Fatalitate

Etichete

Alice Drogoreanu, Religion and Spirituality, Ulisse

Foto: Alice Drogoreanu

De parc’-aş fi în viaţa mea un vis

Aşa trăiesc, cristal mărit în apă

Fără să bea şi fără să încapă

În înţelesul ce i-a fost promis.

Păşesc aici dar drumul e-n alt loc

Aici sunt la sfârşit de Odisee:

Ulisse travestit într-o femeie.

Şi nimeni nu-l aşteaptă lângă foc.

Chiar osteneala mea a ostenit.

Aş vrea să-mi spui odată cum să fac

Pe îngerul de demon să-l desfac.

– Îmi spui şi mie, Doamne, ce-am greşit?!…

M-ai azvârlit din slava ta suavă,

Făcut amestecat cu nefăcut

Ai pus străluminare într-un lut

Şi asta, într-un vas cu doaga slabă!…

„De-ar fi în tine, toate, după fire,

N-ai mai umbla ca apa sub pământ

După-înţelesul prim dintru Cuvânt

să-l rostuieşti în om… Să-ţi dau Iubire? …

Tu eşti aici să schimbi în îndurare

Cuvântul prins în piatră, apă, soare…”

###

Recomandări: Arca, Vania.

Lumină

Etichete

cartea de cristal, ce e iubirea, poeme de dragoste

Imagine: webby85

Deşi eşti tot timpul cu mine, aici,

tot mi-e un dor sfâşietor de tine

de parcă apa celulelor mele

se preschimbă-n aur lichid

şi-n greutate de miere.

Iubesc acest sentiment că sunt pentru tine

ca o predestinare a fericirii

ca un strop din ceva mult mai mare şi mai înalt

ce nici nu poate fi prevăzut.

Ca un nucleu în atom mă rotesc în inima ta

şi-am văzut cum cerul din tine s-a desluşit

şi-a înţeles că e cer şi că menirea lui este să însenineze.

Ai intrat ca o rază prin lucarna deschisă

şi nu te-ai dat dus până când

n-ai umblat prin toate ungherele

neabătut.

Nu te-aş fi cunoscut şi-aş fi murit mai departe

dacă nu fredonai o frântură de melodie

pe care credeam c-am uitat-o demult.

Mă privesc în oglinda ochilor tăi şi-nţeleg

cât se poate de clar

că întreaga mea viaţă nu s-a scurs fără sens

Şi nici n-a fost oprită vreodată.

Sunt aici pentru oricine vine,

lumină curată

din alt univers,

mijlocită prin tine.

Dacă omul ar şti câtă putere se află-n iubire

– în iubirea cea nestricată –

N-ar muri niciodată.

¤¤¤¤

Recomandări: Puncte, ba vine, ba nu vine, suav, ouăle memoriei nu sunt tocmai bune de omletă, sărbătorile de Pesach, zussamen, Flautul fermecat, Întrebări retorice, Mă scuzaţi, sunt poetă!, Zânele.

Despre iubire

Etichete

amare, amo, cum se naste o stea, iubire, psyhe

Foto: Inobras

Am îndepărtat ce-am crezut

că nu se cuvine,

ca un copil bosumflat

ce şterge cu vârful sandalei,

şotronul greşit desenat.

Am construit

iubirea perfectă

din spirit pur.

Ca un mesteacăn de diamant

stă în puterea amiezii

visând să ajungă la cer.

Un fir de paing

Se atârnă-ntre crengi,

şi mă priveşte atent:

„Cine pe cine iubeşte?…

Copacul acesta foşneşte

rodeşte, va face flori?”

Şi fuge pe-o pală de vânt.

Mă aşez pe pământ

în iarba măruntă

şi-mi vine să cânt.

Lumina se-ncumetă

prin genune, nefiinţă şi haos

până la noi.

Şi ca să ne fie cuminecare

şi-a ars preajmă, întocmire, destin.

Să putem din iubire renaşte

vom arde tot ce am ştiut vreodată să fim,

amândoi.

¤¤¤

Recomandări: CXIV, În apa tăcerii, Francois Villon, Melancolie – misterios cocor, Criza, Despre suflete, poveste(-n) iarnă.

Căutări

Tablou: Artnow

Deşi atitudinea mea a dus, în timp, la „subţierea” constantă a numărului cititorilor acestui blog, îmi place să ştiţi că n-am urmărit tocmai asta, în fond n-am urmărit nimic special, plăcându-mi să scriu când am de scris, ca o bâzâială enervantă dar persistentă ce te împiedică să auzi simfonia.

Paradoxal, scrisul pe blog (pe care-l folosesc ca pe o armă de autoapărare) mă împiedică să „aud”, să „ascult” legăturile acelea diafane dar rezistente cu lumea inspiraţiei. Ca atunci când te afli într-un pericol letal şi, în loc să te aperi, să fugi, să pui mâna pe orice să înlături pericolul, eşti paralizat de frică. În această paralizie, scriu prostii, mici nimicuri, schiţez în fugă câte-o idee, ca să-mi mut gândurile de pe ceea ce ştiu că e acolo şi mă pândeşte surâzând, cu ochi ironici.

O să ziceţi: „Haida-de! Ce de mai cuvinte ca să justifici lenea! Mult efort lexical pentru a acoperi o neputinţă! Cum să-ţi fie frică de scris, să te aperi de scris prin scris? De ce să scrii prostii şi nimicuri când trebuie să scrii acel ceva? Da’ scrie-l, dom’le, odată, ce tot ne ameţeşti?” Sunt sigură că aşa gândesc cei doi sau trei cititori care mi-au mai rămas, care aşteaptă cu o aparentă răbdare – sau nu aşteaptă nimic, în fond, de ce să aştepte ceva ce pare să nu vină niciodată? – să termin romanul ăla.

