voi aţi făcut regimul ăsta! Voi aţi tăcut şi i-aţi lăsat să se umfle! De ce n-aţi făcut nimic şi aţi stat cu mâinile în sân?”

Răspunsul tatălui meu l-am înţeles abia astăzi. „Ca să vă putem creşte pe voi!”

Sigur, eu sunt un om atipic, nu mă tem de nimic. Înţeleg că oamenii sunt ticăloşi, fricoşi, laşi, ezitanţi, ca au mai mult instincte şi viclenie decât conştiinţă, că sunt mânaţi de invidie şi ură mai uşor decât de sentimente nobile, că exultă când se vând unii pe alţii pentru nimic, că ar vrea bucuroşi ca lumea să moară în jurul lor şi ei să rămână vii cu orice preţ. Înţeleg. Dar aş vrea ca oamenii să fie drepţi, cinstiţi, să judece cu înţelepciune, să nu se lase umiliţi sau cumpăraţi, să înţeleagă viaţa ca pe un dar şi nu ca pe un drept. Atunci, lumea noastră ar fi aproape de perfecţiune. Utopii, desigur, dar utopii fără de care omenirea n-ar înainta.

Din acest conflict, prin acumularea, de o parte, a ticăloşiei şi lipsei de măsură şi pe de altă parte a umilinţei, s-au născut, mereu, războaiele, revoluţiile.

Tinerii de astăzi sunt apatici şi frivoli. Îi interesează doar ce se poate obţine uşor, au crescut într-o lume care nu le-a mai cerut nimic ci doar le-a dat. Li s-a dat dreptul să-şi distrugă viaţa cu droguri, li s-a dat libertatea să-şi batjcorească trupul tăvălindu-l prin mocirla sexului de dragul sexului, li s-a dat dreptul de impune şi de a lua părinţilor şi ultima fărâmă. Nu li s-a cerut ascultare. Nu li s-a cerut disciplină. Nu li s-a cerut să-şi construiască, temeinic, o educaţie şi un caracter. Nu li s-a cerut să-şi călească trupul, să facă sport, să devină ambiţioşi şi integri. Un întreg sistem, hidos sistem, construieşte nişte indivizi – moluscă, indivizi – parazit. Ici – colo, în această masă de plante saprofite, se înalţă câte-o excepţie. Pentru că şi în clasa aceasta biologică ce se hrăneşte din cadavre există năzuinţa viului către sinteza luminii.

Vă rog să mă contraziceţi, dacă aveţi argumente. Am studiat cu atenţie acest fenomen de ştergere a identităţii, de estompare a diferenţelor. De aici a rezultat noua generaţie de cărători de servietă din politică, de yesmani goi pe dinăuntru,  gata să execute, bucuroşi să execute pentru că ei au fost creaţi ca să execute. Fetele sunt învăţate şi condiţionate să obţină avantaje, carieră şi ce-şi doresc prin intermediul sexului. Cum se face asta? Punându-le în faţă, precum morcovul legat de-un băţ în faţa măgarului, „modele de succes” din show-bizz, din fashion, sau din entretainment. Băieţilor li se sugerează, mai mult sau mai puţin explicit, că e ok să fii gay, că nu e nicio mare tragedie, ba chiar e cool să fii lipsit de prejudecăţi şi inhibiţii.

De ce se operează atât de stăruitor la acest nivel, subliminal, pentru destabilizarea generaţiei tinere? Dacă ai pătruns pereţii casei, dacă te-ai infiltrat printre toate cărămizile, nu-ţi mai trebuie decât o mişcare ca s-o dărâmi. Pentru că trupul e casa Domnului. Pentru că trupul e sacru şi într-un trup curat, neîntinat, pur, sufletul va fi luminos. Un trup grevat, abuzat, dispreţuit de însuşi posesorul lui este o zdreanţă. Iar în zdrenţe, arareori găseşti câte o Cenuşăreasă.

Dacă vrem cu adevărat o nouă revoluţie, aceasta trebuie să fie o revoluţie morală.

Şi ea poate fi înfăptuită, este înfăptuită de cei din generaţia care era tânără în 1989 şi de vârstnici. Pe tinerii noştri de azi nu putem conta. Ei au alte preocupări. Au alte „target-uri”. Li se rupe de morală, li se rupe de caracter, de integritate şi de demnitate. Ei trăiesc prin trupul lor şi atât.

Vă rog să mă contraziceţi.

Update: M-au contrazis. Iesind in Piata.

Ce-aş face dacă aş fi Băsescu

Etichete

basescu, ciumpalaci, FMI, Jeffrey Franks, licuricii mari, oculta, Romania

Foto: Presidency

 

1. Aş convoca Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi aş propune retragerea trupelor româneşti din teatrele de operaţii străine şi, implicit, din structurile NATO;

2. Aş naţionaliza toate firmele care deţin resurse primare de pe teritoriul României (petrol, gaz, sare, apă minerală, apă plată, electricitate, medicamente, industria chimică, terenuri, ş.a.m.d., despăgubindu-le cu sumele de achiziţie plus cele investite);

3. Aş iniţia un dialog „intensificat” (că tot le place acest cuvânt celor din aparatul guvernamental) cu Federaţia Rusă, în vederea stabilirii condiţiilor parteneriatului strategic economic şi politic.

4. Aş declara Agricultura drept domeniul cu prioritate strategică naţională şi aş cere Parlamentului să propună, cât mai repede, legile care să determine relansarea acestui sector, comasarea terenurilor şi susţinerea financiară şi materială a familiilor care vor să muncească în agricultură, pentru revenirea în ţară a celor 3 milioane de români sclavizaţi, risipiţi prin Europa.

5. Aş susţine un discurs în care mi-aş cere scuze pentru tăcerea mea vinovată. Aş explica-o prin faptul că n-am ştiut ce atitudine să adopt pentru că îmi pasă de ţară, în acelaşi timp, am făcut multe greşeli care nu mă califică pentru onorabila funcţie de preşedinte. Aş explica furia verbală – şi nu numai – prin faptul că mereu am fost constrâns de anumite cercuri (oculte) să angajez România în împrumuturi înrobitoare iar ultima încercare, cea care a înfuriat populaţia, se datorează presiunii lui Jeffrey Franks. La rândul lui şi el este presat de conclavul firmelor de asigurări americane care vor să pătrundă şi să deţină piaţa de asigurări din România.

6. Aş recunoaşte că sunt bântuit, pe de o parte de setea de putere şi, pe de alta, de frica de a ieşi din graţiile „licuricilor mari”.

7. Aş iniţia o dezbatere naţională pe tema: „România încotro?”, o dezbatere serioasă nu de faţadă, la care aş invita toate capetele luminate ale acestei ţări, ignorate atâta vreme.

Acestea fiind spuse, mi-aş da demisia şi m-aş duce în Piaţa Universităţii pentru a protesta împotriva lui Boc şi a jandarmilor bătăuşi.

Să dăm mai departe: Ioan Usca, Almanahe, Ela Roseni, Schtiel, VizualW, Atitudini, Augustin Rădescu, Gabriela Elena, Jos cu sistemul!, Onu, G1b2i3, Achilianu, Năstase, Alex Mazilu, Cella,

Deasupra de Reşiţa

Deasupra de Reşiţa

Nu mai cântă nimenea,

Doar vreo patru ciumpalaci

Lipesc frunze în copaci,

Şi o gaşcă obosită,

Cântă-n frunza – ‘ngălbenită…

################

Pasărea Phoenix

Doarme-n Reşiţa,

Treziţi-vă din moarte,

Va învia şi ea!

################

În „Oraşul cu Poeţi”

Azi conduc vreo 3 ciumeţi!

#######################

Boc – piticu’,

Mangă – Chioru’

Ne-au vândut şi viitorul!

#########################

Nu mai suntem numere,

Am schimbat oferta,

Doar mulţimi şi radicali,

Să te văd, Roberta!

########################

Reşiţeni, nu staţi în casă,

Vine Boc şi are-o coasă!

#########################

Deasupra de Reşiţa,

Nu-i nici soare,

Nu-i nici stea,

Doar o frunză,

Vai de ea!

#########################

Băsescu, nu mai fuma

Ţigări de la fiică-ta!

#########################

Reşiţa nu mai dormi

Că n-ai nicio scuză!

Stai în casă şi-i primi

Coada de la frunză!

##########################

Băse,

Azi „ţăranii” s-au trezit,

Nu mai merg la sapă,

Cu mult drag ţi-au pregătit

Preacinstita ţeapă!

#########################

Reşiţa, Reşiţa,

Unde-i demnitatea ta???

#########################

„Ciumpalaci”, „ţărani”, „inculţi”

Ai uitat? „E proşti, da’ mulţi!”

#########################

Marele Reformator

A rămas fără popor!

#########################

România! Trezeşte-te!

Nu mai ai nimic de pierdut!

#########################

Suntem nevrotici, asta ştim

Cum ne spui tu, Cotoi – Voinescu.

Şi-o să ne ducem şi la film,

La „Moartea domnului Băsescu”!

###########################

Funeriule, măiastru,

Scoate pixelu’ albastru,

Du-l la Cotroceni, fecior,

Să-l salvezi pe dictator!

###########################

Unde eşti, U.C.M.R.?

Ţi-e frică de FR. Z. V.?

###########################

Doamna Udrea, nici „Pardon!”,

Ne-a vândut pe-un Vuitton!

############################

Udrea, vinde un Land Rover,

Ne luăm toţi câte-un pulover!

############################

Nu-i lumină nicări,

Or murit toţi oamenii.

Doar la noi, la Reşiţa,

Arde-o inimă de stea.

(Sau nu.)

###########################

Cam astea sunt. Rog reşiţenii care au imprimantă să le editeze şi să le multiplice, mie mi-a suspendat Securitatea accesul la imprimantă.

Dracul, când n-are ce face, îşi cântăreşte coada…

Etichete

Gaddafi, Italia si Franta ataca Libia, Libia, lupta pentru resurse, petrolul libian, Rezolutia ONU pentru Libia

Am învins! Am eradicat inaniţia în întreaga Africă! Am irigat deşertul şi obţinem recolte uriaşe de legume care hrănesc întreaga lume! Am găsit remediul împotriva cancerului şi nu mai mor în fiecare zi mii de copii. Am replantat pădurile pe care le-au defrişat strămoşii noştri şi am reuşit, prin desalinizarea apei marine, să asigurăm resursele necesare pentru toţi aceia care mureau, ieri, de sete. Pământul este înfloritor. Nu mai există sărăcie, asuprire, excluziune, foame, sete, ură, goliciune, promiscuitate, perversitate, ticăloşie, frig, frică. Totul este perfect. Şi, pentru că perfecţiunea e plictisitoare şi lipsită de valoare de întrebuinţare, să nu ne plictisim şi să ne mai mişcăm puţin şi să ne crească adrenalina, omorâm, din avion, nişte fraieri. Fraieri care stau pe-o mare de ţiţei. Şi nu vor s-o dea în dar spre benefică exploatare mai-marilor lumii. Cică ar fi inacceptabil ce face Gaddafi în propria lui ţară. Dar este echitabil ca Franţa şi Italia să vâneze oameni din avioane de ultimă generaţie. Îşi mai testează şi ei ultimele cuceriri ale ştiinţei în materie de război, testează viteza de reacţie a androizilor pe care-i folosesc drept carne de tun. Ce importanţă are că rachetele tomahawk pe care le lansează ucid, spulberă, sfârtecă civili, femei copii? Este legitim, nu-i aşa? De ce să-i ucidă soldaţii lui Gaddafi? Sunt mult mai eficient ucişi cu racheta lansată dintr-un F116. Nu sunteţi de acord? Şi e şi echitabil. Fiecare galon de ţiţei, o inimă.

Vă spuneam – într-o postare anterioară –  că omenirea nu învaţă nimic. Suntem criminali, aroganţi, limitaţi, înapoiaţi, fiare perfide şi cinice. Nu vrem să învăţăm nimic de la planeta noastră care ne rabdă de atâta vreme cu toate relele. N-o să lăsăm urmaşilor noştri altceva decât istoria unei civilizaţii care şi-a perfecţionat doar mijloacele de a ucide cât mai repede şi cât mai mulţi, o istorie de crime şi nelegiuiri care va duce, inevitabil, la extincţia rasei umane. Dacă uriaşele bugete de „apărare” ar fi folosite pentre cercetare, oare nu ar avea fiecare locuitor al planetei o viaţă minunată, fără lipsuri şi fără durere? Trebuie să reducem populaţia planetei, pentru că nu ne poate hrăni pe toţi (deşi eu cred că poate), foarte bine!, există mijloace oneste de a controla acest fenomen; e nevoie neapărat de masacre? Tot aşa malthusieni am rămas?

Sper doar că ai noştri conducători vor avea înţelepciunea necesară să nu se ralieze acestei lupte pentru dominaţia asupra resurselor, într-o zonă în care nu avem neapărat ce căuta şi pentru o cauză ce nu este a noastră. 

Aţi văzut Zeitgeist?  

România sfâşiată

Etichete

Resita, Revolutia din 1989, revolutie, Romania sfasiata, sclavia moderna, Sfarsitul Capitalismului, UCMR

Foto: Alex Mazilu

Mi-a fost dat, în aceşti 22 de ani de după Revoluţie – Revoluţie pe care mi-am dorit-o, pe care am aşteptat-o cu ardoare, pentru că nu puteam să pricep cum nişte oameni pot accepta un aşa grad de umilinţă, practic, să trăiască în întuneric, foame şi frig sub un regim opresiv şi să nu crâcnească – mi-a fost dat, ziceam, să cunosc România din interior, să-i văd toate mecanismele ei delicate.

