Arabescuri şi hiperbola lui Lobachevsky

Etichete

Brasil, China, EURASIA, Iran, Kremlin, Primavara Araba, Rusia, Shanghai Cooperation Organization, Vladimir Putin

 

Dacă am privi civilizaţia noastră din spaţiu, de la 10 000 de ani-lumină sau din timp (acceptând, în mod fiduciar, că timpul există), de peste 1000 de ani, sau din perspectiva celui îmbunătăţit spiritual, probabil ne-am îngrozi. Iar evoluţia de 40 de milioane de ani de la presupusa apariţie a omului pe Terra la omul recent – ca să-l citez pe Patapievici – nu e decât o evoluţie a sofisticării metodelor de a ucide şi a manipula, de a căsăpi şi a împila, de a domina prin orice mijloace dar şi un drum paralel al creaţiei artistice, o întemeiere genială a materiei în formele ei sublimate de atingerea frumosului.

Sunt aceste dimensiuni paralele? Pe de o parte, de la vânător-culegător la racheta nucleară şi armele psihotronice şi, pe de alta,  de la primele desene rupestre încărcate de magie la desăvârşirea artei abstracte moderne, la demontarea geometriei euclidiene, evoluţia omului şi a societăţii pe care şi-a alcătuit-o împleteşte diabolicul cu angelicul într-un neverosimil otgon care trage arca omenirii către autodistrugere. Este această dualitate fertilă sau nu e decât o altă convenţie inventată de cei însetaţi de sânge, de putere, de bogăţie nemăsurată, de a ieşi din limitele trupului şi ale sufletului şi de a transgresa condiţia de om?

Civilizaţia umană şi-a perfecţionat stratificarea socială mărind dimensiunile dintre cinuri, impermeabilitatea şi tonul conspirativ, cu fiecare trecere de la un regim politic la altul. Foiţele subţiri şi semitransparente ale discurilor coaxiale ale claselor sociale permit alunecarea anumitor mesaje, comportându-se precum foiţele de mică. E mult autism, e multă obscuritate, e multă frică şi secretomanie, e multă rea-intenţie şi prea puţină lumină, blândeţe şi iubire în lumea noastră pământeană.

Să lăsăm istoriei fluviile de sânge ce-au scăldat pământul în lung şi-n lat. Să focalizăm isteria recentă. În 2010, Orientul se frisonează zukenbergian, freamătă, murmură şi irumpe în „Primăvara Arabă”. Ordinea, stilul de viaţă, economia, sistemul de relaţii  proprii acestui colţ de lume sunt dinamitate. Marele pistolar, disimulat după nick-name-uri cu sonorităţi musulmane,  a descins prin reţeaua internetului  şi a pus bombe imagologice Libiei, Algeriei, Yemenului, Iordaniei, Bahreinului, Marocului, Kuweitului şi Iranului. Se lucrează, de la Calul Troian încoace, cu „materialul clientului„. Ce s-a ales de Primăvara Arabă? Cât au progresat Irakul sau Afganisthanul după perfuzia generoasă cu democraţie pe care i-a administrat-o USA? Sunt fericiţi libienii, acum, că şi-au sfâşiat păstorul şi i-au băut sângele? E mai multă stabilitate şi mai multă democraţie în Orient? Cui folosesc aceste demonstraţii de forţă ale NATO (în cazul Libiei, ale Franţei care are interese economice majore – id est petrol) care au drept consecinţă destabilizarea unor populaţii scoase din făgaşul firesc al vieţii? Conclavului generalilor americani care conduc de facto America? Marilor concerne multinaţionale care nu se mulţumesc să controleze economia planetei ci, fără sfială şi fără să se ascundă măcar, impun guverne docile, obediente?

Universul micro şi macro e supus de aceeaşi legitate, de la relaţiile atomului la clustere. Materie, antimaterie, lumină, materie întunecată şi încă alte entităţi pe care limitele minţii umane nu le pot accepta şi reprezenta. Şi pe planeta noastră, pentru echilibrul care e suprema lege, funcţionează dualitatea. Pe Planeta Albastră, singura despre care se recunoaşte oficial că găzduieşte viaţă a materiei superior organizate, e şi război şi năzuinţă spre pace şi durere şi bucurie, şi moarte şi renaştere. Dacă această dialectică a contrariilor duce la progres spiritual nu putem şti chiar în timp ce năzuim spre bine, străbătuţi de impulsul răului.

Dacă n-ar fi dorinţa de dominare, dacă n-ar fi instinctul de prădător, dacă n-ar fi egoismul, dacă forţa centrifuugă a tuturor păcatelor ce sălăşuiesc în om, ce-am face? Am umbla ca îngerii cei fără de dorinţă şi fără de prihană? Ne-am inventa dispozitive tot mai sofisticate pentru a scormoni în adâncurile materiei sau a scruta marginile cerului? Spirala ADN-ului n-ar mai fi un dublu helix, n-ar avea cele două lanţuri organice elastice legate prin trepte ci ar fi o panglică netedă, uniformă …

Lumea noastră nu e una a iluminării, iubirii, păcii şi milosteniei şi bunei învoiri. Dar nici nu dă semne că va deveni astfel. Stăm cu zilele în mâini, sperând că nu vom ajunge să ne vânăm unii pe alţii mai rău ca fiarele.

Previzibil sau nu, conflictul din Orientul Apropiat riscă să împingă întreaga noastră planetă într-o conflagraţie din care nu vor rezulta învingători şi învinşi. Doar un rest de omenire agonizantă. În acest context dat, deciziile Rusiei şi, în particular, ale liderului de la Kremlin, Vladimir Putin, sunt cruciale. Anticipat de marii iniţiaţi drept „aducătorul de pace”, contestat de mefienţii Noii Ordini Mondiale – care a încercat prin orice mijloc să-i micşoreze importanţa şi să-l împiedice să-şi împlinească destinul – el reprezintă acum punctul de convergenţă al tuturor intereselor. Şi ale celor de pace şi ale celor de război.

Viitorul imediat, scris sau nescris, anticipat sau nu, ne va da răspunsul întrebării ce stăruie astăzi în toate minţile preocupate de soarta omenirii: Va fi pace sau va fi război?

 Nu e exclus ca răspunsul să se situeze înafara geometriei politice „euclidiene”…

Reclame

La „Porţile Poeziei”

Astăzi, Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional – Caraş-Severin organizează, la Reşiţa, Festivalul internaţional „Porţile Poeziei”.

Cineva binevoitor sau  neinspirat (?, asta se va vedea) m-a înscris pe lista ceor demni de a participa. Şi altcineva, binevoitor sau, pur şi simplu protocolar, mi-a trimis o invitaţie.

A participa la un eveniment, fie  el şi convenţional, este o provocare uriaşă pentru mine. De ce? Pentru că totul ar trebui să fie perfect şi n-are cum să fie. Pentru că, după un îndelungat şi încăpăţânat exerciţiu al singurătăţii, al absenţei deliberate din viaţa socială şi culturală a acestui oraş, nu ştiu cum să calibrez rezonanţele. Nu mai ştiu unde e nucleul bucuriei de a întâlni oameni şi nu ştiu unde e comutatorul energiei ce învăluie preajma şi sursa în blândeţe şi lumină.

Nu mi-e frică de oameni, nu îmi mai e frică de mult. Dar nici nu ştiu dacă sunt sau nu scriitor, dacă eticheta de poet, lipită lângă numele meu nelumit (Savitsky e numele tatălui) are vreun sens sau e doar o coajă sclipitoare.

Vom vedea cum va fi. Vă povestesc. Fie va fi o sărbătoare a prieteniei, fie o anostă înşiruire de identităţi prizoniere în convenienţa statutului.

Închid ochii şi deschid aripile.

 Am reîntâlnit oameni care locuiesc în sufletul meu de când i-am cunoscut: Petrică, Mireille, Gabriela, tanti Viorica. Ei au rămas în acelaşi loc, să străjuiască.

Am reîntâlnit oameni care au dărâmat, din greşeală, cu cotul, un castel de carton la care lucram legată la ochi. Poate că aşa trebuia să fie şi eu n-am înţeles decât mult mai târziu.

 

 Am găsit în caietul „Festivalului” şi poezie, şi poeţi. O să vi le prezint. Unii sunt cu adevărat scriitori.

Cu Ferdinand la „produs”

Etichete

4, 5 mil. euro, Fregata Ferdinand, Guvernul Boc mai da un tun, Libia, Rayboiul din Libia, Traian Basescu

Sursa foto: marinarii.ro

Excelenţa Sa, Domnul Traian Băsescu, preşedinte al Republicii România, ne-a informat ritos şi considerabil wiskeizat că ne vom implica. Asta după ce s-a stuchit cu soţul Doamnei Carla Bruni, în plenul reuniunii extraordinare a Consiliului European din 11 martie a.c., prilej să-şi încaseze ce nu credea vreodată că-şi va auzi urechilor, după episodul „Ieşi afară, javră ordinară!”

Am bâlbâit-o ce-am bâlbâit-o din 11 până-n 22. Ba că ONU, ba că NATO, ba că insurgenţii înarmaţi sunt agenţi (o fi ştiind el ceva), ba că dictatorul să se ducă dracului dar noi nu, niciodată. În acest timp, se căuta o formulă. Avioane n-avem, ca să participăm şi noi cu ceva. De participat participăm, dar nu ne băgăm. Timp de unsprezece zile, „băieţii” au căutat formula potrivită. Nu pe cea diplomatică, nu fiţi copii! Formula optimă. Şi au găsit-o. Deci, ne implicăm în conflictul din Libia în sprijinul embargoului impus de NATO, cu fregata Ferdinand. Pentru echiparea Fregatei, guvernul trebuie să aloce – a alocat deja? – 4,5 milioane de euro. De unde ştia preşedintele marţi seara, după şedinţa CSAT când abia ce se luase decizia că participăm şi noi la demersurile Alianţei Nord Atlantice, de câţi bani este nevoie pentru a echipa fregata Ferdinand? Păi are contabili buni, i-au făcut repede, pe colţul unui şerveţel, o estimare. Fregata Ferdinand trebuie să fie echipată şi gata de a intra în dispozitiv pe 4 iunie. Vă reamintesc că suntem în 23 martie. Până în 4 iunie, mai mult ca sigur, conflictul din Libia se va fi stins demult. Şi atunci? De ce trebuie să cheltuim acum 4.5 milioane de euro? Păi ca să dăm cu încredinţare directă nişte fonduri unor firme. Aţi ghicit ale cui firme. Estimp ce s-a stabilit cu ce ocazie se şmenuieşte banul de la buget, madame ministresse Helene Oudrea a susţinut că va propune ridicarea plafonului sumei pentru încredinţarea directă la 12 milioane de euro. Deci, ai un proiect ale cărui costuri sunt evaluate la 11,9 milioane de euro? Te duci şi depui documentaţia şi primeşti încredinţare directă, fără licitaţii, oferte, şi tot felul de demersuri din astea care enervează lumea în criză. Având în vedere urgenţa misiunii noastre ONU sau NATO (preşedintele nu e foarte sigur), echiparea fregatei va fi încredinţată repejor unei firme prietene. Prietene de familie. Nu suntem noi, toţi, o mare familie? În timp ce banii au fost prăduiţi, conflictul din Libia se va fi încheiat demult. Nu-i nimic, în cazul unui alt conflict, noi vom fi, deja, pregătiţi!

Hai că-i foarte mişto să conduci România şi pe timp de pace, dar mai ales de război! E şi profitabil, e şi cool! Sunt atâtea ocazii faine de şmenuit banul public şi de a-l dirija spre conturile proprii!

Vreţi ping-uri? Poftim!