Ce e aşa de greu să scrii un roman, când te pricepi să scrii şi ai şi ideile şi l-ai dus până aproape de jumătate şi l-ai lăsat naibii acolo, în mijlocul exerciţiului ficţional, nici fiinţă, nici nefiinţă? Da’, chiar! Ce-i aşa de greu? Păi exact asta e aşa de greu. Pentru că poţi să-l scrii şi ai şi ideile şi scrisul nu mai e decât o formalitate. Pentru că nu vreau să îndeplinesc o formalitate. Pentru că nu-mi place cum l-am gândit. Pentru că începe pe un ton flecar, miştocar şi apoi devine, la un moment dar, grav. Dacă recitesc primele pagini mă enervez şi-mi vine să-l arunc cât-colo. Nu mai îmi place nimic. Deşi, cei câţiva care l-au citit (sau nu) zic că „e bine”, s-o „ţin aşa”. Mă scot din sărite şi personajele care, la început, erau docile şi se mişcau exact cum voiam eu. Aristotel era un ins neîncheiat, anost, cu reacţii paradoxale, întârziate, o minte bună şi bine mobilată care-a nimerit într-o lume absolut absurdă pentru puterile lui, o lume pe care n-o poate controla şi nici supune şi în care se zbate precum peştele pe uscat. Dar, la un moment dat, Aristotel n-a mai vrut să fie astfel. Şi-a găsit, în adâncul amintirilor lui răvăşite de traumă, o putere nouă, un suflet de care uitase sau de care nici nu fusese conştient. Şi nu numai că Aristotel nu se mai lasă scris aşa cum l-am „desenat” dintru început, dar este autonom şi sfidează. Lăsând la o parte tribulaţiile personajelor („eculubraţiile”, cum zice unul dintre ele) povestea îmi pare una banală şi chiar neverosimilă. Şi unde or să ajungă în final personajele acestea? Unii dintre voi or să spună: Dar de ce trebuie să ajungă undeva? Şi cine, mă rog, m-a „desemnat” pe mine să scriu povestea lor? Dacă infernul există, şi ştiu bine că există că l-am încercat cu degetul, aşa arată. Ca dilema măgarului lui Buridan.

Şi, în fond, nu cred că vă interesează foarte mult istoria acestui roman care mă chinuie. Mi-am petrecut o săptămână (cu intermitenţe în care n-a funcţionat conexiunea la internet şi m-am ocupat cu alte absurdităţi, cum ar fi lectura unor cărţi de dezvoltare personală, de găsire a echilibrului şi stăpânire a gândirii care, ea singură, ne bruiază teribil „propensiunea spre unicitate şi demers creator”), ziceam că am petrecut ore în şir căutând pe diverse motoare indicii despre originile numelui „Savitsky”, nume cu care m-a procopsit Dumnezeu nu ştiu de ce, probabil ca să fie ironic. Ştiu puţine despre istoria familiei – un străbunic din partea tatălui de origine rusă căsătorit cu o nemţoaică – pentru că străbunii mei erau ocupaţi să supravieţuiască în epocile pe care le traversau şi nu aveau vreme să-mi deseneze mie (în cazul în care aş fi apărut) arborele genealogic şi ramificaţiile lui. Sigur, asta e o obsesie din faşă de-a mea, un sentiment straniu că am venit pe lume într-un loc cu totul greşit. Aşa am copilărit, cu sentimentul că nu-s din lumea aceasta, cu o sensibilitate maladivă şi cu o inadecvare de catâr nărod şi acest sentiment a şi adus cu sine bolile care chiar aşa se numesc: „nu vreau să fiu aici”, astmul şi boala Basedow. Uneori, contradicţiile pot şi să ucidă … Dar de unde pornisem; am găsit puzderie de „savitsky, zawitcki” şi aşa mai departe, cu variante fonetice specifice fiecărei limbi. Nu ştiu cum să vă exprim exact sentimentul de bine pe care l-am trăit. Adică, totuşi, nu sunt singură în univers, fără fir de rădăcină (chiar dacă rădăcinile-s cu totul invizibile sau, ca la mangrovă, migratoare) şi fără nicio conexiune cu rasa umană. Oricum, orice-aş scrie şi oricum aş scrie, niciun „savitskyi” din universul vizibil şi măsurabil nu mă ia în seamă. Aşa că am nevoie de o altă strategie. O ştiţi şi voi. Să fie ei cei care vor spune: măi, uite, s-ar putea ca individa asta să fie rudă cu noi”.

Sigur, puteţi să renunţaţi la lectura acestei postări juvenile cam de pe la jumătatea ei. Dar, dacă aţi ajuns aici, veţi şti că astea sunt angoasele, tribulaţiile, groaza, obsesia, neputinţa, frica paralizantă şi puterea de a le depăşi pentru a scrie, dacă va veni acea linişte. Poate că, în final, romanul meu va avea soarta celor trei cărţi de poezie care ar fi avut succes şi meritau să aibă succes dacă eu aş fi avut, atunci când le-am publicat, 23 sau 25 de ani. Aceasta a fost percepţia criticii: o cucoană cam trecuţică, preocupată şi ea la a treia tinereţe de fiorul iubirii, „nu scrie rău, dar … „. În fine, poemele, unele ridicole la lectura mea de-acum de ce să nu fiu sinceră, dar altele chiar rezistente la timp, pot fi citite, la un moment dat, într-o altă cheie. Dégueulasse, n’est pas?!

(În concluzie, nu-mi pot permite să ratez şi proza.)

Am încheiat.

O dimineață la Dinar

Etichete

Bistro, Caius, Dinar, Pizzeria El Kardinale, plutonierul-major Onici, Politia brutala, politisti batausi, Satu Mare

Foto: aici

Caius deschise ochii şi-i închise instantaneu la loc, strângând din pleoape. Prin perdeaua movulie cu flori aurii pe care i-o instalase, drăgăstoasă, Marieta, la fereastră, lancea soarelui îi căuta, stăruitoare, ochii.

– Băga-mi-aş cracii în perdeaua ta, de fufă! – mormăi Caius. Perdea mov, ca la curve! Aia  maro era mai bună, că nu trebuia spălată aşa des.

