Nimic notabil

Etichete

Ankara, Orientul Mijlociu, Recep Tayp Erdogan, Russia, Senat, Siria

Pictura: Artnow.ru

Mă gândeam de dimineaţă că trebuie să scriu ceva; altfel, cu sincope prelungite, viaţa blogului se rarefiază şi, la o vreme, se înstrăinează de mine.

Am aşteptat cu interes distrat decernarea premiului Nobel pentru literatură; n-am crezut că Mircea Cărtărescu ar avea vreo şansă (dacă România ar conta pe harta politică a lumii, sau cei care decid ar avea vreun interes în ce ne priveşte, da, ar fi avut), eram doar curioasă încotro se-ndreaptă busola.

Deşi ciocolata chinezească nu e vreo delicatesă – îmi amintesc perfect gustul dulceag, leşios, înecăcios, al ciocolatei „Shangai”, de dinainte de ’89 – şi nici nu cred că Mo Yan ar fi mâncat în exces, iată că el duce în China onoranta distincţie a talentului şi muncii lui. Din ce povestesc sinologii, pare să fie binemeritat. Sigur, nu putem neglija contextul politico-economic – China este o mare putere tinzând să devină întâia. Firesc, într-un fel.

Din SUA vin ecourile confruntării electorale pentru preşedinţie. Un soi de teatru al cărui scenariu e scris de hunta militară direct interesată iar actorii interpretează după posibilităţi, mimând o democraţie care nu mai convinge pe nimeni (întotdeauna câştigă cine trebuie). Contează doar căile de a ajunge la stăpânirea resurselor din Orientul Mijlociu. Iar, pentru asta, va fi ales cel mai servil sau mai şantajabil, mai uşor de supus.

Iar Europa nu reuşeşte să-şi găsească o voce comună, o voinţă comună şi, mai ales, nu-şi vede propriul interes. Încercarea de a fuziona BAE Systems cu EADS – două companii care produc echipamente militare şi aero-spaţiale –  a eşuat. Fuziunea ar fi propulsat noua companie pe locul 1 în lume; eşecul negocierilor menţine compania americană Boeing în top.

Un avion de linie sirian care efectua o cursă între Moscova şi Damasc a fost interceptat în spaţiul aerian turc şi obligat să aterizeze la Ankara. Premierul turc, Recep Tayp Erdogan, a declarat că avionul transporta muniţii şi material militar.
Povestea pare cusută cu aţă luminiscentă;  în niciun caz  Moscova nu poate fi atât de naivă încât să trimită echipamente militare cu un avion civil. În această ecuaţie (NATO-Rusia şi interesele NATO în Siria) se înscrie şi contramandarea vizitei pe care Vladimir Putin urma să o întreprindă în Turcia, pe 15 octombrie. În opinia mea, rădăcina acestei animozităţi o reprezintă proiectul Nabucco, un gazoduct care urmăreşte eliminarea Rusiei ca furnizor de gaze naturale pentru Europa, conducta urmând să lege câmpurile de gaz din Asia Centrală de Europa, traversând teritoriul Turciei şi Europei de Est.

Politica mondială se învârte în jurul resurselor, accesului la ele şi a banilor. Poate că e firesc să fie aşa. Poate că lipseşte ceva… Poate lipseşte dimensiunea spirituală sau a ajuns să fie îngropată sub munţi de interese. Poate că etica, morala pământenilor a fost îngustată mereu şi va fi subţiată până va ajunge să dispară. Este omul şi altceva decât nevoile sale primare? Poate să viseze, să se desăvârşească, să fie bun şi iertător dacă nu-i sunt satisfăcute aceste nevoi? E greu de răspuns. Până-l vom afla, urmărim în continuare acest spectacol sângeros în care suntem – uneori fără să ne dăm seama – actori.

Recomandări: Ioan Usca, băsărica, G1b2i3, Almanahe, Cella, Motanul filozof, Ziarul lui Ipu.

Proiecte. Orgolii. Incertitudini

Imagine: Loverlydia

Lumea noastră seamănă cu un ceaun în care fierb diverse ingrediente. Mai mulţi bucătari forfotesc şi încearcă să-şi impună punctul de vedere izvorât din propria experienţă şi mai ales din egoismul conştiinţei de sine. Fiecare crede că doar el ştie reţeta miraculoasă şi fiecare aruncă în ceaun, când nu-l pot surprinde ceilalţi, ce crede el de cuviinţă. În vasta cantină, miliarde de oameni: femei, copii, adulţi, bărbaţi, bătrâni, bebeluşi aşteaptă deconcertaţi să li se servească noul fel de mâncare. Poate că ea va fi servită la timp. Sau poate că va avea un gust atât de îngrozitor încât nici cea mai teribilă foame nu le va da ghes. Foamea generează reacţii imprevizibile. Foamea fizică. Foamea spirituală.

Într-un salon privat cu intrare exclusivistă, un grup distinct îşi mănâncă tacticos şi pedant felurile sofisticate şi elaborate. Discută, îşi sug dinţii cu discreţie, după paravanul şervetului, râd gâlgâit, gesticulează potolit. E un zumzet al bunăstării, al loisirului şi lipsei de griji, privirile fac rotocoale, gesturile sunt împletite, zâmbetele sunt discrete. Nici un zgomot nu trece pragul stridenţei. Acest grup are bucătarii lui, piccolii lui – o mică armată.

De o parte foamea, ochii sticloşi, cu privirea absorbită înăuntrul grijii chinuitoare, tăcerea cenuşie şi stranie, zâmbetul silit al celui care aşteaptă nesigur şi încordat, plânsetele tânguite ale copiilor care nu au învăţat să aştepte, care nu au învăţat să fie supuşi. Un ocean de oameni cu privirile pierdute în gol, cu sufletul vidat de speranţă, ca nişte vase rânduite într-un deşert pietrificat de uscăciune, vase ce aşteaptă – fără să aştepte – un picur izbăvitor.

