Animozităţi

Foto: Alice Drogoreanu

Abătuţi, cu umerii căzuţi, colţurile gurii amare şi sprâncenele închipuind un accent circumflex, invitaţii strecurau unii spre alţii priviri furişe dintr-o nemişcare de stampe japoneze cu cerneala fanată de trecerea vremii.

„Care mă-sa o fi agent? Şi ce păcatele să spionezi la nişte amărâţi de bloggeri, ce mare lucru scriem noi pe blogurile noastre, care nici nu-s ale noastre?!…” monologa, fiecare, în forul lui interior.

– Tu pe ce platformă eşti, că nu mai ţin minte? – rosti Simona din dreptul ceştii de cafea pe care o duse spre gură, către Ana.

– Eram cu PSD-ul, dar de când cu po…

– Nu, dragă! Mă refeream la ce platformă de blog ai: WordPress, Blogspot, Blogger, Weblog…

– Weblog nu mai există! Aşa a zis Zoso, a scris şi-o postare – interveni Sorin, doct.

Simona trimise o privire elocventă către vorbitor, apoi se întoarse către Ana.

– Nu mi-ai răspuns.

– Păi, … cum să-ţi zic?… Depinde.

– Depinde de ce? Nu-nţeleg.

– Depinde de care bloguri vrei să vorbim.

– De al tău, despre ce bloguri să vorbim? Doar n-o să vorbim despre blogul Chinezului sau al Adinei.

– Despre care? Că am vreo şaptişpe bloguri…  – zâmbi, cu candoare, Ana.

– Se zice „şaptesprezece”! Nu „şaptişpe” – strigă, exasperată, Simona. Cum adică şaptişpe bloguri? Şi când ai timp să scrii şi să moderezi atâtea bloguri?

– Vezi? Şi tu ai zis „şaptişpe”. E un reflex – izbucni în râs Ana. Nu se ştie de ce, Simona deveni stacojie şi se ridică de pe scaun cu nişte ochi grozavi.

– Hai să vă zic nişte bancuri noi. Cică doi tipi derutaţi se întâlnesc într-o gară. Unul zice către celălalt…

– Asta-i diversiune! – strigară, ca la un semn, deşi până atunci păreau că sunt cu gândurile la cine ştie ce teorie filozofică absconsă, Daniela, Teo, Madi şi Onu.

– Nu e, mă, despre diversiune!  Cică doi tipi se întânesc într-o gară şi după ce se observă ei că au ceva în comun, intră în vorbă.  Şi primul zice: „Bună ziua” „-Bună ziua!” – îi răspunde al doilea. „Ce-ai păţit?” „- Mi-am pierdut soţia! Şi o caut!…” „Şi eu la fel! Şi eu am piedut-o şi …”.

– Ce soţie caută măi, ce le-au răpit extratereştrii? Ce ne iei tu pe noi cu soţiile răpite, cu gara?… Ce? Avem noi feţe de tâmpiţi de gară sau ce?

– Unii, nu. – se auzi un mormăit venind din bucătărie, urmat de un râs înfundat.

– Da’ lăsaţi, măi, omu’ să spună bancul! Ce-i cu voi? Vicki, ce le-ai pus, dragă, în cafea acestor minunaţi bloggeri? – interveni Cella, plină de solicitudine.

– Ce cafea?! Nu e de la nicio cafea! Ne cheamă aici să ne anunţe că ne-a înregistrat şi că o să facă publice stenogramele şi ăsta are chef de bancuri! Şi, uite la ea, cum se-nvârte pe-aici ca domniţa Bălaşa prin Curtea Veche de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat! Spune, femeie, de ce ne-ai înregistrat? – strigă, fără să mai ţină cont de nimic, unul dintre cei prezenţi. Şi despre ce stenograme e vorba?

– Să ştii că aici nu obişnuim să strigăm –  rosti, calm, Vicki. Cică un călugăr budist bătrân i-a întrebat pe novicii pe care-i avea la învăţătură: „De ce credeţi voi că strigă oamenii unii la alţii când sunt supăraţi?” Ştiţi ce i-au răspuns copiii? – dădu ea ochii roată, căutând un răspuns în privirile unele posomorâte, altele nesigure, altele triste ale musafirilor.

– Ce să-i răspundă? Te pomeneşti că i-a înregistrat şi pe copii? Ştiau ei că sunt înregistraţi? – continuă pe acelaşi ton arţăgos dar ceva mai potolit, domnul cel furios.

– Nu e de bun augur s-o întrerupi pe Vicki – îl atenţionă, cu fermitate, Melania. Nu vreţi să ieşim pe terasă?;  s-a făcut cald…  Şi afară putem fuma…

– De ce, nu se fumează aici? – se arătă Vania nedumerit şi stinse cu buricele degetelor ţigara aprinsă şi-o îndesă, încă fumegând, în buzunar la cămaşă. În timpul operaţiunii, scrumul căzu în paharul de pe masă; îl privi o secundă nehotărât, apoi, introduse indexul în pahar, îl culese şi îl şterse tacticos, de pantaloni. După care, ridică din umeri, şi dădu conţinutul paharului peste cap. – Şi ce-au răspuns copiii ăia, novicii?

– Au dat tot felul de răspunsuri – răspunse Vicki, privindu-l cu maliţie. Vezi că ai început să scoţi fum. Un singur răspuns l-a mulţumit. „Atunci când oamenii sunt supăraţi, ei urlă unii la alţii pentru că inimile lor se află la o distanţă uriaşă una de alta”.

– Nu că ăştia nu-s normali! Chiar că merită să fie deconspiraţi! Ăla-şi bagă ţigări aprinse în buzunar, asta e preocupată de inimi!… Nici nu te mai miri în ce hal a ajuns ţara asta – monologă domnul rotofei şi stacojiu ca pentru sine şi părăsi casa lăsând toate uşile deschise şi uitând s-o salute pe amfitrioană.

– Daurel, ne spui, dragă, bancul ăla? – rosti Vicki, cuprinsă parcă de o veselie subită.

(Va urma)

Noutăţi

Etichete

clasamentul nebunilor, Zelist

La nouveauté mi-a sunat întotdeauna precum un ambalaj de cadou. Ca o mireasmă de cireşi înfloriţi ce-ţi întră brusc prin geamuri deşi afară-i toamnă. La nouveauté este că Zelistul e-o afacere ca-ntre măgari. Conform proverbului străbun, magariu pre magariu scarchină. Nu m-au interesat niciodată clasamentele, pentru simplul motiv că n-am nicio chemare să mă măsor cu cineva. Asemenea curiozităţi au pierit demult. Deşi mai mulţi prieteni mi-au spus că e o aiureală între amici, că în faţă sunt aşezaţi nişte iepuri tăvăliţi prin untură (care s-a transformat, nu ştiu cum, în căcat) după care alergăm bezmetici noi, deştepţii, am lăsat o vreme codul şi m-am amuzat de creşterea unora care nu scriu nimic şi descreşterea celor care chiar se pricep să mânuiască limba română şi sunt capabili să scrie un text cu conţinut. Ies din discuţie. Pentru mine, orice clasament al blogurilor – altul decât cel bazat pe trafic – este un nonsens.

Să-i lăsăm deci pe zelişti să se scarchine unul pe altul pe burtă şi să ne vedem de scrisul nostru. V-as sugera dacă nu aş crede că vă cer prea mult să le scoateţi bannerul, să le scadă şi lor cota. 😀

În rest, vorba lu băsescu: „Afară plouă!”

Mirelei Pete

Tablou: Mirela Pete

Mirela mi-a scris câteva cuvinte care m-au răscolit. Am vrut să-i răspund aseară dar am amânat, simţeam că nu e momentul optim. Îi răspund astăzi cu acest articol, şi ca să mă vindec de acea umbră a copilăriei care mă urmăreşte necontenit şi o povestesc aici ca s-o sting.  

Ca să fii comandant de unitate – şi nu ştiu de ce unii susţin astăzi că ar trebui să ne fie ruşine sau chiar să fim „lustraţi”! – era suficient să înveţi foarte bine, adică perfect. Să aduni colectivul în jurul tău, să-l determini să creadă în tine şi să te urmeze, să fii generos – adică să-i ajuţi la lecţii şi pe cei mai înceţi la minte şi să fii exigent – adică să nu tolerezi măgăriile. Legat de această realitate – a comandantului de pionieri – am trăit prima experienţă socială revelatorie. Deşi eram mereu sărăcuţ şi peticit îmbrăcată (asta din vina mea, eu agăţam hainele în toţi pomii şi în toate gardurile iar pantalonii erau veşnic rupţi în genunchi din pricina căzăturilor de la fotbal) dar curat, deşi eram prima la năzbâtii (cum ar fi să te caţeri pe atelierul şcolii) eram şi prima la învăţătură. Nu pot să spun că ai mei îmi dădeau meditaţii – pe atunci nu se practica acest sport, e drept şi dascălii erau respectaţi, aveau un statut social de frunte, nu erau paria.
La alegerile pioniereşti, colegii mei, 35 la număr (eram 36 într-o clasă) m-au ales şi m-au votat comandant. Şnurul portocaliu împletit, cu două ghinde îmbrăcate în mătase atârnând peste marginea catedrei lucea cuminte parcă făcându-mi cu ochiul. Opţiunea colegilor a fost o surpriză şi pentru mine şi pentru învăţătoare. Ea a intervenit şi a încercat să abată opţiunile către o altă colegă – fiică de ştabi la partid şi prietenă a mea, pe care o preţuiam mult pentru că era isteaţă şi nu-i păsa cine ziceau cu toţii că este. După o oră de lupte şi de argumente, învăţătoarea a fost nevoită să se dea bătută. Am primit şnurul galben şi toată responsabilitatea ce decurgea din această sarcină. Era o iarnă cum numai la Rădăuţi este. Cu minus 25 de grade aproape în fiecare noapte. Mama era plecată în vremea aceea în staţiune, la tratament – dacă n-ar fi fost, azi nu cred că m-aş mai fi bucurat de realitatea că este, diagnosticul fiind unul grav. Cum la 7 când plecam eu la şcoală nu era nimeni acasă, m-am îmbrăcat mai gros pe dedesubt şi m-am dus la şcoală doar în costumul pionieresc. Atât de mare era dorinţa mea de a dezlipi stigmatul sărăciei cu care ne etichetaseră cei de pe strada mea. Voiam să dovedesc că în pofida sărăciei, eu eram deja „cineva”. Sau, cine ştie ce vanitate creştea de atunci în mica mea inimă… Nu am reuşit nici astăzi să înţeleg deplin ce anume m-a făcut să defilez într-o zi de iarnă cumplită doar în cămaşa albă ce se confunda cu zăpada.
Au urmat câteva săptămâni în care învăţătoarea m-a hăituit sistematic, punându-mă mereu în comparaţie cu colega mea (şi de bancă), arătându-le cât de frumos scrie ea şi cât de urât scriu eu, indicându-le ce frumos desenează ea şi cât de imperfect desenez eu, ce penar ordonat are ea iar al meu e doar un prăpădit de penar de lemn, cât de curat şi elegant e îmbrăcată ea în timp ce eu port şoşoni, etc., persecutându-mă în fiecare zi şi voind să le demonstreze că alegerea lor a fost una stupidă. Interesant este că nu s-a lăsat manipulaţi şi nu au cedat. Şi că aveau voce, la doar 8 ani cât aveam cu toţii, şi-au dat seama ce urmăreşte şi nu au vrut să-i facă jocul. În pauze, discutam cu colega mea; eu îi spuneam că îi cedez „şnurul” – pe care am aflat că îl cumpăraseră părinţii ei -, ea spunea că n-o interesează şi că i se pare o prostie ce face învăţătoarea, aflându-se, desigur, între nicovala părinţilor care voiau pentru ea ceva ce credeau că i se cuvine de drept şi ciocanul colegilor care săreau cu toţii cu o mie de argumente, poate pentru că eu eram una „de-a lor” – eram cu toţii la fel de săraci. Evident că toată şcoala aflase despre offsaid-ul în care se afla tovarăşa învăţătoare din cauză că Doina era prima în opţiunile elevilor ei, nu se ştie de ce. Mă uit la acest tablou vivant cu un zâmbet. Câte pasiuni şi cât efort suscita un biet şnur împletit!… 

În iarna aceea ne-a vizitat acasă învăţătoarea. Era obligată să facă vizite la domiciliul tuturor elevilor, dar cred că era şi curioasă – în clasa I avusesem o altă învăţătoare care se mutase la altă şcoală şi ea ne preluase fără să ne cunoască în amănunt. Casa noastră era ultima din oraş. Acum s-au construit tot felul de vile şi nu mai are poezia pe care-o avea atunci. Nu aveam curent electric, îmi făceam temele la lumina unei lămpi cu gaz (natf – cum îi zicea bunica), în casă era frig şi, când am deschis uşa şi-am văzut-o zâmbind satisfăcut (cu sensul: Te-am priii-ins!), n-am ştiut ce să fac. L-am chemat pe tata care era în atelierul lui. Au vorbit ceva despre mine – că nu mă străduiesc destul, că m-au votat colegii comandantă dar eu nu-mi fac datoria cum trebuie, ea îmi aducea reproşul că exist şi îi stric planurile ei fireşti cu capul meu cel mare şi rotund iar tatăl meu îşi tot ştergea mâinile de pantalonii de salopetă murdari şi peticiţi, de parcă s-ar fi ruşinat de mâinile lui, reproşându-mi din ochi tot ce-i recita învăţătoarea. 