Ori la bal, ori la spital!; Fragilitate; Ziua Mondială împotriva tuberculozei epidemice; Giotto din Bondone; Un pic cu picătură valoroasă din dezvoltarea personală; Cât costă viaţa unui român? Oare China acceptă dubla cetăţenie? ; Înviorare mentală;  Frunza; PNL vrea să audă care e poziţia oficială a României faţă de atacurile din Libia; Dezastre … benefice!; Leapşa – despre blog; Ion Ţuculescu sau ochii magici ai culorilor; Galactica.

Şi a fost 15 ianuarie …

Etichete

Mihai Eminescu, Ziua Poetului

Conjunctural, în România, cultura (cu tot ce subsumează şi însumează) a devenit o nobilă inutilitate practicată doar ca hobby de persoane care nu se pot vindeca de această meteahnă. În acest registru s-a dus în toţi aceşti ani o campanie susţinută şi ingenios articulată de demolare a reperelor. Locul acestor valori peste care  a trecut temeinic tăvălugul mişto-ului ironic şi ridiculizant a fost luat de personajele kitsch din revistele de cancan, de imoralitatea exhibată, de sexul mai mult sau mai puţin explicit de regula nicio regulă şi nici o fărâmă de morală şi de noua doină a omului incult şi hărţuit de tranziţie: maneaua.

Ce mai reprezintă, în aceste condiţii neprielnice seriozităţii, opera lui Mihai Eminescu?  Operă întru care geniul poetic a ars, s-a zbătut, s-a zvârcolit, a căutat, şi-a anihilat viaţa personală pentru a da o nouă formă limbii naţionale care, la vremea lui, era şi ea plină de „cool!” şi de „super!”, de „implementări” şi de „prioritizări” specifice cosmopolitismului de secol 19, limba unei lumi politice identice cu aceea de care avem parte astăzi de parcă ar fi clonate peste timp.

Ce mai reprezintă astăzi romantismul şi cui foloseşte, când omul obişnuit este hărţuit şi bombardat în fiecare zi de ameninţări sau posibile ameninţări ale vieţii şi integrităţii sale? Ce mai reprezintă iubirea – iubirea de aproape – astăzi, când în numele ei suntem în stare să ne sfîşiem, să ne vindem, să ne vânăm, să ne spunem cuvinte ireparabile unii altora şi unii pe alţii?

Am fost într-un loc în care mă aşteptam să-mi regăsesc confraţii, comilitonii, pe aceia care cred şi slujesc aceiaşi himeră. N-am văzut nimic. Doar pustiu, urâţenie, răutate, orgoliu nemăsurat şi fără bază. Poate, ici-colo, vreun suflet rătăcit. Unul singur era. Unul sigur era. Cel neprihănit. Cel abia ieşit din găoace pe care căutau toţi să-l pervertească cu limbile lor veninoase şi îmbătrânite în spunerea de minciuni şi ticăloşii. Şi mai era unul. Acesta a sfârşit  prin a-i scoate din sărite pe toţi, pentru că se trezea vorbind exact când auditor şi vorbitor  ajunseseră la acordul perfect al prefăcătoriei, la maximum de convenţie a minciunii. Toată lumea mima perfect şi se găsea Simeon Stâlpnicul să le tulbure prefăcătoria cu toiagul mustrător al vorbelor lui. Nu cred că era scriitor, nu cred că era poet. Era un bătrân înţelept care nu mai avea nimic de pierdut. Sau care avea totul şi nu-i păsa de nimic. Sau nu mai avea nimic în ordine lumească şi atunci n-avea nicio minciună de apărat. Nu preţuieşte oare în ochii lui Dumnezeu un asemenea om iubitor de Adevăr şi mărturisitor al Adevărului mult mai mult decât orice corcitură semiagramată care se crede buricul universului, Spinoza, Leibnitz, Kant şi Shakespeare la un loc?

Erau acolo nişte bieţi copilaşi nestricaţi care au asistat la această mascaradă a sărbătoririi lui Eminescu… Cum li s-o fi părut lipsa de eleganţă şi mojicia cu care s-au izbit unii în scaune fără să ţină cont că existau femei acolo (unele chiar nişte doamne, dar numai unele considerate, conjunctural, doamne)? Li s-o fi părut firesc… Li s-o fi părut macho… Poate sunt obişnuiţi deja cu această mitocănie generală în care nimic în afară de propriul stârv şi de nevoile lui nu e demn de luat în seamă. Şi au râs şi ei de bietul bătrân – cot la cot cu toată pletora cea neruşinată -, de vorbele lui care se potriveau atât de bine: …”- Eminescu să ne judece.”

Un alt venerabil bătrân a venit îmbrăcat în port naţional tocmai de la 140 de kilometri pentru a participa la sărbătorire.

Doi oameni încărcaţi de ani şi de suferinţă au salvat ziua de naştere a Poetului naţional de la o bifare caducă şi penibilă. Zi care s-a înecat în sorbăielile şi liorbăielile pofticioase ale unui priveghi de mahala unde se-adună toţi scăpătaţii şi neterminaţii, loazele şi marginalizaţii, bucuroşi că ei sunt vii şi pot îndesa în ghiorţan, ca semn de triumf al nimicniciei lor nevrednice. Fiecare fiind în stare să ucidă pentru locul lui pe laiţă şi pentru linguroiul cu care-şi va îngurgita nemeritata zupă.

„Eminescu să ne judece”.

România la majorat

Etichete

21 de ani de la Revolutie, De Craciun ne-am luat ratia de libertate

Acum 21 de ani, nişte tineri (poate „bolnavi psihic”, dacă ar fi să ne luăm după impresia autorităţilor actuale) ieşeau cu piepturile goale şi neînarmaţi în faţa forţelor de opresiune ceauşiste. Mii de oameni „se aruncau” de la balconul imaginar al unui regim pe care nu-l mai puteau suporta. Nu pentru că nu aveau pâine. N-a murit nimeni de foame. Nu pentru că nu se găsea carne în galantarele Alimentarelor. În fiecare gospodărie se tăia câte un porc de Crăciun iar cetăţenii care locuiau la blocuri aveau, cu toţii, ascendenţă rurală. Nu pentru că era frig în apartamente, majoritatea îşi făcuseră sobe şi pivniţele din demisolurile  blocurilor erau ticsite de lemne. Nu pentru că n-aveau curent, Radio Europa Liberă se putea asculta la fel de bine pe întuneric, la un radio cu baterii.

Cetăţenii Republicii Socialiste România n-au mai putut suporta umilinţa, n-am mai suportaţi să fim trataţi ca nişte vite – exact cum suntem trataţi acum, dacă nu cumva e mult mai rău. N-au mai putut suporta nişte conducători dezumanizaţi. Nişte conducători autişti. Care nu înţelegeau nimic din realitatea României şi care îşi dispreţuiau cetăţenii. S-a scandat atunci, în 23 Decembrie 1989, cutremurătorul slogan: „Vom muri şi vom fi liberi!”

Cercul se închide astăzi. Sau poate nu e-un cerc. E o spirală. O spirală ascendentă pe care se situează, în puncte diferite, învăţătoarea din Caracal, Cristina Anghel  şi Adrian Sobaru care, nemaiputând suporta ignorarea drepturilor sale fundamentale, a ales această formă de protest extremă.

Este acesta un semn al maturităţii societăţii noastre? Ne situăm, după 21 de ani de exercitare a democraţiei, în afundul unei dictaturi? Paradoxal, pentru cei mai mulţi spectatori direcţi ai acestui gest disperat, omul acela e o enigmă, un extraterestru care le-a invadat „acvariul”. Ei, potentaţii zilei,  nu au nimic în comun cu omul acela ce le-a „stricat ziua”  în care ei se grăbeau să voteze, să-şi încheie socotelile la „slujbă” şi să plece fiecare cât mai repede în propriul confort. Aceşti oameni pe care votul nostru stupid i-a trimis în Parlament să ne reprezinte nu fac parte din lumea noastră şi nu interferează cu ea. Ei circulă prin nişte tuburi speciale,  izolate perfect de mediul pe care-l străbat. Doar semnalele presei ce le mai distorsionează, ca o muscă bâzâitoare, bunăstarea, tihna, confortul şi impresia că sunt nemuritori şi inexpugnabili. În rest, ei duc o viaţă cu totul diferită de a noastră – duc o viaţă de zei. Au ce trafica – forţa voturilor noastre care i-a făcut reprezentativi, pot migra în interiorul sistemului lor de la un pol la altul după cum le dictează interesul sau frica, îşi fac legi pentru ei, în favoarea lor, în avantajul alor lor iar noi nu existăm nicăieri în această ecuaţie. Suntem, eventual, un deşert din fire de nisip vii. Suntem nişte fiinţe ciudate, care trebuie băgate în ţarc, cărora trebuie să li se smulgă coardele vocale pentru a nu mai putea articula niciun sunet deranjant, nişte spinări care duc orice povară şi nişte numere anodine. Suntem nişte numere, un şir, într-o statistică. Numerele care sunt bune de muncă – vite de povară – au fost direcţionate să producă plusvaloare ţărilor dezvoltate ale Europei care, din pricina ghiftuielii, nu mai pot face anumite munci indemne. Alte numere alcătuiesc suita, curtea, gloata mai-marilor zilei. Arendaşii lor – arendaşii Iadului – cărora li se aruncă în scârbă câte-o ciosvârtă. Cei neputincioşi n-au ce căuta în această lume duală. Ei trebuie eliminaţi din această societate de tip  spartan în care avem stăpâni de sclavi şi sclavi, mercenari şi gladiatori.

De la „Vom muri şi vom fi liberi!”, am ajuns, în scurt timp, iată,  la: „Doar dacă vom muri vom fi liberi!”

Aceasta nu mai este ţara noastră. Iar cei care îşi spun ca să-şi facă un oarecare curaj: „Câinii latră, caravana trece”, văzându-şi de boccelele lor, se înşeală amarnic.

Post Scriptum: Ruşine, Televiziune Română! Acum 21 de ani transmiteai – cu ce preţ! – o Revoluţie în direct, premieră în lume. Astăzi, ai ajuns o sinecură a pupincuriştilor pedelachei. Jenant. Şi ai înlocuit şi Tricolorul din siglă cu un albastru care tinde spre mov. Poate nu toţi angajaţii de-acolo sunt curbaţi.

