Ce-i de făcut?

Etichete

referendum pentru demiterea presedintelui

Mă întreb şi eu ca Lenin, fără să am cinismul şi forţa neagră, malefică (deşi uneori mi-aş dori-o, preţ de câteva secunde) a acestui personaj odios.

Înainte şi în timpul campaniei electorale prezidenţiale, domnul preşedinte avea pasiunea referendum-urilor. Între timp, pasiunile dumnealui s-au îndreptat către domenii mai pragmatice: să băgăm la puşcărie sau măcar să plimbăm pe la Parchet pe oricine strâmbă din nas la cererile (oneroase(ale)) doamnei udrea sau pe oricine îndrăzneşte să ceară banii negri investiţi în aceiaşi campanie. Başca pe cine mai are curaj să spună că domnul preşedinte nu este farul călăuzitor spre înalte culmi de progres şi civilizaţie al ţării. Al ţării formate din pedelişti, pentru că ceilalţi nu au dreptul să trăiască. Ori eşti pedelist, ori mori!

În această lumină, noi, cei care îndrăznim să trăim în pofida dorinţei de exterminare a acestui scelerat, ne-am consultat şi, după deliberări, ne-am amintit brusc de vechea pasiune a conducătorului nostru fortuit. Referendumul.

Aşa că, dragă blogosferă, ce-ar fi să propunem noi parlamentarilor noştri, în care abia se mai ţine democraţia ca-ntr-un fir de aţă, organizarea unui Referendum pentru Demiterea Preşedintelui Republicii România?  Motive şi temeiuri legale avem de nu încap pe-o coală A3. Daţi sfoară-n ţară şi hai să scăpăm de derbedeu prin mijlocul democratic ce ne-a mai rămas (încă).

Facem demersul de persuadare asupra personalităţilor politice cu blog care au calitatea şi posibilitatea de a iniţia acest Referendum care ar fi cheia de aur cu care am putea deschide calea României către normalitate: Adrian Năstase, Crin Antonescu, Adina Vălean, Zoe Petre, Ion Iliescu, George Şerban, Dan Mihalache, Corina Creţu, Cătălin Ivan, Cătălin Nechifor, Gheorghe Constantin, Daciana Sârbu, Adrian Severin, Ecaterina Andronescu, Lucia Verona, Miron Mitrea, Dan Voiculescu, Alina Gorghiu.

Acelaşi apel prietenesc bloggerilor: 

Oana Stoica-Mujea (căreia-i urăm La mulţi ani! şi multe cărţi bune;) SgReader; Elisa; Şilavarăcald; Consiliul Naţional al Blogosferei; Madi; Mirela Pete, Răzvanrc; Cristian Lisandru; Supravieţuitor; Ioan Usca; Roxana Iordache; Noaptebunăcopii; Simion Cristian; Gabriela Elena;  Cristian Dima;  Nea Costache, G1b2i3; Epistole pentru Zeus; Andi Bob; Theodora0303; Opriţi planeta, vreau să cobor!; Link-Ping; L’Avantgarde; Nobasescuday; Pamflezistul.

Patria.

Etichete

patria - o vorba goala, Romania se dezintegreaza

Foto: Alice Drogoreanu

Au dinamitat relaţiile interumane determinându-ne să ne pândim, să ne invidiem, să ne urâm, să ne suspectăm, să ne călcăm pe gât, să ne vânăm, evident, din pricina banilor. Ne dirijează automat, cu cârdul, către mallurile din care, prin firmele lor de export import deci pe profitul lor, ne cumpărăm cele trebuitoare (sau, mai ales, netrebuitoare). Au tăiat pădurile ţării, au cojit şi defrişat munţii lăsându-ne casele şi agoniseala în calea viiturilor şi a inundaţiilor şi acum promovează campanii de împădurire, de parcă noi am fi vinovaţi şi trebuie să corectăm realitatea că ei au făcut averi vânzând buşteni.

Au destabilizat învăţământul românesc – un învăţământ de prestigiu care punea în inferioritate învăţământul din alte ţări. L-au pus la pământ şi pentru că elevii noştri erau o ameninţare pentru viitorul altora şi pentru că un om educat, un tânăr educat, care ştie, care citeşte, care gândeşte, e mult mai greu de manipulat decât o gâlmă cu creierul lisă. Au vânat profesorii, i-au umilit, i-au învrăjbit astfel că astăzi mai mult ca oricând dascălii copiilor noştri nu depăşesc cu mult condiţia de paria. Ei îşi trimit odraslele să înveţe în străinătate, sau îi pregătesc în şcoli particulare.

Au distrus industria românească – izvorul bunăstării şi temelia economiei unui stat – sub pretextul că e un morman de fiare vechi. Pentru că inginerii români reprezentau o ameninţare pentru averile pe care şi le visau. Cum să importăm de la detergent la autobuz prin firmele lor, dacă acestea se produc în ţară? Aşa că le-au distrus cu ajutorul prostiei omeneşti în primul rând şi mai ales cu ajutorul vânzătorilor de ţară, a trădătorilor,  din interiorul grupurilor industriale.

Au închis minele româneşti (le-au pus în conservare) sub pretextul că nu sunt productive, au înstrăinat resursele primare (petrolul, marmura, aurul, argintul, uraniul) şi ne-au făcut dependenţi de firme străine (care-s tot ale lor, cu participaţiune) în privinţa energiei electrice.

Au distrus baza de turism construită de Sindicate în zeci de ani, pentru a se împroprietări ei şi neamurile lor, evident, din dorinţa de a se îmbogăţi. Au falsificat acte şi au revendicat proprietăţi naţionalizate dar despăgubite la timpul respectiv. Astăzi apar de neunde moştenitorii care revendică bucăţi din ţară şi obiective în care statul român a investit pentru întreţinerea lor în toţi anii de până la Revoluţie.

Au împărţit România în pogoane, ca în anii ’30. Tot printr-o mare manipulare, s-au reîmproprietărit pe vechile amplasamente, foştii ceapişti. În timp ce toată Uniunea Europeană face agricultură prin asociaţii, agricultură industrializată,  iar marii latifundiari pot fi număraţi pe degete, noi ne-am întors la agricultura de subzistenţă, cu plugul de lemn tras de boi şi cu parcela lucrată cu sapa. Satul românesc se apropie de extincţie, locuit de bătrâni neputincioşi şi înconjurat de o imensă pârloagă care, dacă ar fi cultivată,  ar putea hrăni – cu produse ecologice, că tot sunt la modă – populaţia întregii Europe.

Au distrus protecţia socială şi sanitară a populaţiei, subfinanţând sistemul medical, distrugând cercetarea românească – una de prestigiu şi avansată -, vânând medicii, hăituind medicii de familie, impunând un regim de eugenie şi euthanasiere a bolnavilor, bătrânilor şi a neputincioşilor. Spartanii ar fi mândri să afle că un popor le urmează metoda (e drept, nu prin proprie voinţă) la distanţa de mii de ani. În plus, populaţia este supusă unei vaccinări ucigaşe, mânată spre seringi tot prin marea manipulare.

Au înmormântat fibra gânditoare a acestei naţii  – cei care au ţinut-o trează şi informată în toate regimurile – distrugând presa românească profesionistă şi reducând cultura (cultura care a creat Patrimoniul acestui neam!) la un soi de hobby de duminică. Distrugerea s-a făcut prin promovarea cozilor de topor şi a duşmanilor eticii şi esteticii. Aceşti corifei ai underground-ului cultural scot din subsolurile promiscuie în care şi-au dus existenţele venale, produşi degradaţi care stigmatizează România în lume.

Au demonizat credinţa ortodoxă fabricând preoţi sceleraţi şi introducând şi în Biserică secularizarea, şpaga, necurăţia, laxismul, inducând în poporul credincios ideea că e inutilă orice încercare de a fi conectat cu Dumnezeirea, pentru că ea, conectarea, se face tot prin intermediul Satanei.

A mai rămas ceva nemurdărit, neîntinat, nevândut, întreg,  limpede, puternic, durabil? A mai rămas generaţia mea. O generaţie înseamnă 30-40 de ani. Generaţia care era tânără la Revoluţie a fost cu un picior în celălalt regim şi a parcurs maturitatea în cel în care ne târâm de 20 de ani. Cred că avem obligaţia să oprim această dezrădăcinare a României. Avem datoria morală de a salva ce mai poate fi salvat. Avem această datorie faţă de părinţii noştri care au muncit ca nişte robi în comunism şi au construit – iată – baza averilor acestor sceleraţi care rod precum viermii trupul patriei şi care sunt consideraţi astăzi – culmea! – asistaţi sociali!  Avem dreptul de a ne apăra Patria, aşa cum am cunoscut-o noi împotriva invaziei acestor alogeni care nici nu fac parte din poporul român. Avem datoria de a reda România copiilor noştri pentru ca să nu fie nevoiţi să emigreze şi să mânânce o pâine amară de ausslanderi pe unde s-or duce.

Invit la meditaţie: Cristian Lisandru, Geanina Lisandru, Dumitru Agachi, Dan Chichernea, Ioan Usca, Noaptebunăcopii, World of Solitaire, Aschiutta, Dispecerul, Atitudini, Elisa, Mihaela Man, Gigi Rusu,  Razvan Rc, Black Angel Costel, ISU, Theodora0303, Papillon, Elena Agachi, Ioan Sorin Usca – Teologie, Caius, Orfiv, Cati Lupaşcu, Natasha, Gabriela Elena, Consiliul Naţional al Blogosferei, Dispeceriţa, G1b2i3, Mirela Pete, Gabitzu, Cristian Dima, Link-Ping, Simion Cristian, Cristian, Cosmin Stefănescu, Băsescul, Noaptea Iguanei, Andi Bob, Cella, Roxana Iordache, Mircea Badea, Tudor Chirilă.

Geografie și geopolitică

Etichete

geopolitica

La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre „un nou echilibru pe continentul european”, respectiv „redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea ” Malta ” au mai adus şi o hartă. Acest document a produs, pe plan intern, în timp, demisia unui şef de Mare Stat Major al Armatei Române şi o catastrofă aeronautică: cea de la Baloteşti, din 1995. Pe plan extern, tot ceea ce conţinea la acel moment harta s-a produs sau este pe cale să se producă. Vă prezentam o reproducere a documentului, care se află la Biblioteca din Bucureşti a Mişcării Legionare.

Pe 31 octombrie 2000, generalul de corp de armată Mircea Chelaru, la vremea respectivă şef al Marelui Stat Major al Armatei, a anunţat o Conferinţă de Presă ad-hoc, seara tîrziu. El a declarat, spre uluirea asistenţei, că structuri de tip mafiot încearcă să destabilizeze România şi să enclavizeze sudul Olteniei. Adică să constituie o veritabilă „Republică a Olteniei”. Generalul nu a dat alte amanunte. La cîteva ore, în replică, a venit răspunsul Ministerului de Interne, prin generalul Mircea Mureşan, care a spus că „se poate vorbi de elemente de crimă organizată, generate de nivelul scăzut de trai, de sărăcie. Este vorba despre recuperatori, traficanţi de droguri şi de cei implicaţi în fenomenul prostituţiei. Dacă nu ţinem sub control fenomenul, în timp, e posibil să devină un pericol”. A doua zi, pe 1 noiembrie 2000, Mircea Chelaru şi-a dat demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei. Despre ce era vorba? În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta . Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă „Dniester” în cadrul Ucrainei.
Publicaţia franceză „L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie „Ţigani”. Un asemenea document primise Ceauşescu şi despre el vorbea şi generalul Chelaru.