Drept să vă spun, mă ruşinez să vă spun, am 42 de ani şi încă n-am înţeles cum „funcţionează” oamenii. Eu cred că funcţionează ca mine şi nici pe mine n-am reuşit să mă cunosc îndeajuns. Iarna aceea de clasa a doua a trecut cum a trecut, cu ostilitatea făţişă a învăţătoarei şi cu secretul sărăciei mele pe care nici măcar ea n-a avut curajul să-l dezvăluie în clasă. Nu era niciun mare secret – la urma – urmei, noi locuiam toţi în aceiaşi mahala şi ne ştiam unii altora sărăcia, însă pe atunci nu conta asta în evaluările noastre. Confortul era sau nu era; pe tăpşan sau pe tolocuţă nu conta (şi cred că nici azi nu contează) cât de bogaţi sunt ai tăi, conta cât de abil erai să tragi cu praştia în sticlele atârnate în stâlpii de gard, să dai goluri şi echipa ta să câştige, să fugi destul de repede încât să nu te prindă paznicul de la uzină, să ştii să faci o vârşă cu dibăcie, fără să strici sticla, să nu cazi în pârâu când te dau cu cablul făcând precum Tarzan şi, mai ales, mai ales, să ştii să povesteşti şi să ai imaginaţie. Dacă îi fascinam cu ceva pe copiii de pe stradă, mulţi fiindu-mi colegi, atunci îi fascinam cu poveşti. După ce osteneam de alergătură, ne adunam „la piatră” (un pietroi de L-2/l-0,6/h-0,8) şi eu le povesteam. Le povesteam, bineînţeles, din cărţile pe care eu le citeam (iar ei nu) cu nesaţ. În plus, într-o zi mi-am câştigat respectul lor veşnic umplându-l de sânge pe cel mai rău copil de pe stradă, care-i teroriza pe toţi. Era într-o duminică după-amiază şi eu veneam de la „film”, îmbrăcată în cele mai bune haine – adică un singur rând de haine pe care le aveam pentru duminică. Văzusem Rocky şi eram încă sub puternica lui impresie. În mijlocul drumului, mă aştepta „Ştralică” – aşa-i ziceam noi, în timp ce în spatele meu creştea grupul de copii care se temeau cu toţii de el pentru că-i ciomăgise pe fiecare în parte. Şi ei mă rugau cu toţii: „Doina, nu te duce, că te bate! Nu te duce! Lasă-l să se ducă în casă!” Ei, eu nu m-am oprit şi acesta a fost momentul decisiv al copilăriei când mi-am învins frica. Poate l-aş fi ignorat şi poate că hotărârea mea l-ar fi determinat să-şi ia tălpăşiţa. Dar era liota de copii acolo, nimeni nu putea da înapoi. A luat o mână de noroi dintr-o băltoacă şi mi l-a aruncat pe bluza mea albastră. M-am apropiat cu paşi decişi şi i-am repezit o stângă-n nas. Restul a fost uşor, în câteva minute era ghemuit în timp ce toţi copii erau grămadă pe el. Abia l-am salvat şi l-am protejat până la poarta lui. Pietrele şuierau prin aer, la fel scuipaţii, văzduhul era numai ţipete şi înjurături. 

În primăvară, cred că după 8 Mai când se organizau tot felul de aiureli propagandistice la care participau evident şi pionierii şi, cu această ilustră ocazie, învăţătoarea care era şefa pionierilor din şcoală a găsit că am întârziat afişarea Programului de activităţi pioniereşti al detaşamentului clasei noastre şi intrând în clasă peste învăţătoarea noastră, fără alegeri, fără consultări, fără propuneri, a decis că nu mai sunt comandantă de detaşament şi mi-a cerut să-i predau şnurul colegei mele. Evident că m-am executat. În mintea colegilor mei care nu au mai îndrăznit să protesteze făţiş  am rămas, însă, tot „comandanta”, până când ne-am despărţit şi ne-am dus fiecare pe drumul nostru. 

(Recunosc, am cochetat cu gândul de a le scrie numele aici celor două „zmăoaice” care şi-au băgat bocancii plini de noroiul cinismului specific adulţilor bătuţi în cap în sufletul meu de copil. Ceea ce m-a oprit a fost gândul că or fi făcut şi lucruri mai bune. Au educat generaţii de bolovani, le-au pus condeiul în mână şi le-au dat o direcţie. În raport cu asta, micul meu deranj e ca şi inexistent. Oricum, eu am biruit şi fără şnurul acela. 🙂 ) 

Punem Ping-uri la paritate: Gabriela Elena, Cristian Lisandru, Link-Ping, Elisa, Istoria Banatului, Noaptebunăcopii, Hai că se poate!, World of Solitaire, Natasha, ATP, Atitudini, Cosmin Ştefănescu (te-ai înşelat, nu suntem chiar aşa de săraci), Dumitru Agachi, Cristian Dima, Ioan Usca, ISU, Caius, G1b2i3, Cati Lupaşcu, Geanina Lisandru, Dispecerul.

Buburuza

Etichete

lady bird, solitaire, solitude

Singurătate,

Fă-mi și mie loc

Pe creanga ta,

Să văd și eu ce vezi.

Am ostenit, – știi bine –

Și nu-mi pasă

De toate câte-n lume le-am avut…

Ți s-a-ntâmplat să te întorci acasă,

Străin, golit, cu sufletul bătut,

Și casa să se-nchidă dușmănoasă?

Dar nu de asta…

Tu, singurătate,

Vreau să m-atârn și eu ca tine-n pom,

Să legăn din picioare

Sau să dorm…

Am spus destule,

Multe n-aș fi spus!…

Nu zici nimic…

Cum poți să taci atât?

La ce te uiți pierdută-atâta vreme?

Mă duc, te las…

Ea își întoarce către mine ochii

Și mă privește grav

– cred că ironic –

Apoi îmi face, din sprâncene semn:

Cu rochia-i lucíe și curată

O buburuză, fără niciun gând,

Călătorește-n lumea ei de lemn.

Se-oprește-o clipă, își înfoaie poala

Și, scuturând din horbote, cochetă,

Dispare parcă n-ar fi fost nicicând.

Mulțumesc pentru felicitări, urări și mențiuni bloggerilor: Mihnea Georgescu, Mirela Pete, Ioan Usca, Andi Bob,  Alexandru Marin, Black Angel Costel, Atitudini, Elena Agachi, Răzvan, Dispecerul, Dumitru Agachi, Blog pierdut, Blogulumea,  Caius, Călin Hera,  Cum vă place, Cuvinte potrivite, Dan Brad, Dan Pătrașcu, Dennis, Expertul Gigi, Gabilutza, Raza mea de soare, G1b2i3, Geanina Lisandru, Gianiblue, Globu cu sondaje, George Șerban, Gloria Cioloca, Hobbitu, Ioan Sorin Usca – Teologie, Ionutu, Elisa, Joaca de-a mine, KeltoiLand, Lady A, Laura cu îngerii, Cristian Lisandru, Lucia Verona, Madi,  Madi’s, Maria Barbu, Maria Postu, Micile Mizerii, Michaela, Mihai, Motanul Filozof, Natașa, Nea Costache, Noaptea Iguanei, Adela, Nu fi ca mine, Petrișor, Octav Pelin, Octavia Sandu, Orry, Papillon, Paul G. Sandu,  Black Elephant, Chat Noir, Sebra, Simion Cristian, Theodora0303, Ușa din spate, Veronicisme, Văduva de Ceară, World of Solitaire, Zamfir Pop.

Patruzeci de mucenici (IX)

Etichete

Baiatul Ciudat, Black Angel Costel, Burberry, Cabral, Chinezu, Chivas Royal, Crina Dunca, Dono, Dumitru Agachi, Mana Ciutacu, Martell, Mirela Pete, Nea Costache, Oana Stoica Mujea, Parintele si Binefacatorul Nostru, Vania, Victor Ciutacu

Pictură: Gabriel Pacheco

După ce Dono își rezolvă problemele presante cu o anumită jenă învinsă doar de forța necesității, Vania îi invită în fața unui bar pe care-l dezveli tot cu ajutorul telecomenzii. Descrise cu brațul un arc de cerc, lăsându-i fiecăruia alternativa de a-și alege ce vrea să bea, în raft lăfăindu-se arogante tot felul de șipuri, fiecare în lăcașul ei, dispus la 45 de grade. De la Chivas vechi de 36 de ani la Dom Perignon, trecând prin Rom Jamaica, The Dalmore, Glenfiddich, The Macallan, Black Bowmore, Bourbon, Martell, la cele mai bune sortimente de bere belgiană și daneză și felurite alte băuturi, unele de care nici nu auziseră.

– Șpanchiul bea Chivas de 12! – rânji Black Angel. Ești mai meseriaș ca el!

– Ei, avem alți furnizori – rosti Vania, cu modestie și cu un licăr în ochi.

După ce-și roti ochii pofticios preț de câteva secunde – după el, ar fi băut din toate câte puțin, Black Angel optă pentru șampanie Dom Perignon – despre care auzise că-i grozavă și costă imens. Vania săltă sticla – fără să știm ce anume gândea – răsuci siguranța și dopul sări cu un pocnet înfundat, lăsând să iasă din sticlă aburi violacei. Black Angel se holba ținând cupa în mână, de parcă ar fi văzut un duh ieșind din Lampa lui Aladin. Băiatul ciudat, mai modest, își alese un Chimay Blanche iar Dono, încă nedumerit ce caută acolo și ce se întâmplă cu el, alese o apă minerală Evian.

Vania își turnă dintr-o sticlă golită pe jumătate, pe care-o scoase dintr-o copertă din bibliotecă.

– Așa-s toate cărțile de-aici?  – se minună Dono.

– Nu, doar asta.

– Ce bei acolo? – se interesă, cu tupeul caracteristic vârstei și generației, Black Angel.

– Un coniac. E drept, e de pe vremea inventării lui. În anul 1177, pentru că vinul pentru împărtășanie trebuia cărat cu catârii până la mănăstirile creștine aflate pe crestele munților, un călugăr econom a avut ideea să reducă apa din el, pentru a fi mai ușor de trasportat și să adauge apa înainte de sfințire. Degustându-l, și-a dat seama că e mai bun astfel.

– Și de unde-l ai? – continuă Black Angel cu indiscreția.

– Ei, de unde-l am! N-ai vrea să-ți dau adresa și numărul de telefon? Hai să ne ocupăm și de lucruri serioase – schimbă Vania direcția discuției. Uite, tu te așezi aici, cu Dom Perignon-ul tău și … – Știi să scrii?

– Păi cine crezi că-mi scrie blogul? – se arătă șifonat Black.

– Dacă știi să scrii ia o foaie de hârtie și un creion și notezi.

– Ce să notez? Parcă era vorba să sparg niște parole. Mie nu-mi prea place să scriu, să știi. Mai mult cu internetul…

– Scrii prescurtat. Te uiți în sală – e valabil și pentru voi – se întoarse spre ceilalți doi care erau deja la al doilea pahar, și notezi ce ți se pare că nu e-n regulă. Uite, acum, de exemplu, Cabral se scarpină pe sub masă.