Ce ne facem, oameni buni?:

 Ovidiu Eftimie, Dumitru Agachi, Carmen Negoiţă, Caius, Cristian Lisandru, Theodora Marinescu, Elisa, Tanya, Andi Bob, Haicăsepoate, Răzvanrc, Teo Negură, Cristian Dima, Achilianu, Ada Pavel, Adina Olivia Huţanu, Adrian Popa, Adrian Voicu, Al2lea, Sophie, Alexandra Chiorean, Alexandru, Alexandru Marin, Alex Mazilu, Alice Diana Boboc, Alice Drogoreanu, Alina Sighete, Ama, Amalgammax, Ana Maria Bobeică, Ana Pauper, Ana Veronica, Anavero, Anamaria Deleanu, Ancuţa Ion, Andra Agachi, Andrei, Anknews, Augustin Rădescu, În colţ de lume, Belle de Jour, Bianca Dan, Black Angel, Blog de prost, Athe, Blogolumea, Blonda deşteaptă, Bogdan Onin, Boghi, Burghi, Camelcutza, Carmen, Cati Lupaşcu, Cârtiţoiu, Cella, Cinabru, Corina, Corina Creţu, Cornelius Roşca, Cosmin Ştefănescu, Creatza, Crina Dunca, Cugetări stocate, Cărţi dragi, Dan Brad, Dan Novac, Dan Pătraşcu, Dan Văideanu, Daniela Alexandrescu, Daurel, Decebal, Dialoguri somnoroase, Diana Alzner, Dielda Dinu, Dispecer Blogosferă, Doina Popescu, Dramoleta, Elena Agachi, Ellea, Evergreen, Flavius Obeadă, Fleurdulys, Florin Crăciun, Florin Moroşan, Gabi123, Gabi Rus, Gabitzu, Gabriela Elena, Gabriela Ilieş, Gând licitat, Geocer, George Valah, George Şerban, Georgiana, Gia, Gloria Cioloca, Grişka,Ioan Usca,  Ilana, Irizaţii, Iulia Diana Mihai, Ivona Boitan, Jamilla, Joaca de-a mine, Joy, Karina, Klara Incze, Lady A, Lady Allia, Laura Iancu, Leo, Licuriciul orb, Lilick, Link-Ping, Lisabeth, Lucius Fascius, Madi, Madi Buşoi, Magykhurin, Maminineta, Mana Ciutacu, Manole, Marcel Răduţ Selişte, Maria Barbu, Mario Ovidiu Oprea, Marius Ola, Matilda, Melami, Mercu, Michaela, Mihaela Anghel, Mihaela di Toscana, Mihaela Man, Mihnea Chirilă, Mircea Rusnac, Mircea Suman, Mirela Pete, Mirolara, Mugur Bădărău, My Epona, My Life in Few Words, Nameless, Narcis, Nea Costache, Neînţeles, Nepoate, Never Give Up, Nicu, Adele Onete, Noaptea Iguanei, Nuclearrr, Oana Clara, Oana Stoica-Mujea, Octavia Sandu, Oplisme, Orry, Otilia Enache, Otto Pop, Pan, Paul G. Sandu, Paul Sorin Tiţa, Petra, Pitikul Jenikă, Policier, Popa Ţeapă, Poşeta cu idei, Primadona, Pro Atitudine, Pucca, Ragnar, Ralu, Chat Noir, Richie, Rodica, Roxxxybel, Roxy, Rusu Gigi, Răzvan Codrescu, Răzvan Popa, Răzvan Şerbu, Sebra, Silvia, Simion Cristian, Simon, Simona Ionescu, Societate, Sofilios, Son of the Earth, Sorina Ivaşcu, Sssfinxxx, Stropi de suflet, Supravieţuitor, Să ne citim, Sătmăreanu, Paul, Tasha, Teo Rusu, Deea, Theodora, Tiberiu Orăşanu, Trandafirescu, Transildania, Uanadela, Umma, Umograf, Urban, Uşa din spate, Vaca Verde, Vanilla Moon, Pinka, Victor Ionescu, Viorica, Vladimir Ionaş, Vlady, Onu, X, Zâna, Zoe Petre, Ana Usca, Chiţi, Ciocolata cu piper, Consiliul Naţional al Blogosferei, Dionis, Dispeceriţa, Mârlanul, Vania şi Scurtul.

Mobilizare

Etichete

Adrian Paunescu, Cana de fier - Daniel Ilie, cenaclu literar, Otelul Galati, poetul Daniel Ilie din Timisoara, Poli Timisoara, Viola

Foto: Alex Mazilu

Într-un oraş mic precum Timişoara, veştile curg repede într-o direcţie sau alta pe principiul telefonului fără fir. Mulţimile se îndreptau – cum braţele unor afluenţi către fluviu –  spre stadion. Un tip atletic, nu foarte înalt şi cu un cap împodobit cu nişte cârlionţi ce nu se potriveau defel cu muchiile aspre ale feţei, se apropie de şeful galeriei şi-i şopti la ureche:

– Vezi că e cenaclu în curte la spital. Dacă băieţii joacă naşpa, îşi pierd susţinerea. Eu nu pot să-i ţin, sunt avizi de cultură, doar ştii. Mi-au smuls şi Cana de fier din mână; nici autografe n-am apucat să le scriu. Aşa că … Zi-le să joace fotbal astă-seară dacă vor să audă „Viola!„.

– De unde ţi-au luat asta … îîî … cana de tablă? De la ciuşmeaua dîn faţa blocului? – vădi, preopinentul, exhaustive cunoştinţe literare şi rânji la propria-i glumă la care nu râse nimeni, probabil nepricepând-o.

Malacul – care era, pesemne, şeful galeriei violeţilor – transmise, apoi, binedispus, câteva ordine scurte însoţite de îndemnuri nereproductibile pe blog unor coloşi de aceiaşi factură aflaţi în proximitate  şi, legănându-se cu întreaga responsabilitate a universului pe umeri, intră în loja VIP-urilor, salutând corect. După o discuţie scurtă cu Marian Iancu, părăsi loja îndreptându-se spre galeria violeţilor. Aceştia stăteau rebegiţi cu mâinile în buzunare, cu fanioanele  împachetate şi pitite în interiorul gecilor şi cu şepcile trase pe ochi.

– Bă! Voi nu afişaţi bannerele? Eu aşa ţin minte că v-am transmis!

– Boss, să vedem cum acţionează băieţii pă iarbă. Dacă e la caterincă şi vrea să-i facă puncte la Oţel, noi ne-am căratără la Cenaclu, că e cu muzici, cu gagici care cântă la ghitări şi cu înghesuială mişto. Că aşa am auzit, că vine şi Păunescu! Ăla-i mare meseriaş la dîn astea.

– Bă fraiere care eşti fraier, tu n-ai auzit că Păunescu s-a tirat? Cum o să facă el Cenaclu? Voi sunteţi galeria Violei sau caracude de cenaclu?

– Păi suntem galerie la echipă. Dar, dacă echipă nu e … 

– … nimic nu e, întări malacul. Hai, mă, că mă duc la vestiar să văd care-i aerul.

Ce discuţii s-or fi petrecut în vestiar nu putem şti – aceste conversaţii fiind prin cutumă şi lege inaccesibile profanilor. Cert este că echipa s-a mobilizat exemplar şi i-a administrat un 2 la 0 primei clasate din campionat, Oţelul Galaţi.
Aşa încât, după meci, înfierbântaţi, fericiţi, ba chiar extaziaţi, au pornit spre Cenaclu.

Un congres aproape inutil

Etichete

basescu, boc, congresul PSD, greva de la finante, guvernarea PSD in 100 de masuri, motiunea de cenzura, PD-L, revolta la Finante

Foto: Alice Drogoreanu

Deşi sunt un om cu afinităţi de stânga, adunarea de ieri de la Sala Palatului m-a dezamăgit şi m-a întristat. O desfăşurare de forţe – unele îmbuibate, cu burţi revărsate şi cefe cu colăcei, iar altele vlăguite, cu ochii pierduţi în gol  –  care n-a prea slujit la nimic şi care n-a reuşit să se constituie într-un eveniment. Sigur, congresul era anunţat şi pregătit de multă vreme. Mobilizarea celor 5 000 de membri PSD şi militanţi, în condiţiile în care România este portocalie – chiar dacă popularitatea guvernării pedelisto-udemeristo-independente, în sondajele de opinie, nu trece de 10% – a fost împovărătoare pentru fiecare individ (mai puţin pentru cei cuprinşi, pentru care politica e un mijloc şi nu un scop) şi obositoare pentru restul resemnaţilor care, din 2004 nu fac decât s-o încaseze. Pentru pesedistul simplu, fără averi dobândite miraculos, care nu face parte din consilii de administraţie, starea lui politică a devenit o povară şi o piatră atârnată de gât. Asta când ecusonul (imaginar) cu trei trandafiri nu-l transformă de-a dreptul în ţintă. Întreaga administraţie (cu câteva mici decupaje în câteva zone) este portocalie. Ei taie, spânzură, determină, fac, desfac, dreg, împart şi adună bani. Pesediştii sunt un fel de paria nevolnici, buni să încaseze şuturi din toate părţile, să fie umiliţi şi trataţi ca nişte fiinţe anormale (adică cum, când tot omul normal la cap este pedelist măcar de formă, tu să te încăpăţânezi s-o ţii langa cu pesedeul?). Pentru că politizarea administraţiei româneşti actuale a luat forme groteşti – ca să-l citez pe domnul Iliescu. Dacă acest congres ar avea o minimă justificare, aceasta s-ar traduce prin discursul preşedintelui de onoare al acestui partid, Ion Iliescu. Fără discursul dumnealui, congresul putea foarte bine să lipsească sau, în fine, n-ar fi avut niciun rost. Ştim, evident – deşi speranţele s-au micşorat ca lumina-n opaiţ – că PSD-ul se pregăteşte să guverneze într-un viitor imaginar. Ştim că se pregăteşte şi să propulseze un candidat la preşedinţie, la momentul potrivit. Modificarea statutului şi aprobarea programului de guvernare în 100 de puncte sunt paralele cu realitatea imediată a României şi ne dezvăluie un PSD aflat cu capul în nouri şi cu picioarele-n Germania sau în Suedia. Pentru că România reală e în pragul disoluţiei şi cetăţenii ei în pragul extincţiei prin pauperizare, înfometare şi deznădejde. În acest context sumbru, discursul inspirat, plin de elocinţă şi estetism al domnului Ion Iliescu aduce cu vorbirea în pustie a patriarhului Moise.

Administraţia românescă s-a mafiotizat eminamente în anii din urmă şi a ajuns la ticăloşia maximă sub acest guvern care este etalonul incompetenţei şi cretinismului ca forme de guvernare. Deşi ne-am îndatorat ca niciodată în istoria noastră organismelor internaţionale, banii împrumutaţi au dispărut fără urmă. Nimeni nu întreabă, nimeni nu ştie unde sunt cele 13 miliarde de euro. Sau ştie cineva? Nicio investiţie notabilă, nicio măsură de relansare economică, investitorii străini hăituiţi şi vânaţi prin măsurifiscale  arbitrare şi prin instabilitate fiscală, un stat tot mai slăbit şi tot mai prădat, cu funcţionari famelici împinşi spre disperare, cu o şcoală românească dispreţuită chiar de conducerea ei, cu spitale semănând mai mult cu lazareturile – fără medicamente şi fără personalul adecvat – de parcă România s-ar afla în faţa unor hoarde năvălitoare puse pe jaf şi împilare, şi nu în faţa unui guvern român.

Cancerul din administraţia românească – cancer ce s-a dezvoltat pe tăcute şi pe neştiute şi pe nevăzute  – a irumpt săptămâna trecută la Ministerul Finanţelor. Am putut vedea şi înţelege, în toată „splendoarea lui”, puroiul unui sistem clientelar, sistem adus la desăvârşirea lui neagră de coropişniţele portocalii care au statuat şi promovat relaţiile mafiote în chiar sistemul circulator al statului. Do ud des (Dă şi ţi se va da) este norma juridică după care se acordă suplimentele financiare într-un sistem în care funcţionarii sunt ţinuţi în sclavie şi la latitudinea şefilor politici printr-un mecanism de salarizare care e o batjocură. Astfel, pentru a primi acei bănuţi care să le întregească veniturile, cei mai mulţi dintre angajaţi restituie şefului o sumă de bani, sumă ce se colectează în fiecare instituţie şi este vărsată, lunar, în vistieria partidului conducător. Răscoala de la Finanţe este un accident în peisajul revendicativ românesc. Sindicatele au dispărut, s-au fărâmiţat, iar lideraşii lor locali sunt subordonaţi şi obedienţi conducătorilor de instituţii. Nicio mişcare grevistă nu se poate articula, pentru că, la declanşarea ei, în instituţii se alcătuiesc liste de prezenţă şi zilele de grevă sunt tăiate sau considerate absenţe nemotivate, iar cei mai vocali dintre contestatari sunt ameninţaţi că vor fi puşi pe liber. Nu mai insist asupra aerului irespirabil şi a totalei ticăloşii şi incompetenţe din instituţiile publice din România actuală; acest sistem va face implozie curând.