Ce spune harta şi ce s-a întîmplat

Iată paralele dintre datele hărţii mai sus amintite şi evenimentele de pe bătrînul continent, din 1990 pînă astăzi:
– În 1993 Cehoslovacia a dispărut de pe harta lumii şi au apărut Cehia şi Slovacia. Paşnic.
– Divizarea Iugoslaviei, aşa cum vorbea documentul, a fost efectul unui şir de conflicte armate începînd cu 1990, cînd Germania recunoaşte prima independenţa Sloveniei şi Croaţiei. În 1991 începe războiul dintre sîrbi şi croaţi, iar în 1992 cel dintre sîrbi şi bosniaci.
– În 1996 mafia albaneză preia controlul traficului de droguri din Balcani.
– În 1999 au loc bombardamentele NATO din Serbia .
– În februarie 2008 Kosovo îşi declara independenţa faţă de Serbia , cu recunoaşterea UE şi SUA. Este foarte posibil să se unească cu Albania în următoarea perioadă.
– În noiembrie 2007, premierul regional scoţian Alex Salmond, şeful Partidului Naţional Scoţian (SNP), a vorbit pentru prima oară despre un calendar de separare de Marea Britanie şi a prezis că Scoţia va fi independentă peste 10 ani, respectiv în 2017. Salmond a promis organizarea unui referendum asupra independenţei Scoţiei înainte de alegerile regionale din 2011.
– În noiembrie 2007, flamanzii din Belgia au aprins scînteia scindării – deputaţii flamanzi au votat o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Acest lucru s-a întîmplat pentru prima oară de la independenţa Belgiei, în 1830.
– În vara anului 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul şi nordul Italiei.
– „Eliberarea” bretonilor, consideraţi urmaşi ai celţilor veniţi din insulele britanice, de sub „opresiunea franceză”, este susţinută de Armata Revoluţionară Bretonă, care şi-a început activitatea încă de la începutul anilor 1970. Născută ca o copie fidelă a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), organizaţia bretonă aparţine aripii extremiste a mişcării naţionaliste Emgann, mişcare al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei faţă de Franţa.
– În anul 2009, locuitorii din mai multe zone ale Cataloniei au participat la un referendum „simbolic” privind independenţa acestei regiuni faţă de Guvernul de la Madrid.
– „Situaţia din Craiova a scăpat de sub control şi cred că nu mai poate fi stăpînită. Nu mai ai curaj să ieşi seara pe stradă”. Afirmaţia aparţinea preşedintelui Consiliului Judeţean Dolj, Ion Preoteasa, şi era legată de escaladarea luptelor de stradă între clanurile mafiote din Bănie în ultimele luni ale anului 2007. Au urmat anii 2008 şi 2009, cînd războaiele dintre clanurile de ţigani din Craiova s-au derulat chiar în centrul oraşului, lîngă Tribunalul Judeţean, în plină zi.

Chelaru: ” Oltenia urma să se desprindă de România în decembrie 2000″

Generalul Mircea Chelaru: „La vremea respectivă (octombrie 2000) aveam informaţii precise despre enclavizarea sudului Olteniei, şi nu numai, de comunităţi compacte de rromi, cu implicarea unor structuri de tip mafiot. Pe vreme de pace, rolul armatei e acela de a produce starea de descurajare a unor potenţiali agresori. Tocmai în acest sens am convocat acea Conferinţă de Presă, pentru a descuraja, pentru a atrage atenţia acelor structuri că se ştie despre ele şi că există modalităţi de anihilare a lor. Demisia mea a fost legată de acea declaraţie. Regret că am avut dreptate. Fenomenul enclavizării e real. Oltenia urma să se desprindă oficial de România în decembrie 2000, iar Strehaia urma să devină capitala enclavei. Din cîte ştiu, nu s-a renunţat încă la acest plan. În România s-au făcut şi se fac greşeli politice ce intră în categoria erorilor istorice, care, tare mă tem, nu se vor putea spăla decît cu sînge”.
Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit – pe lîngă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România – Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” din Germania, precum şi cursuri internaţionale de drept militar. În anul 1990 a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Român de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Amatei în anul 2000. Din anul 2008 este general cu 4 stele, în rezervă.

De ce a dispărut Dosarul Baloteşti?

Din informaţiile pe care le deţinem, spionul român care i-a adus lui Iulian Vlad şi, prin acesta, lui Ceuşescu, acele date de la Malta, în 1989, a decedat în catastrofa aeronautică de la Baloteşti. Cităm declaraţia unei persoane care cunoaşte detalii din interiorul sistemului: „Omul care a adus informaţiile de la Malta în 1989 se afla în Airbusul care s-a prăbuşit la Baloteşti în 1995. Nu a fost un accident aviatic, a fost un act terorist, o execuţie, era vizată chiar persoana care era implicată în acţiunea românească de spionaj de la Malta „. O aeronavă cu destinaţia Bruxelles s-a prăbuşit, la 31 martie 1995, în jurul orelor 9, în apropierea Aeroportului Internaţional Bucureşti – Otopeni, după aproximativ două minute de la decolare. În accident şi-au pierdut viaţa toţi membrii echipajului, cei 49 de pasageri, majoritatea belgieni, inclusiv consulul Ambasadei Belgiei la Bucureşti, dar şi funcţionari ai Comisiei Europene. Aeronava, fabricată în 1987, aparţinea Companiei TAROM şi efectua zboruri regulate pe ruta Bucureşti – Bruxelles.
Desigur, este greu de crezut că în România am putea asista la o asemenea desfăşurare complexă de forţe, ca în filmele de spionaj, dar… Ce scria presa în 20 mai 2008: „Dosarul celei mai mari catastrofe aviatice din România, accidentul de la Baloteşti, este de negăsit. Consiliul Superior al Magistraturii încearcă să afle cum au dispărut documentele, înainte ca procurorii să se pronunţe asupra cauzelor care au dus la catastrofa aviatică”. Timp de mai multe luni au fost luate la puricat arhivele Parchetelor Tribunalului şi Curţii de Apel Bucureşti, dar şi cele ale Parchetului Curţii Supreme. Verificările au dus la concluzia că dosarul accidentului aviatic nu a fost soluţionat de nici unul din aceste parchete. Cît despre dosarul în sine, acesta s-a evaporat din arhivele celor trei unităţi de Parchet, care au preluat, pe rînd, frîiele investigaţiei. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a decis ca procurorii să reconstituie documentele care lipsesc. Nu s-a specificat cum să le reconstituie…
România a scăpat, deocamdată, de liniile noii ordini europene trasate pe această hartă blestemată. Reamintim, însă, o idee aristotelică, conform căreia o comunitate în care dispare Justiţia este pe cale de disoluţie, în contextul în care România este în acest moment cel mai corupt stat din Uniunea Europeană, iar nivelul de trai este în prăbuşire.

De ce ne urăsc fiii celor care au bolşevizat România?

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, în peisajul mediatic au apărut voci care au început să ne răstălmăcească istoria, minimalizînd şi denaturînd faptele de glorie ale înaintaşilor, să ne defăimeze personalităţile devenite simboluri şi valori ale spiritualităţii româneşti şi, în general, să-i prezinte pe români ca un popor necivilizat, fără cultură, fără demnitate. La început, mai timide, aceste atacuri au crescut, treptat, în agresivitate, ajungîndu-se ca, astăzi, ele să devină un fapt obişnuit, de care nu se mai simt deranjaţi nici măcar cei direct vizaţi, adică românii. Constrînşi să se îngrijească de propria existenţă, sub presiunea unui individualism impus aproape cu brutalitate de activiştii neoliberalismului postdecembrist, mulţi dintre ei nu şi-au mai dat seama că în România se instaura, cu ficare acţiune politică sau aşa-zisă reformă administrativă, economică, culturală etc., un regim de ocupaţie. N-au sesizat, deşi s-au străduit unii să le deschidă ochii, că atacurile din ce în ce mai virulente asupra valorilor noastre culturale au fost gîndite tocmai să înlesnească realizarea acestui obiectiv. În acest scop, trebuiau demolaţi stîlpii de rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei sale strămoşeşti, ai dorinţei sale de a trăi într-o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpîn pe munca şi bogăţiile sale, valori pentru care şi-au dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi.
Mulţi au fost duşi în eroare de aceste atacuri perfide, ajungînd chiar să creadă că trecutul istoric al poporului român, în spiritul căruia au fost educate atîtea şi atîtea generaţii de români, ar fi fost glorificat, artificial, de propaganda comunistă. Campania furibundă de condamnare a fostului regim, ce a reprezentat, practic, suportul ideologic al acţiunilor de demolare a structurilor instituţionale ale statului, s-a dovedit a fi extrem de benefică şi pentru propaganda denigratoare îndreptată împotriva valorilor definitorii ale neamului românesc.
A trebuit, însă, să treacă 20 de ani, să vedem ţara prăbuşită, cu economia devastată, cu bogăţiile ei în mîna a tot felul de aventurieri străini, cu valorile noastre spirituale defăimate, cu învăţămîntul, cultura, sănătatea şi chiar vitalitatea poporului grav afectate, ca să ne dăm seama că tot ceea ce a început în acel decembrie nefericit pentru poporul român n-a fost nimic altceva decît o agresiune de mari proporţii, care continuă şi în prezent şi care nu are alt scop decît să ne piardă ca neam, pentru ca aceste teritorii şi cine or mai rămîne pe ele să ajungă pentru totdeauna sub stăpînire străină.
Dacă mai sînt unii care se îndoiesc de această perspectivă şi nu înţeleg că tot dezastrul ce s-a produs în ultimii 20 de ani este rezultatul unor acţiuni premeditate, le supun atenţiei, ca un argument suplimentar, o scurtă analiză asupra unora dintre cei mai aprigi detractori şi defăimători ai neamului românesc.
În primul rînd, cred că nu-i o simplă coincidenţă că, în marea lor majoritate, aceştia sînt fiii celor care, tot într-un moment greu pentru ţară, respectiv spre sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, au impus, de asemenea, României un regim de stăpînire străină, făcîndu-se cunoscuţi prin zelul lor nemăsurat faţă de ocupantul sovietic. Activişti ai bolşevizării ţării şi duşmani ai poporului român, aceştia ne-au rămas în amintire prin cunoscutele fapte criminale din anii ’50, ce au urmărit anihilarea fizică a intelectualităţii, considerată, pe bună dreptate, stîlpul rezistenţei naţionale. A se constata că analizele şi rechizitoriile asupra acestor grave evenimente i-au ocolit, cu premeditare, pe adevăraţii vinovaţi. Au fost supuşi, însă, oprobriului public tot românii, care, din ignoranţă, au devenit victime ale manipulării şi au fost folosiţi în asemenea acţiuni barbare.
Adevăraţii criminali de atunci şi-au dus traiul tihnit pînă la adînci bătrîneţe şi şi-au lăsat urmaşi de nădejde, care le continuă „opera” şi în vremurile noastre. Iată, doar, patru dintre aceste nume: Leonte Tismăneanu, născut Leonid Tismineţki, Walter Roman, născut Neuländer, Dionis Patapievici, născut Denys Patapiewicz, şi Mihai Oişteanu, născut Mihail Oigenstein. Ce au ei în comun? În primul rînd, faptul că toţi sînt evrei, proveniţi din teritoriile unde sovieticii şi-au pregătit acţiunile împotriva României, toţi, după 1964, şi-au românizat numele pentru a-şi ascunde originea, dar, mai ales, crimele săvîrşite în perioada de bolşevizare a României, toţi au ajuns, cu sprijinul Moscovei şi al NKVD-ului, pe trepte înalte ale ierarhiei de partid, toţi şi-au lăsat cel puţin cîte un urmaş cărora le-a transmis atitudinea lor ostilă faţă de români şi misiunea de a continua să-i duşmănească.
Anul 1964 a marcat începutul unei perioade de dezgheţ în politica statului comunist. Românii din nomenclatura de partid şi-au întărit poziţiile şi au început să imprime propagandei şi ideologiei de partid un caracter naţional din ce în ce mai pronunţat. S-au recunoscut şi au fost condamnate chiar şi o parte din greşelile şi crimele trecutului. România se distanţa tot mai mult de Moscova şi stabilea relaţii cu lumea occidentală. Concomitent, aparatul de partid şi instituţiile statului au fost curăţate de elemente alogene, barîndu-se, totodată, prin subtile pîrghii administrative, accesul etnicilor minoritari în funcţii importante. În aceste condiţii, indivizi ca aceia nominalizaţi mai sus şi-au pierdut poziţiile dominante în partid şi, o dată cu ele, privilegiile importante de care beneficiau. Desigur, n-au fost aruncaţi în stradă din locuinţele luxoase pe care le ocupau, aşa cum au făcut odraslele lor cu românii după 1990, dar nici nu li s-a mai permis desfrîul şi opulenţa cu care se obişnuiseră şi, mai ales, favoarea pe care le-o dădea puterea.
Cei care le-au făcut această „neplăcere” erau tocmai românii, pe care ei îi urau genetic şi lucru acesta n-aveau cum să-l uite. Unii au mai apucat momentul răzbunării din decembrie 1989, aşa cum a fost Silviu Brucan, alt evreu cu nume schimbat, alţii au lăsat pe seama urmaşilor duşmănia împotriva românilor şi, din cîte se constată, aceştia se dovedesc extrem de zeloşi în a-şi executa aceste obligaţii testamentare. Îi recunoaştem, prin ostilitatea ce o manifestă faţă de români, prin înverşunarea cu care încearcă să ne înstrăineze de valorile naţionale şi, în general, prin răul imens făcut ţării în aceşti 20 de ani, pe indivizi ca Vladimir Tismăneanu, Petre Roman, Horia Roman Patapievici sau Andrei Oişteanu. Sînt binecunoscute blasfemiile lor împotriva personalităţilor istorice, culturale, teologice etc. care ne-au marcat istoria şi ne-au ridicat spiritualitatea naţională ce ne dă identitate, legitimitate şi ne plasează în rîndul naţiunilor civilizate etc.
Şi ei, ca şi bolşevicii din care, biologic, se trag, tot de pe funcţii de autoritate îi duşmănesc pe români. Puterea ce le-o conferă aceste funcţii le permit să acţioneze cu mai multă eficienţă şi, totodată, să beneficieze de privilegii şi să ducă un trai opulent pe seama poporului pe care-l batjocoresc prin cele mai infame expresii. Dacă părinţii lor i-au duşmănit pe români în numele comunismului, iată că ei o fac de pe poziţie de anticomunişti. Numai vectorul s-a schimbat, scopul a rămas însă acelaşi, adică să-i menţină pe români într-o stare de înapoiere culturală pentru a-i putea domina.
Pentru români se pun, însă, nişte întrebări: de ce tocmai Patapievici, cel care s-a afirmat deschis ca denigrator al neamului românesc, a fost numit şi reinvestit în funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român, organism care ar trebui să ne promoveze cultura şi valorile în lume şi de care el, de fapt, se foloseşte pentru a ne batjocori şi a ne expune în ipostaze umilitoare? De ce o altă odraslă de bolşevic, în speţă Tismăneanu, a ajuns „inchizitorul” comunismului, folosindu-se de această ocazie, autoritate şi, bineînţeles, fonduri substanţiale, pentru a-i ataca, de fapt, tot pe români? De ce şi celelalte odrasle de bolşevici se situează bine în zona privilegiaţilor postdecembrişti, nimeni nu-i deranjează cu nimic, ocupă funcţii importante, duc un trai opulent pe seama românilor pe care continuă să-i umilească cu abjecţiile lor anticomuniste? Sînt întrebări la care ar trebui să răspundă cel care le-a încredinţat aceste funcţii şi continuă să-i încurajeze în acţiunile lor, deşi acestea oripilează tot mai multă lume. Sînt, desigur, întrebări retorice pentru că şi individul numit Băsescu Traian, prin tot ceea ce face, se poziţionează împotriva intereselor poporului român. În aceste condiţii ar trebui să-i întrebăm pe cei care l-au votat pe acest individ dacă nu cumva prestaţia lui începe să-i dezamăgească, dacă nu cumva încearcă un sentiment de culpabilitate faţă de răul ce s-a abătut asupra ţării.