„După război, mulţi viteji s-arată!” – în virtutea acestui proverb, am ajuns astăzi să ne batem joc de marele miracol întâmplat în Decembrie 1989. Ba c-a fost orchestrat de servicii, ba c-a fost lovitură de stat. N-a fost nicio lovitură de stat. Pur şi simplu, oamenii şi-au găsit ultimul curaj şi au ieşit în număr foarte mare în stradă, în Timişoara şi-n Bucureşti. Dacă n-ar fi ieşit şi la Bucureşti, Revoluţia ar fi avut o soartă cruntă, cred că Timişoara ar fi fost rasă de pe faţa pământului.  Azi creşteau ciulini în Piaţa Operei. Dacă armata n-ar fi trecut de partea poporului, ar fi murit mii de oameni. Dacă serviciile (respectiv fosta Securitate) n-ar fi predat armele la unităţi şi n-ar fi ieşit din dispozitiv, ar fi fost alte mii de morţi. România ar fi fost o imensă rană sângerândă. În bâlbâiala generală din capitală din acele zile, dacă n-am fi avut un Ion Iliescu şi dacă el n-ar fi avut capacitatea de a media între toţi polii de putere care se înfiripau atunci, dacă n-ar fi existat imediat o comandă, ar fi murit, în continuare, oameni. Dacă n-ar fi ieşit muncitorii de pe platformele industriale – mii, zeci de mii – soarta Revoluţiei ar fi fost pecetluită, pentru că, doar cu cei câţiva pictori, scriitori, artişti şi revoltaţi aflaţi prin pieţele marilor oraşe nu s-ar fi făcut Revoluţia.

A urmat un răstimp al contestării – toţi voiam să contestăm ce acceptaserăm fără crâcnire; am avut o sarabandă de  greve, mitinguri cu elevi de şcoală primară; toată România era o revendicare şi-o contestare. Am mers prin acest fluviu al acelor ani în rând cu poporul din care fac parte. Chiar dacă sângele meu nu e întrutotul românesc, iubesc această ţară şi iubesc acest popor (aşa cum e el, genial în răbdare şi penibil în a se organiza şi a se urni) care m-a adoptat şi m-a făcut Om.

În răstimpul în care toată lumea contesta şi critica, fără să mai muncească (munca devenise ceva „comunist”), unii dintre conaţionalii noştri au fost extrem de orientaţi. Bine susţinuţi şi justificaţi de un premier venit dintre cărţi, de la Universitate, şi mă refer aici la Petre Roman care va rămâne în istoria României drept „marele distrugător al economiei”, profitorii marii dezordini au pornit ofensiva jafului naţional. A fost nevoie de forţa brută a minerilor pentru a-l înlătura pe acest premier care nici azi nu ştie ce anume a guvernat (l-am auzit aseară, la Antena3, că noi nu am fost niciodată în stare să producem generatoare electrice de mare putere –  deşi acestea există şi funcţionează!). Deja era târziu, cred, reţeaua era creată şi funcţiona. Reţeaua de „băieţi deştepţi”, nu doar din Energie ci din întreaga suprastructură, s-a capitalizat şi a devenit noua clasă a îmbogăţiţilor Revoluţiei. Aceste îmbogăţiri peste noapte nu au avut drept temei vreo superinteligenţă, geniu creator sau mari invenţii. Au avut drept sursă toată economia României. Toate bogăţiile construite cu trudă şi sudoare de poporul acesta, împilat astăzi de slugile acefale ale acelor şmecheri care controlează de facto România, urmărind s-o scoată la mezat. Am pus la pământ industria chimică. Am dărâmat construcţia  de maşini. Am spulberat agricultura industrială restituind pământurile unor oameni care nici nu puteau şi nici nu aveau cum să le lucreze. Am desfiinţat staţiuni de cercetare agricolă, am distrus zootehnia care dădea de mâncare (prin export, desigur) întregii Rusii. Am dărâmat tot. Elanul revoluţiei – care, după mine, ar fi trebuit canalizat spre retehnologizare şi modernizare a tuturor forţelor de producţie, astfel ca în câţiva ani să construim o ţară modernă şi prosperă precum Japonia, să zicem – a fost dirijat distructiv în beneficiul câtorva indivizi. Am altoit un capitalism degenerat, deşănţat, pe un trunchi economic anacronic (care putea fi funcţional). Că au fost interese externe, că a fost prostie românească, nimeni nu-ţi poate distruge casa din exterior dacă tu însuţi nu-l laşi în curte şi dacă nu accepţi să ţi-o distrugi. În 1989, din punct de vedere al tehnicii de vârf, eram la nivelul  ţărilor dezvoltate din Europa. La Uzina Constructoare de Maşini de la Reşiţa – ca să dau un exemplu la îndemână – se fabricau produse care concurau cu cele germane, daneze sau elveţiene. Aici s-a proiectat şi s-a fabricat scheletul întregii industrii româneşti. Utilaje pentru industria chimică, utilaj pentru industria de extracţie, pentru petrochimie, pentru industria de ţesături, aici s-au fabricat turbinele şi echipamentele hidro-energetice, hidro-agregate şi instalaţii pentru 280 de hidrocentrale. Din ţară.  Din Columbia. Din Turcia. Din Irak. Dacă nu credeţi, mergeţi şi întrebaţi.

Am avut mii de hectare de sere, în România. De ce le-am distrus? Ca să importăm, astăzi, morcovi din Egipt? Salată din Algeria? Flori din Olanda? De ce a fost nevoie să ne sărăcim noi pe noi înşine? Ca să construim capitalismul? Să construim un capitalism falimentar? Toţi marii economişti atrag atenţia că această polarizare excesivă, această concentrare a forţelor de producţie în mâna unui grup restrâns de patroni, pe când marea parte a celorlalţi „participanţi”  la producerea de capital nu  au de vânzare decât forţa lor de muncă  sunt din ce în ce mai săraci, va duce la o mare explozie socială. Această inventare hazardată a banilor virtuali care nu au corespondent în valori palpabile va împinge întreaga economie a lumii în colaps. Acest orgoliu nemăsurat al câtorva (ţări sau patroni de multinaţionale), această lăcomie nesăţioasă nu duce la niciun progres. Ne-am întors în istorie şi legiferăm sclavagismul. Un sclavagism cu sclipici şi ambalat în ţiplă, dar tot sclavagism. Omenirea aceasta nu învaţă nimic din istorie şi nu are nicio şansă. Dacă o ţinem tot aşa, vom sfârşi prin a ne autodistruge. Cât îi trebuie unui om ca să trăiască? Cât ne trebuie fiecăruia ca să trăim? Ne trebuie munţi de bani? Mâncăm 400 de kilograme de mâncare pe zi? Ne trebuie un pat de 20 de hectare ca să dormim? Avem nevoie de 365 de case ca să locuim? Cât îi trebuie unui om ca să trăiască şi să fie fericit? Ce e cu nebunia aceasta mondială a păcălelii, raptului, înrobirii, luptei pentru resurse peste vieţile unor oameni nevinovaţi? Ce ne împiedică pe noi să facem un plan şi să ne reconstruim România noastră? Pentru ce forţa noastră de muncă validă este exportată şi creează plusvaloare şi bunuri în statele europene cu preţul distrugerii atâtor suflete de copii rămaşi acasă de capul lor cu sufletul rănit? Unde duce acest cinism deşănţat? Chiar nu mai există niciun om politic responsabil în ţara aceasta? Chiar v-aţi culcat toţi pe laurii propriilor ticăloşii şi nu vă pasă? Vă va urmări în eternitate urletul de animal rănit, răpus, al acestei ţări. Nu veţi scăpa în veci, voi şi neamul vostru, de damnare.

Invit la meditaţie toţi marii bărbaţi politici ai ţării: Traian Băsescu, Adrian Năstase, Crin Antonescu şi, în special, Ion Iliescu.

Ar fi nemaipomenit dacă ar lua sfârşit acest război surd desfăşurat peste capetele noastre şi cu un preţ ce nu va putea fi răscumpărat niciodată şi cei care decid cu adevărat s-ar aduna, ar face armistiţiu şi ar gândi un plan de reconstrucţie a României. Tare mă tem că orgoliile sunt infinit mai mari decât responsabilitatea.

Planul lui Băsescu

Etichete

Adrian Nastase, berceanu, Blaga, Elena Udrea, Frunzaverde, PD-L, Romania, Traian Basescu, traian basescu in inchisoare, Videanu

Adrian Năstase publică pe blogul personal un articol. Citiţi-l şi meditaţi. Şi acţionaţi, dacă aveţi posibilitatea. Popularizaţi-l. România e în mare cumpănă, aici nu mai e vorba de PDL, PSD, PNL, servicii sau mai ştiu eu ce.

Iată articolul. Citiţi-l şi daţi mai departe!

„Am primit zilele acestea, o analiza interesanta referitoare la ultimele evolutii politice. Iata o parte din acest text:

T.BASESCU si apropiaţii sai acţionează in prezent după un plan care vizează menţinerea la putere a sa si a PDL.

Planul respectiv cuprinde intre altele si următoarele elemente de strategie:

I. Actiuni la nivelul PDL

1. Diminuarea constanta a puterii si influentei lui V. BLAGA si a apropiaţilor sai, “pana la limita menţinerii unităţii partidului”;

2. “Trecerea in afara puterii de decizie “a lui V. BLAGA, R. BERCEANU, A. VIDEANU si a altora care nu se aliniază intocmai ideilor si acţiunilor lui T.BASESCU si E.UDREA. Un accent deosebit se pune pe preocuparea de a nu permite coeziunea si funcţionarea recent createi USL.

3. In acest context, se acţionează ca E.UDREA sa detina cat mai multe prerogative la nivelul PDL si in plan guvernamental.

In acest scop, liderii din teritoriu au fost informaţi “pe cai adecvate” despre faptul ca E. UDREA ar urma sa preia conducerea PDL, sa devină prim ministru sau sa acceada la alte funcţii in stat.

4. Pentru dezvoltarea grupului din jurul lui T. BASESCU si E. UDREA se pregătesc condiţiile pentru oferirea de funcţii in PDL si in “viitorul guvern”, lasandu-se “in ofsaid” greii din partid care se impotrivesc grupului respectiv.

5. La nivelul serviciilor secrete, procuraturii, justiţiei, etc. s-au lansat informaţii privind “riscurile” la care se vor expune foarte mulţi in cazul in care T. BASESCU si PDL vor pierde puterea. Pe aceasta linie, se va trece la masuri de promovare, cointeresare materiala, si punctual, la şantajarea celor care “nu tin aproape” din cadrul instituţiilor respective.

6. Vor fi exploatate datele existente si se vor obţine noi date care sa fie folosite la nevoie impotriva celor care, prin acţiunile si poziţiile lor, ar putea afecta “unitatea partidului in jurul lui T. BASESCU”, inclusiv celor care s-ar pregăti sa părăsească PDL. In acest sens, sunt atent monitorizate contactele cu reprezentanţi ai PSD, PNL si PC.

7. In perspectiva alegerilor din PDL, au fost elaborate mai multe soluţii alternative:

– se vor pregăti pentru a candida la preşedinţia PDL mai multe persoane care ar putea ceda, in final, in favoarea ELENEI UDREA;

– intrarea concomitenta in cursa a ELENEI UDREA si a lui GH. FALCA iar, in cazul in care condiţiile vor permite, retragerea acestuia din urma in favoarea primei;

– in cazul in care evoluţiile vor fi in defavoarea acestui obiectiv, se va acţiona de la inceput, pentru susţinerea realegerii lui E. BOC la conducerea PDL.

8. In perioada urmatoare, pe fondul acţiunilor anticoruptie, vor fi “sacrificaţi” unii membri ai PDL, care urmează sa fie deferiţi justiţiei pentru diferite fapte penale.Arestarile pe linia vămilor intra in acest context.

Sunt vizaţi:

– principalii oponenţi ai ideilor lui T. BASESCU si E. UDREA, care sunt cunoscuţi cu fapte ilegale;

– cei care, in ciuda averilor mari acumulate, “au contribuit insuficient la bugetul PDL”;

– cei care au conexiuni de afaceri cu V. BLAGA sau cu alti principali oponenţi ai cuplului T. BASESCU-E. UDREA;

9. La nivelul unor lideri din PDL, se fac comentarii negative privind iniţiativa recalculării pensiilor. Evenimentul este calificat ca o “gafa de proporţii”, cu consecinţe grave pentru PDL, principalul vinovat fiind considerat T. BASESCU. Acesta a dispus masuri de incetare a acestor comentarii, teama principala fiind aceea ca va fi afectata dezvoltarea grupului care ar trebui sa se construiască in jurul lui T. BASESCU si E. UDREA.

II. Actiuni la nivelul altor partide

1. Pentru menţinerea UNPR in sfera de influenta a lui T. BASESCU, s-au dispus masuri de “rezolvare a problemelor penale” cu care sunt cunoscuţi unii membri ai acestui partid.

“Finalizarea” acestor probleme urmează sa se producă efectiv cand PDL isi va asigura menţinerea la putere. Pana la momentul respectiv sunt menţinute condiţiile de şantaj asupra celor in cauza;

2. S-au dispus masuri care sa stopeze revenirea in prim-planul vieţii politice romaneşti a lui A. NASTASE si C. P. TARICEANU. Vor fi lansate inclusiv diversiuni la nivelul celor doua partide;

3. Se vor analiza cu atenţie diferentele de opinie existente la nivelul unor lideri PSD si PNL, cu scopul impiedicarii unei bune evoluţii a USL si chiar spargerea acestor partide;

4. Se vor lansa informaţii cu caracter diversionist la adresa grupurilor ILIESCU-NASTASE, V.PONTA, M.GEOANA, C.ANTONESCU, C.P.TARICEANU, L.ORBAN etc, cu scopul de a crea disensiuni intre grupurile respective, dar mai ales intre conducerile celor doua partide;

5. Se vor iniţia acţiuni de provocare pentru a se putea proba infracţiuni ca: mita, fals si uz de fals, abuz in serviciu etc, fiind vizate firme gestionate sau care au legaturi directe cu lideri ai opoziţiei.