De altă parte, după geamul blindat, o mână de oameni – tot oameni – fără nicio grijă. Prin geamul securizat nu se aude, doar se zăreşte. Se întrevede o masă de indivizi. Şi cam atât. Vânzoleală inestetică, tristeţe de neîngăduit, disperare surdă indecentă. O mână cu linii masculine efeminate trage o draperie peste ochiul de geam. Foamea e dégueulasse. Dezgustătoare. Dar şi acest cuvânt este prea mudar, aşa încât îl rostim într-o limbă estetică. Disperarea e greţoasă.

Două universuri antagonice. Între care, tensiunea va creşte; creşte exponenţial. Oare nu există un liant, un teritoriu unde să fie posibil compromisul şi dialogul, medierea şi descoperirea unui numitor comun şi a unei căi de mijloc?

Capitalismul a intrat în linie dreaptă spre faliment. Nu o spun  eu, o spun marii economişti ai lumii, printre care Nouriel Roubini – laureatul Nobel care a anticipat criza economică globală. Suntem prea multe vieţuitoare bipede şi cuvântătoare pe Planeta albastră? „Bogaţii fac bani şi săracii fac copii” – iată că previziunile scepticului Malthus sunt actuale şi au devenit periculoase. Populaţia creşte în progresie geometrică şi resursele de hrană în progresie aritmetică. Dezvoltarea multinaţionalelor – pe principiul libertarian al lui „Laissez faire, laissez passer” a împins capitalismul spre lipsa de reguli. Pentru că nu concurenţa liberă decide câştigătorii ci un cumul de factori subiectivi izvorâţi din însăşi natura (pervertită) umană. Cu cât câştigi mai mult cu atât dorinţa de câştig creşte. Prin orice mijloace. Mirajul banului este cu mult mai seducător decât mirajul fericirii. Am ajuns să producem cu mult mai mult decât putem consuma iar tăvălugul consumului s-a izbit de limitarea mijloacelor de a cumpăra. Ori numai o parte din populaţie este prinsă în acest cerc vicios. Restul, la marginea societăţii, ciugulind şi culegând ce cade de la „masa îndestulaţilor”. Iar această „margine” se îngroaşă pe zi ce trece. Tot mai mulţi consumatori (care sunt şi producători) nu mai au mijloace, nu mai au joburi şi sunt rejectaţi în „zona gri” a consumului.

Teoreticienii economiei nu au anticipat acest autodafeu al capitalismului şi, între etatism şi libertarianism, nu avem nimic. E un teren viran, fără reguli, unde nu ştim ce se poate întâmpla şi, oricum, nu putem crede că se va întâmpla vreun miracol benefic. E greu de presupus că pe un maidan ar creşte crini şi trandafiri regali. Sfârşitul capitalismului ne va găsi fără un sistem economic eficient, elaborat şi integrat care să preia criza, s-o estompeze şi să fixeze jaloanele – măcar teoretice –  unui  nou sistem social.

În timp ce corpul economic se zbate în convulsii afectând în primul rând cetăţenii fără mijloace, fără rezerve şi fără altă marfă decât braţele de muncă şi mintea pe care nu le mai pot tranzacţiona pentru că nu există cerere, politica mondială nu e decât un scripete pe care se balansează, când în sus şi când în jos, orgoliul unor lideri, îngreunaţi sau uşuraţi de adaosul declaraţiilor politice însoţite, din umbră desigur, de numărul de rachete aflate în undergound. Frisonată de criza euro, Europa îşi schiţează -la nivel declarativ – proiectul unei Uniuni cu guvern centralizat. Şi comnadă unică.  E anevoie să ne imaginăm dar şi mai anevoie să credem că orgoliile liderilor statelor europene se vor putea reduce la un numitor comun şi că nu se vor trage unii pe alţii de picioare astfel încât niciunul să nu reuşească să fie deasupra. De peste ocean, s-a auzit dojana sarcastică a preşedintelui Obama care pune la index imposibilitatea unei decizii comune a capetelor luminate ale Europei. Oricum, Europa e preocupată până peste cap cu iminenta insolvabilitate a Greciei şi nu „stă de scrisori ci de griji şi suspinuri”.  Peste această gălăgie generală, s-a auzit o voce care a impus o tăcere meditativă. Vladimir Putin şi-a lansat campania electorală pentru un nou mandat la preşedinţia CSI desenând, peste spaţiul ex-sovietic, un proiect economic al Eurasiei. Dacă va reuşi, Russia va deveni fără doar şi poate o forţă economică de temut. Sigur, acest proiect poate fi şi o mutare pe tabla de şah a politicii europene care „mai nu vrea mai se lasă” având, pe de o parte, interesul unui acces privilegiat pe piaţa rusă şi mai ales, o nevoie stringentă de materii prime pe care patria lui Mendeleev le posedă cu asupra de măsură.

Secolul XXI va fi secolul crizei alimentare – a postulat Thomas Malthus în 1798. Va reuşi intelighenţia noastră contemporană, prefirată în marile metropole supermoderne şi super-securizate sau în colţuri neştiute ale caselor baroc, să-l contrazică şi să transforme murmurul de nemulţumire generală – acum doar un murmur, dar care riscă să se transforme în urlet – într-un clinchetit de glasuri vesele?

###

Ar putea răspunde – dintre preţioşi – : Gheorghe Constantin, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Corina Creţu, Adrian Ciubotaru – a cărui inteligenţă o stimez în mod deosebit, Dan Mihalache, George Şerban,  şi, dintre preţuiţi: Achilianu, Alex Mazilu, Adrian Voicu, Atitudini, Augustin Rădescu, Bogdan Onin, Chat noir, Confucius, Diana Alzner, Digodana, Dragoş Sorin Nicula, Dumitru Agachi, Ioan Usca, Filumenie, G1b2i3, Lucia Verona, Shayna, Marius Mina, Nea Costache, Rokssana, Teo Negură.

Şi, de fapt, ar putea decide doar ei: Vladimir Putin, Angela Merkel, Barack Obama, Jose Manuel Barosso, Herman van Rompuy, Nicholas Sarkozy.