– Și n-are voie? Dacă-l mănâncă, ce să facă omul?

– Ei poți să te scarpini, dar în intimitate, nu la restaurant. Te scarpini la zeb și după asta, pui mâna pe pâinea din coș! Ție ți-ar place să mănânci pâine după ce …

– Nu! Ai dreptate! Bun, îl notez pe Cabral și ce scriu?

– În funcție de gravitatea faptei, stabilim câte ping-uri trebuie să ne dea. De exemplu, un scărpinat în locul necuviincios, 100 de ping-uri! Degetul în nas, 22 de  ping-uri! Furculița înfiptă în brânză, 18 ping-uri!

– Ahaaaa….! Am înțeles! – încuviință și Băiatul ciudat. Da de ce nu-i voie cu furculița-n brânză? – se interesă el.

– Așa zice codul bunelor maniere! Dacă nu zice, zic eu!

Mai fără tragere de inimă, dar cu perspectiva pe a-l depăși pe Chinezu, se așeză și Dono la monitor.

– Uite, asta și-a scos pantofii și se scarpină în talpă!

– Cinci ping-uri! – decretă Vania.

– Face vrăji! Uitați-vă și voi! – se minună Dono.

– 36 de ping-uri!

– Dumitru se scarpină în barbă! Și răsfoiește catalogul adus de Mirela la masă! 8 ping-uri! – strigă Băiatul ciudat.

– Ei, nici chiar așa… El are voie, că-i intelectual.

– Și nu-l penalizăm? – întrebă Dono.

– Cabral își suge dinții și se scarpină pe sub masă! 28 de ping-uri… 40! Că-s și doamne de față!

– Chinezu moţăie când i se spun bancuri interesante şi râde disproporţionat, deşi bancul era delicios! 35 de pinguri…

– Crina cărăbănește-n poșetă antreurile de pe masă!

– 25 de ping-uri că-i, totuși, o doamnă…

– Nu mă aşteptam, totuşi, din partea ei! Aş mai fi zis s-o facă Nea Costache, că-i oltean…

– Andi Bob, 50 de pinguri!

– Da’ ce-a făcut?

– Crede-mă, n-ai vrea să afli!

– Uite-o şi pe Mana! Cu Burberry de douăzeci de mii de euroi, da’ îşi bagă din ceapa noastră!

– Câte?

– 80!

– De ce așa de multe? – se interesă Dono.

– Și pentru Victor, că-i arogant!

– Oana, 100 de pinguri, fiindcă a gândit indecenţe! Apoi, câte cinci pinguri fiecare pentru că le-am dat veselă curată!

Băiatul ciudat avu o idee, tot urmărindu-i pe cei care mergeau la toaletă. Luă o foaie și caligrafie, cu scrisul lui lătăreț și aplecat înspre stânga:

Nu urinaţi pe jos ceea ce este interzis. Care o să-l prind, va fi sancţionat pe loc cu 20 de pinguri către Părintele şi Binefăcătorul nostru! Direcţiunea.

Vania privi cu încuviințare și îi dictă în continuare:

– urcat picioarele capac = 25 pinguri

– scuipat jos = 22 pinguri

– scris muie perete = 33 pinguri

– suflat muci chiuvetă = 42 pinguri

– stins ţigară suport hârtie igienică = 70 pinguri.

Mulțumit de operă, o luă, păzi când nu era nimeni în toaletă și, după ce Vania îi deschise, se duse și o lipi pe oglindă.

Patruzeci de mucenici (VIII)

Etichete

Andi Bob, Atitudini, Baiatul Ciudat, Black Angel Costel, Cartea Iuliei, Clubul Bloggerilor, Dan Patrascu, Dinar, Dono, Dumitru Agachi, Hobbitu, Mirela Pete, Paul G. Sandu, Vania, Word of Solitaire, Zelist

Pictură: Gabriel Pacheco

Conversația trena la masa celor patruzeci de bloggeri.  Se auzeau doar sorbituri și clinchetit de pahare și tacâmuri ba chiar și un scârțâit sinistru pe care-l produse Băiatul ciudat scrijelind cu cuțitul în farfurie cu intenția de a tăia o bucată de șuncă. Scârțâitul le trecu celor mai sensibili un fior pe șira spinării, iar altora le produse un pufnet: „Ia uite și la ăsta! N-a învățat să mănânce civilizat! Am putea să facem un glossar al manierelor elegante la masă!” – gândi Black Angel Costel, foindu-se pe scaun. În timpul criticii adresate prin intermediul trupului, trase cu coatele fața de masă, prilej pentru unul dintre pahare s-o ia la vale. Respectând legile gravitației, paharul se împrăștie în mii de cioburi pe gresie.

– Lasă, că nu-i nimic! Cioburile aduc noroc! – îl consolă o voce cam peltică din pricina experimentării mai multor cocteiluri.

– N-ar putea să-mi aducă niște puncte-n Zelist? – replică, hâtru, Black Angel.

– Ei, replica asta trebuia s-o spună Vania – râse Dumitru.

– Da chiar! Unde o fi? N-o fi terminat cu dichisitul? – se miră World of Solitaire.

– Tu nu erai cumva obsedat de Madi? – rânji Hobbitu.

– Ca și tine de politică – îi replică Dan.

– Crezi că ție ți-a trecut, dacă bântui prin Italia? – veni rândul Atitudinilor să contreze.

– Asta voiam să spun și eu! – explodă Andi, care nu fusese atentă la schimbul de jumătăți de replici de până atunci. Fără Vania, adunarea noastră n-are niciun haz. Stăm și cucăim aici ca niște momâi îndopate. Și este știut că mâncarea îngurgitată fără veselie otrăvește corpul. Nici măcar muzică n-avem! Parcă am fi la priveghi! – se indignă Andi, iar toate privirile se întoarseră înspre ea.

– Am putea să mergem să vizităm o expoziție… – încercă Dumitru o propunere.

Din respect pentru alura lui atletică și barba lui tușinată meticulos, de intelectual adevărat, nimeni nu îndrăzni să-i replice fățiș. Însă, cu nasul în farfurie, Băiatul ciudat mormăi: „Că pe noi setea de cultură ne-a împins la Dinar, evident!”

– A adus Mirela o pinacotecă! Dacă vreți să vă uitați… – interveni Paul care și el avea asemenea feeling-uri. Și am și eu o carte cu Iulia… – continuă, cu glas moale.

– Cu ce e cartea? – se interesă Caius. E despre o tipă pe care o iubește unul? Și i-o fură altul?, ca să mă exprim adecvat.

– Ei, nu chiar … E despre inadecvarea unei adolescente sensibile și sentimentale la această lume a …  și e un roman în roman pentru că Iulia,  împreună cu Grig…- căută, avântat, să-l lămurească Paul dar fu întrerupt.

– Da ce? Facem cenaclu literar aici? – se burzului Cabral, iritat că nimeni nu-i dă atenția cuvenită unei vedete și-și aprinse tacticos o țigare fără să țină cont că unii dintre comesenii lui încă mâncau. Cum se simțea mai bine, fetele îl abandonaseră și trebuise  să-și taie singur cu o singură mână și să-și dumice mâncarea.

– Eu mă duc să văd ce face Vania atâta vreme – îl ignoră vădit Black Angel Costel și porni, într-adevăr, spre toaletă.

– Vin și eu – se ridică și Băiatul ciudat.

Împinseră cu sfială ușa și, cum nu se zărea nimeni, Black Angel strigă încetișor:

– Vaaa-niaaa! Ești aici? Neprimind niciun răspuns, continuă mai tare: Vania! Ai pățit ceva? Heeei!

– Stai că-i dau un bip – găsi Băiatul ciudat o soluție. Formă repede pe telefon și ascultă. Într-adevăr, se auzea sunetul apelului de undeva, dar nu-l puteau localiza.

– Alio! – se auzi în receptor.

– Salut! Unde ești domle, că te-am căutat prin tot cartierul! – se grozăvi apelantul. Sunt cu Costel aici unde ai intrat, dar nu te vedem. Ziceai că ai o treabă pentru noi … Ai dat bir cu fugiții?

– Sunt aici, unde să fiu.  – mormăi Vania. Hai că vă deschid…

Nu mică le fu mirarea celor doi când observară că peretele pe care se aflau oglinzile începu să gliseze lăsându-le vederii o altă încăpere unde stătea Vania la un birou. Pe birou, un laptop deschis. Pe panoul din spate se vedeau rânduri de monitoare, fiecare deschis pe câte un blog.

– Aveți de gând să stați acolo? – îi întrebă Vania. Poate mai intră careva… Haideți, că închid. – îi îndemnă cu telecomanda. Nu apucară să pună piciorul dincolo și ușa toaletei se deschise, în cadrul ei apărând Dono. Cum nu mai era loc de-ntors, îi făcură semn disperați să intre și el, apoi ușa se închise. Aflându-se în continuare într-o stare de perplexitate, incapabil să producă vreun sunet, Dono căuta, din ochi, un loc unde să se ușureze.

– Vrei să … – îl întrebă Vania, ghicindu-i intențiile.

– Îhî – încuviință acesta, recunoscător.

– Uite, este acolo-n colț o chiuvetă. Și noi o mai folosim când e aglomerație în restaurant.

Intermezzo

Etichete

Alice Drogoreanu, Andi Bob, bloguri, bloguri cu continut, bloguri de vedete, Dumitru Agachi, Dumnezeu are blog?, Echilibru, Elisa, G1b2i3, Ioan Usca, lisandru, Mirela Pete, Paul Sandu, schimb de pinguri, Sebra, Top 100 Zelist, Zelist

Foto: Alice Drogoreanu

Ieri am tăndălit. Cred că am citit peste cinci sute de bloguri. Nu blogurile întregi – că la unii, mai ales la cei din fruntea Zelistului, n-ai ce citi – ci câte o postare,  două. Cum n-am mai intrat pe Zelist de câteva săptămâni, ieri am avut o atare curiozitate. Ocazie cu care mi-am primenit blogrollul, scoțând adăosăturile inutile și inserând nume noi, interesante. Sigur, Zelistul e o convenție. Iar noua manieră de a puncta e, nu-știu-cum, nedreaptă. Sigur, pingurile aduc puncte dar doboară schimbul de păreri. Pentru că ești tentat să înlocuiești comentariul cu un … Ping. Nu sărăcim intelectual din asta dar …

Ajungând, aseară, pe la locul 1045 mi-a venit o idee. Și anume, care ar fi blogurile ce cu adevărat ar merita să alcătuiască Top 100 Zelist . Bloguri pe care intri cu o anumită emoție. Pentru că nu știi exact la ce să te-aștepți. Ori dai de niște spameri puși la cazne inimaginabile de către un autor avid de ping-uri și necruțător ca Rasputin. Cazne care se aplică și partenerilor de blogging fără nicio milă. Parteneri care, dacă nu dau pinguri, riscă să fie azvârliți afară din blogroll și să fie uciși în cele mai surprinzătoare moduri, însă prietenește, așa cum ai șicana pe cineva drag. Scopul este urcarea-n Zelist și acesta se servește de orice mijloace, inclusiv de a te trece în blogrollul unuia care-a expiat și de a-ți da ping-uri de pe postarea mortului respectiv care a avut proasta inspirație să meargă la baie lăsând laptopul deschis și blogul logat.

Cum rigorile bloggingului te fac să devii irascibil – mai ales joia, când observi că deși ai scris articole interesante și ai pus o grămadă de pinguri ai coborât în loc să urci, cum a pățit prietena noastră – firesc e să ai nevoie de relaxare. Niciun loc nu-i mai potrivit pentru relaxare decât o grădină de vis. Pentru completare, dintre frunze se aude o muzică atât de familiară încât uiți brusc de ping-uri din pricina muzicii unor ritualuri uitate. Există bloguri pe care le vizitezi cum te-ai duce la bunica unde te întâmpină Serafina, biciuind din coadă. Nu simți nevoia neapărat să faci vreun gest. Îți iei de-acolo cana de porțelan înflorat clătinând un lapte înmiresmat și dulce, felia de pâine de casă coaptă pe care bunica ți-a pus unt și dulceață de cireșe amare. Le iei și o ștergi în curte, pe trunchiul unui copac și înfuleci acolo de parcă atunci ai descoperi gustul mâncării. Deși protagonistei blogului n-o să-i pară că ar exista între pietrele prețioase pe care ni le scoate din sipet și dulceața de cireșe amare nicio legătură, mă disculp că acesta este sentimentul pe care-l am intrând pe blogul ei, unde mă și sfiesc să așez vreun comentariul care poate părea vulgar (în sensul de comun). Am sentimentul că-s în dimineața zumzăitoare unei zile de vară luminate din toate părțile și stau pe trunchiul acela de copac așteptând din clipă-n clipă să se ivească zânele.