6. Pentru discreditarea pe plan extern a USL se va acţiona pentru informarea instituţiilor europene despre activităţile ilegale comise de către lideri ai uniunii respective.

7. Au fost prevăzute fonduri pentru cointeresarea unor personalităţi ale societăţii civile, sponsorizarea unor ONG-uri etc, in scopul folosirii acestora, in tara si in strainatate, de a “ataca si contracara” acţiunile USL si de a compromite liderii acestei uniuni;

8. Principalele iniţiative ale lui V. PONTA si C. ANTONESCU vor fi puse in “directa conexiune” cu preocupările lui I. ILIESCU, A. NASTASE, V. HREBENCIUC si alti grei din PSD. Se va urmări acreditarea ideii ca aceştia impreuna cu C.P.TARICEANU “vor pune mana pe USL” iar PNL va fi “inghitit” de PSD;

9. Vor fi exploatate unele frustrări ale lui M. GEOANA cu scopul de a-i tempera criticile la adresa lui T. BASESCU si de a-l folosi impotriva lui V. PONTA,  A. NASTASE, I. ILIESCU si altii. Se va apela inclusiv la şantaj pentru a-l determina sa aiba o poziţie” cat mai favorabila PDL”.

10. Se vor lansa informaţii cu caracter diversionist si se va acţiona pe linia DNA pentru compromiterea unor primari PSD si PNL cu scopul final de a “sufoca” principalele centre de putere politica din tara ale celor doua partide. Argesul a fost doar un test;

11. Vor fi selectaţi patronii unor firme care au conexiuni cu liderii USL, vor fi ascultaţi prin mijloace tehnice cu scopul de a se ajunge la posibile fapte ilegale comise impreuna cu V. PONTA, C. ANTONESCU si persoane din anturajul lor;

12. Prin declanşarea campaniei de arestări la nivelul vămilor din România, T.BASESCU urmăreşte mai multe obiective si anume:

– sa-si creeze o imagine pozitiva de iniţiator si luptător impotriva corupţiei;

– sa scoată “la suprafata” vinovati care au conexiune cu oponenţii sai si ai ELENEI UDREA. Sunt vizaţi in mod direct V. BLAGA si apropiaţii sai, pentru a fi determinat la nevoie (V. BLAGA) sa renunţe la candidatura pentru preşedinţia PDL;

– sa se identifice martori si alte probe pentru “compromiterea” lui C.P.TARICEANU si a lui A. NASTASE cu scopul stopării revenirii lor in prim-planul vieţii politice romaneşti;

– sa obtina date cu caracter compromiţător despre alti lideri USL.

III. Actiuni la nivelul electoratului

1 . Organizarea de sondaje, acţiuni de propaganda etc. care sa evidenţieze “creşterea” in procente a PDL la cote care de fapt sa fie atinse prin furt electoral. Este mai mult decât edificatoare maniera in care A.VIDEANU a precizat recent “creşterea constanta” in sondaje a PDL. Aceste”previziuni” fixeaza, de fapt, cotele care vor fi atinse prin acţiunile de furt;

2. Strategia dupa care se va acţiona pe linia celor prezentate mai sus conţine intre altele următoarele:

– proiectarea in mentalul populaţiei a creşterii constante in sondaje a PDL pana la un nivel “sensibil apropiat” de cel al opoziţiei;

– pe măsura ce se desfăşoară procesul electoral, populaţia va fi “ţinuta la curent” cu existenta unei “diferente minime” intre PDL si USL in favoarea opoziţiei;

– pana la momentul incetarii votării, aceasta diferenţa va scadea, iar prin tehnica de fraudare, in final PDL “va devansa” USL cu un număr mic de voturi pentru a da credibilitate falsului proces;

3. Elementul de noutate al acestor preocupări il constituie modificarea legislaţiei privind organizarea alegerilor, cu accent pe votul prin corespondenta. Introducerea acestui sistem are in vedere doua aspecte:

– furtul de voturi din afara României ca intenţie de principiu;

– asigurarea mecanismului cu care spre finalul procesului de votare se va “ajusta” acea mica diferenţa, respectiv trecerea ei in favoarea PDL.

4. Prin promovări in plan politic, oferirea de funcţii la nivelul unor instituţii de stat si chiar şantaj, vor fi create noi centre de influenta la nivelul unor firme, companii etc. care sa promoveze metodele si formele practicate de PDL pentru atragere de electorat.

5. Declanşarea masurilor de racolare a unor primari si consilieri ai opoziţiei de la sate pentru a accepta atragerea votanţilor si falsificarea unor documente in favoarea PDL. Acest truc presupune:

– o intelegere care sa arate o prezenta mult mai mare la vot decât cea reala;

– impartirea falsa pe partide a numărului participanţilor la vot cu un avantaj cert pentru PDL.

– “logica” acestor falsuri in comun are la baza ideea de”a da bine la nivelul conducerilor partidelor respective”;

– intrarea, pe baza interesului material in aceste mecanisme, presupune o compromitere din care cei atraşi sa nu mai poată iesi;

– falsificarea documentelor de identitate a unor persoane pentru a vota in mai multe localităţi;

– folosirea numelor unor persoane plecate din tara, a persoanelor cu handicap, bătrâni sau bolnavi care nu se pot deplasa si trecerea lor in contul PDL;

– identificarea studenţilor plecaţi din cămine cu scopul consemnării lor ca votanţi in favoarea PDL, in principal prin falsificarea sau înlocuirea unor procese verbale;

6. Rezolvarea unor probleme de infrastructura, sănătate, dosare penale etc. in localităţile rurale, cu condiţia ca populaţia sa accepte votarea in favoarea PDL. Mecanismul a funcţionat cu succes la alegerile anterioare, cu interesul si acceptul primarilor si consilierilor corupţi din opoziţie.

7. Actiuni de descurajare pentru neparticiparea la vot a electoratului opoziţiei cu mobilizarea totala a militantilor PDL.

8. Angrenarea unităţilor de jandarmi pentru inlocuirea documentelor si a sacilor cu voturi inainte de a se ajunge la locul centralizării.

9. Constituirea unor noi partide, satelit, care se vor inscrie in cursa electorala. Scopul este acela de dispersare a electoratului si in final, sprijinirea PDL.

10. Ca element de psihologie sociala, T. BASESCU insista pe continuarea masurilor de austeritate si chiar aducerea majorităţii populaţiei in pragul foametei, sub legendele crizei economice, urmând ca in pragul alegerilor locale sa se procedeze la “relaxarea” acestei situaţii si chiar la pomeni electorale.

Aceasta diversiune are in vedere:

– crearea unei stări de disperare a populaţiei;

– proiectarea ideii ca masurile austere au fost de stricta necesitate, cu avantaje pe termen lung in favoarea populaţiei sărace;

– scoaterea la iveala a unor rezultate bune ale masurilor luate cu consecinţe in creşteri salariale, condiţii de munca, ajutoare etc. in pragul alegerilor.

– “iniţiatorul si susţinătorul” acestor masuri de “salvare a romanilor” va fi T. BASESCU.

11. Principala preocupare a lui T. BASESCU, in contextul acestor acţiuni, este asigurarea organizării alegerilor de către actuala putere dar mai ales de a se salva de la o eventuala suspendare si scoaterea sa in afara vieţii politice.

*

*           *

Atacul ANI asupra liderilor sindicali are ca scop deturnarea atentiei de la responsabilitatea PDL privind coruptia din vami si “fragezirea” liderilor sindicali in perspectiva unor miscari sindicale si a modificarii Codului Muncii.

Vom vedea, impreuna daca aceste scenarii vor fi puse in aplicare…”

În Ţara Orbilor, Chioru’-i împărat

sursa foto

O piesă aflată în repetiţie la Teatrul de Comedie a fost amânată sine die la reprezentaţie. Personajul principal oferă asemănări izbitoare cu actualul nostru preşedinte. Se numeşte Traian şi, prin malversaţiuni, tupeu şi cultivarea grobienilor, devine şeful unei comunităţi de căpşunari din Spania şi dispune discreţionar şi murdar de această comunitate.

Partidul actualului preşedinte îşi întăreşte – dacă mai era cazul – poziţiile în teritoriu sufocând şi năpădind tot ca o buruiană rea. Juninca Alma a întors dosul ce mare Constituţiei şi Regulamentelor Camerei, urcată cu copitele în iesle de unde mugeşte a împotrivire sau a rut.

Tot ce se întâmplă acum în România este suprarealist, inimaginabil, de neconceput. În tot acest timp noi tăcem, complăcându-ne. Zicându-ne că s-or sătura odată şi-odată. Pe această tăcere complice, barzii spolierii poporului român îşi fac mendrele. Mai există şi bizonul portocaliu încântat de siluirea Constituţiei operată de înaltul trădător de ţară Băsescu Traian, aplaudând şi bucurându-se ca un oligofren care a găsit o pedală. Zicând că bine le face! „Uite ce le face!” – fără să ştie că, de fapt, toate măsurile nevrednicului se îndreaptă în primul rând împotriva lui, tâmpul.

E criză. Asta am auzit de doi ani încoace şi asta şi resimţim din 2008. După ce am fost fezandaţi de guvernarea liberală, tocaţi mărunt de conclavul împrumutului FMI (deşi nu era necesar, dar aşa, ca centură -sic! – de siguranţă) suntem înfipţi acum în proţap şi vom fi aşezaţi gata copţi de gorilele marii finanţe în farfuriile cu desene portocalii. În timp ce e criză pentru unii (pentru 80-90% din populaţie) pentru alţii e dezmăţ, banchet, saturnalii, loisir-uri şi agape frăţeşti.

Suntem o turmă de vite jupuite de vii, mâncate, tranşate din mers, pe care văcarul o mână spre prăpastie în timp ce turma crede că merge spre-o păşune cu iarbă mai proaspătă.

Am ajuns la limita maximă a capitalismului sălbatec, capitalism fără reguli, fără norme, practicat într-o junglă anomică de nişte dihănii pe care lipsa de scrupule le face fascinante pentru acelaşi bizon care fluieră admirativ în timp ce dihania îi şterpeleşte, privindu-l în ochi, dreptul lui. Dreptul de a se exprima, dreptul de a munci, dreptul la o viaţă demnă, dreptul de a-şi decide soarta. Zgâindu-se la torţionarul care îi fură toate drepturile, bizonul român nici nu are timp să realizeze că viaţa lui curge ca prin vase comunicante în bunăstarea aceluia.

Am început, ca pe vremea lui Ceauşescu, să fim atenţi ce vorbim la telefon. Să fim grijulii cu mesajele electronice. Să numărăm bănuţii de la un salariu la altul. Cei care ne mai rămân după ce ne dăm obolul băncilor ai căror sclavi suntem. Să trăim pe sponci în timp ce camarila politică se desfată în insule paradisiace. Ne merităm soarta. Cei 4 milioane de români  care nu l-au votat pe satrap îşi merită soarta la fel de mult ca bizonii care l-au votat pentru o găleată sau pentru o pufoaică. O să mâncăm cu toţii găleţi şi o să ne învelim cu pufoaice.

Poate nu vă vine să credeţi, dar ne îndreptăm cu paşi siguri spre o dictatură personală. Pentru asta au murit oameni la Braşov, la Cluj, la Bucureşti, la Sibiu, în decembrie 1989. Pentru ca o altă adunătură de potlogari, profitând de răbdarea poporului acestuia, să i se caţere pe grumaz. Peste tot  în România, laţul portocaliu se strânge în jurul fiecărui grumaz. Iar fiecare grumaz consimte, tăcut şi abulic, să fie înrobit.

Acum o să discutăm iarăşi despre mineriade. În aceste zile vor vui televiziunile, vor aniversa, vor sărbători, vor clama. Că dacă Piaţa Universităţii ar fi biruit noi am fi fost acum pe înalte culmi de progres şi civilizaţie. Sigur, unii intelectuali au crezut cu naivitate în ditirabele lui Marian Munteanu. Aţi mai auzit de el? Alţii, gloata, mulţime de gură-cască şi de tineri cu creierele proaspăt spălate, se învârteau şi ei prin Piaţă cu imboldul omniprezent de atunci al contestării. Toată lumea voia să conteste ceva pentru că nu contestaseră nimic timp de 45 de ani. Toate nemulţumirile reprimate în interior îşi căutau prilej şi pretext. Iar mişcarea antiiliescu de atunci le venea mănuşă. Poate că Ana Blandiana a crezut atunci cu adevărat – şi mai crede şi astăzi – că altă variantă decât Ion Iliescu ar fi fost mai bună pentru România. Au existat şi altfel de interese în spatele mişcării Piaţa Universităţii. Şi eu am fost descumpănită atunci de declaraţia iniţială a domniei sale că nu va candida, după care a revenit. Domnul Iliescu n-o să ne spună, cred, de ce a revenit. Noi nu am avut niciodată acces la informaţiile care-i parveneau. Cum ar fi fost România fără Ion Iliescu? E greu de spus şi e un non-sens să ne întrebăm. E ca şi cum ne-am întreba cum am fi dacă nu ne-am fi născut. Contestat astăzi de câţiva neica-nimeni avizi de publicitate, Ion Iliescu reprezintă, în evoluţia României, epoca postcomunistă care a făcut trecerea spre un sistem de piaţă, spre un sistem al libertăţilor, de la statul concentraţionar la statul de drept, la statul social.