Se întoarse cu spatele la fereastră, şi, cu o mână sub cap, iar cu cealaltă desenând pe cearceaful de un bleu îndoielnic, cu nuaţe evidente de gri, îşi proiectă această zi:

– Deci… Mă scol, mă spăl, mă spăl şi pe dinţi? … De câte zile nu m-am spălat? … de cinci, de când am prins-o pe vaca aia cu O…, cu domnul plutonier-major Onici – se corectă el, repede -, pot să merg şi azi aşa, că nu mă duc la casting, în puii mei, mă duc la spălat closete… Viaţă de căcat! M-am dus după Marieta până la Satu Mare cu bicicleta, am scos-o-n oraş şi pe ea şi pe zgripţuroaica aia de Directoare, am vegheat-o pe nemernica aia nerecunoscătoare şi la spital, când a păţit şi ea ca Doamna Filomela, a avut o cădere de calciu – înflori el cu privirea visătoare, visând la o Filomelă pe care el ar fi putut s-o iubească cu adevărat, nu ca tembelul ăla ţâfnos de Aristotel. Am suportat ploaia, căldura şi oprobriul public pentru ea şi ea, ca o … ca o … nu – ştiu – cum – să-i – zic, m-a înşelat cu domnul plutonier-major Onici… Cine ştie cu cine m-a mai înşelat!… – zise el furios, se ridică brusc, smulse perdeaua de la geam, garnijul îi căzu în cap, se auzi un trosnet sec şi el căzu în nesimţire.

Când se trezi, soarele era deja departe, depăşise colţul blocului. Îşi pipăi cu grijă creştetul capului şi degetele întâlniră o suprafaţă cleioasă. Amintindu-şi ce i se întâmplase, se enervă din nou, se ridică şi, în drum spre baie, îi trase un şut şi lămpii cu abajur roz, pe care tot Marieta o cumpărase de la „patruşuna”, „să se asorteze cu perdeaua”, aşa zisese ea.

– Căca-m-aş în abajurul mătii! – zise el, scâncit, străfulgerat de durerea din laba piciorului.

Căută în sertarul de la birou pozele pe care le făcuse împreună cu Marieta. La pizzeria el Kardinale… În parc, sub sălcii. Sub ele, pozele care apăruseră pe internet, înfăţişându-l cu pantalonii în vine, în timp ce un organ al Legii stătea aplecat să vadă dacă nu ascunde ceva în anus.

– Asta-i chiar faină! – zâmbi Caius. Ia să le iau cu mine la Dinar. Să vadă şi prietenii mei dacă eu meritam înşelat, după câte am făcut.

Le făcu pachet, le îndesă într-o pungă de plastic, se îmbrăcă febril, încheindu-şi greşit nasturii de la cămaşă şi încălţându-şi sandalele stânga-n dreptu’ şi dreapta-n stângu’. În fotografia pe care o admirase nostalgic, i se zărea organul genital atârnând cam până la 10 centimetri de genunchi. Deci nu era chiar aşa fătălău cum îl „făceau” ei, acum se ducea, să le dovedească „cu probe”. La ieşire, smulse din cuier o şapcă roşie pe care era inscripţionat cu litere albe „I’m a Big Dick”, şi-o aruncă pe cap, trase uşa după el şi coborî scările val-vârtej. Pe la etajul doi, aproape că-l dărâmă pe nea Stere care, cu două sticle de sifon goale într-o plasă împletită, de rafie, cobora câte o treaptă, ţinându-se de balustradă.

– Mai uşor, tinere, mai uşor! – zise nea Stere, speriat de furtuna ce trecu pe lângă el. Unde te duci aşa grăbit? Că nu pleacă lumea din loc! Tot acolo o afli!…

– Mă duc să dovedesc că sunt bărbat! – răcni Caius de pe palierul etajului unu.

– Măi, noi eram mai discreţi când ne duceam la futut! – mormăi nea Stere, zâmbind ca pentru el. Ăştia tineri o fac în văzul lumii… Ce vremuri am ajuns… Doamne, ai milă şi îndurare de robii tăi! Şi de cei buni – şi aici se gândi la el – şi de cei nevrednici – şi aici, îl vizualiză pe vecinul lor de la patru, pe care-l văzuse coana Fevronia la ştiri cu „ruşinea” bălăbănindu-se prin faţa camerei de filmat.

Caius nu-l mai auzi, era deja în tramvai. I se păru că privirile celorlalţi călători îl caută pe furiş şi, când se-ntâlnesc cu ochii lui, alunecă într-o parte, dar nu duse presupunerea până la capăt.

„Poate m-au văzut la televizor… sunt vedetă, cu Marieta mea, ‘t-o-n gură de proastă!”

Îi venea să scoată pozele din pungă şi să le bage sub ochii fiecărui călător plictisit şi să-l întrebe: „De ce credeţi, domnule (sau doamnă) că m-a înşelat Marieta? Cum se explică? Ce vor femeile, până la urmă? Dumneata ce crezi?” – ar fi întrebat el pe fiecare cetăţean al urbei. Nu-şi termină, însă, gândul pentru că ajunse la staţia Dinar. Dând să coboare, năvăli peste o băbuţă. Aceasta, ridicând ochii spre nesimţit, exclamă:

– Criminalul în serie de la Nămoleşti!!! Prinde-ţi-l! E plin de sânge! Am văzut portretu’ robot la oteveu! Săriţi! Criminalul! A vrut să fugă! Puneţi mâna pe el!…

Brusc, călătorii din tramvai realizară de unde-i ştiu chipul călătorului murdar de sânge pe faţă şi pe mâini. Îl văzuseră la televizor! Era criminalul de nu-ştiu-unde! Care omorâse două babe. Nu se ştia pentru ce le omorâse, dar vecinele, alte babe, ziceau că criminalului îi plăcea „să-şi frece spurcăciunea” şi să fie privit. Iar cele două babe omorâte erau ca şi oarbe, adică de-abia zăreau cu ochii. De-aia le omorâse, de nervi, că nu se uitaseră la el. Discuţia se încinsese în tramvai, toţi vorbeau aprinşi la faţă, în timp ce vehiculul se îndepărta arătându-i ca pe nişte peşti agitându-se într-un acvariu uscat sau ca pe nişte viespi într-o sticlă înfundată.

– Lume nebună! ‘Tu-vă-n gură pe toţi, labagiilor! – strigă Caius, la adăpostul libertăţii pe care ţi-o oferă, totuşi, strada.

Ajunse transpirat la Dinar, intră, salută fugar, aruncând pe una dintre mese fotografiile şi îndreptându-se hotărât spre bar:

– Irina, pune-mi un coctail letal! Te rog! – adăugă el, să fie întru totul convingător.

– Da’ ce-ai, băi, Caius? Vrei să te sinucizi? – rânji Remus în paharul înalt din care-şi bea el berea favorită, Carlsberg.