Trăim într-o ţară-n derivă. Conduşi şi administraţi de nişte cretini cu creiere de gumă care ne împing încet-încet în prăpastia disoluţiei ca stat şi fărâmiţării teritoriale şi de-un om care nu-i întrutotul sănătos. În alt registru, Partidul Social Democrat  – prin conducerea lui – este la fel de rupt de realitate şi la fel de surd şi orb la nevoile reale ale poporului şi la necesitatea de a opri şi înlătura acest sistem nebunesc şi criminal, de parcă ar trăi şi ar teoretiza într-un acvariu izolat adiabatic de societatea românească.

Nu avem decât să aşteptăm ca biologia să rezolve ceea ce nimeni nu e în stare să rezolve.

La aniversare

Etichete

Vladimir

Dincolo de muntele pe care-l am în faţă (după care s-ar putea să fie un alt munte) ştiu că se află Răsăritul.

Din Răsărit vin veştile pe care-aş fi vrut să le aud într-un alt context şi cărora să le răspund dintr-o altă stare.

Cu jubilaţia celui care deşi nu se află în cea mai bună dintre lumile posibile, are parte de-o aureolare prin alăturare, îţi spun La Mulţi Ani.  Să ai numai lumină şi, într-o zi, să-ţi vezi visul împlinit.

 

Semnează şi dă mai departe!

Autorul acestui proiect: Radu Cristian

Ce vrăji a mai făcut Băsheascka mea

Etichete

Directorul FMI, Dominique Strauss Kahn, Fondul Monetar International, Vasile Marica

Dominique Strauss Kahn – Director IMF

În preşedintele nostru trăiesc mai multe persoane. Cu toţii am observat, pe rând, omul de afaceri rapace şi veros care n-a pregetat nicio fracţiune de secundă a vinde flota de pescadoare a României (273 de nave comerciale) unor offshore-uri personale de prin insule şi altor parteneri de Anvers de pe mapamond, primarul inspirat şi venal care şi-a repartizat singur sieşi casa din Mihăileanu, tatăl grijuliu şi condescendent cu nişte biete muieruşti care nu-şi pot purta singure de grijă, cobra agresivă zvâcnindu-se balelele otrăvitoare din adâncul fierii putrefacte, la o adică împotriva adversarilor politici văzuţi ca nişte duşmani personali, omul de lume glumeţ care ştie să spună şi un banc bun şi o „muie” Opoziţiei, la vremea ei. Nu i-a fost nici ruşine şi nici jenă să se şteargă la dosul prezidenţial cu Constituţia României după ce a violat-o mai întâi, şi recidivează aproape în fiecare zi. Şi alte faţete care-ar alcătui un caleidoscop – mană cerească pentru o echipă de psihiatri aplicaţi şi dornici să înveţe.

Mai zilele trecute scriam aici pe bloguleţul meu cum că principala noastră hibă acum (vorbesc de socialul nostru bezmetic şi acefal) este absenţa unui lider charismatic, în stare să însufleţească masele şi să le ridice la luptă dacă e cazul sau să arate o cale, alta decât labirintul Minotaurului matol de la Cotroceni. Şi, prin pânza cenuşie a acestei lipse generale de valori, parcă am zărit un chip. Spuneam (scriam) că Vasile Marica – liderul sindicatului funcţionarilor publici ar putea avea calităţile unui lider care să-i pună cizma pe grumaz „nebunului cu ochii închişi”  (sau întredeschişi şi şpanchii,  în fine). Completez acum: dacă s-ar lua mai în serios, dacă ar fi miştocar atunci când e cazul şi necruţător când e vorba de alergăturile pe miriştea bugetului ale cabinetului eternului şi fascinantului Boc, dacă ar îmbrăca de-a binelea haina responsabilităţii şi n-ar ţine-o numai atârnată de umeri. Şi, desigur, dacă vrea să se angajeze într-o aşa întreprindere riscantă – având în vedere că Serviciile, Ţuluşii şi Morarul sunt la tureatca băsească îmbătaţi (sau paralizaţi) de miroznă. Nici nu am apucat să-l studiez mai bine pe Vasile Marica (pe care, iată, nu-l cheamă în -escu) şi să mă gândesc cam pe unde ar putea s-o apuce şi cam de unde ar trebui să înceapă demascarea Experimetului România (l-am citat pe Mircea Geoană) şi cum ar reuşi să ne capaciteze să ne urnim din starea de prostraţie în care ne-am blocat nevenindu-ne să credem că avem un guvern criminal, că aseară domnul preşedinte (aşa cum e el, cu faţeta de bonom pus pe şotii) i-a şi sărit la jugulară. Deci aflăm din gura scrâşnitoare a domnului preşedinte – fumătoare şi ea, din leafa aferentă – că Vasile Marica ne-aduce tirurile de ţigări de contrabandă – dacă n-avem ce mânca şi nici medicamente n-avem, măcar să fumăm. Că el îi ţine-n braţe pe funcţionarii vamali corupţi şi pe toţi funcţionarii corupţi din săraca Românică. De-aia n-avem creştere economică! De-aia n-avem PIB! Deci de aceea sărăcia capătă accente de epidemie în România! Din cauza lui Marica şi a funcţionarilor lui! Jos cu el! Jos cu funcţionarii corupţi pe care-i ţine Marica în braţe! Pe principiul „Calomniază cu îndrăzneală , pînă la urmă tot va rămâne ceva”  (proverb grecesc), asemeni servanţilor pe care-i ţine-n lesă, Băsescu l-a umplut de bale şi de scârnă pe Vasile Marica. Nu era acolo, deci nu putea să se apere; calomnia pusă în operă e perfectă. Arunci o fumigenă şi dispari. Ce-a uitat onor prezidentele să precizeze este că funcţionarii de la vamă – cei corupţi de care face vorbire – sunt ai ministrului Blaga. El îi numeşte, el îi destituie, el îi mută disciplinar şi aşa mai departe. Un sindicalist, oricât de tare ar fi el şi oricât de blindat, nu poate decât să susţină interesele unui funcţionar aflat în litigiu cu angajatorul. În rest … doar vrăjeală băsescistă. Oricum, făcându-l ţintă mişcătoare, Băsescu l-a „identificat”. Adică l-a scos din mulţime, ni l-a pus în faţă.

Nu m-am uitat ce-au scris ziarele pe acest subiect, dar Marica ar greşi dacă ar ieşi să explice, să expliciteze, să demonteze calomnia prezidenţială.

Al doilea subiect accentuat – altul decât funcţionarii corupţi ai lui Marica, funcţionari nenorociţi care-l împiedică pe Boc să distrugă complet România – după „încălzirea” sumară din conferinţa de presă nocturnă a preşedintelui, l-a reprezentat ceva ce nu ştiu încă să numesc. Atacul la adresa lui Dominique Strauss Kahn – directorul Fondului Monetar Internaţional m-a lăsat fără gânduri. Dominique Strauss Kahn nu este un ţuţăr de prin media noastră, nu  este nici membru la PSD Darabani, nici bragagiu la poarta palatului Cotroceni, nici telal în Băneasa, nici ofiţer acoperit la noi în instituţie – cum ar fi tentat să creadă cineva care n-a auzit decât atacul de după sticlă de-azi-noapte. Este directorului unei prestigioase bănci internaţionale care a avut curajul să crediteze România. Sigur, banii împrumutaţi s-au volatilizat; Banca Naţională a României a eliberat garanţiile băncilor străine iar acestea au repatriat  fondurile care erau menite să susţină economia României. Şi-uite-aşa, am rămas ca proasta la marginea drumului: şi bătută, şi cu banii împrumutaţi fără rost. Bani pe care or să-i restituie copiii şi nepoţii noştri – dacă nu cumva dă Băsescu, la schimb, Transilvania,în contul insolvabilităţii.

Asta a avut Băsescu să ne comunice la miezul nopţii – lăsându-se aşteptat, vânat, ca o cochetă (sau cocotă?) de la Hollywood.

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                                                                     Vasile Marica – Lider Sed LEX

Sperând că sunt în asentimetul vostru: Supravieţuitor, Ioan Usca, Mirela Pete, Cosmin Ştefănescu, Sectorul Şase, Gabriela Elena, Dispecer, Paul G. Sandu, Presa în blugi, Atitudini, Theodora0303, Gabriela Joy, Noaptebunacopii, Răzvan, World of Solitaire, Andi Bob, Simion Cristian, Dumitru Agachi, Mircea Suman, Gabitzu, Teo Negură, Blog de prost, Dan Pătraşcu cu un articol excelent despre ce se întâmplă în realitate după cortina acestor vociferări publice,  Consiliul Naţional al Blogosferei, Orry, Elisa – cu un legitim şi superb îndemn, Lisandru, Cati Lupaşcu, Cristian Dima, Băsescul.

Update: Am aflat secretul lui Polichinelle!

Manipulare la scară globală

Etichete

Central Intelligence Agency, Clubul de la Roma, Comitetul celor 300, Daniel Naisbett, Daniel Yankelovich, Derwin Cartwright, Federal Emergency Management Agency - FEMA, Hadley Cantril, Heidrich Himmler, institutul Tavistock, John Rawlings Reese, Kurt Lewin, Lewis Lipssitt, Margaret Meade, mijloacelor de informare, miracolului Beatles, Naval Bethesda, Noua Ordine Mondiala, Office of Strategic Services, Royal Air Force, Science Policy Research Unit, Serghei Ceahotin, Skelley and White, Trend Report, Vacaville, Willis Harmon, World Trade Center

Dezvăluiri din istoria secretă a manipulării: experimentele şi planurile criminale elaborate de Institutul Tavistock

de Vlad Petreanu

„Am văzut un om de afaceri echilibrat şi sigur pe el, care a intrat în laborator zâmbind încrezător. În mai puţin de 20 de minute era chinuit de ticuri şi se afla în pragul unei crize de nervi. Se tot trăgea de lobul urechilor şi îşi frângea mîinile. La un moment dat şi-a lăsat capul în palme şi a murmurat: Dumnezeule, opriţi-vă! Şi totuşi a continuat să execute fiecare instrucţiune a experimentatorului şi s-a supus până la capat.” S. Milgram, 1963 (concluzii în urma unor experimente de manipulare)

Subiectul conspiraţiei planetare fascinează şi intrigă publicul larg. Dezvăluirile făcute mai ales în ultimii ani au aruncat lumină asupra faptului că există o gigantică şi monstruoasă conspiraţie care urmăreşte să ia în stăpânire întreaga planetă. Manipularea este una dintre armele de temut folosită de conspiratori pentru a-şi ascunde scopurile reale şi pentru a controla publicul larg.

Mulţi oameni se îndoiesc că ar putea exista o conspiraţie pe o scară atât de largă. Unii cer probe, dar atunci când le găsesc le neaga existenţa sau le consideră irelevante. Alţii rămân indiferenţi, spunând că au probleme mai importante de rezolvat pentru a supravietui într-o societate concurenţială. Vedem cum în mod paradoxal toţi aceştia reacţionează exact aşa cum sunt programaţi, în timp ce neagă în continuare existenţa programării. Bernard Levin dezvăluie în cartea sa „Time Perspective and Morale” cum au fost şi sunt utilizate astfel de mecanisme.

„Profilarea” creierelor – arma războiului psihologic

În jargonul conspiratorilor, tehnicile de influenţare şi manipulare se numesc „profilare”. Odată ce vom înţelege cât de uşor de realizat este aceasta, la nivel de individ sau de grup, pe toate nivelurile ierarhice, prin inducerea unor reflexe condiţionate, conspiraţia nu va mai fi un mister pentru nimeni.

Profilarea este o tehnică elaborată în 1922 în Marea Britanie, la comanda Institutului Regal pentru Afaceri Internaţionale (RIIA). La acel moment, maiorul John Rawlings Reese a înfiinţat în cadrul Universităţii din Sussex cea mai mare instituţie de „spălare a creierului” din lume – Institutul Tavistock pentru Relaţii Umane.