Jurământ

Etichete

Adrian Nastase, Elena Udrea, Emil Boc, Guvern, jurnal de scriitor online, Life, PD-L, politica, politics, presedintele Romaniei, PSD, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

La învestirea în cea mai înaltă funcţie a statului, persoana aleasă pentru această supremă demnitate depune un jurământ cu mâna dreaptă pe Biblia şi Constituţia statului respectiv.

Preşedintele Federaţiei Ruse rosteşte următorul  jurământ:

În timpul îndeplinirii datoriilor de Preşedinte al Federaţiei Ruse, jur să respect şi să apăr drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, să respect şi să protejez Constituţia Federaţiei Ruse, să apăr suveranitatea şi independenţa, securitatea şi integritatea statului şi să slujesc cu credinţă poporul.”

Preşedintele ales al Statelor Unite ale Americii rosteşte, la învestire, un Legământ cu naţiunea numit „Legământul funcţiei„, care constă într-o fraza de doar 25 de cuvinte:  „Jur (sau afirm) solemn că voi îndeplini cu credinţă funcţia de preşedinte al Statelor Unite şi voi menţine, proteja şi apăra Constituţia Statelor Unite cum voi putea mai bine.„

Jurământul Preşedintelui Republicii România are următorul conţinut:

„Jur să-mi dăruiesc toata puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”

Am folosit cele două exemple ilustre, pentru că Jurământul (Legământul Sacru cu poporul) are o lungă tradiţie în istorie şi izvorăşte din legămintele Evului Mediu. Când, prin jurământ de credinţă, cavalerii şi nobilii îşi declarau supunerea, loialitatea şi vasalitatea faţă de un nobil, de un stăpân. Încălcarea jurământului de credinţă era egală cu dezonoarea şi pierderea vieţii.

În contemporaneitate, jurământul a devenit simbolic şi s-a golit de sacralitate. În cazul Republicii România, s-a golit şi de sens şi de conţinut. Pentru că actualul preşedinte a scuipat, şi-a suflat mucii (aş mai folosi şi alţi termeni mai scabroşi însă n-o fac din respect pentru blogul meu) pe acest Jurământ.

„(…) pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român” se traduce în viziunea preşedintelui nostru cel sperjur în „propăşirea spre Cer” prin exterminarea poporului său.

„(…) să respect Constituţia şi legile ţării” însemnă, în viziunea acestui decrepit cu nervii ţăndări şi cu suportul fizic al minţii sale răsfirate grevat de toate boalele, să-şi umfle buzunare şi conturile pe spatele poporului român, el şi camarila lui pedelistă.

„(…) să apăr drepturile fundamentale ale cetăţenilor” – jură domnul preşedinte portocaliu şi cu fierea revăsată până-n albul ochiului îi învrăjbeşte pe români împotriva românilor. Dreptul fundamental la muncă este încălcat prin simpla realitate că preşedintele se interpune în guvernare şi hotărăşte câţi oameni trebuie să muncească, pentru că există limitări şi economice şi guvernamentale ale dreptului de a munci – singura alternativă este aceea de a pleca în Europa să slugărim şi să ne umilim pentru pâinea cea de toate zilele. Dreptul la viaţă privată este încălcat pentru că ne sunt ascultate telefoanele şi ne este interceptată corespondenţa electronică. Dreptul la educaţie este încălcat prin diminuarea posturilor din învăţământ, prin decimarea programelor şcolare, prin umilirea sistematică a dascălilor, prin sărăcirea părinţilor, printr-un plan bine pus la punct de slăbire a fibrei poporului român, lovind la bază, în copii. Dreptul la libera exprimare a opiniilor este îngrădit prin ditirambele dirijate împotriva posturilor de televiziune care nu-i laudă măreaţa personalitate şi ilustrele-i realizări, care nu-i hrănesc orgoliul nemăsurat de paranoic.

„(…) jur să apăr democraţia, integritatea, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.” – spunea Traian Băsescu, aproape podidindu-l plânsul.

„Lăsaţi-l dracu, e-un actor!” –  am citat noi dintr-un superb poem al lui Adrian Păunescu, cu o mică speranţă că la al doilea mandat (ultimul, în ordine Constituţională, dacă nu cumva modificarea preconizată a Constituţiei va fi un pretext pentru tipicul salt grupat înapoi 360°), zurbagiul va face un minim efort de a deveni echidistant.

Astfel, din dorinţa de apărare a suveranităţii, ne-am trezit cu economia făcută cioburi, cu maţul gros al bugetului conectat la gurile pedeliştilor de Curte prin care vine în valuri hrana cea atât de necesară corpului unui partid putred şi canceros, cu un împrumut înrobitor la aproape-defunctul  Fond Monetar Internaţional drept „centură de siguranţă”. Centură de siguranţă care s-a transformat într-un soi de zgardă ce se strânge la orice mişcare voit independentă. Trebuie să executăm întocmai comenzile stăpânului (board-ul FMI) altfel vom sfârşi în chinuri.

Cum Executivul (id est Traian Băsescu) nu doreşte să ia nicio măsură de redresare economică (pentru ca nu cumva să supărăm „stăpânul”), vom ajunge în incapacitate de plată. Incapacitatea de plată se va traduce prin dinamitarea „unităţii şi integrităţii teritoriale a României”, pentru că neavând cu ce plăti, vom plăti cu teritorii din actualul stat România, respectiv cu Transilvania. Şi, poate, cu Moldova (cea de dincoace de Prut) şi cu Banatul (cel vestit pentru zăcămintele de uraniu atât de necesare viitorului civilizaţiei).

Astfel, cu un preşedinte scelerat, sperjur, cinic, cu o jigodie implantată şi conectată la aparate de Serviciile Speciale care au ajuns un soi de ţucal atârnat de dosul prezidenţial, se pune în operă întocmai şi la timp „planul dinainte stabilit”.