ALEXANDRU AMITITELOAIE

Ziua nopții iguanei

Etichete

Aniversare, Caius, Dinar, Dragobete, Flavius, Onici

Sursa foto

Tot trăgând din sticlă și scotocind prin bloguri după muzică și pictură – așa îi spusese domnul plutonier-major Onici că se acumulează cultura – Caius nici nu băgă de seamă că noaptea înfășurase orașul într-o pânză cernită spartă ici și colo de o bufnitură, de scrâșnetul unor roți pe asfalt sau de lătratul îndepărtat al unui câine. Oarecum mirat de toate întâmplările zilei, le așeză în minte, în ordinea importanței. N-o să mai spele closete la Dinar și n-o să mai fie nici bătaia de joc și nici milogul „trupei”. Chiar dacă-l miștocăreau și-l umileau permanent, învățase multe lucruri utile de la ei. Și, într-un colț secret al inimii lui, știa că ei erau atât de cinici și de batjocoritori pentru că el îi întrecea în inocență – era curat la suflet ca un înger – ceea ce nu se putea spune despre niciunul dintre ei. Această concluzie a lui, secretă, nu-i dădea nicio clipă vreun sentiment de superioritate sau de mândrie. Pur și simplu așa era el și așa știa că va rămâne. Chiar să-l bată cu vergile sau să-l închidă-n closetul portocaliu și infect cu orele, el tot avea să-i ierte. Pentru că ei nu știau ce fac, nu știau că el nu pune la suflet asemenea renghiuri și tot prietenii lui dragi ca niște frați rămâneau. Mestecând asemenea gânduri, se gândi cum să sărbătorească prima lui zi la o slujbă în care, până acum, nu se întâmplase nimic deosebit.

„Ce-ar fi să-i invit aici și pe ei? … Să petrecem până dimineață. Nu cred că s-ar supăra patronul”. Zis și făcut. Scoase mobilul și caută în agendă litera „o”. La capătul celălalt, o voce somnoroasă și răgușită îi răspunse după un timp.

– Ce bă, n-ai somn? Ai neliniști metafizice și mă trezești pe mine în crucea nopții să-ți țin companie?

– Nu, domnu plutonier, n-am neliniști de care ziceți dumneavoastră, sunt la servici și mă gândeam că mai sunteți la Dinar cu prietenii și …

– Da’ de unde ai dedus tu că noi suntem stâlpi de cafenea, mă rog? Adică ce vrei să insinuezi? Că aș fi un bețiv declasat care stă noaptea prin cârciumi? – îl simți din ce în ce mai iritat pe Onici și aproape că-i venea să-i închidă telefonul.

– Nu, dar ziceam că ne-am putea aduna aici să …

– Asta-i cu totul altceva, dacă ne inviți… – deveni Onici ceva mai cooperant. Eu am plecat și i-am lăsat la Dinar, tot acolo or fi… Hai că-i sun și venim. Zici c-ai pregătit?

– Nu, dar …

– Păi cum ne inviți așa la masa goală? Ai serviciu, deci ești salariat. Pe cale de consecință, dacă vrei să sărbătorești ceva… Sau ne inviți să ne uităm la tine cum te zgâiești pe bloguri? Hai, mișcare!… Să găsim așa: … pateuri cu ciuperci, caviar – dar nu din ăla din cutie de tablă, salată de ton, pâté de Foie Gras,  și vezi că lui Vania nu-i place berea filtrată. Iar mie nu-mi place cognacul rece! În 20 de minute să fii pregătit! Invită-l și pe Flavius, vezi că e ziua lui, mai vine și cu el o ruladă din piept de curcan și niște Camembert – sună-l și dă-i sugestia! … – mai zise Onici și tranc! telefonul rămase mut.

Pus în fața unui asemenea alternative, Caius rămase pironit câteva minute scotocind prin minte cum să facă rost de bani pentru a comanda un asemenea meniu și mai ales de unde să găsească el asemenea delicatese. Își blestemă, în minte, proasta inspirație de a-l fi sunat pe Onici și, în general, toate proastele lui inspirații. Își aminti că Onici îi spusese ceva de Flavius… Îi dădu buzz lui Teo și-i ceru cu tupeu ID-ul lui Flavius. Acesta, nu se știe de ce, i-l scrise. Îl introduse în lista lui și, după ce se gândi câteva secunde scrise:

„Caius67: Salut! Probabil ești la chef, nu pe mess.

BUZZ!

Dar țin să-ți urez La mulți ani fericiți cu sănătate și bucurii!”

Într-o stare de prostrație, se uita în gol în monitor și își imagina ce-i va păți pielea când vor apărea amicii lui. Oricât ar fi scotocit în minte, nu dădea peste nicio soluție practică. Să fure bani din casa de marcat nu se punea problema; nu-i stătea în fire așa ceva și-apoi, trebuia să-i predea dimineața. El n-avea nici lescaie iar de împrumutat la ora asta nici nu putea fi vorba, cine să-ți împrumute câteva sute de lei noi în miezul nopții? Și, înafară de prietenii aceștia ai lui boemi, nu prea cunoștea multă lume… Nu mică îi fu mirarea când ferestruica trasă în bară se aprinse:

”flavius_68: Nu, nu sunt la niciun chef. Mă uit și eu pe bloguri, poate-mi vine somnul.

Merci de urare. Dar tu ce faci la ora asta?”

„Caius67: Sunt la servici. N-ai vrea să sărbătorim ziua ta aici, la mine?” – se riscă el, în disperare de cauză.

flavius_68:  „Ar fi o idee… Chiar! Cine mai vine?”

„Caius67: Păi … vine așa, dintre fete: Alexandra,  Ada,  Ana, mai vine hobbitu, și Ionuțu a zis că vine, evident, Vania, și cu Onici, să-l întreb și pe …”

„flavius_68: Bine. Hai că vin. Îl chem și pe Alex, să facem și poze. Aduc ceva de mâncare?”

„Caius67: Dacă poți… Niște caviar acolo, niște Camembert, bere Chimay și coniac Courvoisier… ”

„Cine dracu m-a îmboldit să răspund? – se gândi Flavius încercând să-și dea seama de unde ar putea cumpăra toate produsele sugerate de Caius. Da, na!  Dacă vin și fetele… O fi deschis la Carrefour… Ia să mă uit pe bloguri, să văd dacă nu mai e aniversarea cuiva … așa, pe din două, mai …”- și scrise la search: aniversare bloggeri 24 feb.  Se lumină ca de- revelație.

„flavius_68: Bine. Hai că vin. Dă-mi adresa!”- scrise acesta și formă numărul Iguanei.

Caius îi scrise adresa, nemaiîncăpându-și în piele de fericire.

 

 

Politică de duminică

Etichete

Adrian Nastase, Berlin, bloggeri de bloggeri, congresul PSD, Eu cand vreau sa fluier fluier, f I Want To Whistle, Florin Serban, I Whistle, Ion Iiescu, noua conducere PSD, PSD, Ursul de Argint, Ursul de Aur, viata asa cum e, Victor Ponta

Foto: Alex Mazilu

Mă bucur pentru victoria neverosimilă de astă-noapte. Cu surdină. Aş vrea ca această bucurie să şteargă dezamăgirea din aprilie 2005.  Atunci nu mi-a venit să cred că PSD-ul e în stare de o aşa mârşăvie.  Printr-o manevră învăluitoare a serviciilor secondate de corifeii PSD-ului  transilvan, partidul social-democrat şi-a bătut joc de sine însuşi propulsându-l la preşedinţie pe Mircea Geoană în detrimentul lui Ion Iliescu. În august 2004, la un congres extraordinar la care am participat şi eu (eram membru ? 😀 ), Adrian Năstase îl invita pe Ion Iliescu să se întoarcă în partid la încheierea mandatului la Preşedinţia României. 9 luni mai târziu, a început decăderea.

Aici a început clivajul partidului şi alunecarea lui spre dezordinea de astăzi. Cu un preşedinte ezitant şi imatur, preşedinte formal care nu pricepea nimic din uriaşa maşinărie cu milioane de rotiţe şi nici cum acestea pot fi urnite, gresate, înlocuite, prins într-un război intern suicidar, partidul a pierdut mai întâi preşedinţia Camerei Deputaţilor şi, prin plecare PUR-ului, majoritatea.

Activitatea în organizaţiile teritoriale s-a stins încet-încet. La conducerea organizaţiilor au fost aleşi – cu aducerea unora de pe stradă să voteze – oameni căldicei şi comozi pentru Mircea Geoană şi amicii lui. Până astăzi, partidul s-a subţiat, s-a rărit, s-a risipit iar energiile lui au mai zvâcnit doar cu ocazia scrutinelor.

Mereu celor de la Centru li s-a părut că ei au pâinea şi cuţitul. Mereu au uitat că puterea lor, vitalitatea şi energia lor vin de la oamenii din teritoriu. Partidul a funcţionat mult timp ca o piramidă răsturnată şi, la acest moment, risca să devină nisip.