Acest institut a devenit ulterior nucleul Biroului de Război Psihologic al Marii Britanii. Rezultatele cercetărilor lui Reese si-au dovedit aplicabilitatea prin faptul că au fost verificate pe optzeci de mii de cobai umani (soldaţi luaţi prizonieri de armata britanică) supuşi mai multor forme de experiemente.

Utilizând metodele de manipulare a maselor concepute la Tavistock de John Rawlings Reese, populaţia SUA a fost uşor de convins să participe la al Doilea Război Mondial. În urma acestui succes, sub îndrumarea doctorului Kurt Lewin, a fost înfiinţat Biroul de Servicii Strategice – OSS (Office of Strategic Services), predecesor al CIA (Central Intelligence Agency) considerat ca fiind o „necesitate” pentru acele vremuri.

În timpul războiului Kurt Lewin a devenit directorul Biroului de Studiu al Bombardamentelor Strategice, care a planificat ca Royal Air Force să se concentreze asupra bombardării cartierelor muncitoreşti din Germania, lăsând intacte ţintele militare tactice, cum erau fabricile de muniţii. Trebuie menţionat aici că fabricile de muniţii din ambele tabere aparţineau bancherilor internaţionali, care nu aveau nici un interes să-şi vadă bunurile patrimoniale distruse.

Ideea care a stat la baza bombardării până la saturaţie a cartierelor muncitoreşti civile era distrugerea moralului muncitorilor germani. Lewin şi echipa sa au stabilit o cifră ţintă, şi anume că dacă bombardamentele nocturne ale Royal Air Force distrugeau 65% din locuinţele muncitorilor germani, moralul populatiei civile avea să se prăbuşeasca. Documentul propriu-zis a fost redactat de Prudential Assurance Company.

Royal Air Force sub comanda mareşalului Arthur Travers Harris, supranumit şi „Bombardierul” a dus la îndeplinire planurile lui Lewin, culminând cu teroarea bombardării oraşului Dresden, în timpul căruia au fost masacraţi peste 125.000 de oameni, în majoritate bătrâni, femei şi copii. Adevărul cu privire la raidurile ororii declanşate de „Harris-Bombardierul” asupra civililor germani a rămas un secret bine păzit şi a fost dezvăluit după mulţi ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mai târziu, după sfârşitul războiului, NATO a ordonat Universităţii din Sussex să înfiinţeze un al doilea centru de „spălare a creierului”, instituţie care a fost integrată în Biroul de Război Psihologic al Marii Britanii. Scopul principal al acestui centru a fost orientarea cercetărilor mai degrabă spre aplicaţii civile decât spre cele militare.

Aşa a apărut Science Policy Research Unit (SPRU) care a devenit cunoscută ca un institut al „şocurilor viitorului”, titlu atribuit aşa-numitei psihologii destinate să manipuleze grupuri mari de oameni prin expunerea la evenimente şocante şi schimbări foarte rapide de situaţie, menite să provoace panică, derută şi nesiguranţă în rândul populaţiei. SPRU a fost prima dintre numeroasele instituţii de acest gen înfiinţate la Tavistock.

Prin intermediul acestor crize artificiale urmate de „administrarea” lor, se urmăreşte ca oamenii să devină incapabili să ia decizii corecte, să-şi hotărască singuri destinele şi astfel să fie mai usor de manipulat. În cazul Statelor Unite există deja o agenţie de administrare a crizelor – Agenţia Federală de Administrare a Urgenţelor (Federal Emergency Management Agency – FEMA). FEMA a jucat un rol important în manipularea opiniei publice din timpul crizei create prin demolarea deliberată a Turnurilor World Trade Center din 11 septembrie 2001.

Crizele artificiale şi „şocurile viitorului”

„Şocurile viitorului” sunt descrise ca serii de evenimente care se produc atât de rapid, încât creierul omenesc nu poate asimila toate schimbările de situaţii. Ştiinţa a arătat că există limite clar demarcate ale numărului şi naturii schimbărilor cărora le poate face faţă mintea omenească. Astfel, după un şir continuu de şocuri, grupul vizat nu mai vrea să aleaga între variantele existente care i se par incerte.

În urma confruntării cu prea multe posibilităţi ambigue, populaţia este astfel derutată şi demoralizată, cuprinsă de o violenţă necugetată, determinând astfel apariţia ucigaşilor în serie, a violatorilor şi a răpitorilor de copii, generându-se sentimente de frică, angoasă şi teroare. Ulterior, se instalează o stare de apatie generală, de inerţie şi de indiferenţă faţă de orice altă schimbare. Un asemenea grup devine uşor de controlat şi va urma docil ordinele, fără să se opună.

„Şocurile viitorului”, spun cei de la SPRU şi manualele Institutului Tavistock, sunt definite ca nişte „tulburări fizice şi psihice cauzate de sarcina excesivă impusă mecanismului de luare a deciziilor din mintea omenească”. La fel cum un circuit electric suprasolicitat va arde o siguranţă fuzibilă, şi oamenilor încep să li se „ardă siguranţele” – sindrom pe care ştiinţa medicală abia acum începe să-l înţeleagă, deşi John Rawlings Reese a efectuat experimente în acest domeniu încă din anii ’20 ai secolului trecut.

Unul dintre subiectele studiate la SPRU este introducerea şi proliferarea consumului de droguri. Pentru că grupul-ţintă vizat era tineretul, acesta fiind cel mai greu de controlat, modalitatea cea mai eficientă a fost crearea „miracolului Beatles”, de fapt o invenţie a Institutului Tavistock şi parte integrantă din procesul de „fragmentare-adaptare deficitară” elaborat de profesorul Willis Harmon.

Acest proces constă în introducerea, cu ajutorul unui corp conspirativ care nu poate fi identificat, a unui element foarte distructiv şi dezbinător în interiorul unui mare grup demografic, vizat să fie schimbat împotriva propriei lui voinţe.”

Ceea ce a început cu Beatles şi cu pacheţelele de droguri (LSD-Lysergic acid diethylamide) distribuite sub formă de eşantioane în timpul concertelor acestei formatii, a generat un torent de droguri care şi la ora actuală inundă lumea. Toate acestea nu s-ar fi putut realiza fără cooperarea mijloacelor de informare, care le-au prezentat sub masca de „noi idei” şi „noi culturi” ce se dezvoltau în lumea artei şi a muzicii.

O reclamă absolut gratuită pentru LSD, firav deghizată în „artă” şi „cultură”, în timp ce cuvintele elaborate în contextul „muzicii rock” fabricate în aceleaşi laboratoare ale manipulării nu erau altceva decât stimuli cu înţelesul subliminal de a folosi droguri şi a fi „cool”.

„Violul mulţimilor” prin intermediul publicităţii şi al propagandei politice

Un vechi banc spunea că dacă cineva l-ar fi întrebat pe câinele lui Pavlov ce crede despre stăpânul său, acesta ar fi spus: „Iată ce reflex condiţionat i-am creat. Când se aprinde beculeţul îmi aduce de mâncare.” Pavlov a demonstrat existenţa unui tip de reflexe condiţionate numite întârziate, prin care putea determina apariţia unui anumit comportament, în absenţa stimulului original care crease condiţionarea, dar care fusese asociat cu alţi stimuli.

Extrapolând la fiinţa umană experimentele făcute de Pavlov pe câini, studiul stărilor nevrotice ne demonstrează faptul că aceste stări negative sunt adesea condiţionate de dezechilibre care se instalează la nivelul sistemului nervos ca urmare a unei suprasolicitări la care este supus subiectul. Pe baza acestui principiu se bazează ăi psihologia publicităţii.

[continuare în partea a doua]

Next Left. Stânga, încotro?

Etichete

FEPS, Global Progressive Forum, Jean Jaques Rousseau, Next Left, Noua Stânga, PES, Poul Nyrup Rassmusen

Deși sunt o visătoare stângistă (sau stângace) și, de asemenea, practic un soi de militantism personal de această factură, nu m-a prea interesat niciodată arena sau „scena„.

N-aș putea spune ce anume din structura mea mă face să nu suport nedreptatea, diferențele sociale artificiale – pentru că oamenii se nasc egali de la natură, ori că se nasc într-un palat, ori că se nasc într-un bordei de pământ – ideile preconcepute și schemele de gândire anchilozate. Întotdeauna i-am apărat pe cei neajutorați și înșelați de soartă și întotdeauna am crezut că fiecare om merită șansa de a trăi într-o societate echitabilă.

Aici, părerile mele se deosebesc fundamental de opțiunile celor de Dreapta, care cred că societatea trebuie împărțită apriori în cei vânători și masa amorfă a celor care nu merită nicio șansă, în cei cu instincte de luptător mai ascuțite și cu apanajul dreptului divin de a înșfăca o felie mai mare din darurile lumii în care trăim – opțiuni pe care le respect dar le dezavuez.

Din nefericire, expansiunea democrației nu a garantat și nu garantează consolidarea unei societăți mai corecte cu toți cetățenii ei ci, aș spune că dimpotrivă, a potențat forța celor îndrăzneți, a celor care-și asumă riscuri, a întreprinzătorilor – câțiva, foarte puțini – în detrimentul marei mase care, teoretic, decide, însă este condusă și mânată ca o turmă încoace și-ncolo de interesele decidenților (un grup omogen și compact) care se rotesc la decizie într-un cerc închis.

În democrațiile foarte tinere cum este și cea românească, noul val al oportuniștilor venind din eșaloanele II și III ale aparatului comunist s-a adaptat uluitor de repede condițiilor prielnice loviturilor mișelești, nebănuite de vreun strop de onestitate, ale unei jungle fără reguli și fără repere. Regulile și reperele s-au făcut din mers în favoarea puternicilor zilei.  Astfel, avem un stat dezetatizat constituit din aglutinări consolidate ale micilor și marilor interese – cu pârghii interschimbabile, o societate dezorganizată, atomizată, ca o oglindă spartă ale cărei cioburi oglindesc, fiecare, propria realitate. Avem o lume în mișcare browniană, fără legi care s-o guverneze. Am ajuns la o opoziție și ostilitate ireconciliabile  între stat (atât cât e și așa cum e) și cetățean care se urăsc și încearcă să se fenteze reciproc.

Ori, într-o țară în care categoriile sociale s-au structurat cu ziduri de netrecut între ele, Stânga, cea românească, nu vrea să-i reprezinte pe cei aflați la subsolul și în catacombele societății, pe cei foarte săraci care abia se târăsc la limita subzistenței. Reprezentanților stângii românești nici nu le trece prin minte să-și murdărească pantofii de sute de euro și manșetele costumelor de mii de euro și să coboare în noroaiele celor pe care, absolut teoretic și pur convențional, spun că-i reprezintă, pentru a intra în contact cu masa electorală proprie.

Huntele politice românești se abat cu obstinație asupra unei singure categorii incerte: aceea care are aparența, spoiala, unei ipotetice bunăstări – așa-intitulata „clasă de mijloc”. Formată din bugetari, cu un nivel mediu sau superior al studiilor, cu proprietate personală și automobil și din mici întreprinzători debitori la bănci și trăind cu spaima apocaliptică indusă actualmente de un guvern imbecil care-i hărțuiește continuu. Aceștia formează o categorie luată în prizonierat de politicieni, asupra căreia se abat toate strategiile de seducție electorală, prizonieratul manifestându-se acerb și amețitor în  perioada campaniilor electorale și ostil sau indiferent între campanii.