Și cum știut este că cei din urmă ar fi cei dintâi (dacă chiar sunt preocupați de ascensiunea personală) am luat-o de la coadă la cap. Și am dat peste cineva preocupat de destinul propriu. O fi scris în stele sau ține de voința noastră de a ping-ui?

Dacă tot ai ieșit în grădină, vei vedea că te așteptă, atârnate de crengi, minuni ce nu pot fi spuse în cuvinte. Le atârnă cu acribie (dar) și generozitate o mână delicată. Le privești cu sfială neriscând nicio atingere. Te bucuri apoi de frumusețea literelor libere care închipuie pentru tine universuri de existența cărora nu puteai ști. Stai la taclale cu Paul – așa zicând pentru că el preferă să tacă – sorbind dintr-o cafea ce are proporțiile perfect echilibrate ca să fie perfectă. Lângă tine, o făptură fragilă și drăgălașă, soarbe alcololuri savante din tot felul de păhărele. Te minunezi că nu s-a prăbușit groggy. Ea îți zâmbește complice. „E doar apă colorată și aromată – nu-mi plac băuturile. Dar am primit o leapșă, ce să fac?” – parcă se dezvinovățește.

O balerină ca o hologramă se transformă-n felurile feluri – te și înfricoșezi de felul contorsionist în care evoluează – rugându-te să nu se dezintegreze de atâtea torsiuni. Are mereu alt număr de picioare, cel puțin așa îți pare. De fapt, nu-s decât două, dar este imortalizată trecerea lor prin mișcare.

Paul scrie și traduce ca un intelectual de forță ce dă semne că va deveni. Ce nu știe el – sigur, asta nu-l va încetini și nici nu-l va opri – este că intelectualii nu au „valoare de piață”. România nu are nevoie de intelectuali, are nevoie de „căpșunari”, „tinichigii”, ”ospătari” să-i exporte ca forță de muncă în Europa. Nici măcar Dumnezeu nu se mai uită la noi cu atenție; cred că și-a întors fața de la aceste meleaguri. Trăim cum putem și numai „Frumusețea care va salva lumea” ne mai mângâie. Numai belferii care au spulberat economia țării aud în urechi: „Cum vă place” … Micile mizerii, tristețea, frustrarea, dezamăgirea sapă precum râul malul nisipos.

Și, cu toate acestea, ba aș zice că în pofida acestor neajunsuri, putem fi fericiți. Dacă iubim cu toate băierile sufletului despiedicate, dacă credem în forța cuvântului bun și a poveștii care să ne cuprindă pe de-a-ntregul. Chiar în atmosfera aceasta sufocantă și vrâstată cu violetul disperării.

Cam asta am gândit în leagănul acestor două zile, într-un perfect echilibru, pășind prin grădinile voastre.   Voi ce ziceți? Care sunt cei „o sută care vor salva blogosfera” de la anodin, perisat, conjunctural și frivol?

Patruzeci de mucenici (II)

Tablou: Mirela Pete

(Patruzeci de mucenici I)

Cum în scrumieră nu mai era loc să stingi niciun chiștoc pentru că Vania fumase cu ochii pierduți undeva în tavan una de la alta neîntrerupt, o stinse căznit pe a opta și se pregăti să iasă. Trase ușile șifonierului dar cum hainele erau împachetate impecabil de parcă cineva le-ar fi așezat măsurând cu șublerul, le închise la loc năpădit de-un sentiment de culpă.

„Mai bine le iau tot pe alea de săptămâna trecută… Ce are, că n-am ieșit nicăieri, nu-s murdare!” – se dezvinovăți el în fața unui auditoriu imaginar. Lepădă cum fac copiii pijamalele cu avionașe verzi și norișori mov și se îndreptă spre baie.

„Oare să mă spăl? De bărbierit, n-are sens… Dau cu un pic de apă de colonie … Dacă mă apuc cu spălatul, o să termin diseară… Și am multe de făcut azi.”  Dădu cu peria prin păr, se holbă în oglindă cam cu neîncredere și hotărî că e bine așa: „Doar nu sunt securist să mă barbieresc trei milimetri sub piele și să miros a spălătorie chimică! Miros a rus, la urma-urmei!” – se încurajă Vania adulmecându-și subțiorile de la o distanță rezonabilă. Mulțumit de cele statornicite, își trase hainele atârnate în cuierul de pe ușă. Mai dădu o dată cu degetele prin păr și prin barbă, ieși din baie și se duse la comp.

– Natașa, pe cine zici că pot să mă bazez?

– Depinde pentru ce anume. Că nu mi-ai spus ce vrei să faci… Dar, dacă te-ai îmbrăcat de oraș, logic că o să ieși iar la Dinar. Dacă te duci la Dinar și iei toți banii cu tine, nu mai vii o săptămână. Și s-a dus pe copcă consola mea de jocuri și camera web și Kittcat-ul… începu Natașa să se tânguie.

– La Dinar mă duc, într-adevăr. Dar nu mă duc să flitui banii. O dată, trebuie să avertizez cât mai mulți bloggeri că sunt (sau vor fi) supravegheați. A doua, trebuie să aflăm care e lista anterioară  pentru care ăsta a fost plătit și au ajuns banii la mine …

– Deci ăștia nu-s banii pe lucrările alea trei pe care le-ai făcut?

– Ei, pe alea iau cel mult 2000 de lei… Cum să fie trei lucrări un milion de euro? Ce eu îs Marco Bella? Și trebuie să găsim pe cineva care-l poate aborda pe Ross ăsta. Să scoată lista de la el…

– Chinezu ar fi potrivit pentru asta…

– Deci îl chem pe Chinezu. Apoi, îmi trebuie cineva care se pricepe la electronice. Trebuie să-i interceptez tipului toate mijloacele de comunicare: telefoane, internet, televizor, radio…

– Pentru asta cred că ar fi bun Dispecerul.

– Apoi, îmi trebuie o trupă pentru diversiuni. Unul să-l urmărească pe Ross când umblă brambura. Unul să-l urmărească la serviciu. Și cineva la telecomunicații…

– Pe ăștia îi știi tu… Să nu uiți de consolă…Dacă te-ajută cu ceva, ia din listele mele de lecturi. Și să nu uiți de O mie și una de nopți – volumul III, că nu l-ai luat și mă dor ochii de la citit pe display!

– Asta-i, că nu prea-i știu! Dar, aflăm la Dinar… Invit mai mulți și văd eu în cine pot avea încredere…

Ceva mai relaxat, Vania se așeză la computer și închipui un text:

„Dacă tot am sărbătorit Ziua Femeii și Ziua Bărbatului, ar fi cazul să ne dregem. Ne întâlnim la 12 a.m. la Dinar!” Trimise mesajul, în ordinea alfabetică în care-i avea înscriși în mess la:

1. Aby

2. Achilianu

3. Al 2lea

4. Adrian Voicu

5. Atitudini

6. Black Angel

7. Blackjack

8. Blog de Banat

9. Blog pierdut

10. Blogolumea

11. Boghi

12. Băiatul ciudat

Când ajunse aici, Vania se gândi că-l va prinde ora patru punând linkuri și îi veni o idee. Tot și-a pus Cabral telefon la blog. Și el e și vedetă, dacă le face convocarea se mobilizează imediat. Așa că îi scrise acestuia pe un ton politicos: ”Cabral, noi ne adunăm la 12 la Dinar să-i sărbătorim cei 2500 de votanți care au ales numărul de telefon al blogului tău. Invită și tu pe cine crezi că merită să te cunoască. Să nu-i uiți pe Caius, am văzut că ți-e simpatic că pe el l-ai pus în blogroll, pe Cinabru să mai coloreze petrecerea, pe Cosmin care o să ne pună la curent cu mersul liberalismului, pe Cristian, poate ne face o hologramă a Courvoisierului și nu mai trebuie să plătim, pe Cristian Lisandru să ne declame poeme-n limba spargă, și pe Chinezu. Chinezului poți să-i recomanzi să vină la costum și să repete bancul cu ciorapii pe care doar el știe să-l spună fain.”

Lăsându-i mai departe lui Cabral libertatea de a invita pe cine dorește, îl sună pe Dan și-l incită să construiască niște capcane, pe Dragoș căruia-i zise să aducă și-un tonomat, pe George care îi povesti că fusese în weekend în România și, înafară de asta, putea să dea o notă respectabilă adunării, pe Mikael – pe care voia să-l consulte pentru o mai bună traducere din engleză a scrisorii se gândi că-s destui ca să-și poarte singuri de grijă și să fie o atmosferă animată în care el își va putea desluși căile de abordare a problemei, o salută pe Natașa și, după ce-și îndesă un teanc de bancnote în buzunar, ieși și coborî fluierând scările.

”Să nu uit să-l sun pe Teo să-l invit. Are muzică faină…”

Un blogger, o carte

Etichete

Constantin Stanoiu, Nea Costache, O viata impreuna, Parfumul vaduvei negre

Sperând că numărul va spori mereu precum elefanţii de pe pânza de păianjen a copilăriei, câţi bloggeri, atâtea cărţi, facem publicitate gratuită Oanei Stoica Mujea care lansează şi lansează învăluindu-ne-n  Parfumul văduvei negre.

Al doilea calup publicitar îl vizează pe pitorescul şi sfătosul Nea Costache. În timp ce noi blogărim păcălind timpul şi legănându-ne-n iluzia că are vreo importanţă sau vreo influenţă ce scriem, dumnealui a luat bloggereala şi sfatul Oanei în serios şi a scris un roman. Iată-l!

Ştiţi cum se-ntâmplă: oamenii pe care-i cunoşti deja par să nu mai aibă nicio undă de mister. Scotocind pe bloguri şi spunându-ne cuvinte unii altora, comunicarea e înlocuită de-o colocvialitate care nu înseamnă neapărat şi că ne spunem ceva.

Nea Costache are o experienţă de viaţă care-l face mai lucid şi mai înţelept decât noi. Cred că avem ceva de învăţat din cartea a cărei copertă ne priveşte.

Felicitări, din suflet, Constantin Stănoiu!

Ștafetă sau … ce?

Foto: Alice Drogoreanu

Ca o demnă reprezentată a stirpei mele, am fost curioasă să aflu cine a inventat acest nou gen de linkuire. Din link în link am ajuns la geniul inovator. Reguli, că fără reguli am fi într-un haos sterp – și asta o spune cineva care nu crede în reguli:

1. Scrii o scurtă parodie a unui blog (sau a doua bloguri, sau trei).
2. Menţionezi în postul tău – cu link spre postul pe care îl citeşti acum – că participi la ştafetă.
3. Îl înştiinţezi şi pe cel parodiat: îi scrii o scrisoare pe hârtie, o pui în plic şi te duci până la poştă, cumperi timbru, scrii adresa cu pixul şi pui plicul la cutia poştală. Exact, glumeam. Îl anunţi prin mail cu link, commenturi cu link pe blogul lui, vezi tu.
4. Bloggerul parodiat / Pricepe ca ştafeta a luat.

În general, ideile pentru postările de a doua zi îmi vin după-amiaza. De obicei, scriu febril în minte fraze meșteșugite pe care a doua zi constat că nu mi le mai amintesc, așa că trebuie să încropesc din iluzia că-mi amintesc. Am scris astfel epopei, discursuri devastatoare, romane și eseuri, editoriale și teorii filozofice. Norocul contemporanilor constă în faptul că Dumnezeu este o entitate cu mult umor, astfel că, lângă uriașele calități pe care n-o să îndrăzniți să le negați a pus o doză considerabilă de lene, energie autogenerabilă și multă ironie – astfel că mă prind repede c-am luat-o razna și mă întorc senină în matca mea originală. În semimuțenie și nepăsare. În acel: „n-are niciun rost” sau, mai bine „mai vedem mâine”.