Candidatura lu Victor Ponta a fost pregătită în mod strategic şi adusă atenţiei publice cât mai târziu cu putinţă, pentru ca electorii să nu poată fi selectaţi şi manipulaţi. La reuşita acestei manevre abile şi extrem de necesare partidului a contribuit în mod decisiv Adrian Năstase care şi-a retras candidatura acuzând manevrele oculte şi aranjamentele de culise, punându-l pe Mircea Geoană într-o lumină extrem de proastă – identificându-l drept un lider nedemocratic ce vrea să câştige prin mijloace necinstite. Peste această lovitură care a sfărâmat garda trupei de listaci a venit torpila declaraţiei lui Ion Iliescu că se va retrage din toate funcţiile de partid, cu subînţelesul că se va retrage şi din partid. Cei care până mai ieri îl minimalizau, îl catalogau ca „expirat” s-au descoperit goi în piaţa publică. Pentru că, orice ar zice unul şi altul, Ion Iliescu este liantul şi reprezintă substanţa inefabilă care a ţinut acest partid omogen şi, în acelaşi timp, la o anumită cotă de popularitate. Fără Ion Iliescu retras brutal din sistemul organizaţional al partidului, PSD-ul ce mai reprezintă? E ca şi cum i-au şterge istoria personală; ar rămâne plutind într-o confuzie identitară, o coajă subţire şi inconsistentă deasupra unui mare gol.

Poate că noul preşedinte ales al Partidului Social-Democrat va ţine cont de aceste sacrificii ritualice care au stat în zidirea victoriei sale şi care l-au propulsat în această nouă etapă a carierei sale politice.

Sper că va adăuga tinereţii sale impetuoase expertiza de mare maestru a lui Adrian Năstase şi înţelepciunea cuprinzătoare a lui Ion Iliescu. Şi, mai ales, că se va întoarce cu faţa spre poporul PSD ce a aşteptat răbdător ca unii dintre liderii lui să-şi încheie demonstraţia vanităţilor, orgoliilor şi trufiei.

În timp ce marea majoritate s-a zgâit la chinurile prefacerii PSD, tânărul regizor român, Florin Şerban, câştiga la a 60-a ediţie a Festivalului de la Berlin, Ursul de Argint – Marele premiu al juriului cu un simplu fluierat.

Băsescu, No more day!

Etichete

2 aprilie, basescu, jurnal de scriitor online, Life, no basescu day, no more day, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, viata asa cum e

Am văzut pe blogurile celor întregi la cap din România noastră un banner mov înscripționat cu mesajul: No Băsescu Day – 2 aprilie 2010.

Mărturisesc că nu înțeleg ce piraterie energetică vizându-l pe prezidente vom reuși noi îmbrăcându-ne-n mov (violet)  în 2 aprilie.

Poate, îmbrăcați în tot felul de culori spălăcite – purtăm hainele cumpărate acum doi, trei, patru ani – am face mai bine dacă am ieși cu toții în stradă și am face o nouă Revoluție. Nu a bunului simț, bunul simț nu se revoltă și nu hulește. Stă cuminte în banca lui și înghite orice insultă. Coleric cum îl știu, Băsescu ar da cu seninătate ordin să se tragă în noi, în poporul lui care nu-i mai place pentru că nu-l înțelege.  Popor înlocuit, iată, cu bezmeticul popor moldovean (care habar n-are ce înseamnă capitalismul sălbatec, raptul și lipsa de valori din România și care vede cetățenia română ca pe o trambulină spre Uniunea Europeană).

L-am auzit ieri pe aiuritul nostru de băsescu că pleacă la Cabul, în altă regiune a Moldovei. A zis-o de două ori, deci era convins că acolo pleacă. Din micile lui apariții publice putem extrage simplu concluzia că președintele nostru constituțional și ales e dus cu pluta. Are mintea răvășită, iar din învălmășeala lui noetică – i-o fi mutat dendritele mai la vale Eliodor Manolea, cu fluxul flăcării violete de la brichetă! –  aflăm că unirea Moldovei (noastre) cu Țara Românească s-a petrecut în 1959. Recomandarea mea sinceră este ca atunci când va fi instalat de către Curtea Constituțională  în scaunul electric să fie conectat la 11000 de kilowați sau, mai sigur, la 11000 de kilovolți. Deh, fizica e un moft bun pentru filozofii pe care-i scoate pe bandă bietul învățământ românesc.

Nu mă mai uit la televizor la emisiunile cu temă politică. Înțelegeți de ce și cred că aceiași stare vă încearcă și pe voi. Doar câteva frânturi de imagine și dialog sunt deajuns pentru a înțelege cât de venali sunt unii politicieni, ce impresie au ei despre prostimea care i-a votat, ce scârbă le e de faptul că trebuie să ne guverneze (adică să ne extermine cu ajutorul vaccinurilor și politicilor sociale, a distrugerii Învățământului și Sănătății) și cât cinism încape în niște tărtăcuțe goale.

România a devenit o junglă în care supraviețuiesc cei cu instincte bune, nepervertiți de cunoaștere. Brutele și jigodiile. Cinicii și criminalii.

Ce vină au cei 4,6 milioane de pensionari ai României care au muncit în cele mai teribile condiții ca să construiască ceea ce trafichează astăzi o mână de derbedei? Care e bilanțul celor 20 de ani de capitalism veros, fără reguli și fără principii? Sistemul nostru energetic e înstrăinat. Resursele sunt înstrăinate. Țara va fi scoasă la mezat curând. Oamenii aceștia care au ținut economia României vie au cotizat la Fondul de Asigurări Sociale cât timp au lucrat! Unde sunt banii lor? De ce-i transformăm azi în ținte abia-mișcătoare lipindu-le pe spate eticheta de ”comunist” echivalentă cu steaua galbenă însemnând semnul morții? Suntem cu toții o nație de ucigași, vom avea mâinile murdare de sângele părinților noștri dacă stăm cu ele în sân și-i lăsăm la mâna politicilor de exterminare ale guvernelor ce se perindă în funcție de ”cotizație” la conducerea României!

Nu mă interesează lampa autogenă cu flacără violet cu care ne sudăm noi iluzia că am ”luat atitudine”! Adevărata atitudine românească este aceea de a milita pentru ca acești barbari să nu mai apuce nicio zi la butoanele României.

Băsescu, No More Day!

Five o’ clock

Etichete

Alice Drogoreanu, Alma Roberta Anastase, batistele lui Dinu Patriciu, Betsey Johnson, Blana de la Prada, Bulevardul Ferdinand din Constanta, Cannes, Cartarescu, ceas de 350 000 de euro, Christian Louboutin, Constantin Vacheron, conturile din Bahamas ale lui Basescu, Culture, Dan Voiculescu, Dino Ventura, Dinu Patriciu, Doctorul, Dottore, Expozitie fotografica, Gucci, Hayssam, Jazz Cafe expo foto, jurnal de scriitor online, jurnalisti, Life, literatura, negrul Jim, News, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, presa de scandal, Presedinta Camerei deputatilor, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Sergio Rossi, smoking, soiree, sponsorizari pentru campania electorala, Tom Sawyer, Ungaro, Valleverde, viata asa cum e

Foto: Alex Mazilu

(Anterioarele ”capitole”)

Pe bulevardul Ferdinand, în fața clubului de jazz, oprește limuzină după limuzină. Majordomi îmbrăcați în tunici cu fireturi, înmănușați elegant, deschid portierele la capătul covorului roșu. În toalete de gală, coboară din mașini vipurile lumii noastre și se înșiruie la intrarea în club, făcând semne drăgăstoase către camerele de filmat aflate după cordonul de jandarmi.

– Aia cine-i? întreabă un jurnalist grizonat, cu ochelari cu rame invizibile.

– Care bă, blonda? Aia-i Nuți, ce naiba, nu mai vezi? îi răspunse un altul, deșirat și acneic.

– Nu, mă. Aia ca un cârnat strangulat. Ia uite-o ce duluri are! Și-a mai pus și rochia aia strâmtă, pațachina!

– Alma? Aia-i Președinta Camerei.

– Președinta Cămării, poate vrei să zici! Întuflecă din pricina stressului funcției. Ia uite-o cât e de dolofană! Și ce prezenvativ de piersică sintetică și-a tras pe ea!

– Termină, nu fi … Uite-l și pe Dinu! Ooo! Excelență!.. Ce faceți? Ați venit la expoziție?! strigă el către personajul ce pășea larg spre intrare.

– Mă întâlnesc cu niște amici, să bem o cafea. Pe Felix nu l-ai văzut? se îndreptă, colocvial, impozanta făptură către ziaristul deșirat, dând în laturi blana de la Prada și vădind un smoking violet. În buzunarul de la piept, nelipsita batistă fistichie, așezată cu o neglijență studiată. Cu un gest teatral, ivi încheietura mâinii de sub haină și lăsă pentru câteva secunde vederii tuturor un ceas superb, Constantin Vacheron.

Blitz-urile nu încetau să scânteie în înserarea răcoroasă. Aerul devenise vibrant și concret, ai fi putut să-l tai în felii, dacă te-ai fi gândit. Totul mirosea a parfum, veselie, lipsă de griji, strălucire și nonșalanță.

Pe trotuar își fac apariția patru creaturi jerpelite, în contrast pregnant cu atmosfera generală. Dau să pășească pe covorul roșu, însă doi dintre majordomi îi oprescu gest ferm.

– Dumneavoastră? Unde mergeți? Aici e o manifestare culturală de marcă! Nu puteți intra în halul ăsta!

– Este invitații! răspunse Jim, scotocindu-se în buzunarele jachetei murdare și sfâșiate. Unde am pus la el?… căută nedumerit și în buzunarele adânci până la genunchi ale patalonilor. Poftește! îi băgă el sub nas majordomului celui obraznic o hârtie mototolită de 5 dolari.

– Cred că glumiți, domnu’…

– Hayssam este la mine! Eu pretin cu Dottore! Facut la el donație la campanie mult euro, metru cubic de euro!

– Hayssam! se întoarse Dinu cu jumătate de trup. Ce faci, dom’le? Ce-i cu tine în halul ăsta? îi privi el circumspect.

– Văzut, bre valah puțit! Eu estem bretin la conașul! îl dădu la o parte cu dosul mâinii pe majordom și înaintă. Conu Dinucu… stai sa spuneam. Eu blecat cu balon zburator la egzpediția. Subt acoperit, Negrul Jim, de la roman american. Asta, neghiob mic si cocoșat, care facut figura si bagat la mine la bușcaria, vrut facem adentat. Venit cu șoarece atacat balon și venit fluture de la Gardaresgu și salvat  la ele.

– Băi, ești incoerent rău! Cum să faci un atentat cu șoareci? Șoarecii nu-s zburători! Termină cu prostiile! Delirezi, mon cher!

– Asta nu înțelege, zise dolofanul bărbos, întorcându-se către publicul care se distra răstălmăcind, trunchiind și transmițând informații distorsionate către cei care nu aveau acces direct la discuție. Eu drimit scrisoare. Voi nu pricepe la mine ce vrut să spunem. Îl luă pe Dinu de încheietura cotului și făcu gestul de a-l însoți înăuntru.

– Și cu noi cum rămâne? țipă înalt tânărul cu ochelari, rămas cu companionii lui pe trotuar.

– Voi vine cu vluture. El duce la voi în egzboziția, le aruncă Hayssam, vădit ironic, peste umăr.

– De fapt, noi nici nu vrem să mergem la expoziție… se replie tânărul. Noi vrem să navigăm pe canalele Deltei, acum că pică expediția în balon… Sau mergem pe mare… Tu ce zici, Huck?

– Mi-e frică de mare. Hai mai bine să studiem underground-ul orașului… Să coborâm în tenebrele lui! interveni Tom Sawyer, cu entuziasm.

Șirul de mașini uluitoare continua să oprească și să verse pe mocheta roșie, bridată pe margini cu auriu, toalete și accesorii pe care le poți vedea doar la Cannes. Murmurul general anunța o seară plină de magie. Nevăzut de nimeni, un șoricel cât o brichetă se strecură printre tocurile Christian Louboutin, Valleverde, Betsey Johnson, Gucci, Dino Ventura, Sergio Rossi, Ungaro și, cățărându-se prin blana ale cărei poale ajungeau la covor, se strecură în batista lui Dinu.