Stânga românească îmi pare încremenită pe crenelurile zidului dintre cei foarte săraci și cei cu aparența de bunăstare. Iar Stânga europeană se zbate între un discurs umanistoid și iluzia măreției de altă dată. Este aproape o cutumă ca board-ul unei formațiuni politice să cliveze și să se distanțeze de marea masă a membrilor iar comunicarea internă, tot mai subțiată, se face într-un mediu izolat adiabatic de realitate, astfel că semnalele socialului nu pot fi nici înțelese nici descifrate. De parcă o pisică ar vorbi cu peștii din acvariu.

Am primit câteva invitații la evenimente ale unor organisme asociate ale PES. Invitații care m-au amuzat. Sigur, ele pot fi doar formale,  simple gesturi de amabilitate automată. Nu cred că-l interesează pe Poul Nyrup Rassmusen viziunea mea despre ce ar trebuie să fie sau cum ar trebui sa facă Stânga europeană. Am vrut la un moment dat să mă duc la Praga, la unul dintre evenimente. Am făcut niște calcule și mi-am dat seama că-mi destabilizez bugetul pe jumătate de an.

Cred că Stânga, dacă vrea să devină Următoarea Stângă (Next Left) are nevoie de reinventare nu doar de rebrand-uire. De o infuzie de capital ideologic umanist. De un viraj strâns către grija pentru Pământ și pentru Viață. De o reașezare pe pilonii unui ecologism manifest. De viziunea unei lumi curate, a unei economii ecologizate, construite progresiv. Pentru că Terra se află în pragul colapsului resurselor convenționale. Pentru egalizarea șanselor și reducerea decalajelor economice. Dar nu doar în discursuri ci prin fiecare acțiune. Altfel, vorbim ca-n acvariu.

O inimă cât cerul

Etichete

doliu, Mile a plecat sa transmita stiri din cer, Mile Carpenisan

Primăvara aceasta, ca să vină cu toate drepturile, ne-a cerut ceva în schimb.  Un sacrificiu. Nu orice fel de sacrificiu. Un sacrificiu omenesc. Dintre cei pe care i-am cunoscut. Mile Cărpenişan era esenţa omului revoltat. Era sămânţa aceea ce încolţeşte în adolescenţă şi se acoperă la maturitatea unora cu un mod mai înţelept şi mai aşezat de a trăi în lume. El, Mile, n-a vrut nici să se maturizeze, nici să se înţelepţească. El a trăit ca un tăiş de sabie. Avea o inimă atât de mare încât n-a mai încăput în lumea noastră mică şi comună şi-atunci a plecat în Cer.

Să păstrăm o zi de doliu pentru jurnalistul fără astâmpăr, pentru omul cu inima de copil, pentru veşnicul adolescent Mile.

Credeţi că a avut un presentiment?

Stagiunea de iarnă (I)

Etichete

flacara violeta, Hyeronimus Bosch, jurnal de scriitor online, Life, literatura, politica, politica romaneasca, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, scena politica, viata asa cum e, viata ca teatru

 

Flacăra violetă

Într-o atmosferă demnă de Evul Mediu Întunecat, printre palele fumului de pucioasă ce ascund intermitent scena, putem zări chipurile transfigurate ale actorilor. Unul poartă în stern, în locul banalei inimi, între faldurile unei cape portocalii,  o flacără violet. Flacăra e dirijată de pasele magnetice ale unui sufleur situat călare pe un nor, undeva în plan secund. Flacăra când se întețește, când scade. În funcție de intensitatea flăcării, reacțiile medium-ului sunt fie violente, fie moi și dezlânate, aproape cataleptice.

Scena e împărțită pe mijloc de un geam uriaș de termopan, atât de curat încât e invizibil pentru ochiul profan. Geamul are, la nivelul scenei, o tăietură foarte mică. Pentru a trece dintr-o parte în alta a scenei, doritorii trebuie să se așeze mai întâi în patru labe, apoi să se lipească de scândură și, târându-se, să se strecoare prin fanta minusculă. Unii, mai greoi și mai agitați, cad în trapa care se deschide automat dacă actorul nu reușește să se strecoare prin gaură în baremul de timp afectat.

Intru în sala de spectacol și mă așez undeva în spate. Mă uit în jur. Cenușiul, găvanele goale din care s-a scurs și ultima speranță, suflete răvășite și triste, bătrâni gârboviți, cârpiți și peticiți, jigăriți și cu ochii lucioși, întreaga atmosferă e una inchizitorială și demnă de penelul lui Hyeronimus Bosch. Tineri apatici, pendulând de pe un picior pe altul și căutând din ochi un locșor mai în față în care să se scurgă rapid. Fețe pătrățoase și ochi porcini mișcându-se cu repeziciune în toate direcțiile. Doamne fanate, trecute de a doua tinerețe, strângându-și în jurul trupului dolofan șalul de lână al vreunei mătuși scăpătate. Mulțimea miroase puternic a transpirație stătută, a acru și a amoniac. A sărăcie, dezolare și singurătate. Deși, numeric, alcătuiește o mulțime, ea nu este o mulțime, nu acționează sinergic, nu are identitățile conectate. E un conglomerat eterogen de fețe, mâini, urechi, nasuri, piese de îmbrăcăminte, precum baloții din fâșii de cârpe multicolore pe care-i duceau camioanele, mai demult, la fabricile de buci.

Răsucesc capul și mă uit, panoramând, la ocupanții lojelor. Sunt în semiîntuneric și nu se poate descifra niciun chip, însă dintr-acolo vine o undă insinuantă de parfum. Ies din sală și dau ocol spre scara ce duce la balcoane. Doi indivizi înalți și bine legați mă opresc cu un gest scurt: ”-  Aveți bilet pentru lojă?” ”Nu, dar o caut pe doamna E … – improvizez eu pe loc – m-a invitat să discutăm un proiect. Sunt scriitor.” întăresc. Cei doi fac o grimasă ușor de decriptat la auzul cuvântului ”scriitor” și vorbesc în aparatele lor. ”Sărutmânușițili! – se prelinge lingușitor în microfon, unul dintre lungani. E o doamnă aici, scriitoare zice că e – apoi, acoperind emițătorul cu mâna, mă întreabă împingând bărbia înainte: Cum ai zis că te cheamă?”. Preț de o fracțiune de secundă mă gândesc dacă să-mi spun numele sau nu. Aleg să nu. Oricum, nu mă duc în loja duduii, vreau doar să văd cine-s personajele ce respiră complice în spațiul destinat VIP-urilor. Spun un nume cu sonoritate, lunganul reproduce în microfon și îmi face semn că pot să urc în spațiul exclusivist și, iată, interzis muritorilor de rând.

Urcă scara de stejar acoperită de o mochetă aurie cu crini albaștri stilizați cu mâinile în buzunare, fără să ating balustrada de sprijin. Înaintea deschizăturii acoperite cu faldurile unei catifele bătrâne și mâncate de molii, de culoare turcoaz, mă opresc și ascult încercând să disting în zumzetul vesel întretăiat de râsul potolit, gras, al bărbaților și de țimvălitul strident al glasurilor doamnelor. Ezit între a da faldurile într-o parte și a rămâne acolo, în incognito-ul meu confortabil și avantajos.

Cei 26 000 de români din Canada ai consulului Naumescu

Etichete

28 000 de voturi in Canada, Canada, jurnal de scriitor online, Poezie, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!

Într-o întâlnire a consulului general al României în Canada, Valentin Naumescu, cu primarul oraşului New Westminster City Hall din 24 iunie 2009, acesta avansează ideea că 26 000 de români trăiesc în British Colombia. Pe această afirmaţie s-o fi bazând numărul de buletine de vot trimise în Canada, respectiv 15 000.

Five o’ clock

Etichete

Alice Drogoreanu, Alma Roberta Anastase, batistele lui Dinu Patriciu, Betsey Johnson, Blana de la Prada, Bulevardul Ferdinand din Constanta, Cannes, Cartarescu, ceas de 350 000 de euro, Christian Louboutin, Constantin Vacheron, conturile din Bahamas ale lui Basescu, Culture, Dan Voiculescu, Dino Ventura, Dinu Patriciu, Doctorul, Dottore, Expozitie fotografica, Gucci, Hayssam, Jazz Cafe expo foto, jurnal de scriitor online, jurnalisti, Life, literatura, negrul Jim, News, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, presa de scandal, Presedinta Camerei deputatilor, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Sergio Rossi, smoking, soiree, sponsorizari pentru campania electorala, Tom Sawyer, Ungaro, Valleverde, viata asa cum e

Foto: Alex Mazilu

(Anterioarele ”capitole”)

Pe bulevardul Ferdinand, în fața clubului de jazz, oprește limuzină după limuzină. Majordomi îmbrăcați în tunici cu fireturi, înmănușați elegant, deschid portierele la capătul covorului roșu. În toalete de gală, coboară din mașini vipurile lumii noastre și se înșiruie la intrarea în club, făcând semne drăgăstoase către camerele de filmat aflate după cordonul de jandarmi.

– Aia cine-i? întreabă un jurnalist grizonat, cu ochelari cu rame invizibile.

– Care bă, blonda? Aia-i Nuți, ce naiba, nu mai vezi? îi răspunse un altul, deșirat și acneic.

– Nu, mă. Aia ca un cârnat strangulat. Ia uite-o ce duluri are! Și-a mai pus și rochia aia strâmtă, pațachina!

– Alma? Aia-i Președinta Camerei.

– Președinta Cămării, poate vrei să zici! Întuflecă din pricina stressului funcției. Ia uite-o cât e de dolofană! Și ce prezenvativ de piersică sintetică și-a tras pe ea!

– Termină, nu fi … Uite-l și pe Dinu! Ooo! Excelență!.. Ce faceți? Ați venit la expoziție?! strigă el către personajul ce pășea larg spre intrare.

– Mă întâlnesc cu niște amici, să bem o cafea. Pe Felix nu l-ai văzut? se îndreptă, colocvial, impozanta făptură către ziaristul deșirat, dând în laturi blana de la Prada și vădind un smoking violet. În buzunarul de la piept, nelipsita batistă fistichie, așezată cu o neglijență studiată. Cu un gest teatral, ivi încheietura mâinii de sub haină și lăsă pentru câteva secunde vederii tuturor un ceas superb, Constantin Vacheron.

Blitz-urile nu încetau să scânteie în înserarea răcoroasă. Aerul devenise vibrant și concret, ai fi putut să-l tai în felii, dacă te-ai fi gândit. Totul mirosea a parfum, veselie, lipsă de griji, strălucire și nonșalanță.

Pe trotuar își fac apariția patru creaturi jerpelite, în contrast pregnant cu atmosfera generală. Dau să pășească pe covorul roșu, însă doi dintre majordomi îi oprescu gest ferm.

– Dumneavoastră? Unde mergeți? Aici e o manifestare culturală de marcă! Nu puteți intra în halul ăsta!

– Este invitații! răspunse Jim, scotocindu-se în buzunarele jachetei murdare și sfâșiate. Unde am pus la el?… căută nedumerit și în buzunarele adânci până la genunchi ale patalonilor. Poftește! îi băgă el sub nas majordomului celui obraznic o hârtie mototolită de 5 dolari.

– Cred că glumiți, domnu’…

– Hayssam este la mine! Eu pretin cu Dottore! Facut la el donație la campanie mult euro, metru cubic de euro!

– Hayssam! se întoarse Dinu cu jumătate de trup. Ce faci, dom’le? Ce-i cu tine în halul ăsta? îi privi el circumspect.

– Văzut, bre valah puțit! Eu estem bretin la conașul! îl dădu la o parte cu dosul mâinii pe majordom și înaintă. Conu Dinucu… stai sa spuneam. Eu blecat cu balon zburator la egzpediția. Subt acoperit, Negrul Jim, de la roman american. Asta, neghiob mic si cocoșat, care facut figura si bagat la mine la bușcaria, vrut facem adentat. Venit cu șoarece atacat balon și venit fluture de la Gardaresgu și salvat  la ele.