În timp ce detectivii construiau supoziții logice, sau mai bine-zis hazardate, despre cele 15 cuțite înfipte în trupul unei romanciere imobilizată acum în spital  și presupuneau că mobilul abominabilei fapte este situarea pe o poziție fruntașă-n Zelist, două eleve s-au încăierat și s-au bătut pe viață și pe moarte pentru un … penar (o fi conținând prafuri ilicite?). Cum știrile de presă care făceau până acum cote infernale de trafic celor care reușeau să le obțină pe surse nu mai aduceau cuvenitele bonificații în topuri pentru că ziarele aproape dispăruseră cu desăvârșire, unii, mai inventivi, au căutat o modalitate nouă de a atrage cititorii. Unii au ales să posteze o imagine video de pe youtube însoțită de o caricatură, secondate de 17 linkuri, alții, să ne ademenească și să ne seducă prin intermediul parfumurilor și a unor tablouri absolut uluitoare.

Întreaga blogosferă are un aer primăvăratec și ușor frivol, astfel că nu știi de ce să te lași îmbătat mai întâi: de duioșie și tandrețe sau de dulceața mierii  unui crochiu de proză,

Mai bine te autoexilezi pe Sifnos, fără  laptop, fără telefon, fără internet, doar cu bucuria de a privi, mirosi, asculta. Nu poți rămâne acolo mai mult de trei zile, pentru că se instalează sevrajul. Și, neavând informații despre ce se mai întâmplă în Zelist, cine ce a mai scris, cine pe cine a mai scos din blogroll, poate apărea neîncrederea și gelozia.

Astfel, stând izolat și fără surse de informare, mintea începe să construiască ipoteze fantasmagorice din cele mai stranii. Poți să-ți imaginezi că Gerilă are un frate geamăn absolut necunoscut, să te gândești că există oameni care se bucură de viață, de viața reală, cea de toate zilele fără să știe că există bloguri și să fie frustrați că nu-s celebri precum X sau Y… Care-și bagă puncte în Zelist fără să … fără să.

Și, după ce-ai colindat prin istoria îndepărtată și recentă urmărind același principiu vechi de când lumea conform căruia sclavia nu s-a abolit decât formal, ai revăzut cu mintea oamenii dragi, te duci pe țărm și dezlegi luntrea, fluieri după luntrașul care-i dispărut prin cine știe ce peșteră, îi pui un ban de argint în palmă și el te întoarce, trăgând de vâsle și privindu-te din timp în timp cu o curiozitate nedisimulată, la civilizația al cărei rob ești.

Cu degete febrile, deschizi laptopul, conectezi cablurile trăgând de ele ca un apucat, setezi conexiunea de internet, și ești fericit! Ești conectat prin unde nevăzute cu oceanul informației. Aprinzi o țigare, tragi cu sete un fum – n-ai mai fumat de trei zile – și clickui să vezi ce-a mai scris cutare despre care-ți place cum scrie și e primul pe care-l citești în fiecare zi, ce felie literară ingenuă și proaspătă a mai tăiat din peretele imaginației cutare, și ce stropi de culoare și lumină a mai surprins cutare.

Cauți apoi pe dexonline, ca să fii sigur, „ștafetă”, îți dai seama că ai compromis total postul dar e prea târziu și mintea ta e golită de idei, așa că îi dai Publicare…

Luni

Etichete

Aghata Christie, Cabral, Vania, zece bloggeri, Zece negri mititei

Desen:  Gabriel Pacheco 

”Luni, nici iarba nu crește! – parcă așa zice poporul în înțelepciunea lui seculară…” – se întinse cât era de lung pe scaunul său, testând rezistența spătarului. Îi veni să-și facă vânt pe lângă birou și să traverseze încăperea până la fereastră. Căscă. Se gândi încă o clipită. Apoi își imagină ce dâre vor lăsa rotilele pe parchetul proaspăt lustruit.

„Da și ce? Dă-l în șapca mea de parchet, că tot pe banii mei l-am lustruit!” Și, împingând cu degetele lui lungi de marginea biroului își făcu șfunc. Călători așa fericit până la capătul destinației propuse. Se prinse de marginea pervazului și își lungi gâtul să vadă cum e afară, printre fâșiile de pânză rigide ale perdelei, pe care le îndepărtă ca un fur. „Poate-mi vine vreo idee… Deși, azi n-am niciun chef de scris.” Afară, o dimineață încremenită. Pe ochiurile lucioase ale băltoacelor înghețate își făceau vânt copii cu ghiozdane voluminoase în spate. O bătrânică înfofolită în  haine ponosite dar curate, ținându-se de-o sacoșă cadrilată își târșește pașii cu maximă atenție, de parcă ar fi o vrăbiuță.  O doamnă subțirică și înaltă, învelită strâns într-un palton vișiniu ridică de sub bereta portocalie o mutriță simpatică înspre geamul lui. „Nah!…  Asta-mi lipsea! Vizite matinale! Mă duc să opresc interfonul, n-am chef de … Și-a mai pus și beretă portocalie!…” Își făcu vânt cu un aer vinovat, înhăță și telefonul de pe marginea biroului, trânti picioarele scaunului de canaturile ușilor și pac! – trase butonul interfonului cu inima tresăltând. Nu era chiar elegant gestul, dar n-avea chef  în dimineața asta nici de conversație, nici de …

 „ Mai bine-aș citi ceva… Uite, România literară… sau … Zece negri mititei! – exclamă el, după ce mătură cu privirea cărțile din raft”. Întinzându-se-n scaun, cu picioarele sprijinite de două brațe ale suportului rotativ, trase cartea și-și făcu vânt înapoi spre birou, aruncând o privire indiferentă zgârieturilor pe care le lăsase pe parchet și trebăluind în același timp cu gesturi reflexe la telefonul care se iluminase, dând să sune.

– Ia să vedem… – deschise cartea la întâmplare, citi câteva rânduri și o închise cu un păcănit, străluminat de o idee. Ia să caut eu zece bloguri faine și … stai să văd dacă n-a mai scris careva …  – introduse pe search „zece bloggeri” și, după ce-și lungi gâtul uitându-se-n displayul laptopului preț de câteva secunde, exclamă:

– Bă da nu poate omul să scrie nimic de ăsta! … Și mai vrea și link! Îmi bag șpițul! Azi nu scriu nimic! Na!

Ce-i trebuie chelului: Republică populară

Etichete

Life, politica, politics, România trezeşte-te!

Autor: Ilie Chelariu

 Trebuie să recunoaşteţi că iarna asta-i mai uşoară pentru votanţii roşiilor: măcar au pe cine să înjure… Mai nasol pare a fi pentru ăialalţi! Ia gândiţi-vă, să vâri votul în poşeta doamnei Nuţi Udrea, să mai faci şi gargară în faţa blocului, la lucru sau la birt, şi pe urmă să afli că ai luat un şpiţ guvernamental în cur la slujbă, că îţi vine factura umflată de păcură la întreţinere şi că agenţii ăia destabilizatori de la meteo ţi-au mai tras şi-un cod portocaliu de ger! E şi grea e şi frumoasă viaţa de fazan român, nu?

Îmi zice un pitic (manelist, evident) de pe creier: ”Da’ ce, comuniştii ăia făcea mai mult?” – Cred că nu, dar, de exemplu, o combinaţie Radu Duda – Klaus Iohannis-Werner ar fi făcut mai ieftină autostrada aia a olteanului de jde miliarde euro, pe care au să se ducă bucureştenii la schi în Poiană. Sare piticul manelist: ”Pe ce te bazezi?” Deci: actorul, şi colonelul (făcut cam la apelul bocancilor) mai stă iarna pe la Săvârşin, iar incompatibilul (după enşpe ani…) la Sibiu! Dar, na, în gustul electoral dâmboviţean al piticului tarafotevist nu te poţi băga…

Prinşi cu analizele şi dezbaterile de programe politice şi economice ale partidelor de la televiziunea poporului şi a oligarhilor buni, ne-a scăpat un amănunt tare. De vreo douăzeci de ani, alegătorii noştri, după studierea atentă a respectivelor programe, îşi rup reciproc afişele şi bannerele, îşi dau palme cu pancartele şi vorbesc urât prin faţa secţiilor de votare, îndeletniciri considerate sănătoase într-o ţară în care democraţia a învins. Din păcate, lipsit de atenţie distributivă, poporul electoral n-a observat că majoritatea fabricilor au dispărut, iar, mai nou, miticii îşi trag autostrăzi, spre Litoral şi Poiana Braşov, pe care nici măcar nu mai scrie „Aici sunt banii dumneavoastră!” Corect, zicem noi, dacă o parte din ei au zburat în insulele unde s-au inventat izmenele alea scurte de le zice bermude…

Ocupaţi cu luatul de gât prin televiziunile oligarhilor răi, nici şefii roşiilor n-au observat anomalia. Dar gâlceav-i mare, că doar ai bătrâni mai ţin minte când au câştigat ultima oară alegerile şi dacă nema caşcaval ima independent, că domn’ general Oprea abia aşteaptă să mai înroleze nişte bibani. Asta e, cine scoate prostănac, de prostănac va pieri, cum bine zice Biblia hazlie, sfânta scriptură a activiştilor din tinereţea preşedintelui lor de onoare.

Mai veselă e atmosfera pe malul celălalt, că blonda râde şi-i pare bine, şi toţi râd şi ei şi nu se mai opresc. Dar cam când se pregăteau să se oprească din râs şi să înceapă să numără banii, vorba eurovizionului Salam, au apărut doi comisari cu circulară de la portocaliii ue şi le-au dat deşteptarea. Cică trebuie să scoată trandafirul socialist băgat în stemă în perioada fesenistă şi să-şi schimbe numele din liberal-democraţi în populari. Deşi scandalu-i cât casa, n-ar fi prea complicat. Mulţi au schimbat secera şi ciocanul pe trandafir, aşa că dacă acu’ trebuie să pună o gâscă grasă în loc nu-i mare lucru… Mai nasol e cu sutele de mii de bannere, drapele, şepci, fulare, chibrite, plase şi parpalace, care-s gata scrise cu sigla veche şi trebuie aruncate la fomişti fără să fie alegeri. He-he, regii asfaltului şi ai gunoaielor vor trebui să cotizeze din nou şi e cam criză, şi aici şi-n Haiti, dragi tovarăşi şi domni!

Ce-i cam naşpa e că vom deveni republică populară, chestie jenibilă după ce te-ai apucat să condamni comunismul. Da’ las’ că-i şi bine, că-i mai trece din supărarea de scoatere a trandafirului la nea Petrică Fondatorul!

Konieţ…

Botezul

Etichete

alegeri prezidenţiale, Cotroceni, desemnarea premierului II, dosarul Flota, Elena, Gore Pirgu, jurnal de scriitor online, licheaua simpatica, literatura, News, politica, politics, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, sa scapam de nebun, Traian Basescu, viata asa cum e

(Capitolul I  – Unicameralul cu tinetă )

(Capitolul II – La duşuri)

(Capitolul III – În documentare )

(fotografie șterpelită de la Gheorghe Constantin)

Patru trupuri goale stau chircite pe banca de lemn cu picioare de cornier prinse și ele în cimentul îmbătrânit. Unul are coastele aparente iar pielea din jurul abdomenului atârnă în colăcei flasci. Fiecare privește în jos, într-o parte, încercând într-un fel sau altul să-și ascundă goliciunea, nu din pudoare ci dintr-o conștiență instinctivă a inesteticului trup gol.  Gore e singurul care stă în picioare expunându-și tatuajele. Pe umărul drept are un craniu stilizat iar pe antebrațul stâng o inimioară străpunsă de o săgeată. Deasupra inimii, în dreapta,  scrie ”gore” iar în dreapta unghiului ei ascuțit, pe unde iese vârful săgeții, scrie ”lena”. Franzelă aruncă o privire furișată către trupul impozant cu picioarele desfăcute al lui Gore și sparge tăcerea care devenise stânjenitoare:

– Te-a mai căutat Lena?

– Cu mine vorbești, bă Franzelă? Da pe tine te-a căutat Margareta? Sau a aflat ca ești bulangiu și-a lăsat-o mai moartă, că e destul o femeie în casă? rânji Gore indispus.

– De unde-ai scos-o pe asta bă Gore? Vezi că poate mă superi. Tu nu mă cunoști pe mine. Io-s bun ca pita caldă, de-aia-mi zice ”franzelă”, da’ daca mă enervează careva …

– Mi-a zis mie unu’ pe cursă, unu Creastă, că la Aiud mai făceai și tu rost de-o țigare, de-o ciocolată… Sau nu-i adevărat?