În tot acest timp, noi suntem asmuţiţi unii împotriva altora, cei cu pensii mici împotriva celor cu pensii mari, copiii împotriva părinţilor, dascălii împotriva medicilor şi poliţiştii împotriva securiştilor ( norocuţ (?!) armată nu mai există), mamele împotriva bunicilor, bugetarii împotriva privaţilor, bloggerii împotriva jurnaliştilor, televiziunile una împotriva alteia; poporul român este spart ca o oglindă veneţiană ale cărei cioburi nu vor mai putea fi lipite niciodată la loc.

Sntem capabili să ne ridicăm? Există un lider providenţial în stare să ridice România în picioare? Va înceta Opoziţia să se canibalizeze (observ că odată ajunşi în funcţii de conducere, liderii formali ai partidului „primesc” împreună cu fucţia şi o filoxeră în ureche – şi mă refer aici la orgoliosul Crin Antonescu – ce a devenit „altcineva” de când e preşedintele PNL)? Suntem în stare să ne scuturăm din minte ideile introduse cu tolcerul prezidenţial? Mai suntem oameni, sau suntem roboţii unui sistem criminal? Acestea sunt întrebările mele şi îl rog pe fiecare cititor să treacă – cu un efort de voinţă – zidul prejudecăţii că „nu-i nimic de făcut”. Orice altceva e infinit mai bine decât această guvernare şi decât acest preşedinte. Români! Treziţi-vă!

Îi felicit pe cei care sunt deja treji: Noaptebunăcopii, Supravieţuitor,  Cristian Lisandru, Ioan Usca, Lucia Verona,  Băsescul, Român frustrat, şi către cei care dau semne că s-ar trezi: Atitudini, G1b2i3, Link-Ping, Elisa, Orry, Gabitzu, Theodora0303, Dumitru Agachi, Cristian Dima, Gabriela Elena (La mulţi ani, Om frumos!), Dan Pătraşcu.

Oniric

Etichete

Angela Merkel, Barack Obama, Dmitri Medvedev, Dmitri Medvedev blog, Elena Udrea, jurnal de scriitor online, Life, literatura, politics, popor de legume, Posta Romana, relatari fanteziste, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e, Vladimir Putin, White House

Foto: Alice Drogoreanu

O mare imensă de creștete încremenite. Parcă ar fi fost un câmp acoperit cu bostani scobiți precum cei de la Halloween. Găvane goale din care ochii s-au scurs și s-au uscat, guri știrbite, rotunjite într-o mirare (sau prostrație) tâmpă. Cățărat pe spinarea unui pitic care stătea cocoșat, Traian, singurul îmbrăcat elegant ca un veritabil dandy, își purta privirea peste această masă încremenită.

”Ăsta-i poporul meu?” mormăi el ca pentru sine. Glasul nu i se auzi decât pentru cei din imediata preajmă. ”Pentru ăștia mă sacrific eu zi și noapte, futu-mi capu’ meu! Căcați! Gunoaie! Nu mă merită!” se tângui îndurerat și o lacrimă i se prinse de colțul genei, aruncând sclipiri. ”Nici să-i scuip nu merită! Uecs!” trase el o flegmă ce se lipi ca o marcă de scrisoare trimisă prin Poșta Română, de un bostan din apropiere.

– Vreau să aud doleanțele voastre! Sunt comandantul vostru! Al tuturor! încercă el să-i anime. Vă iubesc! gâjâi el și o grimasă de silă îi trecu precum o umbră, pe chip.

– Și noi te iubim Măria Ta!  Excelența Voastră! se auzi un glas pițigăiat, singular, în mulțimea de mormăituri.

– Vrem pâine! îndrăzni o voce, surprinsă ea însăși de faptul că izbucnise. Găvanele dovleacului căutară ezitant înspre Regele de pe spinarea piticului.

– Ce-a zis ăsta? se întoarse el spre cei doi halebardieri aflați undeva, în planul secund, pe o vâlcea. Tăiați-i capul!

– Nu vrem nimic! Vrem să te slăvim! scandară câteva voci și ceilalți îi îngânară.

– -Mic! … Vim!… Mic!…

– Bine, hai, gata! Dacă nu vreți nimic, mă duc la Palat! Mitingul s-a încheiat, gata! La muncă, toată lumea! Gărzi, puneți-le lanțurile, să nu-mi fugă vreunul! Deja am omorât prea mulți! Montează cei doi sori alternativi, să nu li se pară ăstora că s-a-nserat și să tragă la somn! Nu doarme nimeni în Împărăția mea! Hai, la revedere! Să ne vedem cu bine!

”Vedea-te-aș cu vată-n nas!” se revoltă, în mintea lui, unul dintre gardieni. Traian se întoarse brusc, îi auzise gândul. ”E un exemplu prost să-i scot mațele aici…” îi fulgeră acestuia prin minte. ”Pot să citesc gândurile! Asta-i cu adevărat magistral!” se bucură el și păși țanțoș înspre Palat vizualizând cum o să-i mănânce creierii care-au gândit necuviințe, acestui necioplit.

Purtătorii de dovleci se îndreptau înșiruiți, cu umerii căzuți și abia târându-și picioarele, spre cele două porți. Acolo îi așteptau gărzile care îi montau fiecăruia cătușele legate cu  lanțuri pe gleznă.

– De ce ne mai legați? Că și-așa nu avem unde ne duce… rosti șoptit o voce. Nu-i Imperiul lui peste tot? Unde să fugim? Am ajuns ca vitele…

– Eu zic să te abții de la asemenea aserțiuni, își împinse ochelarii spre rădăcina nasului și-l scrută scurt unul dintre supraveghetorii gărzilor. Împăratul ne aude și gândurile dacă vrei să știi. Am renunțat la mijloacele de interceptare. Nu mai aveau niciun sens! Te-am omorî dar nu mai e loc la bazinul de reciclare… mai spuse acesta plictisit, în timp ce-și îndreptă atenția spre unghiile pe care și le curăța tacticos cu o așchie de lemn.