Doar că o conştiinţă nevăzută s-a gândit, în 2008, să se distreze. Şi, cu ajutorul acestui trădător de ţară, sperjur şi nepriceput rău intenţionat, s-a gândit să pună în operă experimentul statului minimal. Ce vrea să însemne asta? Să ne uităm la consecinţele măsurilor propuse de gonoboc. Exterminarea pensionarilor. O dată, pentru că nu pot fi manevraţi cu atâta uşurintă cum pot fi manevraţi tinerii cei fără de cultură şi fără de minte, şi apoi, pentru că reprezintă o povară pentru buget. Toată lumea uită că aceşti oameni care au acum peste 60 de ani au construit toate obiectivele industriale spolite de actuala clasă de nababi postrevoluţionari.  Şi că au cotizat întreaga perioadă în care au muncit la Asigurările de Stat, cum ai depune la bancă, pentru a primi pensia cuvenită. Distrugerea învăţământului românesc – ce a fost unul de elită – prin măsuri arbitrare şi batjocoritoare, care să scadă sistematic tonus-ul corpului didactic şi prin schimbarea programelor şcolare în fiecare ani generând astfel o totală confuzie. Decimarea spitalelor româneşti şi eutanasierea celor bolnavi – care şi ei sunt o povară bugetară. Descurajarea natalităţii care va reduce, sistematic şi eficient, numărul cetăţenilor români (acum, vreo 20 de milioane, din care 3 milioane – forţa de muncă activă – se află în sclavie pe teritoriul UE). Exterminarea agriculturii – un popor care nu se hrăneşte sănătos nu are şanse reale să vieze – printr-o politică de descurajare şi împilare a agricultorului român (astfel, importăm de la ceapă la ananas de pe piaţa externă îmbogăţind firmele străine şi pe importatori). Reducerea aparatului bugetar fie pe cale naturală (prin cei ajunşi la vârsta de pensionare) şi prin hărţuirea celor aflaţi în sistem, prin spolierea şi paralizarea lor prin măsuri mereu fără sens, arbitrare şi neconforme cu etica muncii. Se preconizează ca aparatul bugetar să ajungă la 500 de mii în câţiva ani.

Deci: eutanasierea pensionarilor, bolnavilor, persoanelor cu dizabilităţi;  tâmpirea generaţiilor viitoare care nu vor avea nicio clipă sentimentul securităţii şi cultivarea exodului minţilor excepţionale (pentru că învăţământul caută să scoată superinteligenţe pe de o parte, şi pe de alta,  neghiobi); spolierea agricultorului român şi deposedarea acestuia de terenurile aflate în proprietate (se va introduce impozitul pe teren şi confiscarea acestuia în caz de neplată); distrugerea sistemului medical românesc (care a fost unul eficient şi ultraorganizat); inducerea – cu ajutorul campaniilor mijloacelor mass media – sentimentului de insecuritate, de teamă, de dezamăgire, de neputinţă.

Astfel, în câţiva ani, România va deveni un stat minimal (nicidecum social cum scrie acum în Constituţie), dependent, lipsit de suveranitate, divizibil (vecinii noştri vor reintera cu şi mai multă elocinţă dreptul „primului venit” în Transilvania), sclav al Băncii Mondiale iar, în caz de insolvabilitate, va plăti cu teritorii. Acesta este planul. El se înfăptuieşte pas cu pas în timp ce noi stăm şi ne uităm ca proasta la brânză. Aşa că, vă sfătuiesc să staţi pe capul copiilor voştri să  înveţe, să fie unii de excepţie pentru ca să poată pleca la timpul potrivit din această ţară în care nu pare să fie nimic de salvat. Sau poate doriţi s-o salvaţi?

 Vă recomand un text absolut aici. Merită.

Semnează şi dă mai departe!

Autorul acestui proiect: Radu Cristian

Ce vrăji a mai făcut Băsheascka mea

Etichete

Directorul FMI, Dominique Strauss Kahn, Fondul Monetar International, Vasile Marica

Dominique Strauss Kahn – Director IMF

În preşedintele nostru trăiesc mai multe persoane. Cu toţii am observat, pe rând, omul de afaceri rapace şi veros care n-a pregetat nicio fracţiune de secundă a vinde flota de pescadoare a României (273 de nave comerciale) unor offshore-uri personale de prin insule şi altor parteneri de Anvers de pe mapamond, primarul inspirat şi venal care şi-a repartizat singur sieşi casa din Mihăileanu, tatăl grijuliu şi condescendent cu nişte biete muieruşti care nu-şi pot purta singure de grijă, cobra agresivă zvâcnindu-se balelele otrăvitoare din adâncul fierii putrefacte, la o adică împotriva adversarilor politici văzuţi ca nişte duşmani personali, omul de lume glumeţ care ştie să spună şi un banc bun şi o „muie” Opoziţiei, la vremea ei. Nu i-a fost nici ruşine şi nici jenă să se şteargă la dosul prezidenţial cu Constituţia României după ce a violat-o mai întâi, şi recidivează aproape în fiecare zi. Şi alte faţete care-ar alcătui un caleidoscop – mană cerească pentru o echipă de psihiatri aplicaţi şi dornici să înveţe.

Mai zilele trecute scriam aici pe bloguleţul meu cum că principala noastră hibă acum (vorbesc de socialul nostru bezmetic şi acefal) este absenţa unui lider charismatic, în stare să însufleţească masele şi să le ridice la luptă dacă e cazul sau să arate o cale, alta decât labirintul Minotaurului matol de la Cotroceni. Şi, prin pânza cenuşie a acestei lipse generale de valori, parcă am zărit un chip. Spuneam (scriam) că Vasile Marica – liderul sindicatului funcţionarilor publici ar putea avea calităţile unui lider care să-i pună cizma pe grumaz „nebunului cu ochii închişi”  (sau întredeschişi şi şpanchii,  în fine). Completez acum: dacă s-ar lua mai în serios, dacă ar fi miştocar atunci când e cazul şi necruţător când e vorba de alergăturile pe miriştea bugetului ale cabinetului eternului şi fascinantului Boc, dacă ar îmbrăca de-a binelea haina responsabilităţii şi n-ar ţine-o numai atârnată de umeri. Şi, desigur, dacă vrea să se angajeze într-o aşa întreprindere riscantă – având în vedere că Serviciile, Ţuluşii şi Morarul sunt la tureatca băsească îmbătaţi (sau paralizaţi) de miroznă. Nici nu am apucat să-l studiez mai bine pe Vasile Marica (pe care, iată, nu-l cheamă în -escu) şi să mă gândesc cam pe unde ar putea s-o apuce şi cam de unde ar trebui să înceapă demascarea Experimetului România (l-am citat pe Mircea Geoană) şi cum ar reuşi să ne capaciteze să ne urnim din starea de prostraţie în care ne-am blocat nevenindu-ne să credem că avem un guvern criminal, că aseară domnul preşedinte (aşa cum e el, cu faţeta de bonom pus pe şotii) i-a şi sărit la jugulară. Deci aflăm din gura scrâşnitoare a domnului preşedinte – fumătoare şi ea, din leafa aferentă – că Vasile Marica ne-aduce tirurile de ţigări de contrabandă – dacă n-avem ce mânca şi nici medicamente n-avem, măcar să fumăm. Că el îi ţine-n braţe pe funcţionarii vamali corupţi şi pe toţi funcţionarii corupţi din săraca Românică. De-aia n-avem creştere economică! De-aia n-avem PIB! Deci de aceea sărăcia capătă accente de epidemie în România! Din cauza lui Marica şi a funcţionarilor lui! Jos cu el! Jos cu funcţionarii corupţi pe care-i ţine Marica în braţe! Pe principiul „Calomniază cu îndrăzneală , pînă la urmă tot va rămâne ceva”  (proverb grecesc), asemeni servanţilor pe care-i ţine-n lesă, Băsescu l-a umplut de bale şi de scârnă pe Vasile Marica. Nu era acolo, deci nu putea să se apere; calomnia pusă în operă e perfectă. Arunci o fumigenă şi dispari. Ce-a uitat onor prezidentele să precizeze este că funcţionarii de la vamă – cei corupţi de care face vorbire – sunt ai ministrului Blaga. El îi numeşte, el îi destituie, el îi mută disciplinar şi aşa mai departe. Un sindicalist, oricât de tare ar fi el şi oricât de blindat, nu poate decât să susţină interesele unui funcţionar aflat în litigiu cu angajatorul. În rest … doar vrăjeală băsescistă. Oricum, făcându-l ţintă mişcătoare, Băsescu l-a „identificat”. Adică l-a scos din mulţime, ni l-a pus în faţă.

Nu m-am uitat ce-au scris ziarele pe acest subiect, dar Marica ar greşi dacă ar ieşi să explice, să expliciteze, să demonteze calomnia prezidenţială.

Al doilea subiect accentuat – altul decât funcţionarii corupţi ai lui Marica, funcţionari nenorociţi care-l împiedică pe Boc să distrugă complet România – după „încălzirea” sumară din conferinţa de presă nocturnă a preşedintelui, l-a reprezentat ceva ce nu ştiu încă să numesc. Atacul la adresa lui Dominique Strauss Kahn – directorul Fondului Monetar Internaţional m-a lăsat fără gânduri. Dominique Strauss Kahn nu este un ţuţăr de prin media noastră, nu  este nici membru la PSD Darabani, nici bragagiu la poarta palatului Cotroceni, nici telal în Băneasa, nici ofiţer acoperit la noi în instituţie – cum ar fi tentat să creadă cineva care n-a auzit decât atacul de după sticlă de-azi-noapte. Este directorului unei prestigioase bănci internaţionale care a avut curajul să crediteze România. Sigur, banii împrumutaţi s-au volatilizat; Banca Naţională a României a eliberat garanţiile băncilor străine iar acestea au repatriat  fondurile care erau menite să susţină economia României. Şi-uite-aşa, am rămas ca proasta la marginea drumului: şi bătută, şi cu banii împrumutaţi fără rost. Bani pe care or să-i restituie copiii şi nepoţii noştri – dacă nu cumva dă Băsescu, la schimb, Transilvania,în contul insolvabilităţii.

Asta a avut Băsescu să ne comunice la miezul nopţii – lăsându-se aşteptat, vânat, ca o cochetă (sau cocotă?) de la Hollywood.

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                                                                     Vasile Marica – Lider Sed LEX

Sperând că sunt în asentimetul vostru: Supravieţuitor, Ioan Usca, Mirela Pete, Cosmin Ştefănescu, Sectorul Şase, Gabriela Elena, Dispecer, Paul G. Sandu, Presa în blugi, Atitudini, Theodora0303, Gabriela Joy, Noaptebunacopii, Răzvan, World of Solitaire, Andi Bob, Simion Cristian, Dumitru Agachi, Mircea Suman, Gabitzu, Teo Negură, Blog de prost, Dan Pătraşcu cu un articol excelent despre ce se întâmplă în realitate după cortina acestor vociferări publice,  Consiliul Naţional al Blogosferei, Orry, Elisa – cu un legitim şi superb îndemn, Lisandru, Cati Lupaşcu, Cristian Dima, Băsescul.

Update: Am aflat secretul lui Polichinelle!

Jurământ

Etichete

Adrian Nastase, Elena Udrea, Emil Boc, Guvern, jurnal de scriitor online, Life, PD-L, politica, politics, presedintele Romaniei, PSD, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

La învestirea în cea mai înaltă funcţie a statului, persoana aleasă pentru această supremă demnitate depune un jurământ cu mâna dreaptă pe Biblia şi Constituţia statului respectiv.

Preşedintele Federaţiei Ruse rosteşte următorul  jurământ:

În timpul îndeplinirii datoriilor de Preşedinte al Federaţiei Ruse, jur să respect şi să apăr drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, să respect şi să protejez Constituţia Federaţiei Ruse, să apăr suveranitatea şi independenţa, securitatea şi integritatea statului şi să slujesc cu credinţă poporul.”

Preşedintele ales al Statelor Unite ale Americii rosteşte, la învestire, un Legământ cu naţiunea numit „Legământul funcţiei„, care constă într-o fraza de doar 25 de cuvinte:  „Jur (sau afirm) solemn că voi îndeplini cu credinţă funcţia de preşedinte al Statelor Unite şi voi menţine, proteja şi apăra Constituţia Statelor Unite cum voi putea mai bine.„

Jurământul Preşedintelui Republicii România are următorul conţinut:

„Jur să-mi dăruiesc toata puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Am folosit cele două exemple ilustre, pentru că Jurământul (Legământul Sacru cu poporul) are o lungă tradiţie în istorie şi izvorăşte din legămintele Evului Mediu. Când, prin jurământ de credinţă, cavalerii şi nobilii îşi declarau supunerea, loialitatea şi vasalitatea faţă de un nobil, de un stăpân. Încălcarea jurământului de credinţă era egală cu dezonoarea şi pierderea vieţii.

În contemporaneitate, jurământul a devenit simbolic şi s-a golit de sacralitate. În cazul Republicii România, s-a golit şi de sens şi de conţinut. Pentru că actualul preşedinte a scuipat, şi-a suflat mucii (aş mai folosi şi alţi termeni mai scabroşi însă n-o fac din respect pentru blogul meu) pe acest Jurământ.

„(…) pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român” se traduce în viziunea preşedintelui nostru cel sperjur în „propăşirea spre Cer” prin exterminarea poporului său.

„(…) să respect Constituţia şi legile ţării” însemnă, în viziunea acestui decrepit cu nervii ţăndări şi cu suportul fizic al minţii sale răsfirate grevat de toate boalele, să-şi umfle buzunare şi conturile pe spatele poporului român, el şi camarila lui pedelistă.