– Se sinucide din dragoste… – adăugă şi Raul, desenând o spânzurătoare imaginară, pe masă, cu o scobitoare. O să aibă prietena lui Evtihie ce să scrie, pe bune, nu cu gromi şi iufle.

– Gnomi şi elfe – îl corectă Evtihie, surprinzându-i pe toţi. Până atunci nu intervenise deloc în dezbaterea lor despre finala care se jucase cu o seară în urmă şi nici despre analiza de la Mamaia, unde partidul favorit al lui Onici îi fripsese pe câţiva fripturişti, părând cufundat într-o linişte celestă.

– Ne-ai adus poze cu Marieta? – aruncă Filaret, dar, văzând paloarea bruscă a domnului plutonier-major Onici, reformulă întrebarea:

– Ce poze ai acolo? De la Festivalul de la Gărâna? Că parcă se zăreşte unul cu o chitară…

– Ţi-ai găsit o nouă slujbă? La abator, cumva? – întrebă, privindu-l profesional, măturându-l din cap până-n picioare, domnul plutonier-major Onici.

Teodosie nu spusese nimic până atunci, ci îl privi pe Caius cu luare-aminte:

– Auzi, Caius, unde ai fost aseară? Cred că te-am văzut la ştiri, sau mi s-a părut. Oricum, era unul care semăna perfect cu tine. Omo…

Nu mai apucă să termine ce avea de zis. Caius înşfăcă punga cu fotografii de pe masă şi o luă la goană spre toaletă. Închise uşa şi-o încuie. Stătea cu pachetul în mână pe closet şi tremura, mormăind.

– Ticăloşi netrebnici! Şi eu îi cred prieteni! Le mai spăl pişaţii şi căcaţii, împuţiţii dracului! Şi domnu’ plutonier-major Onici, în loc să se simtă vinovat, mă sfidează! După ce mi-a regulat viitoarea nevastă! Sau prezumtiv viitoarea nevastă! Şi-a băgat …  în fericirea mea, cum ar veni…

Caius începu să plângă încetişor, suspinând. I se păru că aude un ciocănit uşor în uşă. Se opri din plâns şi ascultă. Deci nu erau chiar aşa nemernici, veniseră să vadă ce face. Într-adevăr, se auzea un ciocănit slab, în uşa de pal a closetului.

– Lăsaţi-mă-n pace! Nu vreau să vă mai văd! Voi nu înţelegeţi nimic! – sughiță și miorlăi Caius printre hohote de plâns, vrând să mărească dramatismul situaţiei şi să-şi savureze în întregime satisfacţia de a fi în centrul atenţiei.

……………………………

Răspundem ping-urilor cu contraping-uri: Ioan Usca – Despre sensul vieții; Gabriela Shine – În plus; Mirela Pete – dimineață în munți; Blog de prost – Ora de română; Atitudini – Am găsit un miliard de euro!; Simion Cristian – Google rate cu românul!; Răzvan Rc – Dr. psihiatru Nicolae Marcu […]; Nea Costache – Despre sitetalk sau plecând de la scrierile lui Robert Kiyosaki; Dan Pătrașcu – Când și deontologii plagiază; Dispecer blogosferă – A fost odată-n România; Gabriela Hearth – Caricatură de Mihai Matei; Black Angel Costel – Sex machine; Elisa/ Grădina mea de vis – Perete colorat – Tot de la Elisa, aflăm că a fost aniversarea Ciupercutzei căreia îi dorim Mulți Ani Fericiți!!!!; World of Solitaire (Onu) – 7 ani de lângă mama; Anamaria Deleanu – „din tot ce dărui tot mai mult am încă și amândouă-s fără de hotare; Hobbitia land – Recunosc: am avut funcție de conducere în PSD; Natașa Uska – Citate importante; Noaptea Iguanei – Cum își permit? ( – Așa, bine, i-aș răspunde eu, că ne-a pus dracu să facem contract cu ei… Am și eu o asemenea bâzdâganie cu Romtelecom-ul. Abia aștept termenul de încheiere a contractului să scap de ei. Niște nenorociți.); Ioan Sorin Usca /Teologie – Comentarii la Facerea – 8; Orfiv – Georg von der Vring (1889 – 1968); Dumitru Agachi – Secvențe din Bruxelles 9 – fără țintă, doar privind; Mirela Pete – Shakespeare; Iulian Sîrbu – Despre importanța cuvântului scris; Andi Bob – Dimineți într-un tablou de Cehov; Theodora0303 – Nu vrem români!; Ana Vero – Frumusețe și parfum; Cristian Lisandru – La capăt de linie, speranța -9; Plano10 – Țara arde și boc-ciii câștigă alegeri….

Luni

Etichete

Aghata Christie, Cabral, Vania, zece bloggeri, Zece negri mititei

Desen:  Gabriel Pacheco 

”Luni, nici iarba nu crește! – parcă așa zice poporul în înțelepciunea lui seculară…” – se întinse cât era de lung pe scaunul său, testând rezistența spătarului. Îi veni să-și facă vânt pe lângă birou și să traverseze încăperea până la fereastră. Căscă. Se gândi încă o clipită. Apoi își imagină ce dâre vor lăsa rotilele pe parchetul proaspăt lustruit.

„Da și ce? Dă-l în șapca mea de parchet, că tot pe banii mei l-am lustruit!” Și, împingând cu degetele lui lungi de marginea biroului își făcu șfunc. Călători așa fericit până la capătul destinației propuse. Se prinse de marginea pervazului și își lungi gâtul să vadă cum e afară, printre fâșiile de pânză rigide ale perdelei, pe care le îndepărtă ca un fur. „Poate-mi vine vreo idee… Deși, azi n-am niciun chef de scris.” Afară, o dimineață încremenită. Pe ochiurile lucioase ale băltoacelor înghețate își făceau vânt copii cu ghiozdane voluminoase în spate. O bătrânică înfofolită în  haine ponosite dar curate, ținându-se de-o sacoșă cadrilată își târșește pașii cu maximă atenție, de parcă ar fi o vrăbiuță.  O doamnă subțirică și înaltă, învelită strâns într-un palton vișiniu ridică de sub bereta portocalie o mutriță simpatică înspre geamul lui. „Nah!…  Asta-mi lipsea! Vizite matinale! Mă duc să opresc interfonul, n-am chef de … Și-a mai pus și beretă portocalie!…” Își făcu vânt cu un aer vinovat, înhăță și telefonul de pe marginea biroului, trânti picioarele scaunului de canaturile ușilor și pac! – trase butonul interfonului cu inima tresăltând. Nu era chiar elegant gestul, dar n-avea chef  în dimineața asta nici de conversație, nici de …