 Motivul adevărat era acela că, după ce omorâseră cu sârg aproape jumătate din dovlecime, nu mai aveau forță de muncă suficientă pentru a extrage aurul de care era atâta nevoie… și supraveghetorul își blocă gândul care tindea spre o idee împotriva sistemului. Acela că aurul era folosit exclusiv pentru concubina regală. Ce făcea cu el, când întregul pământ era la bunul lor plac, nu se știe. Și supraveghetorul nu avea chef să mai simtă menghina noetică tasându-i neuronii și vălmășindu-i dendritele. O pățise o singură dată și-i fusese de-ajuns.

Personajul subțiratec și cocoșat, cu privire haină și piezișă își răsfrânse nările în vânt și-și ciuli urechile. Mirosea a ceva bun dar nu-și dădea seama a ce anume, scormoni în minte să identifice mirosul. Și se auzea o unduire de râs cristalin. Traian se aburcă dintr-o săritură pe tronul de aur după ce urcase în fugă cele 11 trepte care duceau la el.

– Cine cântă?

– Mă duc să văd Luminăția Ta! se ploconi una dintre gărzi.

– Adu-mi aici sursa acestei voci!

Traian făcu un semn imperceptibil unei însoțitoare și aceasta se apropie imediat cu un clondir uriaș montat pe un cărucior, îl balansă și turnă într-un pahar de cristal cât o bardacă. Acesta se scotoci în buzunarul interior al hainei, scoase de-acolo un drapel împăturit, îl privi o clipă apoi îl aruncă în vasul cu foc nestins vădit nemulțumit, băgă iar mâna și scoase un furtunel. Mulțumit, se răsfrâse între perne și trase încântat din furtun.

– Aduce-mi-ți-l …ptiu drace! spurcată limbă!  Aduceți-mi-l pe Volodea să fac un pokeraș cu el. După ce-l înving prin mijloace necinstite, îl dau la tigrii lui, Amur. Și aflați-mi ce se gătește azi la bucătăria planetară. Să nu mai văd conserve chinezești! Și ăla cu sursa muzicii unde p.. … mă-sii s-a dus? În Cosmos? Și zi-i Reginei să mai termine cu toaletele, să vină să-mi țină de urât!

– În aduc pe Volodea, mai întâi…

– Adu-o pe mă-ta! Vă mișcați ca niște reluări! și mai supse o dată cu sete din furtun, lăsându-se pe spate între perne și închizând ochii. Brusc îi reveni în minte prima lui zi de domnie. Coborî, din nou, odată cu imaginea atât de dragă din memorie, din Dacia Logan în fața Uniunii Statelor Planetare. Stătu, preț de o secundă, lângă mașină. Apoi se îndreptă cu pași hotărâți către Comitetul de Primire adunat în cinstea lui. El, care cucerise Lacul Rusesc și toate teritoriile până la Cape Town, se bucura acum de recunoaștere.

La capătul scărilor îl așteptau Hussein Barack Obama, Angela Merkel și Dmitri Medvedev, cu capetele plecate, rușinați, i se adresară, gudurându-se:

– Părintele și Binefăcătorul nostru! Ce bine arătați!

”Mă invidiază că eu îi fut pe-ai mei și nu se revoltă” își zisese satisfăcut. ”Sper că ăștia nu citesc gândurile” rânji el în sine.

– Da, arăt bine, normal! Voi ce p … mea arătați ca niște curci plouate? Și, tu, băi umflato – i se adresă Angelei – ce dracu’ bagi în tine ca sparta? Fă dracului o cură!

– Doriți să facem o fotografie? se aplecă, slugarnic, ca în fața Împăratului Japoniei, Obama.

– Du-te-n … …! Ce, tu ești Bercea Mondialu? Cu țigani împuțiți îmi fac eu poze?… Uite, cu Dmitri, da. Nu de-alta, da să i-o arăt lu Putin să se oftice în plus, când îl bat la poker!

(Va urma)

Un videoclip cât România

Etichete

alegeri prezidentiale in 22 noimebrie, jurnal de scriitor online, Life, News, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, Sorin Oprescu, viata asa cum e

Până la acest moment al campaniei, cel mai elegant – ca prezenţă, mesaj, seriozitate, prestanţă – candidat mi se pare Sorin Oprescu.

Sorin Oprescu creşte încet, sistematic, în sondaje. Da, nu are un partid în spate, partid care să-i sufle în pânze şi care să-l „iobăgească” pentru eternitate, în cazul în care ar câştiga.

Am văzut ieri videoclipul lui de campanie. Este o măiestrie. Aş vrea să pot crede că Sorin Oprescu nu are nicio legătură cu Traian Băsescu. Că este adversarul lui real. Asta ar fi condiţia pentru a-l vota. Restul atributelor unui preşedinte normal le are. Vă daţi seama cum ar fi România dacă am avea un preşedinte normal? Un preşedinte care să nu iasă ca un gherţoi în pufoaică şi să monologheze prin portavoce? Un preşedinte fără o istorie îndelungată a vânzărilor anterioare? Un preşedinte care nu urăşte România şi românii? Un preşedinte cu suflet cald, empatic şi cu mintea întreagă. Un preşedinte care să ne potenţeze visele. Da, şi visul de a avea autostrăzi suspendate, da. Aşa îmi imaginam eu lumea când eram copil de şcoală şi ne spunea învăţătoarea să desenăm cum vedem noi Anul 2000 (se întâmpla în 1977) aşa desenam eu. Trenuri suspendate. Energie nepoluantă. O lume curată cu oameni simpli şi morali. O lume cu oameni fericiţi.

Şi iată-ne, în 2009, în prag de dictatură.În pragul dictaturii personale a lui Traian Băsescu. Un individ pipernicit, plin de fiere care urăşte visceral orice nu reprezintă geometria exactă a obsesiilor lui.

Simţiţi mirosul fricii?