„(…) să apăr drepturile fundamentale ale cetăţenilor” – jură domnul preşedinte portocaliu şi cu fierea revăsată până-n albul ochiului îi învrăjbeşte pe români împotriva românilor. Dreptul fundamental la muncă este încălcat prin simpla realitate că preşedintele se interpune în guvernare şi hotărăşte câţi oameni trebuie să muncească, pentru că există limitări şi economice şi guvernamentale ale dreptului de a munci – singura alternativă este aceea de a pleca în Europa să slugărim şi să ne umilim pentru pâinea cea de toate zilele. Dreptul la viaţă privată este încălcat pentru că ne sunt ascultate telefoanele şi ne este interceptată corespondenţa electronică. Dreptul la educaţie este încălcat prin diminuarea posturilor din învăţământ, prin decimarea programelor şcolare, prin umilirea sistematică a dascălilor, prin sărăcirea părinţilor, printr-un plan bine pus la punct de slăbire a fibrei poporului român, lovind la bază, în copii. Dreptul la libera exprimare a opiniilor este îngrădit prin ditirambele dirijate împotriva posturilor de televiziune care nu-i laudă măreaţa personalitate şi ilustrele-i realizări, care nu-i hrănesc orgoliul nemăsurat de paranoic.

„(…) jur să apăr democraţia, integritatea, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.” – spunea Traian Băsescu, aproape podidindu-l plânsul.

„Lăsaţi-l dracu, e-un actor!” –  am citat noi dintr-un superb poem al lui Adrian Păunescu, cu o mică speranţă că la al doilea mandat (ultimul, în ordine Constituţională, dacă nu cumva modificarea preconizată a Constituţiei va fi un pretext pentru tipicul salt grupat înapoi 360°), zurbagiul va face un minim efort de a deveni echidistant.

Astfel, din dorinţa de apărare a suveranităţii, ne-am trezit cu economia făcută cioburi, cu maţul gros al bugetului conectat la gurile pedeliştilor de Curte prin care vine în valuri hrana cea atât de necesară corpului unui partid putred şi canceros, cu un împrumut înrobitor la aproape-defunctul  Fond Monetar Internaţional drept „centură de siguranţă”. Centură de siguranţă care s-a transformat într-un soi de zgardă ce se strânge la orice mişcare voit independentă. Trebuie să executăm întocmai comenzile stăpânului (board-ul FMI) altfel vom sfârşi în chinuri.

Cum Executivul (id est Traian Băsescu) nu doreşte să ia nicio măsură de redresare economică (pentru ca nu cumva să supărăm „stăpânul”), vom ajunge în incapacitate de plată. Incapacitatea de plată se va traduce prin dinamitarea „unităţii şi integrităţii teritoriale a României”, pentru că neavând cu ce plăti, vom plăti cu teritorii din actualul stat România, respectiv cu Transilvania. Şi, poate, cu Moldova (cea de dincoace de Prut) şi cu Banatul (cel vestit pentru zăcămintele de uraniu atât de necesare viitorului civilizaţiei).

Astfel, cu un preşedinte scelerat, sperjur, cinic, cu o jigodie implantată şi conectată la aparate de Serviciile Speciale care au ajuns un soi de ţucal atârnat de dosul prezidenţial, se pune în operă întocmai şi la timp „planul dinainte stabilit”.

În tot acest timp, noi suntem asmuţiţi unii împotriva altora, cei cu pensii mici împotriva celor cu pensii mari, copiii împotriva părinţilor, dascălii împotriva medicilor şi poliţiştii împotriva securiştilor ( norocuţ (?!) armată nu mai există), mamele împotriva bunicilor, bugetarii împotriva privaţilor, bloggerii împotriva jurnaliştilor, televiziunile una împotriva alteia; poporul român este spart ca o oglindă veneţiană ale cărei cioburi nu vor mai putea fi lipite niciodată la loc.

Sntem capabili să ne ridicăm? Există un lider providenţial în stare să ridice România în picioare? Va înceta Opoziţia să se canibalizeze (observ că odată ajunşi în funcţii de conducere, liderii formali ai partidului „primesc” împreună cu fucţia şi o filoxeră în ureche – şi mă refer aici la orgoliosul Crin Antonescu – ce a devenit „altcineva” de când e preşedintele PNL)? Suntem în stare să ne scuturăm din minte ideile introduse cu tolcerul prezidenţial? Mai suntem oameni, sau suntem roboţii unui sistem criminal? Acestea sunt întrebările mele şi îl rog pe fiecare cititor să treacă – cu un efort de voinţă – zidul prejudecăţii că „nu-i nimic de făcut”. Orice altceva e infinit mai bine decât această guvernare şi decât acest preşedinte. Români! Treziţi-vă!

Îi felicit pe cei care sunt deja treji: Noaptebunăcopii, Supravieţuitor,  Cristian Lisandru, Ioan Usca, Lucia Verona,  Băsescul, Român frustrat, şi către cei care dau semne că s-ar trezi: Atitudini, G1b2i3, Link-Ping, Elisa, Orry, Gabitzu, Theodora0303, Dumitru Agachi, Cristian Dima, Gabriela Elena (La mulţi ani, Om frumos!), Dan Pătraşcu.

Ce-i de făcut?

Etichete

referendum pentru demiterea presedintelui

Mă întreb şi eu ca Lenin, fără să am cinismul şi forţa neagră, malefică (deşi uneori mi-aş dori-o, preţ de câteva secunde) a acestui personaj odios.

Înainte şi în timpul campaniei electorale prezidenţiale, domnul preşedinte avea pasiunea referendum-urilor. Între timp, pasiunile dumnealui s-au îndreptat către domenii mai pragmatice: să băgăm la puşcărie sau măcar să plimbăm pe la Parchet pe oricine strâmbă din nas la cererile (oneroase(ale)) doamnei udrea sau pe oricine îndrăzneşte să ceară banii negri investiţi în aceiaşi campanie. Başca pe cine mai are curaj să spună că domnul preşedinte nu este farul călăuzitor spre înalte culmi de progres şi civilizaţie al ţării. Al ţării formate din pedelişti, pentru că ceilalţi nu au dreptul să trăiască. Ori eşti pedelist, ori mori!

În această lumină, noi, cei care îndrăznim să trăim în pofida dorinţei de exterminare a acestui scelerat, ne-am consultat şi, după deliberări, ne-am amintit brusc de vechea pasiune a conducătorului nostru fortuit. Referendumul.

Aşa că, dragă blogosferă, ce-ar fi să propunem noi parlamentarilor noştri, în care abia se mai ţine democraţia ca-ntr-un fir de aţă, organizarea unui Referendum pentru Demiterea Preşedintelui Republicii România?  Motive şi temeiuri legale avem de nu încap pe-o coală A3. Daţi sfoară-n ţară şi hai să scăpăm de derbedeu prin mijlocul democratic ce ne-a mai rămas (încă).

Facem demersul de persuadare asupra personalităţilor politice cu blog care au calitatea şi posibilitatea de a iniţia acest Referendum care ar fi cheia de aur cu care am putea deschide calea României către normalitate: Adrian Năstase, Crin Antonescu, Adina Vălean, Zoe Petre, Ion Iliescu, George Şerban, Dan Mihalache, Corina Creţu, Cătălin Ivan, Cătălin Nechifor, Gheorghe Constantin, Daciana Sârbu, Adrian Severin, Ecaterina Andronescu, Lucia Verona, Miron Mitrea, Dan Voiculescu, Alina Gorghiu.

Acelaşi apel prietenesc bloggerilor: 

Oana Stoica-Mujea (căreia-i urăm La mulţi ani! şi multe cărţi bune;) SgReader; Elisa; Şilavarăcald; Consiliul Naţional al Blogosferei; Madi; Mirela Pete, Răzvanrc; Cristian Lisandru; Supravieţuitor; Ioan Usca; Roxana Iordache; Noaptebunăcopii; Simion Cristian; Gabriela Elena;  Cristian Dima;  Nea Costache, G1b2i3; Epistole pentru Zeus; Andi Bob; Theodora0303; Opriţi planeta, vreau să cobor!; Link-Ping; L’Avantgarde; Nobasescuday; Pamflezistul.

Două lecţii

Etichete

Antena3, Dan Voiculescu, Ion Iliescu, Lester Brown, Mogulu, singurul politician roman, Worldwatch Institute

Cum spuneam şi  ieri, cred că mi-am permis (nepermis) să cobor în smârcuri, printre lighioane decerebrate. Nu se face şi cititorii (sau cititorul meu) mei nu merită asemenea „plonjoane”. Când eram mici şi mergeam la râu, la bulboană (acela era un loc mai adânc) făceam asemenea „plonjoane” – sărituri cu capul în jos şi ochii închişi. Când ajungeai aproape de fundul bulboanei şi deschideai ochii, o lume de alge, mătăsuri de jad şi mici particule de nisip te înconjura din toate părţile. O algă de mătasea-broaştei, rece, lipicioasă şi gelatinoasă, ţi se lipea de braţ sau de spate şi, din pricina fiorului silei şi spaimei, ţâşneai la suprafaţa apei ca o rachetă.

Aseară, Dan Voiculescu – mogulul, de el vorbesc -, i-a administrat o lecţie de economie aplicată actualului ministru al Finanţelor româneşti. Pur şi simplu l-a umilit, l-a copleşit şi l-a băgat în buzunar. Există variante de relansare economică – adică să produci – dând de lucru oamenilor, să vinzi – stimulând consumul şi să capitalizezi. Dar pentru asta – vorba lui Vasile Marica (cât îmi place omul ăsta!) – trebuie să închizi robinetul la furăciuni şi să te apuci de treabă. Soluţii economice există – le văd până şi eu care ştiu doar economia învăţată în liceu – dar pentru asta e nevoie de Voinţă Politică. Ori voinţa politică a actualului guvern este să fure şi să dosească. Puţin le pasă lor de economie, puţin le pasă de copii, puţin le pasă de bolnavi, îi doare la kilometrul 7 de pensionari. Ei au conturi, sunt la putere şi vor să le umple. Ce nu ştiu ei bine este că secretul bancar este pe cale de a fi devoalat peste tot în lumea civilizată. sigur, poţi să-ţi transferi banii în insulele paradis-fiscal, însă nu ai nicio certitudine în privinţa conservării lor. Mai au şi „caietul de sarcini” de la FMI – caiet în care se stipulează clar că trebuie să fie exterminaţi  „neproductivii” (bătrânii, bolnavii, copiii – cei care nu sunt buni de muncă) conform „experimentului România”  – aşa cum „s-a scăpat” Mircea Geoană într-o emisiune la RRA. Când îl chemau drept martor pe la Parchet.

Deci, concluzia logică este că avem nevoie de un alt guvern. Care-o fi el, din specialişti, de largă respiraţie, de consens, dar să fie altul. Pentru că actualul urmăreşte să ne extermine, să depopuleze România şi apoi s-o vândă pe bucăţele.

Sinteza Zilei de aseară a fost di granda. Mihai Gâdea a avut doi invitaţi de marcă; marele gânditor Lester Brown – fondatorul Worldwatch Institute, un om ilustru preocupat de soarta Pământului şi a civilizaţiei noastre,  şi fostul preşedinte al României, Ion Iliescu. Nivelul discuţiilor a fost unul mult peste gângăveala continuă din audio-vizualul nostru şi, evident, pe înţelesul tuturor. Lester Brown – un îndrăzneţ şi un vizionar cu picioarele aici, pe pământul nostru şi cu mintea cuprinzând civilizaţia care va exista peste cinci sute de ani – dacă va exista, mergând în ritmul acesta – a avertizat nu o dată asupra limitelor resurselor şi a distrugerii pe care o presupune consumismul deşănţat în care trăim. În ritmul acesta, peste 70 de ani nu vor mai exista surse de apă nepoluată, apă bună de băut, încălzirea globală va modifica harta lumii iar omul cel dependent de consum şi de resursele fosile se va găsi în faţa unui pământ sterp, secătuit, care nu-i va mai putea asigura supravieţuirea. Scenariul nu este unul apocaliptic, el este descris în cărţile lui, cărţi care dau şi soluţii. Soluţiile sunt: raţionalizarea consumurilor de resurse neregenerabile, reciclarea şi refolosirea. Cei trei „R”. Şi, evident, la concluzia că bogaţii vor deveni tot mai bogaţi şi săracii şi mai săraci, e nevoie de o echilibrare a acestor extreme, de aducerea lor la un numitor comun fie prin impozitare progresivă (aici am revenit pe terenul nostru) fie prin reducerea decalajelor dintre clasele sociale prin politici publice. Dacă vrem să conservăm viaţa pe pământ, ar fi cazul să începem să facem ceva…

Mâine se declanşează seria de proteste a marilor confederaţii sindicale. Este exact axa acestui conflict: cei bogaţi (din bani publici, unii dintre ei) vor să-şi conserve privilegiile şi poziţia la putere, sunt surzi, orbi şi muţi şi marea masă a celor nevoiaşi care nu mai pot suporta costul şi povara acestor îmbogăţiţi ai democraţiei originale. Sper că la capătul acestor demonstraţii să avem un nou guvern, unul interesat de adevărata stare a naţiunii şi capabil să genereze proiecte de redresare. Ar trebui să confiscăm averile „prostocaliilor” – cred că însumate, acoperă datora externă a României care e una uriaşă.

Am citit astăzi: Atitudini, Consiliul Naţional al Blogosferei, Solif (un blog interesant, n.m.), Cristian Lisandru, Noaptebunăcopii, Ioan Usca – cu un legitim îndemn la revoltă, Geanina Lisandru, Gabriela Elena – cu un superb post despre testamentul Mariei Tănase, Theodora0303 – cu acelaşi îndemn la luptă şi solidaritate, Rodica – întorcând calendarul, Mirela Pete – draga şi sensibila Mirela, Teo Negură – cu minunatele lui piese muzicale, Răzvanrc, Simion Cristian, Dan Pătraşcu – aplicat şi avizat ca de obicei, Călin Hera, Cristian Dima, ProAtitudine, G1b2i3 – cu frumuseţile pe care le izvodeşte mereu, Dispecer Blogosferă, Oana Stoica Mujea, Mihaela Man, Cati Lupaşcu, World of Solitaire, Expertul Gigi, Paul G. Sandu, Madimcm, Andi Bob, Dumitru Agachi, Nea Costache.