– Băi, ești incoerent rău! Cum să faci un atentat cu șoareci? Șoarecii nu-s zburători! Termină cu prostiile! Delirezi, mon cher!

– Asta nu înțelege, zise dolofanul bărbos, întorcându-se către publicul care se distra răstălmăcind, trunchiind și transmițând informații distorsionate către cei care nu aveau acces direct la discuție. Eu drimit scrisoare. Voi nu pricepe la mine ce vrut să spunem. Îl luă pe Dinu de încheietura cotului și făcu gestul de a-l însoți înăuntru.

– Și cu noi cum rămâne? țipă înalt tânărul cu ochelari, rămas cu companionii lui pe trotuar.

– Voi vine cu vluture. El duce la voi în egzboziția, le aruncă Hayssam, vădit ironic, peste umăr.

– De fapt, noi nici nu vrem să mergem la expoziție… se replie tânărul. Noi vrem să navigăm pe canalele Deltei, acum că pică expediția în balon… Sau mergem pe mare… Tu ce zici, Huck?

– Mi-e frică de mare. Hai mai bine să studiem underground-ul orașului… Să coborâm în tenebrele lui! interveni Tom Sawyer, cu entuziasm.

Șirul de mașini uluitoare continua să oprească și să verse pe mocheta roșie, bridată pe margini cu auriu, toalete și accesorii pe care le poți vedea doar la Cannes. Murmurul general anunța o seară plină de magie. Nevăzut de nimeni, un șoricel cât o brichetă se strecură printre tocurile Christian Louboutin, Valleverde, Betsey Johnson, Gucci, Dino Ventura, Sergio Rossi, Ungaro și, cățărându-se prin blana ale cărei poale ajungeau la covor, se strecură în batista lui Dinu.

Expoziția

Etichete

Adc blog, Alice Drogoreanu, blogging, cell61, citgrup, concursul Superblog 2009, Constanta, Culture, Doctorul, Dottore, Elena Udrea, expozitie de fotografie, expozitie de fotografii, Fawrr, FSB, Gheorghe Flutur, Hayssam, Huck, in cautarea blogului pierdut, Ioan Usca, Jazz Cafe expo foto, Jim, jurnal de scriitor online, KGB FSB, land of choice, laptop Assus, Life, literatura, literatura fantasy, mogulii, negrul Jim, News, Oana Stoica Mujea, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, Radu Mazare, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Rusia, scrisorile lui hayssam, soricelul Traian, Tenebre, Tom Sawyer, Toshiba, Traian Basescu, viata asa cum e, vineri 27 noiembrie ora 16

(Ce s-a petrecut înainte de asta)

În vis, căderea în gol accelerează pulsul și produce în corpul celui care visează o încordare teribilă. Toate tendoanele se cabrează, nervii devin alerți, plămânii se simt depășiți, sistemele intră în degringoladă. Traian căzu preț de câteva secunde care în vis durară secole.

Se izbi de un corp mare, moale și pufos care atenuă șocul impactului. Căzuse pe un balon zburător. Fâșiile multicolore din care era alcătuită perna rotundă se rotiră ca un caleidoscop.

– Ce se-ntâmplă, frate?! Căzu o piatră din cer? strigă Huck, scoțându-și pentru o clipă trabucul din gură.

– Îmi căzu mie netul, aia se-ntâmplă… îi răspunse un domnișor cam palid ce nu părea să vadă soarele prea des, parcă întremat de aerul rece al înălțimilor cutreierate. Stai să restartez… adăugă el, meșterind ceva pe laptopul Assus EeePC 1101HA SeaShell, pe care-l ținea în brațe.

– Și, așa zdroncăne când îți cade? Mai bine-ți luai un Toshiba de la magazinul ăsta online … Cu 1000 de roni, te făceai om. Așa, umbli cu droanga aia după tine. Îmi mai faci și emoții… Să-mi strici gustul la Havanna asta.  Ai mai dat și o căruță de bani pe el, cred!

– N-am dat niciun ban! L-am câștigat la Concursul Superblog! Niște bani am primit, vrei să spui. Ca preț al moralității mele… Și nu mă mai freca la icre că, uite, nu mai merge nici wirelless-ul!

– Dacă-ți luai Toshiba de la ….

– Da’ lasă-mă naibii în pace! Tu nu vezi că sunt nervos?

– Și tu ești nervos, tinere? rosti o voce răgușită, de sub o prelată ce acoperea o moviliță de cartofi.  Da eu ce să mai zic?

– Da tu cine dracu ești? Cartofi vorbitori, auzi! Doamne apără și păzește!  Dacă stau atâta conectat! … Am început să halucinez! Și acuma mai trebuie s-o consolez și pe Angela… Să vorbesc cu Fawrr, am văzut că se pricepe la din astea… ”Eu ce să-i fac?… Să-i dau niște bani se meargă la mall să facă shopingg. Eu cu blogging-ul, ea cu shopingg-ul”, zâmbi tânărul unui gând numai de el știut.

– Nu e niciun cartof vorbitor, dragă. E un șoarece. A aterizat în balonul nostru, clarifică lucrurile Tom, cu aerul lui atoateștiutor, specific expaților.

– Zis și eu la domnu’ tinar!… Dottore! Uită la mine! Vede?!… Ce face?… Cum prefăcut în el la șoarece? Cine făcut așa civa? FeSeBe făcut? Groaznică estem! se impacientă și Jim, mai mult arab decât negru. Eu plecat ca un domn este, la aieroport și dottore face șoarice… Uecs! Scârbos este! Aduc sărăcie însemnat! Aruncat peste bord! Ajutaaaam la noi! Allaaah, ajută la mine scapat de șoarice! imploră Jim, aruncându-se pe podeaua nacelei.

– Ce-ai bre, că nu-i decât un prăpădit de șoricel!? Ce te-nspămânți așa? E un balaur? Uite, eu îl iau de coadă, mie nu mi-e frică de el, se arătă viteaz Tom Sawyer.

– Nu pune mâna pe maus! Îmi strici setările! Abia am reușit să restabilesc conexiunea! urlă tânărul năvălind peste Tom și dezechilibrând nacela.

Balonul începu să coboare cu o viteză amețitoare. Protagoniști scenei, pironiți, fără să înțeleagă ce se întâmplă, schimbau priviri înfricoșate.

– Trebuie să te repezi tu ca disperatul! își pierdu sărita Tom cel imperturbabil și se răsti la tinerelul care-și pierduse ochelarii din cauza hâțânării vehicolului zburător. Jim, aruncă dracului cartofii ăia! Să  oprim prăbușirea!

– Eu, Jim sub acoperit, zâmbi colegul lor de aventură. Este Yassim acoperit și este Hayssam, cum eu suntem. Astă poate antentat cum făcut. Dottore spețial venit să facut atentat la mine! Urăște la mine deconspirat dottore. Eu zis omorât la el, dar ele … Eu nu arunce cartofii, nu este ce să mâncat. Ajunge ca Cell, la Rusia cazut, ce manânci? Murit de foame, bătut militari ruși, murit??? Conexiune nexam este, nimic colega, zice că nu cunoaște la mine, eu Hayssam. Arunci laptop, nu merge conexiune, doi kilogram face! se repezi Jim la tânărul care apucase strâns de laptop și se așezase deja cu sternul pe el, apărându-l.

– Te-aruncăm pe tine că și-așa ești cel mai gras dintre noi! răcni și Huck și se repezi să-l placheze ca la rugby, la glezne, și să-l aburce peste marginea nacelei.

În timp ce învălmășeala generală de deasupra laptopului prețios punea în pericol real stabilitatea balonului ce cobora vertiginos spre pământ, un fluture uriaș, cu aripi străvezii de un verde strident și cu trup solzos de caiman, prinse între labele-i ca niște rădăcini de arbori, otgoanele de care era legată nacela.

– Șefu!… Trăiți! Am auzit că aveți probleme! Am venit! Am zburat! Am zburat într-o clipită! Vă salvez acușica! Îi salvez și pe ăștia? Șefu! Ordonați, vă rog! rosti fluturele cel grăsun și păros, fluturându-și antenele clăpăuge.

– Salvează-te pe tine, sacadă șoricelul, lingându-și lăbuțele. Auzi, nu știi pe cineva care poate face o vrajă, să mă preschimbe înapoi în Traian? Că m-am săturat de aventură!… rosti acesta, mai mult în scârbă.

– Ba da! Șefu! Să trăiți! Este o șămăniță! Acum a plecat în sud-est, se bâlbâi Fluturele, uitându-se pe navigatorul GPS pe care-l avea prins la încheietura labei stângi din față.

– Atunci, hai să mergem la ea! se însufleți plin de speranță, eliberând aerul din piept, șoricelul cel șpanchiu.

– Și cu ăștia ce facem șefu? Ce dispuneți? Să trăiți!

– Îi luăm și pe ei. Dacă nu cădeam de la nemțălăul ăla din cutie pe balonul lu’ fraierii ăștia, aș fi murit!

– Cum să muriți?! Șefu! Dumneavoastră sunteți nemuritor!!… Trăiți! ripostă, scurgându-se prin aer de umilință, Fluturele, plecându-și capul și fluturând din aripile cleioase ca mătreața-broaștei de pe iaz. Uitați! Am ajuns! strigă el fericit și lăsând nacela ușor, într-un ogor plin de mazăre.

– Și noi ce facem aici? întrebă tânărul blogger, ce-și recuperase ochelarii și și-i potrivea pe nas uitându-se la ciudatele animale și insecte vorbitoare.

– Cum ce facem? Mergem la Expoziție! Uite și afișul! remarcă șoricelul, uitându-se în zare la un panou uriaș cât cele puse de ministressa preferată, cele  cu Land of Choice.

Şi, după ce v-aţi înseninat sufletul, intraţi puţin aici să vedeţi cât e de „groasă”. Vă ziceam mâine, dar m-a luat cu leşin de la stomac…

Inițierea

Etichete

dosarul Flota, Life, literatura, puscarie, relatari fanteziste, România trezeşte-te!, Traian, viata asa cum e

 

(cele anterioare le găsiți aici)

Grupul de jurnaliști pătrunse în clădirea întunecată, roasă de vreme și impregnată de suferința inimaginabilă a atâtor ființe care-și lăsaseră aici tinerețea, entuziasmul, dragostea de viață. Unii chiar viața. După zidul dinspre vest, se zăreau șiruri de movilițe însemnate cu câte un lemn pe care era prinsă o tăbliță cu un număr. Fetele, mai simțitoare din fire, se cutremurară.

 Bruneta cea oacheșă șopti ca pentru sine:

– Fii atent!… Se poate și să mori aici neștiut de nimeni…

Urcară o scară spiralată cu treptele de piatră, tocite de pașii celor care urcaseră cu moartea în suflet și coborâseră spre ateliere, spre înfățișările de la tribunal sau – mai rar, spre libertate.

– Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate … rosti, gânditor, apăsând pe fiecare treaptă pe care călca succesiv, tânărul înăltuț și smead.

„- Nessun maggior dolore

 Che ricordarsi del tempo felice

 Nella miseria …” adăugă, gânditoare, doamna cea trupeșă, pierzându-și parcă mult din aroganță.

– Hai, terminați cu miorlăielile! Că n-am intrat în infern! sui câte două trepte, optimist, unul dintre cameramani, luându-le-o înainte. Ce dracu’? Suntem la concurs de recitare sau am venit să facem documentare? O să le plângeți de milă acuș violatorilor și ucigașilor!…

– Că tu și faci altceva decât să plimbi a proasta obiectivul!… Și, după aia, stăm trei ore să-ți edităm balastul…  ripostă cineva, din spate.

– V-aș vedea eu ce v-ați face fără sfânta imagine!