– Sigur că nu-i adevărat! Ce faci,  mă iei la intimidare?  Vezi poate-ți dau drumu’ la sânge… Că îți cam clocotește. Du-te-n p… mea de fraier! Ce crezi ca faci perimetre și-aici?

Cei doi nu apucară să se încaiere pentru că ușa se deschise și își făcură apariția alți zece deținuți, cu hainele de schimb împăturite în brațe. Grozea aruncă privirea roată și pricepu repede starea de spirit.

– Stamate, ia vin’ bă-ncoace! Domnu’ agent Stamate!

– Ce-i dom’ Grozea? S-a-necat vreunul? Că n-am datără drumu’ la apă! răspunse Stamate și se apropie și el cu bastonul pregătit. Pe care vrei bă să-l gândil un pic pe spinare?! Futu-vă-n cur de homosexulani!

– Dom’ șef, Franzelă face caragață! interveni Gore cu gura mare. Că dacă mă caută Lena, că îmi dă drumul la sânge… Io-i rup jugul, așa să știți! Dacă Franzelă-i mortăciune, să știți că de la mine e! Să consemnați! Ce-are el cu Lena? Ce? Eu i-am băgat strâmbe la muierea lui? S-o știe sida, eu nu vreau s-o știu.

– Ce-aveți bă? Vi s-a făcut de muieri? Hî? Stați că vă dau eu muieri! rezolvă Stamate simplu necunoscuta, împărțind bastoane în stânga și-n dreapta, secondat mai fără tragere de inimă de Grozea.

– Ce dai domnu’ agent, că eu n-am făcut nimic! De ce folosiți violența când nu s-a întâmplat de fapt nimic? îi interpelă Traian, încercând să-și protejeze scăfârlia de ploaia de bastoane.

– Futu-te-n lampă de labagiu! Mie mi te adresezi cu domnu’ agent-șef, nu cu domnu’ agent! Ai înțeles, bă, gunoiule? Te crezi la Haga aicea? Stai că-ți dau eu indisciplină! Te crezi advocat? Stai că-ți dau eu advocat! și Grozea își însoțea fiecare cuvânt cu câte un șpiț de bocanc în coastele și în capul deținutului care se prăvălise pe ciment, ghemuit ca un foetus, în sângele care-i bubucea din nas și din gură.

– Lasă-l, dom’ șef că l-ai fezandat destul! interveni salvatorul Gore. Lasă că-i aplicăm noi constituția pușcăriei! Îi arătăm noi ce și cum. Că nu știe, e nou. Tre’ să-i facem botezul.  Lasă-l, că-l omori! se rugă Gore.

Grozea, nădușit tot, cu ochii holbați și aproape de apoplexie, îl răsturnă cu bocancul pe deținutul aflat în stare de semiconștiență și, speriat că acesta ar putea fi mort, îi mai arse una-n coaste. Deținutul gemu tânguit și horcăi încercând să-și elibereze căile respiratorii de sângele ce nu încetase să se întindă pe ciment imaginând o hartă semănând cu aceea e României.

– Scoală-te bă, futu-ți morții mă-tii! Ce-i aicea, pension? Scoală-te și curăță mizeria de-ai făcut-o! Că doar n-o să ți-o curețe colegii!

Gemând și abia adunându-și puterile, cu capul vâjâind și cu carnea dezvelită din arcadă acoperindu-i ochiul stâng, deținutul Traian se ridică în capul oaselor, confuz.

– Hai! Ia găleata și mopul și curăță aicea! Că nu-i măcelărie! E instituție de reeducare! Muncă, evadare sau moarte! Ce preferi? rânji Grozea.

– Și voi ce beliți ochii aici că acum v-o luați și voi?  rânji și Stamate. Hai, sub dușuri că dau drumul la apă. Să nu aud niciun sunet decât cum curge apa! S-a-nțeles?

– S-a-nțeles, don șef! rostiră câteva glasuri mai mult a lehamite.

Traian luă găleata și mopul din mâna lui Stamate, se târî spre chiuveta de tablă și învârti cu degete tremurânde robinetul. Uitându-se-n gol la jetul de apă ce bătea darabana-n găleata de zinc, mormăi ca pentru sine: ” Mai bine-l lăsam  pe neamțul ăla, futu-mă-n gură de bou ce sunt! Acuma eram pe mare și visam la Lenuța! Poate chiar ar fi fost lângă mine!…”

(va continua)

În documentare

Etichete

Adrian Nastase, comisia prezidentiala, dosarul Flota, Gherla, inchisoare, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, News, Photography, politica, politics, prison, puscariasi, Raportul de condamnare a comunismului, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e, Vladimir Tismaneanu

(continuarea primei părți )

La poarta penitenciarului tropotesc  din bocancii cu talpă groasă câțiva tineri cu fețele îmbujorate de frig. Unii, cu microfoanele în mâini, alții cu telefoane mobile cu reportofon și cameră – din cele de ultimă generație -, mai în spate doi bărbați bine zidiți, cu camerele de filmat pe umăr. Liderul grupului eterogen era un ins între două vârste, nu prea înalt, astenic, lățoș și cu ochelari. Era însoțit de o doamnă trupeșă, foarte volubilă cu chipul emaciat de băutura pe care se vede că este obișnuită să o îngurgiteze cu regularitate.

– Volodea, zi-i că a vorbit șeful meu cu comandantul, să nu ne frece el să ne țină la ușă, rosti trupeșa, cu buzele-i subțiri ca două râme țuguindu-se, plină de importanță.

Cel apelat, Volodea, reproduse cu unele omisiuni gardianului de la poartă cuvintele companioanei.

– De unde ați zis că sunteți? insistă ofițerul de pază cu receptorul sprijinit între umăr și tâmplă și cu degetele mâinii drepte pregătite să tasteze pe claviatura telefonului.

– Comisia de Elaborare a Raportului pentru Condamnarea Dictaturii Incipiente, rosti, prețios, domnul astenic împingându-și ochelarii cu arătătorul. Știți, noi am condamnat și Convenția,  am publicat o carte de interviuri cu domnul Președinte și am condamnat și Comunismul, mai adăugă lățosul cu emfază.

Gardianul îl privi cu ochii măriți și mormăi ca pentru el: ”Condamnarea p…ii! Era mai bine pe vremea comuniștilor, nu veneau tot felul de pițiflenderi să te f….. la cap cu respectarea drepturilor omului aflat în detenție și vrăjeli din astea. Capitalism de căcat! Dictatura nesimțiților și-a șmecherilor!”

– Să trăiți domnu comandant! Sunt agent-șef Omicron! Permiteți să raportez! Am aici, la poartă, un grup … Cum ați zis că vă zice? se întoarse el spre cei doi acoperind microfonul telefonului cu palma căuș – care declară că au avizul dumneavoastră să viziteze…

– A sunat șeful meu și a vorbit cu el! țipă isteric, bruneta cea trupeșă.

– Deci așa? continuă gardianul fără s-o bage-n seamă pe umflată. Sunt 12 cu toții. Treisprezece cu asta care pare șeful lor. Fără camere de filmat? Una singură. Să trăiți. Am înțeles. Să trăiți.

– Deci…, se întoarse gardianul spre grupul care fremăta. O sigură cameră de filmat. Nu vă răzlețiți de grup,  rămâneți împreună. Nu dați curs cererilor deținuților și nu vă apropiați prea mult de ei fără avizul colegului meu,  agentul Cotârneață, care o să vă conducă.

– Și noi de unde luăm imagini? rosti una dintre tinere lăsându-și buza inferioară în jos și făcând botic. Nu puteți să ne lăsați fără imagine! Vă rugăm frumos! Vă facem un interviu! O să vă vadă toată țara la televizor, insistă o bruneta subțire ca o trestie, cu ochi migdalați și negri.

Agentul, mai-mai că s-ar fi lăsat înduplecat. Parcă o văzu pe soacră-sa înfundată în fotoliul din sufragerie unde-și făcea veacul, învelită în șalurile ei rărite de-atâta purtat, ducându-și mâna la gură și holbându-și ochii a uimire. Și vecinii de la bloc, măgarii ăia care se dau intelectuali deși sunt niște prăpădiți … și Măgduța… mai ales Măgduța… Cu gândul la chipul dulce al Măgduței și la ochii ei umezi de care-i amintea reporterița asta din fața lui, simți că voința i se năruie, se îmbună și dădu din mână.

– Bine. Nu știu cum faceți, să nu vadă comandantul două camere! Atâta vă spun!

– Că și-ăla la care-am venit să-l filmăm, nici ăla nu voia să vadă două camere și uite unde-a ajuns! rosti, sarcastic, un tânăr înăltuț cu fața smeadă.

– Deci, când vă duceți la comandant, o singură cameră! S-a-nțeles?!

– S-a-nțeles! S-a-nțeles! strigară tinerii și se buluciră pe poartă în curte.

– Hei!!! Hei! Unde-ați zbughit-o?! Și interviul meu?

– La final! La concluzii! … rosti unul dintre cameramani.

– Doară tot pe-aici ieșiți! rânji gardianul.

– Sper că n-ai de gând să-i iei interviu lu ăsta… spuse către bruneta care alerga cu microfonul în mână, cineva din grup.

– Ei , da ce? Mă doare sa pun camera  și microfonul pe ”of”? răspunse cineva și chicotiră  cu toții.

(va urma)

La dușuri

Etichete

22 noiembrie, 322, alegeri rezidentiale, Aniversare, celula nr. 322, dosarul Flota, flota disparuta, inchisoare, Life, literatura, politics, România trezeşte-te!, Traian, unicameral, viata asa cum e

Era o sâmbătă anostă și înnegurată de februarie. Pentru cei care treceau pe lângă zidurile penitenciarului, grăbiți spre piață și spre treburile lor, nu era o zi altfel decât toate celelalte. Poate doar aureolată de realitatea că nu trebuiau să se trezească cu noaptea-n cap să meargă la serviciu.  Prin geamurile mici, zăbrelite, răzbăteau până în stradă stigătele șefilor de cameră și înjurăturile gardienilor.

Deținuții din camerele de 16 paturi se agitau încoace și-ncolo ca niște oi apucate de streche. Adunați în mijlocul culoarului, cei trei gardieni stau în jurul unei măsuțe de metal cu picioarele întemnițate și ele în ciment.

– Măi Stamate,  ți-a dat Gore parfumul ăla, de care zicea? Că e ziua lu’ nevastă-mea mâine și n-o să dau eu bani pe prostiile ei… Așa, dacă-i moca… De fapt nu-i moca. Și, cu ăia două’ jde euro pe care mi-i dai miercuri, la leafă, te-ai achitat de datorie.

Stamate, un malac mare cât un dulap și cu o aparență blajină contrazisă doar de ochii de viezure mici și vicleni, socoti o vreme în minte și apoi răbufni:

– Bă, Grozeo, da’ nu-i corect. Parfumul face o sută douăzeci. Deci nu mai am să-ți dau niciun euro. Ba tu ai să-mi dai acum.

– Cred că ți-ai pus prafuri din pachetul lu ăla din celula 322 în cafea. Parfumul l-ai luat șpagă. Sau vrei să-ți fac raport la comandant? Gata, am bătut palma. Îmi dai parfumul și miercuri restul de 20 de euro. Și îți satisfac doleanța, făcu Grozea cu ochiul.

Grozea roși cât era de negru și tăcu mâlc încuviințând din cap.

– Deci, cum îi băgăm? interveni al treilea, un roșcovan ciolănos cu chipul atât de împistit încât nici nu i se ghiceau sprâncenele. Îi băgăm în ordine, pe camere?

– Nu, măi Vărzarule. Că asta dicutarăm mai nainte. Nu-i băgăm pe camere că n-am chef să intru peste ei sub duș să-i descotlocesc. Îi băgăm câte patru din fiecare cameră și câte unul de pe ”severă”. Uite, intră patru din 310 și cheliosu ăsta de zic ăștia c-a fost mare sculă – io n-am auzit de el  și, dacă n-am auzit eu, nu s-egzistă – din 322. După aia, intră aia din 311 cu mahula din 323, cum le-o fi norocul și așa mai departe. Hai, ia și notează că n-am chef să ne încurcăm. Grozeo, du-te zi-le să se prăgătească nu stăm după ei.