Expoziția

Etichete

Adc blog, Alice Drogoreanu, blogging, cell61, citgrup, concursul Superblog 2009, Constanta, Culture, Doctorul, Dottore, Elena Udrea, expozitie de fotografie, expozitie de fotografii, Fawrr, FSB, Gheorghe Flutur, Hayssam, Huck, in cautarea blogului pierdut, Ioan Usca, Jazz Cafe expo foto, Jim, jurnal de scriitor online, KGB FSB, land of choice, laptop Assus, Life, literatura, literatura fantasy, mogulii, negrul Jim, News, Oana Stoica Mujea, Omar Hayssam, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, Radu Mazare, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Rusia, scrisorile lui hayssam, soricelul Traian, Tenebre, Tom Sawyer, Toshiba, Traian Basescu, viata asa cum e, vineri 27 noiembrie ora 16

(Ce s-a petrecut înainte de asta)

În vis, căderea în gol accelerează pulsul și produce în corpul celui care visează o încordare teribilă. Toate tendoanele se cabrează, nervii devin alerți, plămânii se simt depășiți, sistemele intră în degringoladă. Traian căzu preț de câteva secunde care în vis durară secole.

Se izbi de un corp mare, moale și pufos care atenuă șocul impactului. Căzuse pe un balon zburător. Fâșiile multicolore din care era alcătuită perna rotundă se rotiră ca un caleidoscop.

– Ce se-ntâmplă, frate?! Căzu o piatră din cer? strigă Huck, scoțându-și pentru o clipă trabucul din gură.

– Îmi căzu mie netul, aia se-ntâmplă… îi răspunse un domnișor cam palid ce nu părea să vadă soarele prea des, parcă întremat de aerul rece al înălțimilor cutreierate. Stai să restartez… adăugă el, meșterind ceva pe laptopul Assus EeePC 1101HA SeaShell, pe care-l ținea în brațe.

– Și, așa zdroncăne când îți cade? Mai bine-ți luai un Toshiba de la magazinul ăsta online … Cu 1000 de roni, te făceai om. Așa, umbli cu droanga aia după tine. Îmi mai faci și emoții… Să-mi strici gustul la Havanna asta.  Ai mai dat și o căruță de bani pe el, cred!

– N-am dat niciun ban! L-am câștigat la Concursul Superblog! Niște bani am primit, vrei să spui. Ca preț al moralității mele… Și nu mă mai freca la icre că, uite, nu mai merge nici wirelless-ul!

– Dacă-ți luai Toshiba de la ….

– Da’ lasă-mă naibii în pace! Tu nu vezi că sunt nervos?

– Și tu ești nervos, tinere? rosti o voce răgușită, de sub o prelată ce acoperea o moviliță de cartofi.  Da eu ce să mai zic?

– Da tu cine dracu ești? Cartofi vorbitori, auzi! Doamne apără și păzește!  Dacă stau atâta conectat! … Am început să halucinez! Și acuma mai trebuie s-o consolez și pe Angela… Să vorbesc cu Fawrr, am văzut că se pricepe la din astea… ”Eu ce să-i fac?… Să-i dau niște bani se meargă la mall să facă shopingg. Eu cu blogging-ul, ea cu shopingg-ul”, zâmbi tânărul unui gând numai de el știut.

– Nu e niciun cartof vorbitor, dragă. E un șoarece. A aterizat în balonul nostru, clarifică lucrurile Tom, cu aerul lui atoateștiutor, specific expaților.

– Zis și eu la domnu’ tinar!… Dottore! Uită la mine! Vede?!… Ce face?… Cum prefăcut în el la șoarece? Cine făcut așa civa? FeSeBe făcut? Groaznică estem! se impacientă și Jim, mai mult arab decât negru. Eu plecat ca un domn este, la aieroport și dottore face șoarice… Uecs! Scârbos este! Aduc sărăcie însemnat! Aruncat peste bord! Ajutaaaam la noi! Allaaah, ajută la mine scapat de șoarice! imploră Jim, aruncându-se pe podeaua nacelei.

– Ce-ai bre, că nu-i decât un prăpădit de șoricel!? Ce te-nspămânți așa? E un balaur? Uite, eu îl iau de coadă, mie nu mi-e frică de el, se arătă viteaz Tom Sawyer.

– Nu pune mâna pe maus! Îmi strici setările! Abia am reușit să restabilesc conexiunea! urlă tânărul năvălind peste Tom și dezechilibrând nacela.

Balonul începu să coboare cu o viteză amețitoare. Protagoniști scenei, pironiți, fără să înțeleagă ce se întâmplă, schimbau priviri înfricoșate.

– Trebuie să te repezi tu ca disperatul! își pierdu sărita Tom cel imperturbabil și se răsti la tinerelul care-și pierduse ochelarii din cauza hâțânării vehicolului zburător. Jim, aruncă dracului cartofii ăia! Să  oprim prăbușirea!

– Eu, Jim sub acoperit, zâmbi colegul lor de aventură. Este Yassim acoperit și este Hayssam, cum eu suntem. Astă poate antentat cum făcut. Dottore spețial venit să facut atentat la mine! Urăște la mine deconspirat dottore. Eu zis omorât la el, dar ele … Eu nu arunce cartofii, nu este ce să mâncat. Ajunge ca Cell, la Rusia cazut, ce manânci? Murit de foame, bătut militari ruși, murit??? Conexiune nexam este, nimic colega, zice că nu cunoaște la mine, eu Hayssam. Arunci laptop, nu merge conexiune, doi kilogram face! se repezi Jim la tânărul care apucase strâns de laptop și se așezase deja cu sternul pe el, apărându-l.

– Te-aruncăm pe tine că și-așa ești cel mai gras dintre noi! răcni și Huck și se repezi să-l placheze ca la rugby, la glezne, și să-l aburce peste marginea nacelei.

În timp ce învălmășeala generală de deasupra laptopului prețios punea în pericol real stabilitatea balonului ce cobora vertiginos spre pământ, un fluture uriaș, cu aripi străvezii de un verde strident și cu trup solzos de caiman, prinse între labele-i ca niște rădăcini de arbori, otgoanele de care era legată nacela.

– Șefu!… Trăiți! Am auzit că aveți probleme! Am venit! Am zburat! Am zburat într-o clipită! Vă salvez acușica! Îi salvez și pe ăștia? Șefu! Ordonați, vă rog! rosti fluturele cel grăsun și păros, fluturându-și antenele clăpăuge.

– Salvează-te pe tine, sacadă șoricelul, lingându-și lăbuțele. Auzi, nu știi pe cineva care poate face o vrajă, să mă preschimbe înapoi în Traian? Că m-am săturat de aventură!… rosti acesta, mai mult în scârbă.

– Ba da! Șefu! Să trăiți! Este o șămăniță! Acum a plecat în sud-est, se bâlbâi Fluturele, uitându-se pe navigatorul GPS pe care-l avea prins la încheietura labei stângi din față.

– Atunci, hai să mergem la ea! se însufleți plin de speranță, eliberând aerul din piept, șoricelul cel șpanchiu.

– Și cu ăștia ce facem șefu? Ce dispuneți? Să trăiți!

– Îi luăm și pe ei. Dacă nu cădeam de la nemțălăul ăla din cutie pe balonul lu’ fraierii ăștia, aș fi murit!

– Cum să muriți?! Șefu! Dumneavoastră sunteți nemuritor!!… Trăiți! ripostă, scurgându-se prin aer de umilință, Fluturele, plecându-și capul și fluturând din aripile cleioase ca mătreața-broaștei de pe iaz. Uitați! Am ajuns! strigă el fericit și lăsând nacela ușor, într-un ogor plin de mazăre.

– Și noi ce facem aici? întrebă tânărul blogger, ce-și recuperase ochelarii și și-i potrivea pe nas uitându-se la ciudatele animale și insecte vorbitoare.

– Cum ce facem? Mergem la Expoziție! Uite și afișul! remarcă șoricelul, uitându-se în zare la un panou uriaș cât cele puse de ministressa preferată, cele  cu Land of Choice.

Şi, după ce v-aţi înseninat sufletul, intraţi puţin aici să vedeţi cât e de „groasă”. Vă ziceam mâine, dar m-a luat cu leşin de la stomac…

Calea personală

Etichete

Alex Mazilu, Cuvântul lui Dumnezeu, Dan Voiculescu, Dumnezeu, Elena Udrea, Felix, guzganul rozaliu, haldina de gunoi, Hrebenciuc, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulul, motanul Felix, pagan, Photography, povestiri de la Zorro, Presedintele Ion Iliescu, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, semnul lui Dumnezeu, Traian, Traian Basescu, viata asa cum e, Viorel Hrebenciuc

(Articolele precedente le puteţi citi likuite, aici )

Șoricelul pedala din toate cele patru lăbuțe încercând disperat să nu se lase purtat de râul care venea în cascadă peste el și să se prindă de grunjii de pământ ud ce se desprindeau din peretele găurii. Blana-i era ciuciulită și udă, urechile înfundate, iar mișcările-i deveniră tot mai molcome și mai dezlânate. Se cufundă într-un întuneric de smoală și gândurile încetară. Alunecă dus de șuvoi, mai mult mort decât viu. Lichidul săpase și deschisese o galerie prin care se rostogolea spre adâncurile pământului această vietate mică, în stare de inconștiență. Ajuns într-un spațiu mai larg se izbi de pardoseală și un firicel rubiniu îi izvorî din botic. Auzi niște pași apăsați apropiindu-se de el. O matahală căreia-i vedea doar coada spelbă, fără fir de păr, se apropie de el. De spaimă, își reveni din leșin.

– Ți-am zis să nu mai bei ca porcul. Uite, te-ai pișat tot pe tine. Puți tot a pișat. Cred că te-ai și căcat. Spurcăciunea dracului ce ești! În loc să-ți bagi capul într-o găleată cu apă rece, cum ți-am zis, ți l-ai băgat într-o găleată cu wiskey. Ridica-te și curăță aici! Că doar n-o să curețe colega mea…

– Nu m-am pișat pe mine… bâigui șoricelul cu ochii ieșiți din orbite de groază. S-a pișat Motanul Felix pe mine! A vrut să mă omoare!… M-am ascuns de el și …

– A, deci e și Felix aici. Fe-liiix!!! strigă, punându-și labele pâlnie la bot, guzganul cu blană rozalie pe care Traian, adunându-se de jos și scuturându-și blănița, îl putea admira acum în toată splendoarea. Hai, coboară că ne-ntâlnim la Grivco!!! Sau la Athene Pallace!  Unde vrei?

– La Grivco ne-ntâlnim, veni răspusul tunător multiplicat de ecourile galeriei.

”Deci se întâlnesc la Grivco ca să mă piardă pe mine!” își zise șoricelul chițăind de mulțumire că e șoricel și se va putea strecura acolo, între Mai-Mari, să-i audă ce vorbesc. Se trase binișor într-o parte dând să se facă nevăzut.

– Unde pleci, dragule? se pisici o soricuță blondă, apărută nu se știe de unde, înveșmântată într-o rochie Coco Chanel, și împestrițată de bijuterii, brățări, cercei cu cristale Swarovski.

Șoricelul încremeni din pricina surprizei.

– Tu??!… Aici?! … Cu guzganul rozaliu? Cu ăștia?…  Și … stai puțin …, se bălbâi el, de ce ești șoricioaică? Ai fost și tu la fotografia de grup?

– Nu, iubitule, dar nu știi că noi doi suntem empatici? Ce ți se-ntâmplă ție mi se-ntâmplă și mie. Nu pleca nicăieri, vei pierde partea cea mai interesantă…

– Și ce cauți tu cu ăsta? îi strecură șoptit, privind pieziș înspre guzganul care-și spăla cu lăbuțele blănița, aruncând ocheade unui ciob de oglindă.

– Băi pârlitule! Nu destul că te-am suportat atâția ani?! Nu destul că ai vândut pirogile și ți-ai pus galbenii la teșcherea fără să-i împarți cu nimeni? ‘Tu-ți răscrucea și anghinarea mă-tii de bețiv! Guzganul înhăță o bâtă de base-ball și-i trase una cu sete în căpățână.