Noutăţi

Etichete

clasamentul nebunilor, Zelist

La nouveauté mi-a sunat întotdeauna precum un ambalaj de cadou. Ca o mireasmă de cireşi înfloriţi ce-ţi întră brusc prin geamuri deşi afară-i toamnă. La nouveauté este că Zelistul e-o afacere ca-ntre măgari. Conform proverbului străbun, magariu pre magariu scarchină. Nu m-au interesat niciodată clasamentele, pentru simplul motiv că n-am nicio chemare să mă măsor cu cineva. Asemenea curiozităţi au pierit demult. Deşi mai mulţi prieteni mi-au spus că e o aiureală între amici, că în faţă sunt aşezaţi nişte iepuri tăvăliţi prin untură (care s-a transformat, nu ştiu cum, în căcat) după care alergăm bezmetici noi, deştepţii, am lăsat o vreme codul şi m-am amuzat de creşterea unora care nu scriu nimic şi descreşterea celor care chiar se pricep să mânuiască limba română şi sunt capabili să scrie un text cu conţinut. Ies din discuţie. Pentru mine, orice clasament al blogurilor – altul decât cel bazat pe trafic – este un nonsens.

Să-i lăsăm deci pe zelişti să se scarchine unul pe altul pe burtă şi să ne vedem de scrisul nostru. V-as sugera dacă nu aş crede că vă cer prea mult să le scoateţi bannerul, să le scadă şi lor cota. 😀

În rest, vorba lu băsescu: „Afară plouă!”

Monolog

Etichete

adevaruri pe jumatate, consultari, demonstratie, greva, impotriva poporului roman, lideri sindicali, revolutie, Sindicate, Traian Basescu

Foto: Alice Drogoreanu

„Ce zi o fi astăzi?…- se întinse pe spate flectând braţele şi lungindu-se pe scaun, câteva secunde. Să mă uit în agendă… Stai că degeaba mă uit, dacă nu ştiu nici ce dată e, nici ce zi. Oricum, suntem sigur în luna mai… Deci briefing de presă … n-ar putea şi ăştia să scrie conferinţă? … întâlnire cu sindicaliştii – futu-vă muma-n cur de mm-mm… -mm … ne… mm… ticăloşi! ” – sări el ca ars, amintindu-şi întâlnirea la care fusese băgat în corzi, umilit, încălecat de gureştii ăia care nici măcar respectul datorat locului în care se aflau n-au dovedit. Mai ales ăla subţire, creţ şi negricios, cu ochii piezişi, Marica, parcă, ăla îl enervase rău de tot încât după întâlnire a fost nevoit să se ducă să se-mbete ca să evite o lovitură militară… Ce lovitură militară să faci?  Poate numa cu securiştii mei!… Că armata am desfiinţat-o. Na! I-am arătat io lu tată-miu, târâie-sabie ce era el! Acu nu mai sare cu centura la mine, aiai cu catarame de fier care intră în carne! Nah! Armata scoate om din tine! Acu nu mai ai armată, babacule! … – continuă, în minte cu un năduf ce i se citea în ochii ce aruncau scântei, e drept, împrăştiate.

„Azi e întâlnire cu patronatele, măcar pe ăştia i-am gâdilat pe burtă… Ce se plânge pulimea asta atâta? Eu nici 50 de lei pe zi nu cheltuiesc! Şi ei, că le trebie un milion pe zi – na c-am început să vorbesc ca Împuşcatu… Ce pusese ăsta biciul pe ei! Las c-aşa şi merită! Nespălaţi, gargaragii, fufe, cretini, oligofreni! Are dreptate Patapievici! Popor de căcat! Ia să fi făcut eu ce fac aici în Polonia sau în Ungaria! Başca în Bulgaria! Mă zburau ăia-ntr-o noapte. Ăştia… poţi să beleşti pielea de pe ei, dacă le torni nişte vrăjeli şi-i ameţeşti, o scot ei singuri şi ţi-o dau de bună voie… Ia să văd ce mai fac, de unde mai scotocesc nişte mărunţiş că Nuţi şi-a păpat deja 4 miliarde de euro pe achiziţii… Cheltuitoare mai sunt şi femeile astea!… Mai bine-o făceam prim-ministru şi-avea pe mână tot bugetul, avea de unde cheltui, nu mă cicălea pe mine toată ziulica… O făceam eu, dar mă lasă Buldogu şi cu albinosul ăla bordurist? Ce să mai zic de Boss? Mai vedeam eu un mandat prin gaura cheii de la uşa puşcăriei… Sau poate apucam s-o şterg cu vaporaşul… Ce bine-ar fi să fiu acum pe mare! Să mă mângâie briza şi să îi muştruluiesc pe fraieri… Au început să nu-mi mai iasă nici glumele mele. Auzi la ei: că ăsta-i program de exterminare a poporului român! Păi să mai scadă-n pizda măsii că şi-aşa-s prea mulţi! Dacă ar fi vreo două milioane de copii, vreo 5.000 de bătrâni, fără handicapaţi – ăştia trebuie exterminaţi până la unul -, şi cu ăia care lucrează pe-afară, 4 miliarde, e destul! Vreo 10.000 de bugetari să muncească 16 ore ca la patron nu să frece manganul… am rezolvat treaba. Bă! Aşa ceva! Aşa ceva nu s-a văzut! Ăştia nu vor să moară! Ce dracu de fibră au în ei că orice le-ai face, ei tot se mai ţin de viaţă!? Dacă n-aş fi dependent de uniune, aş introduce un program de euthanasiere cum am făcut cu câinii… Poa să vină şi Shakira nu Brigitt Bardot… Îi bagi în cămine spital şi uşor uşor le faci câte-o injecţie… Pe rând, la câteva zile, să nu bată la ochi. Şi am degrevat bugetul… Şi avem bani să plătim alea 24 de F16- Lockheed Martin pe care mi le-a băgat Rasmussen – o fi nepotul exploratorului! – pe gât. Cât o fi şpaga la un miliard trei sute de milioane? … hm! … zece la sută din 13, un fleac. Mai puţin decât a zecea parte din cât am eu în Azore… Uah, ce-aş pleca, mâine aş pleca!… Da mă caută ăştia acu, cu mijloacele moderne… Pe  Dudaev l-au găsit după telefonul mobil… şi, dacă nu mai eşti preşedinte, n-ai acces la facilităţi. Iar viaţa de fugar urmărit internaţional nu e simplă. Acum nu mai sunt insule nelocuite şi necunoscute… poate vreun atol… – alungă acest gând dând din mână de parcă ar fi alungat o muscă supărătoare. Cum să dispar, când ăştia nu se mai satură? Dă-mi! fă-mi! dă-mi! deschide-mi!…

– Vărzarule! Măh! Unde-i cafeaua şi micul dejun, aţi trimis în Columbia după ele?!?

– Imediat, şefu, să trăiţi! Credeam că nu v-aţi sculat… – murmură acesta, adus de spate şi scotocind cu privirea chipul şefului celui năbădăios. Să vă aduc ceva de citit? – întâmpină el nervozitatea cu care se întorsese, ca o cobră, şeful.

– Da! – zise acesta înciudat că nu mai apucase să-i spună ceva cu sculatul fiindcă-i zburase din minte. Adu-mi aşa: dosarele – ştii tu care – lu: Hossu, Marica, Cornea, Nedelcu. Nu se poate să nu fi călcat vreo mâţă cu maşina ]n toată viaţa lor, să nu aibă vreo amantă, să nu fi umblat în adolescenţă cu plete! Îi dau pe mâna procurorilor. ‘Tu-le mama lor de bandiţi!

Invităm la demonstraţie:  Caius, Adakiss, Cati Lupaşcu, Supravieţuitor, Gând licitat, Cristian Lisandru, Black Angel, Elisa, Geotax, Andi Bob, Anavero, Link-Ping, Nataşa, Mirela Pete, Atitudini, Theodora Marinescu, Dumitru Agachi, Cristian Dima,  Ioan Usca, Ioan Sorin Usca, Orfiv, Gabriela Elena, Noaptea Iguanei, G1b2i3, Dispeceriţa, Dispecerul, World of Solitaire,

Patria.

Etichete

patria - o vorba goala, Romania se dezintegreaza

Foto: Alice Drogoreanu

Au dinamitat relaţiile interumane determinându-ne să ne pândim, să ne invidiem, să ne urâm, să ne suspectăm, să ne călcăm pe gât, să ne vânăm, evident, din pricina banilor. Ne dirijează automat, cu cârdul, către mallurile din care, prin firmele lor de export import deci pe profitul lor, ne cumpărăm cele trebuitoare (sau, mai ales, netrebuitoare). Au tăiat pădurile ţării, au cojit şi defrişat munţii lăsându-ne casele şi agoniseala în calea viiturilor şi a inundaţiilor şi acum promovează campanii de împădurire, de parcă noi am fi vinovaţi şi trebuie să corectăm realitatea că ei au făcut averi vânzând buşteni.

Au destabilizat învăţământul românesc – un învăţământ de prestigiu care punea în inferioritate învăţământul din alte ţări. L-au pus la pământ şi pentru că elevii noştri erau o ameninţare pentru viitorul altora şi pentru că un om educat, un tânăr educat, care ştie, care citeşte, care gândeşte, e mult mai greu de manipulat decât o gâlmă cu creierul lisă. Au vânat profesorii, i-au umilit, i-au învrăjbit astfel că astăzi mai mult ca oricând dascălii copiilor noştri nu depăşesc cu mult condiţia de paria. Ei îşi trimit odraslele să înveţe în străinătate, sau îi pregătesc în şcoli particulare.

Au distrus industria românească – izvorul bunăstării şi temelia economiei unui stat – sub pretextul că e un morman de fiare vechi. Pentru că inginerii români reprezentau o ameninţare pentru averile pe care şi le visau. Cum să importăm de la detergent la autobuz prin firmele lor, dacă acestea se produc în ţară? Aşa că le-au distrus cu ajutorul prostiei omeneşti în primul rând şi mai ales cu ajutorul vânzătorilor de ţară, a trădătorilor,  din interiorul grupurilor industriale.

Au închis minele româneşti (le-au pus în conservare) sub pretextul că nu sunt productive, au înstrăinat resursele primare (petrolul, marmura, aurul, argintul, uraniul) şi ne-au făcut dependenţi de firme străine (care-s tot ale lor, cu participaţiune) în privinţa energiei electrice.

Au distrus baza de turism construită de Sindicate în zeci de ani, pentru a se împroprietări ei şi neamurile lor, evident, din dorinţa de a se îmbogăţi. Au falsificat acte şi au revendicat proprietăţi naţionalizate dar despăgubite la timpul respectiv. Astăzi apar de neunde moştenitorii care revendică bucăţi din ţară şi obiective în care statul român a investit pentru întreţinerea lor în toţi anii de până la Revoluţie.

Au împărţit România în pogoane, ca în anii ’30. Tot printr-o mare manipulare, s-au reîmproprietărit pe vechile amplasamente, foştii ceapişti. În timp ce toată Uniunea Europeană face agricultură prin asociaţii, agricultură industrializată,  iar marii latifundiari pot fi număraţi pe degete, noi ne-am întors la agricultura de subzistenţă, cu plugul de lemn tras de boi şi cu parcela lucrată cu sapa. Satul românesc se apropie de extincţie, locuit de bătrâni neputincioşi şi înconjurat de o imensă pârloagă care, dacă ar fi cultivată,  ar putea hrăni – cu produse ecologice, că tot sunt la modă – populaţia întregii Europe.

Au distrus protecţia socială şi sanitară a populaţiei, subfinanţând sistemul medical, distrugând cercetarea românească – una de prestigiu şi avansată -, vânând medicii, hăituind medicii de familie, impunând un regim de eugenie şi euthanasiere a bolnavilor, bătrânilor şi a neputincioşilor. Spartanii ar fi mândri să afle că un popor le urmează metoda (e drept, nu prin proprie voinţă) la distanţa de mii de ani. În plus, populaţia este supusă unei vaccinări ucigaşe, mânată spre seringi tot prin marea manipulare.

Au înmormântat fibra gânditoare a acestei naţii  – cei care au ţinut-o trează şi informată în toate regimurile – distrugând presa românească profesionistă şi reducând cultura (cultura care a creat Patrimoniul acestui neam!) la un soi de hobby de duminică. Distrugerea s-a făcut prin promovarea cozilor de topor şi a duşmanilor eticii şi esteticii. Aceşti corifei ai underground-ului cultural scot din subsolurile promiscuie în care şi-au dus existenţele venale, produşi degradaţi care stigmatizează România în lume.

Au demonizat credinţa ortodoxă fabricând preoţi sceleraţi şi introducând şi în Biserică secularizarea, şpaga, necurăţia, laxismul, inducând în poporul credincios ideea că e inutilă orice încercare de a fi conectat cu Dumnezeirea, pentru că ea, conectarea, se face tot prin intermediul Satanei.

A mai rămas ceva nemurdărit, neîntinat, nevândut, întreg,  limpede, puternic, durabil? A mai rămas generaţia mea. O generaţie înseamnă 30-40 de ani. Generaţia care era tânără la Revoluţie a fost cu un picior în celălalt regim şi a parcurs maturitatea în cel în care ne târâm de 20 de ani. Cred că avem obligaţia să oprim această dezrădăcinare a României. Avem datoria morală de a salva ce mai poate fi salvat. Avem această datorie faţă de părinţii noştri care au muncit ca nişte robi în comunism şi au construit – iată – baza averilor acestor sceleraţi care rod precum viermii trupul patriei şi care sunt consideraţi astăzi – culmea! – asistaţi sociali!  Avem dreptul de a ne apăra Patria, aşa cum am cunoscut-o noi împotriva invaziei acestor alogeni care nici nu fac parte din poporul român. Avem datoria de a reda România copiilor noştri pentru ca să nu fie nevoiţi să emigreze şi să mânânce o pâine amară de ausslanderi pe unde s-or duce.