Grozea o luă cu pași apăsați spre capătul coridorului bătând la fiecare ușă cu bastonul de cauciuc.

– Hai bă bulangiilor! Luați-vă săpunurile și pregătiți-vă să mergeți să vă despăducheați! Hai că pute a hoit deja! Din 310 iese prima tură Bodroagă, Franzelă, Codoșu și Gore! Hai, vreau să văd mișcare! Alinierea între paturi! Bă Cotolane, tu ce p… mea stai cocoșat? Drepți!

– Nu poate să se-ndrepte domnu șef, că are … spodiloză! interveni Gore.

– Are o p … în c …, aia are! se stropși gardianul și-i trase un baston în cap deținutului Codoșu. I-a rămas de-aznoapte! Hai, la dușuri cu voi!

Gardianul închise ușa grea de metal –  nu înainte de a le arunca o uitătură fioroasă celor rămași înăuntru – după cei patru deținuți care ieșiseră veseli cu săpunurile, prosoapele și hainele de schimb în mâini și îi urmă. În dreptul celulei cu numărul 322 se opri. Se apropie de vizetă și se uită cu interes înăuntru. Deținutul cu numărul 2211 stătea chircit pe marginea patului. Grozea trase ivărul și izbi ușa de perete.

– Tu ce p … mea faci aicea, bă?! Tu n-ai auzit că e zi de scăldătoare? Tu-ți grijania și închinarea de împuțit! Ți-ai pregătit, bă, efectele pentru duș? Sau aștepți să vină mă-ta să ți le pregătească? Sau, mai știi, să ți le pregătesc io?! 

– Da n-am știu ce să …

– Ce n-ai știut bă? Voiai să ținem un curs special cu tine despre cum ne pregătim să mergem la dușuri? Da să-i scrii lu farfuza aia a ta să-ți bage droguri în margarină ai știut? Tu-ți neamul mă-tii! se repezi Grozea spre deținut și-i arse una la ficat.

– Hai, dom șef, că se răcește apa… interveni împăciuitor Gore. Lasă, don șef, că-l învățăm noi cu se procedează la duș, adăugă acesta strângând aproape invizibil o pleoapă. Și apoi, spre amărâtul care stătea chirchit lângă pat: hai, mă, cum ai zis că te cheamă. Hai că vezi că-i nervos don șef. Hai c-acu ne ia și pe noi la răpăială. Ia-ți săpunul și prosopul, hai.

– Mă cheamă Traian, îngăimă pirpiriul în timp ce-și căuta pe raft săpuniera și prosopul. Și am fost pre…

– Lasă, mă, Traiane, nu contează cine ai fost. Aicilea suntem toți deținuți. Hai, hai mai repede, îl întrerupse Gore împăciuitor.

Cei cinci deținuți – cel de la ”severă” fără lanțuri și cătușe, de astă dată  – intrară în spațiul destinat dezechipării, o încăpere mică, umedă, mirosind a acrit, săpun ieftin  și traspirație, având de-a lungul celor trei pereți bănci de lemn.

”Și aici au două camere, găozarii ăștia. Dacă apucam eu, le făceam una comună!” își zise deținutul Traian în timp ce se dezbrăca înfrigurat și trist.

Grozea se întoarse pe secție după ce trase zăvorul ușii de la dușuri. Se îndreptă cu pași măsurați spre colegii lui.

– Auziți, Stamate, Vărzarule, hai să-i băgăm mai mulți odată, dă-i dracului! Cheltuim apa patriei degeaba. Și o să stăm până se termină tura după cururile lor murdare! Ce ziceți?

– Bine, da nu-ți mai dau niciun ieuro. Și, dacă se iscă tulburări, tu intervii, mormăi Stamate.

– Parcă am fi la Bursă, bă… Hai să-i trimitem și pe fraierii din 333 la dușuri! Bine, îmi mai dai numa’ zece. Dacă nu, facem jumate margarina lu chelu’.

Cu aceste vorbe, Grozea se îndreptă spre celula 333 ceva mai calm.

(va urma)

Oglindă bloguşoară …

Etichete

Antena 3, antena1, antena2, Aurora Liiceanu, Culture, Dan Voiculescu, decretei, dilema veche, jurnal de scriitor online, Life, mogulul, Philosophy, Wordpress

Cred că s-au stins deja în blogosferă efectele acestei lepşe care are iarăşi darul că exacerbeze orgoliile şi aşa modificate spre roşu din pricina parti-pris-urilor electorale.

Jocul ajunge la mine de la George Şerban care – dintr-un imposibil de bănuit motiv – mă şi nominalizează printre „condeierii” plăcuţi lui. Pentru că asta cere, la urma urmei regula acestui joc:  să-i nominalizez pe maeştri.

Blogul în sine este o acţiune egoistă şi histrionică. În alt registru, ar putea semăna cu strep tease-ul. Nu poţi fi cu desăvârşire sincer pe blog, chiar dacă ai un nick-name şi blogul este întrutotul anonim – în sensul că firele lui nu duc deloc la tine, la făptura fragilă şi impresionabilă care are nevoie de această scenă pentru a se regăsi pe sine într-o mare confortabilă de alţi asemeni ei.

Am citit astăzi în Dilema Veche un articol al Aurorei Liiceanu.

Am văzut-o de câteva ori la televizor şi vag, mi-a făcut impresia unei fiinţe nefericite,m profund nefericite. Nu ştiu dacă are copii – copiii transformă femeia într-o fiinţă bună, caldă, înţelegătoare. Doamna Aurora scrie în Dilema Veche despre „decreţei”. Nu ştiţi ce sunt aceia „decreţei”? Copiii născuţi din 1966 până în 1989. În acea perioadă au fost interzise întreruperile de sarcină provocate, printr-un decret al preşedintelui de atunci, Nicolae Ceauşescu (770, parcă). Am citit acest articol şi m-am întristat. Ştiţi de ce m-am întristat? Pentru că oricâte cărţi şi oricâtă cunoaştere ai depozita de-a lungul anilor în mintea ta, sufletul poate să rămână inert şi gol. Ca o tijă de soc. Aurora Liiceanu (ce nume frumos!) pune decreţeii în recipiente. Toarnă formol. Acoperă recipientele cu capace etanşeizate. Le lipeşte apoi, tacticos, cu degetele ei lungi şi subţiri – poate de contesă – etichete. Pe etichete scrie nişte semne. Mi-e greaţă. Vomit. Plâng. Plâng şi pentru Aurora. Pentru nefericirea ei de avea o existenţă uscată, septică în care singura plăcere este aceea de a pune decreţeii în formol şi de a lipi etichete. Poate a fost nevoită să facă o întrerupere de sarcină clandestină şi asta a marcat-o pe viaţă. Cine ştie ce poate să justifice un atât de rar cinism?

Sunt „decreţel”, cum mă etichetează doamna Aurora. Sunt o fiinţă vie, încă nu m-a găsit doamna Aurora să mă înghesuie într-un borcănel de sticlă şi să toarne formol pe mine. Sunt vie şi am curajul să scriu despre orice. Am curajul să scriu despre mine. Asta am făcut până acum în cărţile mele. Deşi n-o recunosc deschis sau evit întrebarea atunci când mi-este adresată. Blogul mă ajută să comunic şi să mă integrez –  măcar virtual – într-o societate ostilă. O societate proiectată şi de domnul Liiceanu care făcea deunăzi un „apel către lichele”. O societate care-şi împarte cetăţenii în două categorii: cei care lipesc etichete şi cei care poartă etichete. O lume în care cei asemeni mie nu-şi au locul.

Blogurile la care ţin, pe care le citesc şi care îmi inculcă un sentiment că lumea e respirabilă pentru că, iată, există atâţia oameni cultivaţi, educaţi, cu lecturi şi, mai ales, mai ales cu suflet, se află în blogroll. Nu există nicio altă raţiune pentru care aş insera pe cineva în blogroll decât aceasta. Că, într-o zi, răsfoind blogul respectiv, am tresărit. Inima mi-a tresărit fericită. Nu mă interesează când sunt născuţi, dacă sunt decreţei, nu-i investighez sociologic şi n-o să-mi dau doctoratul punând fiinţe vii în borcănele cu capac etanş. Cum n-o să-mi dau doctoratul nici cu fluviul de nefericire în care vâslesc în fiecare zi, cu tot mai puţine forţe, împotriva curentului, împotriva curentului general. Sunt fericită că există atâţia oameni frumoşi pe lume, pe lumea mea imediată şi ei scriu pe aceste pagini virtuale, desenează, sunt fericiţi, nervoşi sau trişti.

Majoritatea bloggerilor pe care-i frecventez sunt „decreţei”. Sunt cultivaţi, sunt profunzi, sunt binecrescuţi. Sunt sensibili. Nu atârnă între două lumi şi nu trăiesc prin comparaţie. Sunt bine ancoraţi în realitatea aceasta şi adaptaţi perfect la exerciţiul libertăţii.

Sunt convinsă că între cele 250 000 de bloguri de pe platforma WordPress mai sunt multe altele pe care le-aş îndrăgi. Dar ele nu sunt „vizitabile” pentru mine, la fel cum sunt stelele din Calea Lactee. Ne rezumăm la cele proxime în care găsim viaţă, sub diferite forme. Şi nu vrem să le punem în formol.

De aceea, mi se pare nedrept să nominalizez doar câţiva. Nu avem nevoie de clasamente între noi. Ne ştim fiecare între noi cât suntem de buni. Clasamentul pe criteriul celui care „dă mai bine din taste” mi se pare cinic.

Totuşi, dacă există un blog remarcabil, un blog care să merite înrămat şi publicat, şi al cărui autor merită omagii (şi, desigur, bani, domnule Voiculescu) este blogul lui Adrian Ciubotaru (şi nu Ciobotariu).

Probabil că „nominalizarea” pe care tocmai am făcut-o va stârni stupoare. Blogul lui Adrian Ciubotaru nu se află linkuit în blogroll. Am avut mai demult o contradicţie  din pricina eternei pricine – Ion Iliescu. Opiniile noastre au fost şi rămân divergente pe acest subiect. Asta nu înseamnă că-l preţuiesc mai puţin. L-am cunoscut la Bucureşti, în treacăt. I-am citit articolele de pe http://adrianfilozofie.ro . Nu ştiu ce s-a făcut cu acele scrieri dar ele „avertizau” asupra calităţilor intelectuale ale acestui blogger.

Noi vrem pă neamț

Etichete

politica, politics, Romania, România trezeşte-te!

Creatorul popular anonim s-a trezit din adormire. Am citit zilele trecute o adaptare a Scrisorii a III-a pe blogul Adinei Huțanu. Astăzi mi-a trimis un amic din Germania această ”variantă”. Cred că suntem pe drumul bun.

 Noi vrem pă neamț!
  17 Oct 2009

      *
   Flămânzi și goi, făr-adăpost
   Într-un guvern – căci nu ne-ai vrut.
   Și ne-ai scuipat și ne-ai bătut
   Și cârpă noi ți-am fost!
   Matroz pribeag, adus de vânt,
   De ai cu Nuți legământ
   Să faci ca ea, lovește-n noi
   La tevere, la teve doi
   Și fă-ne la Moraru boi;
   Fă-ne ciocoi!
 
  Chiar bruma de mălai de ieri –
  Ciordeala noastră – ne-o apuci,

  Partidu’ la război ni-l duci,
  Primarii tu ni-i ceri.
  Înjuri când luăm și noi un sfanț,
  Când mai băgăm bugetu-n șanț;
  Flămânzi, baronii-n drum ne-njur,
  Ne-ai confiscat verbul „să fur”.
  De toate ne-ar durea în cur
  De-ai vrea un neamț!
 
  Tu ne-ai făcut să ne pupăm
  Dușmani de ieri, azi iarăși frați.
  Îmbrățișați și-nverșunați
  Să te-njurăm!
  Ne ții acum pe toți în lanț,
   Ne chemi la Cotroceni la danț,
   Să-ți faci tu propriul tău ambiț.
   Noi nu vrem premier chibiț!
   Noi vrem pă neamț!
 
   Avem o țară de prădat.
   Avem și noi nevoi, poveri,
   Avem amante, avem veri
   Și bani de dat!
   Suntem mai mulți ca voi: heraus!
   De ce să dați doar voi din maus
   La numărat în primul tur?
   De ce jandarmii care fur
   Să stea-mprejur?
   Îl vrem pă Klaus!