– L-ai omorât! se tângui șoricica.

– L-am omorât pe pustia… Ăsta nu-i mort. Hai să-l scoatem afară că, până ne-ntoarcem, se descompune aici și ne-mpute palatul!

Cei doi îl aburcară fiecare de câte două labuțe, îl scoaseră printr-o galerie laterală care dădea în câmp și-l aruncară cât colo, în iarba uscată, sub soarele arzător.

– Nu-l îngropăm?, însistă, oarecum înduioșată, șoricica.

– Să-l îngroape gaia! Eu? Poate vrei să-i punem și cruce lu’ păgânu’ ăsta! Hai, că-ntârziem la-ntâlnire!

Cei doi își scuturară blănițele, se dădură de trei ori de-a berbeleacul și se transformară în două ființe umane care ieșeau din câmpul de la marginea orașului, își curățară încălțările de noroi și urcară în limuzinele care-i așteptau la marginea șoselei.

– M-au părăsit toți… gemu șoricelul, venindu-și în simțiri și căutând din ochi o frunză mai mare, să se tragă la umbră din calea soarelui de amiază care-i împungea cu un miliard de săgeți capul ce devenise o rană vie. M-au vândut și m-au trădat și m-au părăsit… izbucni el în lacrimi. E Holocaustul! Uuuu! U-u-u-u! Î-hî, î-hî, î-hî! izbucni în hohote de neputință și disperare. Lacrimile se uscau ca niște pete albicioase la colțurile ochilor. Ar fi vrut să fi murit, să nu simtă această durere teribilă care-i sfâșia măruntaiele. Sunt pierdu-u-ut! Doamne! Salvează-mă! urlă el căutând cu ochii în zarea cerului sclipitor ca o folie de aluminiu. Nu mă lăsa să pier aici, neștiut de nimeni! Î-hî, î-hî, î-hî! urlă șoricelul către un Dumnezeu care nu catadicsea să-i răspundă. Doar o boare răcoroasă adie ușor mișcând vârfurile ierburilor.

– Dă-mi un semn că exiști! Vreau să pun mâna și să urlu: Este! Te rooog! Doamne Dumnezeule, știu că nu mă crezi! Că mint așa cum respir! Dar acum… Te rog, dă-mi un semn!  Arată-mi calea mea și îți voi respecta întru totul dorința! U-hu-u-hu-u-hu! se smiorcăi șoricelul halucinând deja din cauza arșiței.

În tăriile cerului de sineală se rotea în spirale înalte un șoim imperial.  Ochii lui scormonitori, rotunzi și magici urmăreau orice mișcare, oricât de imperceptibilă. Își strânse cercurile din ce în ce, apoi coborî ca o săgeată și-l apucă cu ghearele ca niște cange pe micuțul șoricel. Țâșni cu el înapoi în cer. Îl purtă peste oraș, apoi peste munții cu creste înzăpezite, peste câmpurile pârloagă de ani buni. Peste ruinele fostelor uzine, fabrici, șantiere, de unde fiarele ruginite se ridicau acuzator ca niște brațe descărnate. Peste cursurile de apă, pline de peturi și nailoane. Peste pădurile din care rămăseseră doar la șosea pâlcuri de copaci, în adânc fiind decupată de fierăstraiele electrice.

– Vezi? Ia aminte, rosti, scurt Șoimul.

– Și pe tine te-a transformat fotograful acela vrăjitor? Ce mă bucur că nu sunt singurul batjocorit!…exclamă șoricelul care pân-aci tăcuse cu moartea în suflet.

– Eu șamanizez din când în când, măi dragă Traian. Acum mă duceam la o-ntâlnire la Grivco și te-am văzut pe câmp. Ai fi murit acolo. E păcat, totuși. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui… mai rosti șoimul cu tonalitatea lui guturală inconfundabilă.

– Mă iei și pe mine la Grivco? strigă, plin de speranța reînsuflețită, șoricelul.

–  Nu ai zis că vrei să-ți afli calea? Parcă așa am auzit… îi răspunse, cu o nuanță de ironie indecelabilă, șoimul, privindu-l cu ochii lui rotunzi și hipnotici.

– Păi tu nu ești Dumnezeu! Nici nu crezi în el! strigă șoricelul, răgușit de spaimă, realizând brusc cine-l înhățase în gheare.

– Ei, e un fel de a spune… La nivel conștient, da, pot să spun că susțin că sunt ateu. Dar, în interioritatea mea, sunt un om profund religios. Hai c-am ajuns. Mă grăbesc să nu întârzii că nu se face… Deși …,  pe mine mă așteaptă cu toții.

Șoimul coborî respectând traiectoria acelorași cercuri perfect concentrice și-i dădu drumul șoricelului Traian la marginea unei haldine de gunoi.

(Va urma, desigur) Update pe care nu l-a cerut Cell61 care a scris o Proză arhiscurtă superbă, azi. Merită citită.

Tot ca recomandare, participați la Referendum.

Botezul

Etichete

alegeri prezidenţiale, Cotroceni, desemnarea premierului II, dosarul Flota, Elena, Gore Pirgu, jurnal de scriitor online, licheaua simpatica, literatura, News, politica, politics, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, sa scapam de nebun, Traian Basescu, viata asa cum e

(Capitolul I  – Unicameralul cu tinetă )

(Capitolul II – La duşuri)

(Capitolul III – În documentare )

(fotografie șterpelită de la Gheorghe Constantin)

Patru trupuri goale stau chircite pe banca de lemn cu picioare de cornier prinse și ele în cimentul îmbătrânit. Unul are coastele aparente iar pielea din jurul abdomenului atârnă în colăcei flasci. Fiecare privește în jos, într-o parte, încercând într-un fel sau altul să-și ascundă goliciunea, nu din pudoare ci dintr-o conștiență instinctivă a inesteticului trup gol.  Gore e singurul care stă în picioare expunându-și tatuajele. Pe umărul drept are un craniu stilizat iar pe antebrațul stâng o inimioară străpunsă de o săgeată. Deasupra inimii, în dreapta,  scrie ”gore” iar în dreapta unghiului ei ascuțit, pe unde iese vârful săgeții, scrie ”lena”. Franzelă aruncă o privire furișată către trupul impozant cu picioarele desfăcute al lui Gore și sparge tăcerea care devenise stânjenitoare:

– Te-a mai căutat Lena?

– Cu mine vorbești, bă Franzelă? Da pe tine te-a căutat Margareta? Sau a aflat ca ești bulangiu și-a lăsat-o mai moartă, că e destul o femeie în casă? rânji Gore indispus.

– De unde-ai scos-o pe asta bă Gore? Vezi că poate mă superi. Tu nu mă cunoști pe mine. Io-s bun ca pita caldă, de-aia-mi zice ”franzelă”, da’ daca mă enervează careva …

– Mi-a zis mie unu’ pe cursă, unu Creastă, că la Aiud mai făceai și tu rost de-o țigare, de-o ciocolată… Sau nu-i adevărat?

– Sigur că nu-i adevărat! Ce faci,  mă iei la intimidare?  Vezi poate-ți dau drumu’ la sânge… Că îți cam clocotește. Du-te-n p… mea de fraier! Ce crezi ca faci perimetre și-aici?

Cei doi nu apucară să se încaiere pentru că ușa se deschise și își făcură apariția alți zece deținuți, cu hainele de schimb împăturite în brațe. Grozea aruncă privirea roată și pricepu repede starea de spirit.

– Stamate, ia vin’ bă-ncoace! Domnu’ agent Stamate!

– Ce-i dom’ Grozea? S-a-necat vreunul? Că n-am datără drumu’ la apă! răspunse Stamate și se apropie și el cu bastonul pregătit. Pe care vrei bă să-l gândil un pic pe spinare?! Futu-vă-n cur de homosexulani!

– Dom’ șef, Franzelă face caragață! interveni Gore cu gura mare. Că dacă mă caută Lena, că îmi dă drumul la sânge… Io-i rup jugul, așa să știți! Dacă Franzelă-i mortăciune, să știți că de la mine e! Să consemnați! Ce-are el cu Lena? Ce? Eu i-am băgat strâmbe la muierea lui? S-o știe sida, eu nu vreau s-o știu.

– Ce-aveți bă? Vi s-a făcut de muieri? Hî? Stați că vă dau eu muieri! rezolvă Stamate simplu necunoscuta, împărțind bastoane în stânga și-n dreapta, secondat mai fără tragere de inimă de Grozea.

– Ce dai domnu’ agent, că eu n-am făcut nimic! De ce folosiți violența când nu s-a întâmplat de fapt nimic? îi interpelă Traian, încercând să-și protejeze scăfârlia de ploaia de bastoane.

– Futu-te-n lampă de labagiu! Mie mi te adresezi cu domnu’ agent-șef, nu cu domnu’ agent! Ai înțeles, bă, gunoiule? Te crezi la Haga aicea? Stai că-ți dau eu indisciplină! Te crezi advocat? Stai că-ți dau eu advocat! și Grozea își însoțea fiecare cuvânt cu câte un șpiț de bocanc în coastele și în capul deținutului care se prăvălise pe ciment, ghemuit ca un foetus, în sângele care-i bubucea din nas și din gură.

– Lasă-l, dom’ șef că l-ai fezandat destul! interveni salvatorul Gore. Lasă că-i aplicăm noi constituția pușcăriei! Îi arătăm noi ce și cum. Că nu știe, e nou. Tre’ să-i facem botezul.  Lasă-l, că-l omori! se rugă Gore.

Grozea, nădușit tot, cu ochii holbați și aproape de apoplexie, îl răsturnă cu bocancul pe deținutul aflat în stare de semiconștiență și, speriat că acesta ar putea fi mort, îi mai arse una-n coaste. Deținutul gemu tânguit și horcăi încercând să-și elibereze căile respiratorii de sângele ce nu încetase să se întindă pe ciment imaginând o hartă semănând cu aceea e României.

– Scoală-te bă, futu-ți morții mă-tii! Ce-i aicea, pension? Scoală-te și curăță mizeria de-ai făcut-o! Că doar n-o să ți-o curețe colegii!

Gemând și abia adunându-și puterile, cu capul vâjâind și cu carnea dezvelită din arcadă acoperindu-i ochiul stâng, deținutul Traian se ridică în capul oaselor, confuz.

– Hai! Ia găleata și mopul și curăță aicea! Că nu-i măcelărie! E instituție de reeducare! Muncă, evadare sau moarte! Ce preferi? rânji Grozea.

– Și voi ce beliți ochii aici că acum v-o luați și voi?  rânji și Stamate. Hai, sub dușuri că dau drumul la apă. Să nu aud niciun sunet decât cum curge apa! S-a-nțeles?

– S-a-nțeles, don șef! rostiră câteva glasuri mai mult a lehamite.

Traian luă găleata și mopul din mâna lui Stamate, se târî spre chiuveta de tablă și învârti cu degete tremurânde robinetul. Uitându-se-n gol la jetul de apă ce bătea darabana-n găleata de zinc, mormăi ca pentru sine: ” Mai bine-l lăsam  pe neamțul ăla, futu-mă-n gură de bou ce sunt! Acuma eram pe mare și visam la Lenuța! Poate chiar ar fi fost lângă mine!…”

(va continua)

În documentare

Etichete

Adrian Nastase, comisia prezidentiala, dosarul Flota, Gherla, inchisoare, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, News, Photography, politica, politics, prison, puscariasi, Raportul de condamnare a comunismului, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e, Vladimir Tismaneanu

(continuarea primei părți )

La poarta penitenciarului tropotesc  din bocancii cu talpă groasă câțiva tineri cu fețele îmbujorate de frig. Unii, cu microfoanele în mâini, alții cu telefoane mobile cu reportofon și cameră – din cele de ultimă generație -, mai în spate doi bărbați bine zidiți, cu camerele de filmat pe umăr. Liderul grupului eterogen era un ins între două vârste, nu prea înalt, astenic, lățoș și cu ochelari. Era însoțit de o doamnă trupeșă, foarte volubilă cu chipul emaciat de băutura pe care se vede că este obișnuită să o îngurgiteze cu regularitate.