Invit la meditaţie: Cristian Lisandru, Geanina Lisandru, Dumitru Agachi, Dan Chichernea, Ioan Usca, Noaptebunăcopii, World of Solitaire, Aschiutta, Dispecerul, Atitudini, Elisa, Mihaela Man, Gigi Rusu,  Razvan Rc, Black Angel Costel, ISU, Theodora0303, Papillon, Elena Agachi, Ioan Sorin Usca – Teologie, Caius, Orfiv, Cati Lupaşcu, Natasha, Gabriela Elena, Consiliul Naţional al Blogosferei, Dispeceriţa, G1b2i3, Mirela Pete, Gabitzu, Cristian Dima, Link-Ping, Simion Cristian, Cristian, Cosmin Stefănescu, Băsescul, Noaptea Iguanei, Andi Bob, Cella, Roxana Iordache, Mircea Badea, Tudor Chirilă.

Hai la lupta cea mare!

Etichete

Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, literatura, relatari fanteziste, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Uitându-se în lungul vistieriei şi găsind-o goală precum un nap, în timp ce la poarta palatului se-auzeau şchiorlăind şi zgâriind lupii tineri, să li se dea şi lor o ciosvârtă, Il Comandore căută în mintea-i aburită o soluţie. Un nou prilej de gâlceavă. Darea în vileag a averilor înşurubaţilor săi a dat greş, legea ANI ieşind de la Curtea Constituţională aşa cum iese o bucată de carne macră trecută prin maşina de tocat: nişte cârnăciori afânaţi, fără nicio consistenţă. Încurcat, într-o fază incipientă  de turbare şi rezonabil de beat, deschise uşile debaralei. O forţă descătuşată îi împinse la picioare câteva cărţi roşii – din cele ce scăpaseră nearse la Revoluţie  – şi un morman de scrisori semnate de predecesorul său la palat, care rămăseseră netrimise. Iluminat brusc de o idee măreaţă, scotoci furibund şi, în fundul debaralei, sub un vraf de drapele cu vechea stemă a României – cea cu spicele de grâu şi râurile limpezi -, găsi, împăturită şi prăfuită, stafia comunismului. O scoase tacticos, o şterse de praf cu unul dintre drapele de mătase şi o privi în lumina slabă. Se îndreptă spre ușă, trase de un şnur cu canaf  atârnat acolo şi, după câteva clipe, îi porunci majordomului cât un dulap ivit în canatul uşii:

– Adu-mi o pompă!

– Să trăiţi! … De care? … – îndrăzni acesta timid şi cu o evidentă teamă.

– Bă!… Tu ai copii?

– Am, să trăiţi! …- îi răspunse acesta încurcat, neînţelegând ce legătură are pompa – care-o fi aia, de apă, de parfum, de care dracu o fi – cu copiii lui, doi la număr şi mărişori.

– Şi cu ce le umfli, bă, mingiile şi bicicletele?

– Păi… mingile le cumpăr gata umflate şi … bicicletele sunt … aşa le cumpăr, cu camerele  pline!… Nu ştiu!  … (Şi se zice „mingile”, în măta pe gheaţă, nu „mingiile”, capsomanu’ dracului! – continuă el răspunsul în minte, în timp ce ochii se roteau în cap încercând să agaţe vreo explicaţie pentru pompa pe care-o voia arătarea) .  Vă rog? … N-am înţeles ce-i cu bicicletele şi cu mingile … şi ce fel de …

– Nici nu mă aştept de la voi să înţelegeţi ceva, creiere de gumă! – îl jigni arătarea cu o grimasă răutăcioasă întinzându-i-se pe chip. Apoi, urmă:

– Îmi trebuie o pompă, să umflu asta! – îi scutură în față  stafia prăfuită. O pom-pă de umflat roţile, că doar n-o s-o umflu cu gura! Sau poate vrei s-o umfli tu! – i-o întinse cu un rânjet macabru.

– Am înţeles! – se lumină malacul la chip şi un firicel de năduşeală îi traversă tâmpla şi se prelinse pe obraz. Mă duc să caut! – spuse în timp ce-şi păcăni câlcâiele şi o zbughi pe uşă.

Ieşi în curte şi se-ndreptă spre garaje.

– Teofile!!! Bă!… Unde eşti?!… – strigă el înainte să ajungă la uşă.

– Ce-i, bă? Ce strigi aşa? Aici îs! – îi răspunse o voce ursuză.

– Ai o pompă de umflat roţile? Că-i trebe lu şăfu!…

– Doar ştii că noi le umflăm la servis-ul nostru… mă, Gligore. Da’ ce-i cu tine, ce năduşeşti aşa? Te-a alergat iară ăla, cu sticla? – îl măsură surâzând.  Şi ce-i trebe pompă?

– Ce ştiu eu, Teofile? A găsit o păpuşă de-aia de se dă la bâlciuri în debarauă… Vrea s-o omfleze, cre’ că … – ezită, prudent, Gligore.

– S-a zărghit rău de tot, mă Gligore, dacă îi trebe  gonflabile… Bă, când li se urcă la cap, li se urcă şi gata!… Omu, – îţi spun io că ştiu de la un bătrân din sat de la mine – omu, zic, când ajunge de-şi face singur plăcerile, el singur, îi pierdut, bă Gligore, nu mai are scăpare!… Da’, na, asta ni-i soarta, aşa ni-i scris, să ascultăm de nebun, n-avem ce face… De unde să-ţi caut eu ţie pompă acuma?… Să sun la un magazin de biciclete, cred că am un număr pe-aici… – şi se-ndreptă spre ghereta în care se afla un telefon.

Enervat că nu mai apare nimeni cu pompa, personajul nostru îi căută supapa, o trase afară, îi desfăcu căpăcelul şi începu să sufle în ea. Un acces de tuse îl năpădi. Se întoarse şi căută un loc unde să se aşeze în timp ce tusea îi scutura firava-i constituţie. Găsi un taburet și se lăsă cu puțina-i greutate, sufocându-se.

„Nu mai am deloc condiţie fizică… – mormăi. Ar trebui să merg şi eu la sală ca limbricul ăsta care şi-a lipit cele trei ventuze de maţ şi nu-l mai pot desprinde… gândi în timp ce-l vizualiza pe acesta, cu capul lui mare şi cu cele trei buze cornoase lipite de un maţ uriaş. Las-că te dau eu jos de-acolo!… Am eu ac de cojocul tău!… Şi-a lu’ ăia care te ţin artificial conectat la aparate… Mă şantajează ei pe mine!?… Las-că v-arăt eu voi, ciocli vopsiţi portocaliu!… Vă lustruiesc până vă sare vopseaua! – îşi zise el, mulţumit, şi mai împinse câteva guri de aer în stafia ce începea să se împlinească. Pe ăştia poţi să-i trimiţi după moarte, când îţi vine sorocul!” … – îşi mai zise, cu gândul la malacul ce-i stătea la dispoziţie şi al cărui nume îi scăpa mereu. Până să apară Gligore, cu vrâste de transpiraţie pe haina-i pompoasă şi cu o pompă de picior în mână, reuşise deja să umfle suficient stafia ce părea şi mai jalnică având, acum, volum.

– Şefu!… îndrăzni Gligore, furişând câte-o privire spre stăpân, să prindă reacţiile acestuia. Da’ ce doriţi să faceţi cu asta? …- indică el cu bărbia înspre păpuşa roşiatică şi flască.

– Le-o dau poporului! Să aibă distracţie, mă băiete!… Dacă n-are pâine, măcar circ! Aşa a zis un împărat roman, nu? Pâine sau circ! Uite cum fac… – se gândi să-i dezvăluie  el planul acestei fiinţe care, în viziunea lui, n-avea oricum creier să priceapă raţionamentul. Era ca şi cum ar fi vorbit cu o scrumieră sau cu sticla de whisky.Vorbesc cu ăştia ai mei, cu consilierii,  şi meşterim repede o lege a lustraţiei. Cu asta, mă împac cu lingăii de intelectuali şi le dau şi ăstora tineri de-i auzi că schiaună la poartă, apă la moară. Dacă ăl mic nu se prinde şi o bagă-n parlament, le-am tras-o-n bot la toţi.  Şi, cu legea asta-n mână, îi scot de la butoane şi pe golanii ăştia care mă şantajează că ei m-au făcut comandant şi să le dau lor frâiele toate și țara pe mână. Fiecare are o filă, un dosar, a fost pionier, utecist, ce măsa o fi fost, altfel nu erau aşa clănţăi. Şi mă iau iar de Iliescu şi dau vina pe el pentru toate… Să acoperim hoţiile alor noştri, tragem spuza pe turta ăstora tineri şi mai proşti – pe care-i duc de cap cum verau eu…

– Adică iar vă luaţi de domnu’ Preşedinte? – zvâcni, indignat, cu restul de omenie care-i rămăsese întreagă, malacul Gligore. Da’ ce tot aveţi cu el, că e om bun?… El nu ne… – îşi înghiţi Gligore indignarea, devenind conştient că scăpase nişte cuvinte care nu trebuiau rostite, dar nici n-avea cum să le ia înapoi.

Spre norocul lui chior, comandantul, pierdut în reveria lui, nu-l auzise. Odată se ridică, luă pompa din mâinile lui Gligore care înmărmurise neînţelegând nimic, şi se apucă să meşterească febril, fixă furtunul pe supapă şi, din câteva tălpi, umflă păpuşa. Îi fixă supapa, o aprecie ţinând-o de mijloc şi, găsind-o mulţumitoare, o luă sub braţ şi porni cu ea prin curtea palatului, spre poartă.

Gligore strânse pompa şi o luă agale, încurcat şi cu gândul la ce apucase să spună, spre garaj. Căuta în minte soluţii pentru eventualitatea că va fi dat afară din serviciu. În uşa garajului îi aştepta Teofil cu mâinile înfundate în buzunarele salopetei albastre, curăţele.

– Ce vrea să facă cu aia? – îl întrebă acesta, împungând aerul cu bărbia înspre mogâldeaţa care căra o păpuşă umflată mai mare decât ea, prin curte.

– Vrea să facă o lege a ilustraţiei… şi să-l prindă pe ăl mic – cre’ că pe Emiluţ – în capcană… Şi iar se ia de domnul Iliescu – aşa a zis.  A mai zis ceva de circ  şi de telectuali, da n-am înţeles ce … Auzi, tu ce crezi că are cu nea Ion, că tot se ia de el?

– E invidios, bă, Gligore… Ăştia care ajung mari pe nemeritatelea e invidioşi pe ăia care-s mari din firea lor – îi explică el, filozofic şi plin de importanţă lui Gligore care-i sorbea cuvintele, încuviinţând din cap.  Deci nu voia să se reguleze cu gonflabila aia? – întrebă el, într-o doară, dând să intre în garaj. Nu-i chiar conplet nebun.

– Zicea că le-o dă lu’  telectuali şi lu’ ăia tineri… – murmură, indecis, Gligore, iar Teofil ridică din sprâncene şi făcu gura a mirare.

– Când io-ţi zic că ăsta-i dus cu pluta!…

Recomadări: Ioan Usca,   Transildania, Elisa,  Nataşa, Orfiv, Ioan Sorin Usca, Mirela Pete, Link-Ping, Idei înghesuite, Şilavarăcald, Cristian Lisandru, Ragnar, Supravieţuitor, Grişka, Gabi123, Atitudini, Dumitru Agachi, Andi Bob, Gând licitat, Theodora Marinescu, Octavia Sandu, Dennis, Black Angel, World of Solitaire.

Îngeri şi Demoni

Vezi PDF | Imprimare

Autor: Sebi Publicat la: 20.04.2010 Citit de: 191 ori Conţine: 1022 cuvinte

Noutăţi: 191 Îngeri şi Demoni 265 Drumul spre fericire (1) 142 Drumul spre fericire (2) 100 Drumul spre fericire (3) 740 ADN-ul uman conţine gene extraterestre (1) 508 ADN-ul uman conţine gene extraterestre (2) 495 ADN-ul uman conţine gene extraterestre (3) mai multe noutăţi… sau Top 40

Motto:
„Dumnezeu i-a dat omului puterea de a fi creator, asemeni Lui,
iar omul, desăvârşindu-şi puterea, a început să creeze Demoni.”

Dumnezeu, spun Cărţile Sfinte, şi-a desăvârşit creaţia prin om, punând în el tot ceea ce avea mai bun, făcându-l după „chipul şi asemănarea Lui”. Astfel, omul, minune, mândrie şi apogeu al marii creaţii, a primit binecuvântarea de a-şi exercita nemăsurata putere întru lauda şi bucurarea Creatorului.

Dumnezeu a dat omului Cerul şi l-a întrebat: „Ce ai putea face cu Cerul?”, iar omul îi mulţumi lui Dumnezeu pentru dar şi decoră Cerul cu stele.

Dumnezeu a dat omului Pământul şi l-a întrebat: „Cum ai vrea să arate Casa Ta?”, iar omul îi mulţumi lui Dumnezeu pentru minunata sa casă şi împodobi Pământul cu păduri, câmpii şi animale, după pofta inimii sale.

Dumnezeu a dat omului îngeri pentru a-l sluji şi pentru a-i fi aproape şi a-l povăţuit: „Când ai nevoie de o mână de ajutor cheamă unul dintre slujitorii mei şi el te va sprijini la greu!”, dar omul, neputând înţelege deplina şi nemărginita bunătate a Creatorului, şi-a încercat măiestria mai departe, creând Demoni, pentru a avea de ce se teme.