– Ce-ar fi să vă și păruiți? Cearta fără bătaie, nuntă fără lăutari! puse lucrurile la punct lățosul cu privirea exoftalmică și diluată.

Cotârneață, agentul care-i însoțea,  nu scosese nicio vorbă și părea că nici nu-i aude, pășind absent. Ajunși la primul nivel, intrară într-un culoar cenușiu, pavat și el cu piatră de tuf tăiată în lespezi dreptunghiulare. Din loc în loc, piatra care lipsea era completată cu petece de beton în care sclipeau fărâme de mozaic.

– Acolo e biroul domnului comandant, le indică agentul Cotârneață o ușă capitonată cu piele maronie, în capătul coridorului, într-un intrând unde pardoseala era acoperită cu o mochetă turcoaz care-ți dădea, brusc, un sentiment de tihnă și liniște.

– Nu mergem mai întâi să vedem deținuții? insistă unul dintre jurnaliști. Îl salutăm pe domnu’ comandant, mergem să ne facem treaba și venim la final pentru concluzii, nu?

– Să intrăm să ne prezentăm, îi luăm o scurtă declarație și mergem pe secție. Nu are rost să ne întoarcem, e 1o deja, vreau să intru cu materialul pregătit în jurnalul de la 12, fu de părere și bruneta cea subțire ca o trestie.

– Dacă nu intri în fiecare zi la 12, îți pierzi sensul vieții … rânji unul dintre băieți. Aici e zi de filmat și de consemnat, ar fi o prostie să fușărim. Crezi că toată ziua bună ziua o să avem acces în închisoare să filmăm și să ne fâțâim pe-aici? Faci un direct scurt la 12 și ne vedem de treabă.

– Hai măcar să-l salutăm. Până la urmă, cine știe din ce rațiuni, ne-a dat voie pe ”domeniul” lui, concluzionă spălăcitul cu părul unsuros.

Își sucuturară încălțămintea pe covorașul de la intrare, îl lăsară pe Cotârneață să bată și să intre și așteptară, cu mâinile înfundate în buzunare, să se deschidă ușa.

*************************************************************************************

Apa izbucni brusc prin toate orificiile țevilor smulgând strigăte și gemete felurite, pe diverse tonalități, din piepturile bărbaților goi învălmășiți în sala dușurilor. Apa fierbinte îi făcu să strângă din pleoape și să plece capetele strângând din umeri, cocoșându-se, în aburii ce umpluseră incinta.

– Bă! În toată mizeria asta de viețaș, baia e cel mai bun lucru! Fără baie, cred că am înnebuni dracului! strigă Gore, fericit. Codoșule, dă-mi și mie cu săpun pe spate, că tu te pricepi cel mai bine! Hai, repede, că acuș ne opresc caraliii apa!

Codoșu se execută rapid, îl săpuni bine pe spinare apoi îi întinse săpunul, să continue singur operațiunea. Gore îl luă, se bușumă peste tot și, câutându-l din ochi pe deținutul nou, strigă:

– Bă, ăl nou, unde morții mă-tii ești? Treci aici lângă mine, nu ți-am zis că să stai lângă mine, să-ți fac instructajul?!

Traian înaintă pe sub ploaie, cu sângele încă râurind din arcada spartă, cocoșat și șchiopătând și se opri, prudent,  la un braț distanță de Gore. Gore îi întinse săpunul.

– Noroc de mine, că te căsăpeau caraliii. Ai văzut că ascultă de mine? Dacă te dai bine pe lângă mine, o să ai viață ușoară. Nu-i așa, băi Bodroagă? Zi-i și tu!

– Da, bă, așa-i, întări acela, rânjind unui gând numai de el știut. Asculți de Gore și nu se mai ia nimeni de tine că Gore-i așa cu caraliii, arătă Bodroagă apropiindu-și arătătoarele pline de spumă unu de altul, cu celelalte degete strânse pumn și frecându-le între ele. E pe felie cu autoritățilii Gore!

Gore își încheiase săpuneala și îi întinse cu gest scurt săpunul lui Traian care stătea ca o momâie plouată căutând să distingă adevărul din replicile colegilor de suferință și o mie de gânduri îi străpungeau capul toropit de durerea loviturilor primite. Luă săpunul cu un gest moale și absent și și-l trecu pe brațe și pe piept.

 – Ce ziceai că ai fost ”afară”? întrebă Gore cu ochii sticloși.

– Am ocupat tot felul de funcții de conducere… gângăvi Traian, plimbându-și săpunul pe trupul schilav.

– Ai grijă să nu-l scapi că te pune Gore să i-l ridici cu gura de pe jos… mormăi Franzelă.

– Tu ce te bagi în seamă, labagiu sifilitic?! reacționă Gore. Vezi poate-ți smulg limba și ți-o bag în cur! Fraiere care ești fraier!

Atent la schimbul de replici dintre cei doi, într-adevăr, lui Traian îi alunecă săpunul printre degete. Cu gesturi disperate și haotice, încercă să-l prindă înainte de a ajunge pe beton. Efortul lui și mutarea centrului de greutate, îl dezechilibră.

Gore îi făcu semn scurt din ochi unui lungan cu trăsături lombroziene, acesta se întinse și înhăță un prosop de pe băncuță, prosop care se transformă imediat într-un căluș pe care Gore îl fixă cu gesturi pricepute peste gura deținutului celui nou căzut ca o broască pe cimentul ud sub ploaia orbitoare și fierbinte care nu mai contenea.

Mihail şi Gavriil

Etichete

Arhanghelii Mihai şi Gavriil, Cuvântul lui Dumnezeu, Gavriil, jurnal de scriitor online, Mihail, Puterea lui Dumnezeu

Evident, acesta e un post fortuit 😀
Nu, nu este. Nu ştiu ce să spun celor care-mi sunt dragi sau pe care-i cunosc întâmplător şi se numesc Mihai, Mihu, Mihnea, Mihaela, Gabriel, Gabriela, Gavril.
Ce să le spun? La mulţi ani? Asta le-o vor spune cei apropiaţi, cunoştinţele, amicii, colegii.
Eu le spun că există o putere magică a numelui, putere dobândită prin botez. Un scut protector, o aripă ce atenuează tristeţile, neîmplinirile în ordine umană, lovituri care, cel mai adesea, ne „cresc” în ordine divină. Nu, nu spun să fim trişti sau să cădem sub soartă. Spun că şi atunci când suntem căzuţi să ridicăm ochii spre cer şi să zâmbim. Dacă putem zâmbi, vom găsi puterea să ne ridicăm. Aşadar, bucuraţi-vă de viaţă cu tot ce ea vă dă şi vă ia. Arhanghelii care v-au trecut în pomelnicul lor celest vă veghează.
Ştiaţi desigur că, în ebraică, Gavriil înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu. Iar Mihail – Puterea lui Dumnezeu. Vă daţi seama ce putere netemătoare reprezintă împreună.

În documentare

Etichete

Adrian Nastase, comisia prezidentiala, dosarul Flota, Gherla, inchisoare, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, News, Photography, politica, politics, prison, puscariasi, Raportul de condamnare a comunismului, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e, Vladimir Tismaneanu

(continuarea primei părți )

La poarta penitenciarului tropotesc  din bocancii cu talpă groasă câțiva tineri cu fețele îmbujorate de frig. Unii, cu microfoanele în mâini, alții cu telefoane mobile cu reportofon și cameră – din cele de ultimă generație -, mai în spate doi bărbați bine zidiți, cu camerele de filmat pe umăr. Liderul grupului eterogen era un ins între două vârste, nu prea înalt, astenic, lățoș și cu ochelari. Era însoțit de o doamnă trupeșă, foarte volubilă cu chipul emaciat de băutura pe care se vede că este obișnuită să o îngurgiteze cu regularitate.

– Volodea, zi-i că a vorbit șeful meu cu comandantul, să nu ne frece el să ne țină la ușă, rosti trupeșa, cu buzele-i subțiri ca două râme țuguindu-se, plină de importanță.

Cel apelat, Volodea, reproduse cu unele omisiuni gardianului de la poartă cuvintele companioanei.

– De unde ați zis că sunteți? insistă ofițerul de pază cu receptorul sprijinit între umăr și tâmplă și cu degetele mâinii drepte pregătite să tasteze pe claviatura telefonului.

– Comisia de Elaborare a Raportului pentru Condamnarea Dictaturii Incipiente, rosti, prețios, domnul astenic împingându-și ochelarii cu arătătorul. Știți, noi am condamnat și Convenția,  am publicat o carte de interviuri cu domnul Președinte și am condamnat și Comunismul, mai adăugă lățosul cu emfază.

Gardianul îl privi cu ochii măriți și mormăi ca pentru el: ”Condamnarea p…ii! Era mai bine pe vremea comuniștilor, nu veneau tot felul de pițiflenderi să te f….. la cap cu respectarea drepturilor omului aflat în detenție și vrăjeli din astea. Capitalism de căcat! Dictatura nesimțiților și-a șmecherilor!”

– Să trăiți domnu comandant! Sunt agent-șef Omicron! Permiteți să raportez! Am aici, la poartă, un grup … Cum ați zis că vă zice? se întoarse el spre cei doi acoperind microfonul telefonului cu palma căuș – care declară că au avizul dumneavoastră să viziteze…

– A sunat șeful meu și a vorbit cu el! țipă isteric, bruneta cea trupeșă.

– Deci așa? continuă gardianul fără s-o bage-n seamă pe umflată. Sunt 12 cu toții. Treisprezece cu asta care pare șeful lor. Fără camere de filmat? Una singură. Să trăiți. Am înțeles. Să trăiți.

– Deci…, se întoarse gardianul spre grupul care fremăta. O sigură cameră de filmat. Nu vă răzlețiți de grup,  rămâneți împreună. Nu dați curs cererilor deținuților și nu vă apropiați prea mult de ei fără avizul colegului meu,  agentul Cotârneață, care o să vă conducă.

– Și noi de unde luăm imagini? rosti una dintre tinere lăsându-și buza inferioară în jos și făcând botic. Nu puteți să ne lăsați fără imagine! Vă rugăm frumos! Vă facem un interviu! O să vă vadă toată țara la televizor, insistă o bruneta subțire ca o trestie, cu ochi migdalați și negri.

Agentul, mai-mai că s-ar fi lăsat înduplecat. Parcă o văzu pe soacră-sa înfundată în fotoliul din sufragerie unde-și făcea veacul, învelită în șalurile ei rărite de-atâta purtat, ducându-și mâna la gură și holbându-și ochii a uimire. Și vecinii de la bloc, măgarii ăia care se dau intelectuali deși sunt niște prăpădiți … și Măgduța… mai ales Măgduța… Cu gândul la chipul dulce al Măgduței și la ochii ei umezi de care-i amintea reporterița asta din fața lui, simți că voința i se năruie, se îmbună și dădu din mână.

– Bine. Nu știu cum faceți, să nu vadă comandantul două camere! Atâta vă spun!

– Că și-ăla la care-am venit să-l filmăm, nici ăla nu voia să vadă două camere și uite unde-a ajuns! rosti, sarcastic, un tânăr înăltuț cu fața smeadă.

– Deci, când vă duceți la comandant, o singură cameră! S-a-nțeles?!

– S-a-nțeles! S-a-nțeles! strigară tinerii și se buluciră pe poartă în curte.

– Hei!!! Hei! Unde-ați zbughit-o?! Și interviul meu?

– La final! La concluzii! … rosti unul dintre cameramani.

– Doară tot pe-aici ieșiți! rânji gardianul.

– Sper că n-ai de gând să-i iei interviu lu ăsta… spuse către bruneta care alerga cu microfonul în mână, cineva din grup.

– Ei , da ce? Mă doare sa pun camera  și microfonul pe ”of”? răspunse cineva și chicotiră  cu toții.

(va urma)