Etichete

jurnal de scriitor online, Life, News, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

De vreo trei luni încoace, de când am început în mod serios să mă îngrozesc la ideea că avem un preşedinte iresponsabil (iresponsabil, în sens clinic, nu etic), lucrurile au luat-o-n cascadă. Aflu că Preşedinţia României e o sinecură, un fel de Societate cu Răspundere Limitată de unde pleci la chiolhanuri, din balconul căreia scuipi la şmecherie fix în Lacul Rusesc iar după a cincea (sau a noua?) sticlă de Chivas  stelele îţi par nişte licurici de sex masculin, dintre care se distinge cel cu mai multe stele pe steag, deci cu funcţia şi gradul mai mare.

România a devenit din nou enclava de dinainte de revoluţie. Cu graniţele deschise, graniţe prin care se scurge zilnic energia vitală a economiei noastre, plecând să-şi vândă forţa de muncă pentru o pâine.  Întreg angrenajul prin care este administrat statul român este fie blocat, fie redundant, fie isteric. Nu mai guvernează legile ci bunul plac şi hachiţele unui nebun. Bunăoară, la mai multe instituţii de stat, datorită megalomaniei paranoide a prezidentelui, funcţionează fie un prefect, fie un subprefect, fie un director numit legal, şi câte unul numit politic de către guvernul interimar şi demis, Boc – PD-L. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Pe acest vid decizional, se ivesc şefuţii obscuri din subteranele birourilor anoste. Nici în visele lor cele mai fastuoase n-au visat să controleze atâţia subordonaţi, printr-un arbitrariu al jocului politic ce a distrus sau a înlăturat preofesionalismul, ordinea, regulile. Acum jucăm după regula: „nicio regulă!”

Da, nu regăsim între candidaţii la Preşedinţia României pe unul care să ne exprime în totalitate. Da, unul nu are partid, altul are partidul prea mare, altul are prea mult bun-simţ. Dar, dacă vom continua să gândim aşa, o să ne trezim cu acest nebun permanentizat la timona acestei corăbii rătăcite-n furtuna crizei economice. Pentru că nu va pregeta să modifice Constituţia şi toate regulile şi să-şi facă regulile lui. Deocamdată avem câte un ins din fostele Servicii infiltrat în fiecare instituţie, în fiecare redacţie.  Fără să blamăm in corpore serviciile, pentru că e greu de presupus că ele ar funcţiona autist. Deocamdată doar ni se „survolează” conturile de email, ni se monitorizază blogurile, suntem doar „sub supraveghere”. Nu mai vorbesc de telefoane, mobile şi fixe, ele sunt ascultate într-o veselie. De cele mai multe ori trebuie să vorbim „codat”. Există o ameninţare, dar e încă voalată.  Deocamdată, supravegherea nu este agresivă. Ea este. Se insinuează iar în mintea noastră teama pe care o credeam uitată, frica, teroarea, alungate în decembrie 1989. Am cunoscut bine acea frică. Am crezut că vom intra pe drumul firesc al democraţiei. Am crezut că sistemul va deveni unul corect. Am sperat că România, conservându-şi bogăţiile şi sporindu-şi inteligenţa, va deveni repede una dintre naţiunile respectate şi admirate, aşa cum ar fi meritat. Însă, conspiraţiei externe fireşti, naturale, –   pentru că dominaţia militară a marilor puteri s-a metamorfozat în dominaţie economică – i-au venit în întâmpinare, cu căciula-n mâini şi cu botul pregătit să lingă mâna sau papucul, „ai noştrii ca brazii”. Cu brazi cu tot. Dorinţei de putere i s-a adăugat perspectiva îmbogăţirii rapide.

România este astăzi într-o situaţie dezastruoasă. Aceşti ultimi patru ani, a funcţionat pe datorie. Şi împrumurile sunt pe sponci. Am împrumutat bani pentru a pompa în băncile străine cu sucursale la noi. Şi, aflăm din gura mandebilului, ca să plătim salarii şi pensii. Dar unde sunt banii noştri din buget? Unde sunt? Ce s-a întâmplat cu ei pentru că investiţii nu s-au făcut, nu se vede nimic.

Soluţia este să ieşim la vot.

Câte buletine de vot vor putea tipări în plus? 9 milioane de buletine? Mă îndoiesc. Partidele şi organizaţiile societăţii civile trebuie să supravegheze fiecare secţie de votare. Încă mai există şansa de a salva democraţia. Nu ştiu dacă realizaţi, dar, cu adevărat democraţia în România este în mare pericol.

Băsescu ne instigă: „Din 471 vor rămâne 300! De ce se tem, nu scapă!” Deci asta face preşedintele echidistant şi moderator între puterile Statului? Şi ce-o să se întâmple cu 171? O să-i linşăm?

Acesta este modelul nostru de democraţie la 20 de ani de la Revoluţie?

Relatare obiectivă (I)

Etichete

Books, Culture, jurnal de scriitor online, Life, literatura, News, Philosophy, Photography, politics, Romania

Relatare “obiectivă” a unui sejur la spital

from blog de: Gabriela Savitsky by Gabriela Savitsky

Nici n-am apucat să ating cu sandaua peronul Gării de Nord şi o figură jovială mă întâmpină zâmbind larg. Îmi ia geanta de pe umăr cu gesturi ferme şi servieta din mână şi mă îndeamnă să-l urmez.

– Dar … Domnule … Eu trebuie să ajung la spital, la ora 7, încerc să protestez.

– Bineînţeles că veţi ajunge. Vă conduc la maşină. Mergeţi mai întâi să beţi o cafea şi să vă refrişaţi. Sunteţi aşteptată. Aveţi încredere în mine.

Deşi sunt un om destul de ferm când e vorba să-mi conturbe cineva străin programul dinainte stabilit, nu sunt în stare să refuz un om politicos şi care vorbeşte corect gramatical, ba chiar pare intelectual iar curiozitatea unei femei nu cunoaşte stavilă.

– Îmi spuneţi, vă rog, cine anume mă aşteaptă şi unde mergem? mă proţăpesc eu în faţa Mc Donald’s-ului.

– Ajungem imediat şi veţi vedea singură. Vă asigur că merită.