Dumnezeu ne-a creat fraţi spunându-ne: „Să vă iubiţi între voi şi să vă ajutaţi unul cu altul!” Nesocotind povaţa Domnului, Omul a creat diviziuni sociale pentru a putea experimenta ura, a creat războiul, pentru a putea înţelege pacea şi pentru a experimenta distrugerea, pe care nu o putea învăţa de la Dumnezeu. Tot omul este cel care a creat asuprirea, pentru a putea găsi rostul libertăţii şi suferinţa pentru a găsi rostul alinării dar, din păcate, s-a obişnuit aşa şi lucrurile au stagnat aici.

Îndepărtându-se tot mai mult de calea ce dreaptă a Conştiinţei Divine, omului i-a intrat în obişnuinţă să-şi blameze Creatorul pentru tot ceea ce i se întâmplă aşa cum nu ar dori el să i se întâmple, uitând însă a-I mulţumi atunci când lucrurile capătă aspectul dorit. Omul însă îşi uită mereu rolul de creator cu care a fost investit, astfel, pasând responsabilitatea acţiunilor rele în dreptul celui ce învaţă la bine.

De fapt, deoarece Dumnezeu nu ştie să facă decât lucruri bune, înseamnă că însuşi Dumnezeu învaţă prin noi oamenii, măruntele sale ajutoare într-ale creaţiei, ceea ce înseamnă răul, adică acea parte a creaţiei pe care El nu a putut, nu a reuşit sau nu a dorit, a o defini.

Povestea noastră începe, dacă m-aş putea exprima aşa, cândva demult, în negura timpurilor, când un mag a avut o revelaţie privind un alt aspect neexplorat al existenţei, definit la modul general, abstract, prin termenul de „rău”. Meditând asupra acestei revelaţii, magul începe încet-încet să conştientizeze câte ceva despre noul termen şi îşi doreşte să experimenteze implicaţiile acestui nou concept, astfel că, la un moment dat, crează o formă gând, primordială şi firavă, bazată pe primele emanaţii de energie negativă.

La început larvă astrală, sau elementar necopt, această entitate bâjbâia întinderile astrale în aşteptarea ordinelor de la stăpânul său creator. Povestindu-şi păţania printre cunoscuţi, magul atrage din ce în ce mai mulţi oameni cărora li se pare o experienţă interesantă, nouă şi plină de necunoscut, dorind să experimenteze şi ei la rândul lor noile trăiri. Astfel au început ei înşişi, la rândul lor să alimenteze această formă gând, dezvoltând-o, maturizând-o şi transformând-o într-un elementar evoluat, cu personalitate, putere şi capacitate cognitivă.

Denumit „Lucifer” sau aducătorul de lumină (din latină: lux, lucis, „lumină” şi ferre, „a aduce”), a fost într-adevăr cel care a ridicat norii incertitudinilor şi ai necunoaşterii într-un domeniu cu totul necunoscut omului îndepărtatelor secole, domeniul denumit cu titlu general: „RĂU”. Lucifer a fost îngerul întunecat „creat” de către oameni pentru a putea înţelege partea întunecată a lucrurilor, parte pe care Dumnezeu nu a ştiut să ne înveţe a o desluşi.

Deoarece odată cu trecerea timpului experimentarea noilor trăiri în domeniul vibraţiilor joase şi foarte joase crează energii negative din ce în ce mai „subtile” şi mai „rafinate”, iar nivelul de dezvoltare al noii fiinţe evoluate atinge cote din ce în ce mai ridicate, acesta începe a se simţi singură şi cere creatorului său şi întreţinătorilor săi, sau impune acolo unde consideră că este cazul, crearea unor fraţi, asemeni lui, împreună cu care să stăpânească lumea negativă a tenebrelor.

Astfel, încet-încet, cohorte de demoni iau naştere din neant şi sunt trimişi către toate colţurile lumii pentru a instaura o nouă ordine, în care legea este „fă-l să facă rău, sau altfel, fără energiile lui negative, te vei dezagrega”.
în acest fel, ritualurile sataniste au rolul de a menţine puternice şi pline de viaţă aceste „minunate” creaţii ale Micului Dumnezeu, omul.

Chiar şi oamenii de rând sunt angrenaţi în acest imens şi laborios mecanism de perpetuare al diavolilor. V-aţi gândit vreodată că la fiecare înjurătură hrăniţi câte unul? V-aţi gândit de ce când sunteţi nervoşi şi supăraţi trebuie să erupeţi violent în speranţa de a vă calma dar mai rău accentuaţi acea stare de nervozitate? şi exemplele pot continua. De multe ori spunem că expresia „l-a pus Dracu’ ” este o simplă expresie şi nimic mai mult. Chiar credeţi?

Diavolii fără susţinerea oamenilor s-ar disipa în neant, în abisurile sferei astrale, disociindu-se în elementele din care sunt constituiţi. Nehrăniţi şi uitaţi în ignoranţă nu pot supravieţui Bunătăţii Divine.

Poate că, privit din punctul de vedere al ignorantului mult prea religios, a vorbi despre Lucifer este o blasfemie, sau un lucru de neîngăduit. Nu! Stăpânul absolut al Creaţiei, Dumnezeu, în marea şi nemărginita Sa înţelepciune, ne-a dăruit nepreţuita putere a creaţiei tocmai pentru a ne putea desăvârşi spiritual.

Cum am putea înţelege şi aprecia adevărata valoare a luminii dacă nu avem nici cea mai mică idee despre ce înseamnă întunericul? Dumnezeu ne-a dat puterea de a face întuneric acolo unde El a făcut să fie lumină, tocmai pentru a putea aprecia pe deplin măreaţa Sa operă şi pentru a ne întoarce la lumină.

Cum te poţi apăra de un duşman despre care nu ştii decât din minunate fabulaţiuni pline de inconsistenţă? Cunoscându-ţi duşmanul, îi poţi afla punctele slabe. Cunoscându-i punctele slabe şti care armă ar fi cea mai potrivită şi cea mai eficientă pentru el. Stiind cu certitudine ce armă să alegi, vei fi cu siguranţă un învingător.

Adresa acestui articol este http://roaim.co.nr/?a=articles&p=374

Ziua Pământului

Etichete

casa bunicilor, Geea, Jalcau, Pamantul care ne rabda pe toti, Patlagina, Radauti, susai, The Day of Earth, Ziua Pamantului

Tablou de Mirela Pete

Am primit o ușă.

Am primit multe obiecte de folosință în viața mea. Unele m-au uluit și m-au copleșit – cum a fost casa. Altele mi-au fascinat și împlinit copilăria – cum erau praștia cu suport pentru piatră dintr-o limbă de pantof vechi din piele (neapărat) și arcul din creangă de alun cu săgeți din fâșii de draniță – toate acestea mi le făcea fratele meu mai mare. Trăgeam cu săgețile-n nouri, cum citisem că făceau dacii. O dată mi-a făcut un zmeu. În căldarea Rădăuților, când se-nvârtejesc curenții, nu se mai opresc câteva zile. Prilej să-mi înțepenească câte-o zi întreagă gâtul, uitându-mă după zmeul din hârtie albastră – pentru învelit caietele și cărțile – prins curmeziș cu două lețurele din aceiași multifuncțională draniță și fluturându-și coada multicoloră și zdrențuită, coadă improvizată dintr-o bluză a mamei, pentru distrugerea căreia urma să luăm amândoi bătaie, evident.

O dată, mi-a făcut tata o trotinetă. Era toată din lemn, doar roțile aveau capace metalice. Am botezat-o Helios. Vă dați seama ce-nsemna să umbli în carul de foc al Zeului Soare…

Într-o livadă din vecini, se făceau devreme niște merișoare teribil de acre. Nu apucau să crească mai mult decât o alună… Habar n-aveam atunci că suplineam carențele de vitamina C de peste iarnă, le ronțăiam pentru că erau grozave. Corcodușele aveau sâmburul amar, dar erau bune și ele.

Ați mâncat vreodată bardahuz? Nu știți ce e bardahuzul? Într-o tufă de frunze alungite, crește o tulpină cilindrică, de cam 15-20 de centimetri, cu un mănunchi de frunzulițe în vârf  (care la maturitate, când devine lemnoasă, se împodobește cu o inflorescență galbenă ca lămâia) și cu niște spori negri, mărunți, de-a lungul cojii. După ce-o rupi, se curăță coaja, de la bază. Miezul e verde – gălbui și e minunat. N-am mai mâncat bardahuz din copilărie. Am căutat azi trei ore – fără să exagerez – pe Google, și pe diferite alte site-uri tematice, respectiva plantă. Nu am găsit-o. Nu pot decât să cred că a fost o plantă magică. O plantă care, după ce și-a îndeplinit magia, a dispărut.

Când ne tăiam – pentru că de prin luna mai, mai umblam și desculți – sau ne împungeam în vreun spin, căutam o foaie de patlagină pe care-o legam peste rană. Se vindeca în trei zile. Și acum procedez la fel. Când înfloreau salcâmii, eram la concurență cu albinele, după florile pe care le mâncam la început întregi, apoi, când ne săturam, doar miezul dulce. La vreo 300 de metri de casă era o tolocuță. Tolocuța e un tăpșan pe care băteam mingea toată vara. La apus, tolocuța Cotul Buhaiului (așa-i zicea) era mărginită de un pârâu – Toplița. Azi e regularizat și nu mai trece pe-acolo, e doar o albie secată. Pe malul pârâului erau răchiți și de-o parte și de alta. Și pentru că un mal era râpos, legam cabluri furate de la uzina electrică – normal! –  în răchiți și treceam ca Tarzan de pe-un mal pe celălalt, cu urletele aferente. Câte unul mai firav scăpa cablul și se oprea în albia rece – prilej de hohote pentru toți ceilalți.

Spuneam la-nceputul postării că am primit o ușă. De la Mirela Pete. Un artist cu care îmi pare c-am copilărit. Atât de profund a înțeles ce înseamnă pentru mine ușa de la casa bunicilor. Care era un alt rai al copilăriei, adiacent celui de-acasă. Acolo nu luam niciodată bătaie, indiferent ce drăcii am fi făcut. Bunicul zâmbea a râde, iar bunica ne amenința doar cu: „te spun lu mă-ta!” – dar nu ne spunea niciodată. Toloaca bunicilor era mai altfel. Fiind situată într-o zonă mlăștinoasă a Rădăuților, Jalcăul, era plină de flori din desprimăvărat până toamna târziu. Bunicii aveau o grădină de flori în fața casei, toate fermecate, și poduri uriașe. În curte, într-o bucătărioară, trona o pompă de apă ciudată de care mă temeam ca de-un balaur. Pentru că arăta și suna ca un balaur.

Așa m-am întâlnit eu cu Pământul. Primăvara, cu tot ce era fruct crud și acru, vara, cu poamele aproape pârguite, cu prune albe, galbene și goldane, cu cireșe și vișine – toate din livezile vecinilor! – cu frunze pentru tămăduit și flori pentru diferite ceaiuri care ne alinau durerile, tusea, febra. Atunci, pământul era sacru. Tot el scotea în codrii Suceviței, „bureții” – de toate felurile și cu toate gusturile – pe care astăzi nu-i mai culegem pentru că s-au făcut otrăvitori… Toate au fost cum trebuiau să fie și acum s-au smintit, cum smintiți suntem și noi în goana noastră după produse procesate, ultraprocesate, sterilizate și pasteurizate, după medicamente și siropuri – toate sintetice – când Pământul ne stă la îndemână cu toate ale lui, să ne hrănească, să ne aline, să ne vindece și să ne întărească. Dar noi îl ignorăm și-l disprețuim de la înălțimea confortului nostru care nu-i decât un generator perpetuu de reziduuri și de otrăvuri.

Sărbătoresc Ziua Pământului, împreună cu prietenii virtuali: Andi Bob, Adina Huțanu,  Achilianu, Adia, Alex Mazilu, Alin Farcaș,  Teo Negură, Simion Cristian,   Cristian Lisandru, Geanina Lisandru, Mirela Pete, Ana Pauper, Ana Vero, Ana Maria Deleanu, Amnesiacgirl, Atitudini, Băsescul, Bijuteriile Teodorei, Black Angel Costel, Blog pierdut, Măce, Băiatul ciudat, Caius, Carmen, Cati Lupascu, Cella, Chiar nu contează, Ciocolată cu piper, Cuminte, Corina Crețu, Gabi Rus, Taclale cu Paul, Cum vă place, Cuvinte (ne)potrivite, Călin Hera, Dan Brad, Dan Chichernea, Dennis, Dispecerul, Dumitru Agachi, Dungha, Eexergy, Ela Roseni, Elena Agachi, Elisa, Extra radio Petrișor, Flavius Obeadă, Gabitzu, Gabriela Crețu, G1b2i3,  George Serban, Hobbitu, Invizibilul 3, Ioan Usca, Ioan Usca Teologie, Ion Dascălu, Ionuțu, Isabellelorelai, Jan Timuș, Keltoi Land, L’avant-garde, Lady Allia, Link Ping, Litere Libere, Madi, Maminineta, Marius Ianuș, Mihaella1, Mihai Biharia, Mihnea Georgescu, Natașa, Nedumeritul, Neliniștitu, No băsescu day, Noaptea Iguanei, Noaptebunăcopii, O vorbă, Oana Niculescu-Mizil, Oana Stoica Mujea, Orry, Orfiv, Origami, Papillon, Pescărușul Argintiu, Piticul Jenikă, Plano, Român Frustrat, Răzvanrc, Sebra, Secunde, Simona Ionescu, Să ne citim, Theodora0303, Viața la țară, Vis și realitate, Vladimir Ionaș, Yoda, [D][S][N].