 „ Mai bine-aș citi ceva… Uite, România literară… sau … Zece negri mititei! – exclamă el, după ce mătură cu privirea cărțile din raft”. Întinzându-se-n scaun, cu picioarele sprijinite de două brațe ale suportului rotativ, trase cartea și-și făcu vânt înapoi spre birou, aruncând o privire indiferentă zgârieturilor pe care le lăsase pe parchet și trebăluind în același timp cu gesturi reflexe la telefonul care se iluminase, dând să sune.

– Ia să vedem… – deschise cartea la întâmplare, citi câteva rânduri și o închise cu un păcănit, străluminat de o idee. Ia să caut eu zece bloguri faine și … stai să văd dacă n-a mai scris careva …  – introduse pe search „zece bloggeri” și, după ce-și lungi gâtul uitându-se-n displayul laptopului preț de câteva secunde, exclamă:

– Bă da nu poate omul să scrie nimic de ăsta! … Și mai vrea și link! Îmi bag șpițul! Azi nu scriu nimic! Na!

Five o’ clock

Etichete

Alice Drogoreanu, Alma Roberta Anastase, batistele lui Dinu Patriciu, Betsey Johnson, Blana de la Prada, Bulevardul Ferdinand din Constanta, Cannes, Cartarescu, ceas de 350 000 de euro, Christian Louboutin, Constantin Vacheron, conturile din Bahamas ale lui Basescu, Culture, Dan Voiculescu, Dino Ventura, Dinu Patriciu, Doctorul, Dottore, Expozitie fotografica, Gucci, Hayssam, Jazz Cafe expo foto, jurnal de scriitor online, jurnalisti, Life, literatura, negrul Jim, News, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, presa de scandal, Presedinta Camerei deputatilor, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Sergio Rossi, smoking, soiree, sponsorizari pentru campania electorala, Tom Sawyer, Ungaro, Valleverde, viata asa cum e

Foto: Alex Mazilu

(Anterioarele ”capitole”)

Pe bulevardul Ferdinand, în fața clubului de jazz, oprește limuzină după limuzină. Majordomi îmbrăcați în tunici cu fireturi, înmănușați elegant, deschid portierele la capătul covorului roșu. În toalete de gală, coboară din mașini vipurile lumii noastre și se înșiruie la intrarea în club, făcând semne drăgăstoase către camerele de filmat aflate după cordonul de jandarmi.

– Aia cine-i? întreabă un jurnalist grizonat, cu ochelari cu rame invizibile.

– Care bă, blonda? Aia-i Nuți, ce naiba, nu mai vezi? îi răspunse un altul, deșirat și acneic.

– Nu, mă. Aia ca un cârnat strangulat. Ia uite-o ce duluri are! Și-a mai pus și rochia aia strâmtă, pațachina!

– Alma? Aia-i Președinta Camerei.

– Președinta Cămării, poate vrei să zici! Întuflecă din pricina stressului funcției. Ia uite-o cât e de dolofană! Și ce prezenvativ de piersică sintetică și-a tras pe ea!

– Termină, nu fi … Uite-l și pe Dinu! Ooo! Excelență!.. Ce faceți? Ați venit la expoziție?! strigă el către personajul ce pășea larg spre intrare.

– Mă întâlnesc cu niște amici, să bem o cafea. Pe Felix nu l-ai văzut? se îndreptă, colocvial, impozanta făptură către ziaristul deșirat, dând în laturi blana de la Prada și vădind un smoking violet. În buzunarul de la piept, nelipsita batistă fistichie, așezată cu o neglijență studiată. Cu un gest teatral, ivi încheietura mâinii de sub haină și lăsă pentru câteva secunde vederii tuturor un ceas superb, Constantin Vacheron.

Blitz-urile nu încetau să scânteie în înserarea răcoroasă. Aerul devenise vibrant și concret, ai fi putut să-l tai în felii, dacă te-ai fi gândit. Totul mirosea a parfum, veselie, lipsă de griji, strălucire și nonșalanță.

Pe trotuar își fac apariția patru creaturi jerpelite, în contrast pregnant cu atmosfera generală. Dau să pășească pe covorul roșu, însă doi dintre majordomi îi oprescu gest ferm.

– Dumneavoastră? Unde mergeți? Aici e o manifestare culturală de marcă! Nu puteți intra în halul ăsta!

– Este invitații! răspunse Jim, scotocindu-se în buzunarele jachetei murdare și sfâșiate. Unde am pus la el?… căută nedumerit și în buzunarele adânci până la genunchi ale patalonilor. Poftește! îi băgă el sub nas majordomului celui obraznic o hârtie mototolită de 5 dolari.

– Cred că glumiți, domnu’…

– Hayssam este la mine! Eu pretin cu Dottore! Facut la el donație la campanie mult euro, metru cubic de euro!

– Hayssam! se întoarse Dinu cu jumătate de trup. Ce faci, dom’le? Ce-i cu tine în halul ăsta? îi privi el circumspect.

– Văzut, bre valah puțit! Eu estem bretin la conașul! îl dădu la o parte cu dosul mâinii pe majordom și înaintă. Conu Dinucu… stai sa spuneam. Eu blecat cu balon zburator la egzpediția. Subt acoperit, Negrul Jim, de la roman american. Asta, neghiob mic si cocoșat, care facut figura si bagat la mine la bușcaria, vrut facem adentat. Venit cu șoarece atacat balon și venit fluture de la Gardaresgu și salvat  la ele.

– Băi, ești incoerent rău! Cum să faci un atentat cu șoareci? Șoarecii nu-s zburători! Termină cu prostiile! Delirezi, mon cher!