– Volodea, zi-i că a vorbit șeful meu cu comandantul, să nu ne frece el să ne țină la ușă, rosti trupeșa, cu buzele-i subțiri ca două râme țuguindu-se, plină de importanță.

Cel apelat, Volodea, reproduse cu unele omisiuni gardianului de la poartă cuvintele companioanei.

– De unde ați zis că sunteți? insistă ofițerul de pază cu receptorul sprijinit între umăr și tâmplă și cu degetele mâinii drepte pregătite să tasteze pe claviatura telefonului.

– Comisia de Elaborare a Raportului pentru Condamnarea Dictaturii Incipiente, rosti, prețios, domnul astenic împingându-și ochelarii cu arătătorul. Știți, noi am condamnat și Convenția,  am publicat o carte de interviuri cu domnul Președinte și am condamnat și Comunismul, mai adăugă lățosul cu emfază.

Gardianul îl privi cu ochii măriți și mormăi ca pentru el: ”Condamnarea p…ii! Era mai bine pe vremea comuniștilor, nu veneau tot felul de pițiflenderi să te f….. la cap cu respectarea drepturilor omului aflat în detenție și vrăjeli din astea. Capitalism de căcat! Dictatura nesimțiților și-a șmecherilor!”

– Să trăiți domnu comandant! Sunt agent-șef Omicron! Permiteți să raportez! Am aici, la poartă, un grup … Cum ați zis că vă zice? se întoarse el spre cei doi acoperind microfonul telefonului cu palma căuș – care declară că au avizul dumneavoastră să viziteze…

– A sunat șeful meu și a vorbit cu el! țipă isteric, bruneta cea trupeșă.

– Deci așa? continuă gardianul fără s-o bage-n seamă pe umflată. Sunt 12 cu toții. Treisprezece cu asta care pare șeful lor. Fără camere de filmat? Una singură. Să trăiți. Am înțeles. Să trăiți.

– Deci…, se întoarse gardianul spre grupul care fremăta. O sigură cameră de filmat. Nu vă răzlețiți de grup,  rămâneți împreună. Nu dați curs cererilor deținuților și nu vă apropiați prea mult de ei fără avizul colegului meu,  agentul Cotârneață, care o să vă conducă.

– Și noi de unde luăm imagini? rosti una dintre tinere lăsându-și buza inferioară în jos și făcând botic. Nu puteți să ne lăsați fără imagine! Vă rugăm frumos! Vă facem un interviu! O să vă vadă toată țara la televizor, insistă o bruneta subțire ca o trestie, cu ochi migdalați și negri.

Agentul, mai-mai că s-ar fi lăsat înduplecat. Parcă o văzu pe soacră-sa înfundată în fotoliul din sufragerie unde-și făcea veacul, învelită în șalurile ei rărite de-atâta purtat, ducându-și mâna la gură și holbându-și ochii a uimire. Și vecinii de la bloc, măgarii ăia care se dau intelectuali deși sunt niște prăpădiți … și Măgduța… mai ales Măgduța… Cu gândul la chipul dulce al Măgduței și la ochii ei umezi de care-i amintea reporterița asta din fața lui, simți că voința i se năruie, se îmbună și dădu din mână.

– Bine. Nu știu cum faceți, să nu vadă comandantul două camere! Atâta vă spun!

– Că și-ăla la care-am venit să-l filmăm, nici ăla nu voia să vadă două camere și uite unde-a ajuns! rosti, sarcastic, un tânăr înăltuț cu fața smeadă.

– Deci, când vă duceți la comandant, o singură cameră! S-a-nțeles?!

– S-a-nțeles! S-a-nțeles! strigară tinerii și se buluciră pe poartă în curte.

– Hei!!! Hei! Unde-ați zbughit-o?! Și interviul meu?

– La final! La concluzii! … rosti unul dintre cameramani.

– Doară tot pe-aici ieșiți! rânji gardianul.

– Sper că n-ai de gând să-i iei interviu lu ăsta… spuse către bruneta care alerga cu microfonul în mână, cineva din grup.

– Ei , da ce? Mă doare sa pun camera  și microfonul pe ”of”? răspunse cineva și chicotiră  cu toții.

(va urma)

La dușuri

Etichete

22 noiembrie, 322, alegeri rezidentiale, Aniversare, celula nr. 322, dosarul Flota, flota disparuta, inchisoare, Life, literatura, politics, România trezeşte-te!, Traian, unicameral, viata asa cum e

Era o sâmbătă anostă și înnegurată de februarie. Pentru cei care treceau pe lângă zidurile penitenciarului, grăbiți spre piață și spre treburile lor, nu era o zi altfel decât toate celelalte. Poate doar aureolată de realitatea că nu trebuiau să se trezească cu noaptea-n cap să meargă la serviciu.  Prin geamurile mici, zăbrelite, răzbăteau până în stradă stigătele șefilor de cameră și înjurăturile gardienilor.

Deținuții din camerele de 16 paturi se agitau încoace și-ncolo ca niște oi apucate de streche. Adunați în mijlocul culoarului, cei trei gardieni stau în jurul unei măsuțe de metal cu picioarele întemnițate și ele în ciment.

– Măi Stamate,  ți-a dat Gore parfumul ăla, de care zicea? Că e ziua lu’ nevastă-mea mâine și n-o să dau eu bani pe prostiile ei… Așa, dacă-i moca… De fapt nu-i moca. Și, cu ăia două’ jde euro pe care mi-i dai miercuri, la leafă, te-ai achitat de datorie.

Stamate, un malac mare cât un dulap și cu o aparență blajină contrazisă doar de ochii de viezure mici și vicleni, socoti o vreme în minte și apoi răbufni:

– Bă, Grozeo, da’ nu-i corect. Parfumul face o sută douăzeci. Deci nu mai am să-ți dau niciun euro. Ba tu ai să-mi dai acum.

– Cred că ți-ai pus prafuri din pachetul lu ăla din celula 322 în cafea. Parfumul l-ai luat șpagă. Sau vrei să-ți fac raport la comandant? Gata, am bătut palma. Îmi dai parfumul și miercuri restul de 20 de euro. Și îți satisfac doleanța, făcu Grozea cu ochiul.

Grozea roși cât era de negru și tăcu mâlc încuviințând din cap.

– Deci, cum îi băgăm? interveni al treilea, un roșcovan ciolănos cu chipul atât de împistit încât nici nu i se ghiceau sprâncenele. Îi băgăm în ordine, pe camere?

– Nu, măi Vărzarule. Că asta dicutarăm mai nainte. Nu-i băgăm pe camere că n-am chef să intru peste ei sub duș să-i descotlocesc. Îi băgăm câte patru din fiecare cameră și câte unul de pe ”severă”. Uite, intră patru din 310 și cheliosu ăsta de zic ăștia c-a fost mare sculă – io n-am auzit de el  și, dacă n-am auzit eu, nu s-egzistă – din 322. După aia, intră aia din 311 cu mahula din 323, cum le-o fi norocul și așa mai departe. Hai, ia și notează că n-am chef să ne încurcăm. Grozeo, du-te zi-le să se prăgătească nu stăm după ei.

Grozea o luă cu pași apăsați spre capătul coridorului bătând la fiecare ușă cu bastonul de cauciuc.

– Hai bă bulangiilor! Luați-vă săpunurile și pregătiți-vă să mergeți să vă despăducheați! Hai că pute a hoit deja! Din 310 iese prima tură Bodroagă, Franzelă, Codoșu și Gore! Hai, vreau să văd mișcare! Alinierea între paturi! Bă Cotolane, tu ce p… mea stai cocoșat? Drepți!

– Nu poate să se-ndrepte domnu șef, că are … spodiloză! interveni Gore.

– Are o p … în c …, aia are! se stropși gardianul și-i trase un baston în cap deținutului Codoșu. I-a rămas de-aznoapte! Hai, la dușuri cu voi!

Gardianul închise ușa grea de metal –  nu înainte de a le arunca o uitătură fioroasă celor rămași înăuntru – după cei patru deținuți care ieșiseră veseli cu săpunurile, prosoapele și hainele de schimb în mâini și îi urmă. În dreptul celulei cu numărul 322 se opri. Se apropie de vizetă și se uită cu interes înăuntru. Deținutul cu numărul 2211 stătea chircit pe marginea patului. Grozea trase ivărul și izbi ușa de perete.

– Tu ce p … mea faci aicea, bă?! Tu n-ai auzit că e zi de scăldătoare? Tu-ți grijania și închinarea de împuțit! Ți-ai pregătit, bă, efectele pentru duș? Sau aștepți să vină mă-ta să ți le pregătească? Sau, mai știi, să ți le pregătesc io?! 

– Da n-am știu ce să …

– Ce n-ai știut bă? Voiai să ținem un curs special cu tine despre cum ne pregătim să mergem la dușuri? Da să-i scrii lu farfuza aia a ta să-ți bage droguri în margarină ai știut? Tu-ți neamul mă-tii! se repezi Grozea spre deținut și-i arse una la ficat.

– Hai, dom șef, că se răcește apa… interveni împăciuitor Gore. Lasă, don șef, că-l învățăm noi cu se procedează la duș, adăugă acesta strângând aproape invizibil o pleoapă. Și apoi, spre amărâtul care stătea chirchit lângă pat: hai, mă, cum ai zis că te cheamă. Hai că vezi că-i nervos don șef. Hai c-acu ne ia și pe noi la răpăială. Ia-ți săpunul și prosopul, hai.

– Mă cheamă Traian, îngăimă pirpiriul în timp ce-și căuta pe raft săpuniera și prosopul. Și am fost pre…

– Lasă, mă, Traiane, nu contează cine ai fost. Aicilea suntem toți deținuți. Hai, hai mai repede, îl întrerupse Gore împăciuitor.

Cei cinci deținuți – cel de la ”severă” fără lanțuri și cătușe, de astă dată  – intrară în spațiul destinat dezechipării, o încăpere mică, umedă, mirosind a acrit, săpun ieftin  și traspirație, având de-a lungul celor trei pereți bănci de lemn.

”Și aici au două camere, găozarii ăștia. Dacă apucam eu, le făceam una comună!” își zise deținutul Traian în timp ce se dezbrăca înfrigurat și trist.

Grozea se întoarse pe secție după ce trase zăvorul ușii de la dușuri. Se îndreptă cu pași măsurați spre colegii lui.

– Auziți, Stamate, Vărzarule, hai să-i băgăm mai mulți odată, dă-i dracului! Cheltuim apa patriei degeaba. Și o să stăm până se termină tura după cururile lor murdare! Ce ziceți?

– Bine, da nu-ți mai dau niciun ieuro. Și, dacă se iscă tulburări, tu intervii, mormăi Stamate.

– Parcă am fi la Bursă, bă… Hai să-i trimitem și pe fraierii din 333 la dușuri! Bine, îmi mai dai numa’ zece. Dacă nu, facem jumate margarina lu chelu’.

Cu aceste vorbe, Grozea se îndreptă spre celula 333 ceva mai calm.

(va urma)

Oglindă bloguşoară …

Etichete

Antena 3, antena1, antena2, Aurora Liiceanu, Culture, Dan Voiculescu, decretei, dilema veche, jurnal de scriitor online, Life, mogulul, Philosophy, Wordpress

Cred că s-au stins deja în blogosferă efectele acestei lepşe care are iarăşi darul că exacerbeze orgoliile şi aşa modificate spre roşu din pricina parti-pris-urilor electorale.

Jocul ajunge la mine de la George Şerban care – dintr-un imposibil de bănuit motiv – mă şi nominalizează printre „condeierii” plăcuţi lui. Pentru că asta cere, la urma urmei regula acestui joc:  să-i nominalizez pe maeştri.

Blogul în sine este o acţiune egoistă şi histrionică. În alt registru, ar putea semăna cu strep tease-ul. Nu poţi fi cu desăvârşire sincer pe blog, chiar dacă ai un nick-name şi blogul este întrutotul anonim – în sensul că firele lui nu duc deloc la tine, la făptura fragilă şi impresionabilă care are nevoie de această scenă pentru a se regăsi pe sine într-o mare confortabilă de alţi asemeni ei.

Am citit astăzi în Dilema Veche un articol al Aurorei Liiceanu.