Îl urmez în tăcere până la ieşirea din gară. Mă depăşeşte şi, cu gesturi ferme, deschide uşa unei limuzine negre care face notă discordantă cu taxiurile galbene din parcare şi nu-mi rămâne decât să urc. Şoferul întoarce capul şi mă salută profesional. Tunsoarea, ceafa sportivă şi umerii largi mă duc cu gândul la Servicii. Îmi spun în gând: “Asta e. Vom vedea ce va fi. Dacă-i aventură, atunci să fie!”. Şoferul îmi spune că am cafea caldă şi scrumieră la îndemână, în habitaclu, îşi cere politicos scuze şi închide geamul fumuriu lăsându-mă singură.

“Miştooo!” exclam eu uitându-mă-n jur. Deschid capacul din lemn lustruit aflat în faţa banchetei şi rabatez măsuţa. Într-adevăr, o cutie de carton cu cafea, lapte, un pliculeţ şi jumătate de zahăr, beţişor pentru amestecat zahărul, ambalat, mă aşteaptă cuminţi. “Parcă am venit la un control la inimă. Cred că ar fi bine să fac unul la cap. Unde dracu mă duc indivizii ăştia şi ce caut eu aici?” Observ un telefon aşezat cuminte în suportul lui. “Ia să-l sun pe Vania să-l oftic!” îmi zic şi, într-adevăr, formez numărul lui de mobil.

Ca de obicei, mormăie ezitant, cu un glas neutru şi rece pentru că nu recunoaşte numărul.

– Alo. Da.

– Ceau Vania! Gabi sunt! Adică aşa cred, că sunt eu.

– Mbî, mbî. Ce? Asta-i oră de sunat? Abia acum m-am culcat. Am stat în Word toată noaptea.

– Tu ai stat în word şi eu stau într-o limuzină cum ai văzut tu în filmele ruseşti noi.

– Ce? A trimis totuşi Şahriar maşina la gară? Am vorbit aseară cu el, da’ credeam că-i prea beat să ţină minte.

– Deci aşa. Vrea omul să-ţi facă o surpriză şi tu le ştii pe toate. Merci de informaţie, oricum şi somn uşor în continuare.

Închid. Deci e maşina lui Şahriar. Buuun… Să mă gândesc repede la vreo două poveşti scurte, că nu am prea mult timp. Pun zahăr în cafea admirând inteligenţa celui care a ştiut că la o cafea normală nu ai nevoie de două plicuri de zahăr pentru ca gustul ei să devină perfect şi îmi aprind o ţigară. “Parcă se fumează la Cotroceni. Sper că nu vrea să-i spun poveşti fără să fumez” îmi zic în sinea mea, ceva mai liniştită. Măcar ştiu unde merg.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Oooo! Sărut mâna, Şeherezada! Ce surpriză pentru noi! Eşti mult mai frumoasă decât în pozele de pe blog şi decât în alea de mi le-au trimis “băieţii”, de la tabăra trecută de literatură! exclamă Şahriar privindu-mă cu ochiul şpanchiu sau cu cel bun, nu ştiu exact cu care. Ia loc, te rog. Fă-te comodă.

– Pot să mă fac madamme de Recamier, dar nu aşa de dimineaţă, îndrăznesc eu o glumă.

– Hă, hă, hă! Ce spirituală eşti, ! Mi-au zis mie bloggerii mei, dar nu am crezut. Ai limba ascuţită. zice Şahriar privindu-mă amuzat.

– Vă mulţumesc pentru surpriză şi pentru cafea. Aş prefera să vă pot mulţumi şi pentru un duş dar cred că nu mai am timp suficient.

– Am sunat şi la spital. Vei fi tratată ca o prinţesă, Şeherezada.

– Prinţesă portocalie, merci. mormăi eu, ca pentru mine.

– Da’ ce-ai tu mă rog cu portocaliul? De ce nu-ţi place? Şi de ce nu-ţi place de mine, mă rog? Că mi-am făcut şi duş şi mi-am pus şi dinţii, i-am curăţat de depuneri şi pe cei mandibulari, ce mai vrei? Şi nici nu mai beau aşa de mult de când citesc blogurile şi, datorită postărilor tale, am descoperit şi eu că Geoană e un tâmpit cu care nu merită să negociezi nimic mare, numai mărunţişuri! Ce mai vrei?! Am renunţat chiar şi la Elena şi tu … Eşti de-a dreptul imposibilă, Şeherezada! Bine că-ţi place de nea Nelu, de bătrânul edec, toată ziua îl scarpini la tălpi. Cu ce-i mai bun el decât mine? Nici nu mai poate să ajungă preşedinte, pe când eu o să mai fac sigur un mandat. Pot să-ţi pun împărăţia la picioare… zise Şahriar cu glas dramatic şi desfăcu cutia de ţigarete de pe masă, întinzându-mi-o. Este că sunt şucar? zice, apoi, zâmbind complice.

Mă gândesc dacă să-i răspund la tiradă sau să schimb vorba.

– De unde-aţi ştiut că vin?

– Eh. Ştiu tot ce vreau să ştiu. Ştii ce plictisitor şi obositor e să ştii tot? Tot felul de fleacuri neînsemnate, de colportări şi ticăloşii, de manevre şi ordinării… Te scârbeşti de stirpea omenească. Credeam că eu sunt cel mai mare ticălos dar, de când sunt aici, mi-am dat seama că sunt un novice. Mi-am găsit aleanul vizitând blogurile. Aşa am descoperit că există o mulţime de deştepţi pe care-i conduc o mână de proşti. Câtă ironie! De ce mă deteşti, totuşi? mă întreabă privindu-mă într-o parte cu ochiul bun aţintit în ochii mei.

– Nu vă detest. Dacă v-aş fi detestat nu am fi stat acum de vorbă. Nu mă poate constrânge nimeni să dialoghez. Dar lipsa de viziune, exagerările…

– Hai, mă laşi cu vrăjeala asta! Ce lipsă de viziune? Ce, nea Nelu a avut vreo viziune?

– Eu zic că a avut şi are.