– Asta nu înțelege, zise dolofanul bărbos, întorcându-se către publicul care se distra răstălmăcind, trunchiind și transmițând informații distorsionate către cei care nu aveau acces direct la discuție. Eu drimit scrisoare. Voi nu pricepe la mine ce vrut să spunem. Îl luă pe Dinu de încheietura cotului și făcu gestul de a-l însoți înăuntru.

– Și cu noi cum rămâne? țipă înalt tânărul cu ochelari, rămas cu companionii lui pe trotuar.

– Voi vine cu vluture. El duce la voi în egzboziția, le aruncă Hayssam, vădit ironic, peste umăr.

– De fapt, noi nici nu vrem să mergem la expoziție… se replie tânărul. Noi vrem să navigăm pe canalele Deltei, acum că pică expediția în balon… Sau mergem pe mare… Tu ce zici, Huck?

– Mi-e frică de mare. Hai mai bine să studiem underground-ul orașului… Să coborâm în tenebrele lui! interveni Tom Sawyer, cu entuziasm.

Șirul de mașini uluitoare continua să oprească și să verse pe mocheta roșie, bridată pe margini cu auriu, toalete și accesorii pe care le poți vedea doar la Cannes. Murmurul general anunța o seară plină de magie. Nevăzut de nimeni, un șoricel cât o brichetă se strecură printre tocurile Christian Louboutin, Valleverde, Betsey Johnson, Gucci, Dino Ventura, Sergio Rossi, Ungaro și, cățărându-se prin blana ale cărei poale ajungeau la covor, se strecură în batista lui Dinu.

Expoziția

Etichete

Adc blog, Alice Drogoreanu, blogging, cell61, citgrup, concursul Superblog 2009, Constanta, Culture, Doctorul, Dottore, Elena Udrea, expozitie de fotografie, expozitie de fotografii, Fawrr, FSB, Gheorghe Flutur, Hayssam, Huck, in cautarea blogului pierdut, Ioan Usca, Jazz Cafe expo foto, Jim, jurnal de scriitor online, KGB FSB, land of choice, laptop Assus, Life, literatura, literatura fantasy, mogulii, negrul Jim, News, Oana Stoica Mujea, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, Radu Mazare, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Rusia, scrisorile lui hayssam, soricelul Traian, Tenebre, Tom Sawyer, Toshiba, Traian Basescu, viata asa cum e, vineri 27 noiembrie ora 16

(Ce s-a petrecut înainte de asta)

În vis, căderea în gol accelerează pulsul și produce în corpul celui care visează o încordare teribilă. Toate tendoanele se cabrează, nervii devin alerți, plămânii se simt depășiți, sistemele intră în degringoladă. Traian căzu preț de câteva secunde care în vis durară secole.

Se izbi de un corp mare, moale și pufos care atenuă șocul impactului. Căzuse pe un balon zburător. Fâșiile multicolore din care era alcătuită perna rotundă se rotiră ca un caleidoscop.

– Ce se-ntâmplă, frate?! Căzu o piatră din cer? strigă Huck, scoțându-și pentru o clipă trabucul din gură.

– Îmi căzu mie netul, aia se-ntâmplă… îi răspunse un domnișor cam palid ce nu părea să vadă soarele prea des, parcă întremat de aerul rece al înălțimilor cutreierate. Stai să restartez… adăugă el, meșterind ceva pe laptopul Assus EeePC 1101HA SeaShell, pe care-l ținea în brațe.

– Și, așa zdroncăne când îți cade? Mai bine-ți luai un Toshiba de la magazinul ăsta online … Cu 1000 de roni, te făceai om. Așa, umbli cu droanga aia după tine. Îmi mai faci și emoții… Să-mi strici gustul la Havanna asta.  Ai mai dat și o căruță de bani pe el, cred!

– N-am dat niciun ban! L-am câștigat la Concursul Superblog! Niște bani am primit, vrei să spui. Ca preț al moralității mele… Și nu mă mai freca la icre că, uite, nu mai merge nici wirelless-ul!

– Dacă-ți luai Toshiba de la ….

– Da’ lasă-mă naibii în pace! Tu nu vezi că sunt nervos?

– Și tu ești nervos, tinere? rosti o voce răgușită, de sub o prelată ce acoperea o moviliță de cartofi.  Da eu ce să mai zic?

– Da tu cine dracu ești? Cartofi vorbitori, auzi! Doamne apără și păzește!  Dacă stau atâta conectat! … Am început să halucinez! Și acuma mai trebuie s-o consolez și pe Angela… Să vorbesc cu Fawrr, am văzut că se pricepe la din astea… ”Eu ce să-i fac?… Să-i dau niște bani se meargă la mall să facă shopingg. Eu cu blogging-ul, ea cu shopingg-ul”, zâmbi tânărul unui gând numai de el știut.

– Nu e niciun cartof vorbitor, dragă. E un șoarece. A aterizat în balonul nostru, clarifică lucrurile Tom, cu aerul lui atoateștiutor, specific expaților.

– Zis și eu la domnu’ tinar!… Dottore! Uită la mine! Vede?!… Ce face?… Cum prefăcut în el la șoarece? Cine făcut așa civa? FeSeBe făcut? Groaznică estem! se impacientă și Jim, mai mult arab decât negru. Eu plecat ca un domn este, la aieroport și dottore face șoarice… Uecs! Scârbos este! Aduc sărăcie însemnat! Aruncat peste bord! Ajutaaaam la noi! Allaaah, ajută la mine scapat de șoarice! imploră Jim, aruncându-se pe podeaua nacelei.

– Ce-ai bre, că nu-i decât un prăpădit de șoricel!? Ce te-nspămânți așa? E un balaur? Uite, eu îl iau de coadă, mie nu mi-e frică de el, se arătă viteaz Tom Sawyer.

– Nu pune mâna pe maus! Îmi strici setările! Abia am reușit să restabilesc conexiunea! urlă tânărul năvălind peste Tom și dezechilibrând nacela.

Balonul începu să coboare cu o viteză amețitoare. Protagoniști scenei, pironiți, fără să înțeleagă ce se întâmplă, schimbau priviri înfricoșate.

– Trebuie să te repezi tu ca disperatul! își pierdu sărita Tom cel imperturbabil și se răsti la tinerelul care-și pierduse ochelarii din cauza hâțânării vehicolului zburător. Jim, aruncă dracului cartofii ăia! Să  oprim prăbușirea!