  Cât ne mai ții de proști pe toți?
  Cât ne mai fâțâi ca pe oi?

  Stai liniștit, avem și noi
  Stofă de hoți.
  E groasă rău, nu fi țăran!
  Noi vrem un neamț, un muncitor,
  Tu ne servești un croitor
  Și ne mai iei peste picior.
  Vrem pă german!
  Căci nu mai are nici un rost
  Și nu putem cerși mereu,
  La Zeus și la pedeleu,
  Vreo șpagă sau vreun post!

 Să nu dea Dumnezeu din cer
 Să vrem noi bani, nu premier!
 
Român, maghiar, german vom sta
 Uniți, și nu ne va păsa, 

 De procurori, de DNA.

Hristos să fii, nu vei scăpa
  Decât ca timonier!

Unicameralul cu tinetă

Etichete

agent, cele doua camere ale parlamentului, celula, inchisoare, jurnal de scriitor online, Life, News, Omar Hayssam, parlament unicameral, politica, politics, president in prison, prison, rapirea jurnalistilor in irak, România trezeşte-te!, scrisorile lui hayssam, Traian Basescu, unicameral, usa blindata

Înnegurând frigul acid al iernii, un individ pipernicit, pleşuv şi încovoiat îşi târa anevoie lanţurile prin zloata din curtea interioară a unei închisori sordide.

„P…… mea! Puteam să modernizez şi eu puşcăriile! Căca-m-aş în ideile mele reformiste!” gândi el cu obidă şi scuipă prin colţul gurii a dispreţ.

– Deţinut nr. 2211, este interzis prin regulament să scuipaţi în timpul plimbării regulamentare!

Pirpiriul îl privi câş şi mormăi:

– F… te-m-aş în regulamentele voastre de caralii! Când eu le dădeam m… contracandidaţilor  voi nici nu …

– Ai zis ceva, deţinut? Poate te-ndrept cu vreo două pulane pe spinare! Hai! Stâng! Drept! Stâng! Drept! … Mai vioi, mai vioi! Plimbă ursul că rugineşte lanţul, hai! rânji gardianul veselindu-se de propria lui glumă. Deşi arâţi mai mult a iepure plouat decât a urs. Vai mama lui de urs. Deţinut 2211! La stânga-mpre-jur! Programul de plimbare s-a încheiat! Înapoi în celulă!

„Cică  celulă -n p …  mea! Aia-i o cursă de şoareci! Cum puneam noi pe vapor în cală să nu dea şobolani-n proviziile de alimente…

– Văd că continui să comentezi! Ai obiecţiuni la regimul de detenţie?! N-ai decât să te adresezi ierarhic superior! zise gardianul plesnind de sănătate, cu obrajii înroşiţi de ger şi cu ochii lucindu-i în cap de plăcere.

„Eu sunt cel mai mare ierarhic superior, găozarule. Dar ce ştii tu cine sunt eu?…Cine sunt eu, chiar?! …” îşi continuă monologul ciudata creatură, acompaniat de zornăitul lanţurilor.

Se aplecă puţin şi intră în incintă, într-un tunel posomorât mirosind a varză acră, mucegai, zidărie mâncată de vreme şi urină. Ajuns în dreptul celulei, fu preluat de un alt gardian, negricios şi subţiratic. Îl privi pieziş cu uitătura lui şuie. Vestonul de iarnă, cam mare,  se aduna în cute în jurul curelei. Negriciosul îi desfăcu cătuşele de la mâini fără să-l privească şi fără să-l atingă, ferindu-se ca la vederea unei reptile şi îi deschise uşa celulei schiţând un gest scurt cu bărbia înainte.

– N-aţi putea să mă mutaţi într-o cameră mai mare? … îndrăzni să glăsuiască umbra, şoptit.

– Bă! Tu ai făcut armata? Eşti cam martalog, cred c-ai făcut-o. În primul rând se zice: „Permiteţi să raportez, domnule agent-şef principal”, rosti negriciosul serios rotunjindu-şi ochii şi ridicând sprâncenele desenând pe frunte o cută ameninţătoare.

– Permiteţi să raportez domnule agent-şef principal! se conformă cu o undă tremurată de ironie în glas pirpiriul.

– Permiteţi să raportez, domnule agent-şef principal … ce? împinse aerul cu bărbia domnul negricios cu vestonul încreţit în jurul curelei, ca un tu-tu.

– Permiteţi să raportez domnule agent-şef principal! Aş dori dacă se poate să mă transferaţi într-o cameră mai mare,  dacă se poate, dublă cât e cea pe care o ocup acum! recită lărgindu-şi liniile ochilor deţinutul.

– Măi da’ ce pretenţii avem noi! … Nţ – nţ – nţ! plescăi admirativ agentul. Da camera asta ce are? Şi nu e cameră, stai puţin, că nu suntem la otel aicea. E celulă! Deşi tu stai ca un neisprăvit aici exact ca la otel! Ai şi tinetă! Şi nu, nu se poate să te transferăm în altă celulă. Adevăru-i că dacă mă uit bine la faţa ta şi ar fi după mine, te-aş muta în camera de gazare. Numa că aboliră ăştia pedeapsa capitală. Hai, marş în celulă că nu sunt plătit să fac conversaţie cu delincvenţi! E-ei!

Pirpiriul se făcu şi mai mic, şi mai pricăjit şi, cu umerii stinşi intră prin deschizătura uşii blindate cu o fantă la nivelul unui stat de om şi se prăbuşi ghemuit într-un colţ.

– Asta mi-a trebuit, asta am! Cum zicea bunică-mea: „Cu ce pahar dai, cu acela primeşti…”

–

Un videoclip cât România

Etichete

alegeri prezidentiale in 22 noimebrie, jurnal de scriitor online, Life, News, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, Sorin Oprescu, viata asa cum e

Până la acest moment al campaniei, cel mai elegant – ca prezenţă, mesaj, seriozitate, prestanţă – candidat mi se pare Sorin Oprescu.

Sorin Oprescu creşte încet, sistematic, în sondaje. Da, nu are un partid în spate, partid care să-i sufle în pânze şi care să-l „iobăgească” pentru eternitate, în cazul în care ar câştiga.

Am văzut ieri videoclipul lui de campanie. Este o măiestrie. Aş vrea să pot crede că Sorin Oprescu nu are nicio legătură cu Traian Băsescu. Că este adversarul lui real. Asta ar fi condiţia pentru a-l vota. Restul atributelor unui preşedinte normal le are. Vă daţi seama cum ar fi România dacă am avea un preşedinte normal? Un preşedinte care să nu iasă ca un gherţoi în pufoaică şi să monologheze prin portavoce? Un preşedinte fără o istorie îndelungată a vânzărilor anterioare? Un preşedinte care nu urăşte România şi românii? Un preşedinte cu suflet cald, empatic şi cu mintea întreagă. Un preşedinte care să ne potenţeze visele. Da, şi visul de a avea autostrăzi suspendate, da. Aşa îmi imaginam eu lumea când eram copil de şcoală şi ne spunea învăţătoarea să desenăm cum vedem noi Anul 2000 (se întâmpla în 1977) aşa desenam eu. Trenuri suspendate. Energie nepoluantă. O lume curată cu oameni simpli şi morali. O lume cu oameni fericiţi.

Şi iată-ne, în 2009, în prag de dictatură.În pragul dictaturii personale a lui Traian Băsescu. Un individ pipernicit, plin de fiere care urăşte visceral orice nu reprezintă geometria exactă a obsesiilor lui.

Simţiţi mirosul fricii?

Etichete

jurnal de scriitor online, Life, News, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

De vreo trei luni încoace, de când am început în mod serios să mă îngrozesc la ideea că avem un preşedinte iresponsabil (iresponsabil, în sens clinic, nu etic), lucrurile au luat-o-n cascadă. Aflu că Preşedinţia României e o sinecură, un fel de Societate cu Răspundere Limitată de unde pleci la chiolhanuri, din balconul căreia scuipi la şmecherie fix în Lacul Rusesc iar după a cincea (sau a noua?) sticlă de Chivas  stelele îţi par nişte licurici de sex masculin, dintre care se distinge cel cu mai multe stele pe steag, deci cu funcţia şi gradul mai mare.

România a devenit din nou enclava de dinainte de revoluţie. Cu graniţele deschise, graniţe prin care se scurge zilnic energia vitală a economiei noastre, plecând să-şi vândă forţa de muncă pentru o pâine.  Întreg angrenajul prin care este administrat statul român este fie blocat, fie redundant, fie isteric. Nu mai guvernează legile ci bunul plac şi hachiţele unui nebun. Bunăoară, la mai multe instituţii de stat, datorită megalomaniei paranoide a prezidentelui, funcţionează fie un prefect, fie un subprefect, fie un director numit legal, şi câte unul numit politic de către guvernul interimar şi demis, Boc – PD-L. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Pe acest vid decizional, se ivesc şefuţii obscuri din subteranele birourilor anoste. Nici în visele lor cele mai fastuoase n-au visat să controleze atâţia subordonaţi, printr-un arbitrariu al jocului politic ce a distrus sau a înlăturat preofesionalismul, ordinea, regulile. Acum jucăm după regula: „nicio regulă!”

Da, nu regăsim între candidaţii la Preşedinţia României pe unul care să ne exprime în totalitate. Da, unul nu are partid, altul are partidul prea mare, altul are prea mult bun-simţ. Dar, dacă vom continua să gândim aşa, o să ne trezim cu acest nebun permanentizat la timona acestei corăbii rătăcite-n furtuna crizei economice. Pentru că nu va pregeta să modifice Constituţia şi toate regulile şi să-şi facă regulile lui. Deocamdată avem câte un ins din fostele Servicii infiltrat în fiecare instituţie, în fiecare redacţie.  Fără să blamăm in corpore serviciile, pentru că e greu de presupus că ele ar funcţiona autist. Deocamdată doar ni se „survolează” conturile de email, ni se monitorizază blogurile, suntem doar „sub supraveghere”. Nu mai vorbesc de telefoane, mobile şi fixe, ele sunt ascultate într-o veselie. De cele mai multe ori trebuie să vorbim „codat”. Există o ameninţare, dar e încă voalată.  Deocamdată, supravegherea nu este agresivă. Ea este. Se insinuează iar în mintea noastră teama pe care o credeam uitată, frica, teroarea, alungate în decembrie 1989. Am cunoscut bine acea frică. Am crezut că vom intra pe drumul firesc al democraţiei. Am crezut că sistemul va deveni unul corect. Am sperat că România, conservându-şi bogăţiile şi sporindu-şi inteligenţa, va deveni repede una dintre naţiunile respectate şi admirate, aşa cum ar fi meritat. Însă, conspiraţiei externe fireşti, naturale, –   pentru că dominaţia militară a marilor puteri s-a metamorfozat în dominaţie economică – i-au venit în întâmpinare, cu căciula-n mâini şi cu botul pregătit să lingă mâna sau papucul, „ai noştrii ca brazii”. Cu brazi cu tot. Dorinţei de putere i s-a adăugat perspectiva îmbogăţirii rapide.

România este astăzi într-o situaţie dezastruoasă. Aceşti ultimi patru ani, a funcţionat pe datorie. Şi împrumurile sunt pe sponci. Am împrumutat bani pentru a pompa în băncile străine cu sucursale la noi. Şi, aflăm din gura mandebilului, ca să plătim salarii şi pensii. Dar unde sunt banii noştri din buget? Unde sunt? Ce s-a întâmplat cu ei pentru că investiţii nu s-au făcut, nu se vede nimic.

Soluţia este să ieşim la vot.

Câte buletine de vot vor putea tipări în plus? 9 milioane de buletine? Mă îndoiesc. Partidele şi organizaţiile societăţii civile trebuie să supravegheze fiecare secţie de votare. Încă mai există şansa de a salva democraţia. Nu ştiu dacă realizaţi, dar, cu adevărat democraţia în România este în mare pericol.

Băsescu ne instigă: „Din 471 vor rămâne 300! De ce se tem, nu scapă!” Deci asta face preşedintele echidistant şi moderator între puterile Statului? Şi ce-o să se întâmple cu 171? O să-i linşăm?

Acesta este modelul nostru de democraţie la 20 de ani de la Revoluţie?