– Da. E clar. Nu ţi-l scot din cap nici dacă îţi fac trepanaţie ăştia, doctorii.

– Nu e în cap. Şi nu e vorba de el. Oricine altcineva ar fi fost un conducător mai potrivit decât tine, îi zic privind fix în ochiul bun. Hai că mă duc la spital. Nu înţeleg ce vrei şi nu am cu ce să te-ajut. Îmi chemi un taxi sau mă duc pe jos?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Sunt prizonieră într-o colivie aurită. Salonul în care mă aflu ridiculizează, de departe, orice apartament la Ritz. Mă plictisesc. Am scris e-mailuri, am privit la televizor, am citit blogurile, am încercat să fac conversaţie cu asistentele îndatoritoare care nu mai ştiu cum să-mi intre în voie, dar totul e artificial pentru că e forţat. Nimeni nu e sincer cu mine aici şi asta din pricina lui Vania care n-a avut el ce lucra şi l-a sunat pe Şahriar să nu mă lase pe mine-n pace să fiu un pacient obişnuit.

Ia să-i dau eu un telefon nemernicului care se bucură de libertate în timp ce eu stau încarcerată aici.

– Ceau! Cum te simţi?

– Aş fi putut să mă fi simţit un om normal dacă nu-ţi băgai tu labele păroase în telefoane.

– Hai că te scot la o cafea. Sunt la poartă.

– Stai acolo şi mugeşte, poate te-aude cineva.

– Hai, serios, nu vii? Că vine şi Kmi şi Oana şi mai vine cineva, nu spun cine că e surpriză.

– Pentru Kmi şi Oana, da. Sper că surpriza nu-i Şahriar. Mi-ajunge. L-am văzut pentru întreaga viaţă.

– Nu, băi, mb, îmbî, nu e niciun Şahriar. Am mai scris ceva, ai văzut?

– Da. Scrii numai tâmpenii. Mă mir că încă nu te-au bătut fetele alea din blogroll. Hai că vin. Să mă-mbrac, totuşi, de ieşit în lume.

Mă îmbrac, dau cu dermatograful o tură în jurul ochilor, pun un pic de ruj să accentuez paloarea şi ies. o asistentă mă salută politicos, făcându-se că nu observă ţinuta mea stradală.

– Dacă sunteţi obedienţi… ce să vă fac? murmur şi cobor, sărind, scările.

La poartă se leagănă cât e de lung, Vania. Îşi trage umerii. Numai cînd îl văd, cu aerul lui neajutorat şi îndatoritor, devin nervoasă. “Unde mă duc eu cu bezmeticul ăsta?”.

– Salut! Unde mergem?

– Mergem la Rustic. E cel mai tare restaurant din Bucureşti. Se prepară tot felul de bucate simandicoase…

– Puţin îmi pasă. Se fumează?

– Da. Au şi Chateau Briand… şi cre…

– Poa’ să aibă şi Şatou în flăcări. Nu ţi-am spus că nu mă interesează mâncarea?

– Bine, bine. Au şi bere Guinness.

– Acolo vine fetele?

– Mda, adică o să mă sune că … Oana e pe drum, cu jeepul ei şi…

– Hai să mergem. E departe?

– Eee, da,… adică… luăm un taxi.

Ne urcăm în taxi şi, Vania îi spune şoferului: “la Rustic”. O luăm într-acolo. Sună un telefon. Vania răspunde.

– La Plaza? Bine, da. Acolo. Bun.

Îi spune şoferului ridicând din umeri:” la Plaza”.

– Ce-i asta, Plaza?

– Un mall.

– Şi ce căutăm noi la mall? Parcă ziceai că mergem la Rustic, că acolo vin fetele. Eu îmi bag picioarele, mai bine mă-ntorc la spital. Nu ţi-am spus de o mie de ori, dacă vrei îţi scriu şi sms, că nu-mi plac mall-urile???

– Mb, mb, măbă, doar ne-ntîlnim acolo că Oana nu ştie alt loc şi … se uită rugător la mine.

– Bun. Mergem la mall.

Coborâm din taxi. Crd că suntem la margine Bucureştiului. Alături de Plaza, o clădire înaltă de birouri. Intrăm şi căutăm un anume loc. Nu-l găsim. Ne întoarcem. Ca un copil încăpăţânat, nu vreau să merg nicăieri. Îl văd pe Tolea. Are o faţă colţuroasă, vulgară. E însoţit de Magda. Magda are o fustă de blugi, scuuurtă, i se văd fesele. “Nu e vulgară” mă gândesc şi mă-ntreb de ce. “Fain. Cred că Vania şi-a dat întâlnire cu Oteveul”. Stăm afară. Apare, de după un colţ, Chinezu.

– Salut, Chinezule. Şi tu mergi la Rustic?

Chinezu nu-nţelege, mă priveşte încurcat.

– Nu. M-a trimis Împărăteasa să vă pilotez. Ea a ajuns deja.

Îl urmăm pe Chinez care se mişcă cu familiaritate prin mulţime. Împărăteasa se ridică şi facem cunoştinţă. Aproape imediat apare şi Oana. Vania se uită fix în spatele Împărătesei. Îi dau un cot. “La ce te uiţi?”.

– La Vuittonul Împărătesei. Îţi dai seama că am avea ce bea o săptămână la Rustic dacă am avea o asemenea poşetă?…

Nu mai apuc să reacţionez şi nici să mă uit urât pentru că în capul scărilor rulante a apărut Şahriar zâmbind cu gura la urechi.

– Tu l-ai chemat pe ăsta aici să-mi strice “evadarea”, îi spun, printre dinţi, lui Vania.

– Nu! Nu l-am chemat eu. Dar, dacă tot a venit, hai să mergem la Rustic, că are cine plăti pentru toţi.

– Eu am plecat.

– Nu fi… E, totuşi, preşedintele.

– Să fie sănătos. Hai, salut!

Mă ridic şi mă îndrept spre raionul “Diverta” să-mi cumpăr cartea lui Bogdan Hrib.