– Eu, Jim sub acoperit, zâmbi colegul lor de aventură. Este Yassim acoperit și este Hayssam, cum eu suntem. Astă poate antentat cum făcut. Dottore spețial venit să facut atentat la mine! Urăște la mine deconspirat dottore. Eu zis omorât la el, dar ele … Eu nu arunce cartofii, nu este ce să mâncat. Ajunge ca Cell, la Rusia cazut, ce manânci? Murit de foame, bătut militari ruși, murit??? Conexiune nexam este, nimic colega, zice că nu cunoaște la mine, eu Hayssam. Arunci laptop, nu merge conexiune, doi kilogram face! se repezi Jim la tânărul care apucase strâns de laptop și se așezase deja cu sternul pe el, apărându-l.

– Te-aruncăm pe tine că și-așa ești cel mai gras dintre noi! răcni și Huck și se repezi să-l placheze ca la rugby, la glezne, și să-l aburce peste marginea nacelei.

În timp ce învălmășeala generală de deasupra laptopului prețios punea în pericol real stabilitatea balonului ce cobora vertiginos spre pământ, un fluture uriaș, cu aripi străvezii de un verde strident și cu trup solzos de caiman, prinse între labele-i ca niște rădăcini de arbori, otgoanele de care era legată nacela.

– Șefu!… Trăiți! Am auzit că aveți probleme! Am venit! Am zburat! Am zburat într-o clipită! Vă salvez acușica! Îi salvez și pe ăștia? Șefu! Ordonați, vă rog! rosti fluturele cel grăsun și păros, fluturându-și antenele clăpăuge.

– Salvează-te pe tine, sacadă șoricelul, lingându-și lăbuțele. Auzi, nu știi pe cineva care poate face o vrajă, să mă preschimbe înapoi în Traian? Că m-am săturat de aventură!… rosti acesta, mai mult în scârbă.

– Ba da! Șefu! Să trăiți! Este o șămăniță! Acum a plecat în sud-est, se bâlbâi Fluturele, uitându-se pe navigatorul GPS pe care-l avea prins la încheietura labei stângi din față.

– Atunci, hai să mergem la ea! se însufleți plin de speranță, eliberând aerul din piept, șoricelul cel șpanchiu.

– Și cu ăștia ce facem șefu? Ce dispuneți? Să trăiți!

– Îi luăm și pe ei. Dacă nu cădeam de la nemțălăul ăla din cutie pe balonul lu’ fraierii ăștia, aș fi murit!

– Cum să muriți?! Șefu! Dumneavoastră sunteți nemuritor!!… Trăiți! ripostă, scurgându-se prin aer de umilință, Fluturele, plecându-și capul și fluturând din aripile cleioase ca mătreața-broaștei de pe iaz. Uitați! Am ajuns! strigă el fericit și lăsând nacela ușor, într-un ogor plin de mazăre.

– Și noi ce facem aici? întrebă tânărul blogger, ce-și recuperase ochelarii și și-i potrivea pe nas uitându-se la ciudatele animale și insecte vorbitoare.

– Cum ce facem? Mergem la Expoziție! Uite și afișul! remarcă șoricelul, uitându-se în zare la un panou uriaș cât cele puse de ministressa preferată, cele  cu Land of Choice.

Şi, după ce v-aţi înseninat sufletul, intraţi puţin aici să vedeţi cât e de „groasă”. Vă ziceam mâine, dar m-a luat cu leşin de la stomac…

Oglindă bloguşoară …

Etichete

Antena 3, antena1, antena2, Aurora Liiceanu, Culture, Dan Voiculescu, decretei, dilema veche, jurnal de scriitor online, Life, mogulul, Philosophy, Wordpress

Cred că s-au stins deja în blogosferă efectele acestei lepşe care are iarăşi darul că exacerbeze orgoliile şi aşa modificate spre roşu din pricina parti-pris-urilor electorale.

Jocul ajunge la mine de la George Şerban care – dintr-un imposibil de bănuit motiv – mă şi nominalizează printre „condeierii” plăcuţi lui. Pentru că asta cere, la urma urmei regula acestui joc:  să-i nominalizez pe maeştri.

Blogul în sine este o acţiune egoistă şi histrionică. În alt registru, ar putea semăna cu strep tease-ul. Nu poţi fi cu desăvârşire sincer pe blog, chiar dacă ai un nick-name şi blogul este întrutotul anonim – în sensul că firele lui nu duc deloc la tine, la făptura fragilă şi impresionabilă care are nevoie de această scenă pentru a se regăsi pe sine într-o mare confortabilă de alţi asemeni ei.

Am citit astăzi în Dilema Veche un articol al Aurorei Liiceanu.

Am văzut-o de câteva ori la televizor şi vag, mi-a făcut impresia unei fiinţe nefericite,m profund nefericite. Nu ştiu dacă are copii – copiii transformă femeia într-o fiinţă bună, caldă, înţelegătoare. Doamna Aurora scrie în Dilema Veche despre „decreţei”. Nu ştiţi ce sunt aceia „decreţei”? Copiii născuţi din 1966 până în 1989. În acea perioadă au fost interzise întreruperile de sarcină provocate, printr-un decret al preşedintelui de atunci, Nicolae Ceauşescu (770, parcă). Am citit acest articol şi m-am întristat. Ştiţi de ce m-am întristat? Pentru că oricâte cărţi şi oricâtă cunoaştere ai depozita de-a lungul anilor în mintea ta, sufletul poate să rămână inert şi gol. Ca o tijă de soc. Aurora Liiceanu (ce nume frumos!) pune decreţeii în recipiente. Toarnă formol. Acoperă recipientele cu capace etanşeizate. Le lipeşte apoi, tacticos, cu degetele ei lungi şi subţiri – poate de contesă – etichete. Pe etichete scrie nişte semne. Mi-e greaţă. Vomit. Plâng. Plâng şi pentru Aurora. Pentru nefericirea ei de avea o existenţă uscată, septică în care singura plăcere este aceea de a pune decreţeii în formol şi de a lipi etichete. Poate a fost nevoită să facă o întrerupere de sarcină clandestină şi asta a marcat-o pe viaţă. Cine ştie ce poate să justifice un atât de rar cinism?

Sunt „decreţel”, cum mă etichetează doamna Aurora. Sunt o fiinţă vie, încă nu m-a găsit doamna Aurora să mă înghesuie într-un borcănel de sticlă şi să toarne formol pe mine. Sunt vie şi am curajul să scriu despre orice. Am curajul să scriu despre mine. Asta am făcut până acum în cărţile mele. Deşi n-o recunosc deschis sau evit întrebarea atunci când mi-este adresată. Blogul mă ajută să comunic şi să mă integrez –  măcar virtual – într-o societate ostilă. O societate proiectată şi de domnul Liiceanu care făcea deunăzi un „apel către lichele”. O societate care-şi împarte cetăţenii în două categorii: cei care lipesc etichete şi cei care poartă etichete. O lume în care cei asemeni mie nu-şi au locul.

Blogurile la care ţin, pe care le citesc şi care îmi inculcă un sentiment că lumea e respirabilă pentru că, iată, există atâţia oameni cultivaţi, educaţi, cu lecturi şi, mai ales, mai ales cu suflet, se află în blogroll. Nu există nicio altă raţiune pentru care aş insera pe cineva în blogroll decât aceasta. Că, într-o zi, răsfoind blogul respectiv, am tresărit. Inima mi-a tresărit fericită. Nu mă interesează când sunt născuţi, dacă sunt decreţei, nu-i investighez sociologic şi n-o să-mi dau doctoratul punând fiinţe vii în borcănele cu capac etanş. Cum n-o să-mi dau doctoratul nici cu fluviul de nefericire în care vâslesc în fiecare zi, cu tot mai puţine forţe, împotriva curentului, împotriva curentului general. Sunt fericită că există atâţia oameni frumoşi pe lume, pe lumea mea imediată şi ei scriu pe aceste pagini virtuale, desenează, sunt fericiţi, nervoşi sau trişti.

Majoritatea bloggerilor pe care-i frecventez sunt „decreţei”. Sunt cultivaţi, sunt profunzi, sunt binecrescuţi. Sunt sensibili. Nu atârnă între două lumi şi nu trăiesc prin comparaţie. Sunt bine ancoraţi în realitatea aceasta şi adaptaţi perfect la exerciţiul libertăţii.

Sunt convinsă că între cele 250 000 de bloguri de pe platforma WordPress mai sunt multe altele pe care le-aş îndrăgi. Dar ele nu sunt „vizitabile” pentru mine, la fel cum sunt stelele din Calea Lactee. Ne rezumăm la cele proxime în care găsim viaţă, sub diferite forme. Şi nu vrem să le punem în formol.

De aceea, mi se pare nedrept să nominalizez doar câţiva. Nu avem nevoie de clasamente între noi. Ne ştim fiecare între noi cât suntem de buni. Clasamentul pe criteriul celui care „dă mai bine din taste” mi se pare cinic.

Totuşi, dacă există un blog remarcabil, un blog care să merite înrămat şi publicat, şi al cărui autor merită omagii (şi, desigur, bani, domnule Voiculescu) este blogul lui Adrian Ciubotaru (şi nu Ciobotariu).

Probabil că „nominalizarea” pe care tocmai am făcut-o va stârni stupoare. Blogul lui Adrian Ciubotaru nu se află linkuit în blogroll. Am avut mai demult o contradicţie  din pricina eternei pricine – Ion Iliescu. Opiniile noastre au fost şi rămân divergente pe acest subiect. Asta nu înseamnă că-l preţuiesc mai puţin. L-am cunoscut la Bucureşti, în treacăt. I-am citit articolele de pe http://adrianfilozofie.ro . Nu ştiu ce s-a făcut cu acele scrieri dar ele „avertizau” asupra calităţilor intelectuale ale acestui blogger.

Între piatră şi om

Etichete

Culture, literatura, Poetry

E mai mult decât dragoste.

Este ca înflorirea caişilor peste noapte,

Doar cu albeaţă de stea.

E mai mult decât să fii om.

Este firul de aur agăţat din cer

Cu plumbul în tine.

Toate metalele zornăie.

Toate alcalinele cântă.

Este mai mult decât răsăritul

Când intri în viaţa ta destinată.

Ai pierdut sau ai câştigat?

Omul iubeşte zarurile şi se teme de ele.

N-are importanţă că vei muri.

N-are nicio importanţă.

Dar felul în care alergi pe tăişul sabiei

Întinse între viaţă şi moarte,

Felul tău unic în care râzi,

Felul în care-ţi pleci pleoapele,

Felul în care roşeşti,

Felul în care te uiţi la iarbă,

Toate sunt ale vieţii tale, definitiv.

Se poate trăi şi fără iubire.

Năclăit în real, sufocat de urât.

Se poate trăi şi în vieţi paralele

Dacă ţi-e frică de viaţă.

Te deosebeşti de piatră,

Tu poţi alege când vrei să taci.

Diamant sub un munte de sare

Etichete

Culture, literatura, Poetry, Poezie

from blog de: Gabriela Savitsky

Te iubesc

cu  o iubire mai presus de puterile mele.

Degeaba se scălâmbăie realul la mine

şi-mi face semne prietenoase prin geam

şi iarna a desenat lanţuri de fulgi

până în cerul de ger.

Toate îmi par de un soi efemer şi,

între toate destinele de ales,

eu doar pe tine te am.

Te iubesc cu o putere de diamant

copleşit sub un munte de sare.

Fierăstraiele taie cu râvnă tunele piezişe

dinspre real spre eres.

Eu am uitat în ce fel arată lumina

şi câtă-ntinare alungă-n cotloanele reci răsăritul…

Îmi e dor de tine.

Nu eşti.

Nici nu vii,

Nici nu pleci.

Am murit.

Nu pot dragostea s-o desfac din inima mea

Cum ai scoate fasolea din teci.

Am stins viaţa din mine, încet,

ca pe-un opaiţ, micşorându-i fitilul

şi tot am uitat, ce-am ştiut.

Ca o coală neatinsă de privirea celui pregătit să o scrie,

eu m-am făcut.

Dragul meu,

e aproape senin.

Şi după  noaptea aceasta,

şi după cele ce vin,

dragostea mea e acolo, cu mine,

pe o parte de piatră proscrisă,

şi nu este nimic de făcut.

Dragostea este la fel ca şi moartea.

Fără trecut.