Am văzut-o de câteva ori la televizor şi vag, mi-a făcut impresia unei fiinţe nefericite,m profund nefericite. Nu ştiu dacă are copii – copiii transformă femeia într-o fiinţă bună, caldă, înţelegătoare. Doamna Aurora scrie în Dilema Veche despre „decreţei”. Nu ştiţi ce sunt aceia „decreţei”? Copiii născuţi din 1966 până în 1989. În acea perioadă au fost interzise întreruperile de sarcină provocate, printr-un decret al preşedintelui de atunci, Nicolae Ceauşescu (770, parcă). Am citit acest articol şi m-am întristat. Ştiţi de ce m-am întristat? Pentru că oricâte cărţi şi oricâtă cunoaştere ai depozita de-a lungul anilor în mintea ta, sufletul poate să rămână inert şi gol. Ca o tijă de soc. Aurora Liiceanu (ce nume frumos!) pune decreţeii în recipiente. Toarnă formol. Acoperă recipientele cu capace etanşeizate. Le lipeşte apoi, tacticos, cu degetele ei lungi şi subţiri – poate de contesă – etichete. Pe etichete scrie nişte semne. Mi-e greaţă. Vomit. Plâng. Plâng şi pentru Aurora. Pentru nefericirea ei de avea o existenţă uscată, septică în care singura plăcere este aceea de a pune decreţeii în formol şi de a lipi etichete. Poate a fost nevoită să facă o întrerupere de sarcină clandestină şi asta a marcat-o pe viaţă. Cine ştie ce poate să justifice un atât de rar cinism?

Sunt „decreţel”, cum mă etichetează doamna Aurora. Sunt o fiinţă vie, încă nu m-a găsit doamna Aurora să mă înghesuie într-un borcănel de sticlă şi să toarne formol pe mine. Sunt vie şi am curajul să scriu despre orice. Am curajul să scriu despre mine. Asta am făcut până acum în cărţile mele. Deşi n-o recunosc deschis sau evit întrebarea atunci când mi-este adresată. Blogul mă ajută să comunic şi să mă integrez –  măcar virtual – într-o societate ostilă. O societate proiectată şi de domnul Liiceanu care făcea deunăzi un „apel către lichele”. O societate care-şi împarte cetăţenii în două categorii: cei care lipesc etichete şi cei care poartă etichete. O lume în care cei asemeni mie nu-şi au locul.

Blogurile la care ţin, pe care le citesc şi care îmi inculcă un sentiment că lumea e respirabilă pentru că, iată, există atâţia oameni cultivaţi, educaţi, cu lecturi şi, mai ales, mai ales cu suflet, se află în blogroll. Nu există nicio altă raţiune pentru care aş insera pe cineva în blogroll decât aceasta. Că, într-o zi, răsfoind blogul respectiv, am tresărit. Inima mi-a tresărit fericită. Nu mă interesează când sunt născuţi, dacă sunt decreţei, nu-i investighez sociologic şi n-o să-mi dau doctoratul punând fiinţe vii în borcănele cu capac etanş. Cum n-o să-mi dau doctoratul nici cu fluviul de nefericire în care vâslesc în fiecare zi, cu tot mai puţine forţe, împotriva curentului, împotriva curentului general. Sunt fericită că există atâţia oameni frumoşi pe lume, pe lumea mea imediată şi ei scriu pe aceste pagini virtuale, desenează, sunt fericiţi, nervoşi sau trişti.

Majoritatea bloggerilor pe care-i frecventez sunt „decreţei”. Sunt cultivaţi, sunt profunzi, sunt binecrescuţi. Sunt sensibili. Nu atârnă între două lumi şi nu trăiesc prin comparaţie. Sunt bine ancoraţi în realitatea aceasta şi adaptaţi perfect la exerciţiul libertăţii.

Sunt convinsă că între cele 250 000 de bloguri de pe platforma WordPress mai sunt multe altele pe care le-aş îndrăgi. Dar ele nu sunt „vizitabile” pentru mine, la fel cum sunt stelele din Calea Lactee. Ne rezumăm la cele proxime în care găsim viaţă, sub diferite forme. Şi nu vrem să le punem în formol.

De aceea, mi se pare nedrept să nominalizez doar câţiva. Nu avem nevoie de clasamente între noi. Ne ştim fiecare între noi cât suntem de buni. Clasamentul pe criteriul celui care „dă mai bine din taste” mi se pare cinic.

Totuşi, dacă există un blog remarcabil, un blog care să merite înrămat şi publicat, şi al cărui autor merită omagii (şi, desigur, bani, domnule Voiculescu) este blogul lui Adrian Ciubotaru (şi nu Ciobotariu).

Probabil că „nominalizarea” pe care tocmai am făcut-o va stârni stupoare. Blogul lui Adrian Ciubotaru nu se află linkuit în blogroll. Am avut mai demult o contradicţie  din pricina eternei pricine – Ion Iliescu. Opiniile noastre au fost şi rămân divergente pe acest subiect. Asta nu înseamnă că-l preţuiesc mai puţin. L-am cunoscut la Bucureşti, în treacăt. I-am citit articolele de pe http://adrianfilozofie.ro . Nu ştiu ce s-a făcut cu acele scrieri dar ele „avertizau” asupra calităţilor intelectuale ale acestui blogger.

Unicameralul cu tinetă

Etichete

agent, cele doua camere ale parlamentului, celula, inchisoare, jurnal de scriitor online, Life, News, Omar Hayssam, parlament unicameral, politica, politics, president in prison, prison, rapirea jurnalistilor in irak, România trezeşte-te!, scrisorile lui hayssam, Traian Basescu, unicameral, usa blindata

Înnegurând frigul acid al iernii, un individ pipernicit, pleşuv şi încovoiat îşi târa anevoie lanţurile prin zloata din curtea interioară a unei închisori sordide.

„P…… mea! Puteam să modernizez şi eu puşcăriile! Căca-m-aş în ideile mele reformiste!” gândi el cu obidă şi scuipă prin colţul gurii a dispreţ.

– Deţinut nr. 2211, este interzis prin regulament să scuipaţi în timpul plimbării regulamentare!

Pirpiriul îl privi câş şi mormăi:

– F… te-m-aş în regulamentele voastre de caralii! Când eu le dădeam m… contracandidaţilor  voi nici nu …

– Ai zis ceva, deţinut? Poate te-ndrept cu vreo două pulane pe spinare! Hai! Stâng! Drept! Stâng! Drept! … Mai vioi, mai vioi! Plimbă ursul că rugineşte lanţul, hai! rânji gardianul veselindu-se de propria lui glumă. Deşi arâţi mai mult a iepure plouat decât a urs. Vai mama lui de urs. Deţinut 2211! La stânga-mpre-jur! Programul de plimbare s-a încheiat! Înapoi în celulă!

„Cică  celulă -n p …  mea! Aia-i o cursă de şoareci! Cum puneam noi pe vapor în cală să nu dea şobolani-n proviziile de alimente…

– Văd că continui să comentezi! Ai obiecţiuni la regimul de detenţie?! N-ai decât să te adresezi ierarhic superior! zise gardianul plesnind de sănătate, cu obrajii înroşiţi de ger şi cu ochii lucindu-i în cap de plăcere.

„Eu sunt cel mai mare ierarhic superior, găozarule. Dar ce ştii tu cine sunt eu?…Cine sunt eu, chiar?! …” îşi continuă monologul ciudata creatură, acompaniat de zornăitul lanţurilor.

Se aplecă puţin şi intră în incintă, într-un tunel posomorât mirosind a varză acră, mucegai, zidărie mâncată de vreme şi urină. Ajuns în dreptul celulei, fu preluat de un alt gardian, negricios şi subţiratic. Îl privi pieziş cu uitătura lui şuie. Vestonul de iarnă, cam mare,  se aduna în cute în jurul curelei. Negriciosul îi desfăcu cătuşele de la mâini fără să-l privească şi fără să-l atingă, ferindu-se ca la vederea unei reptile şi îi deschise uşa celulei schiţând un gest scurt cu bărbia înainte.

– N-aţi putea să mă mutaţi într-o cameră mai mare? … îndrăzni să glăsuiască umbra, şoptit.

– Bă! Tu ai făcut armata? Eşti cam martalog, cred c-ai făcut-o. În primul rând se zice: „Permiteţi să raportez, domnule agent-şef principal”, rosti negriciosul serios rotunjindu-şi ochii şi ridicând sprâncenele desenând pe frunte o cută ameninţătoare.

– Permiteţi să raportez domnule agent-şef principal! se conformă cu o undă tremurată de ironie în glas pirpiriul.

– Permiteţi să raportez, domnule agent-şef principal … ce? împinse aerul cu bărbia domnul negricios cu vestonul încreţit în jurul curelei, ca un tu-tu.

– Permiteţi să raportez domnule agent-şef principal! Aş dori dacă se poate să mă transferaţi într-o cameră mai mare,  dacă se poate, dublă cât e cea pe care o ocup acum! recită lărgindu-şi liniile ochilor deţinutul.

– Măi da’ ce pretenţii avem noi! … Nţ – nţ – nţ! plescăi admirativ agentul. Da camera asta ce are? Şi nu e cameră, stai puţin, că nu suntem la otel aicea. E celulă! Deşi tu stai ca un neisprăvit aici exact ca la otel! Ai şi tinetă! Şi nu, nu se poate să te transferăm în altă celulă. Adevăru-i că dacă mă uit bine la faţa ta şi ar fi după mine, te-aş muta în camera de gazare. Numa că aboliră ăştia pedeapsa capitală. Hai, marş în celulă că nu sunt plătit să fac conversaţie cu delincvenţi! E-ei!

Pirpiriul se făcu şi mai mic, şi mai pricăjit şi, cu umerii stinşi intră prin deschizătura uşii blindate cu o fantă la nivelul unui stat de om şi se prăbuşi ghemuit într-un colţ.

– Asta mi-a trebuit, asta am! Cum zicea bunică-mea: „Cu ce pahar dai, cu acela primeşti…”

–

Un videoclip cât România

Etichete

alegeri prezidentiale in 22 noimebrie, jurnal de scriitor online, Life, News, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, Sorin Oprescu, viata asa cum e

Până la acest moment al campaniei, cel mai elegant – ca prezenţă, mesaj, seriozitate, prestanţă – candidat mi se pare Sorin Oprescu.

Sorin Oprescu creşte încet, sistematic, în sondaje. Da, nu are un partid în spate, partid care să-i sufle în pânze şi care să-l „iobăgească” pentru eternitate, în cazul în care ar câştiga.

Am văzut ieri videoclipul lui de campanie. Este o măiestrie. Aş vrea să pot crede că Sorin Oprescu nu are nicio legătură cu Traian Băsescu. Că este adversarul lui real. Asta ar fi condiţia pentru a-l vota. Restul atributelor unui preşedinte normal le are. Vă daţi seama cum ar fi România dacă am avea un preşedinte normal? Un preşedinte care să nu iasă ca un gherţoi în pufoaică şi să monologheze prin portavoce? Un preşedinte fără o istorie îndelungată a vânzărilor anterioare? Un preşedinte care nu urăşte România şi românii? Un preşedinte cu suflet cald, empatic şi cu mintea întreagă. Un preşedinte care să ne potenţeze visele. Da, şi visul de a avea autostrăzi suspendate, da. Aşa îmi imaginam eu lumea când eram copil de şcoală şi ne spunea învăţătoarea să desenăm cum vedem noi Anul 2000 (se întâmpla în 1977) aşa desenam eu. Trenuri suspendate. Energie nepoluantă. O lume curată cu oameni simpli şi morali. O lume cu oameni fericiţi.

Şi iată-ne, în 2009, în prag de dictatură.În pragul dictaturii personale a lui Traian Băsescu. Un individ pipernicit, plin de fiere care urăşte visceral orice nu reprezintă geometria exactă a obsesiilor lui.

Simţiţi mirosul fricii?

Etichete

jurnal de scriitor online, Life, News, politica, politics, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

De vreo trei luni încoace, de când am început în mod serios să mă îngrozesc la ideea că avem un preşedinte iresponsabil (iresponsabil, în sens clinic, nu etic), lucrurile au luat-o-n cascadă. Aflu că Preşedinţia României e o sinecură, un fel de Societate cu Răspundere Limitată de unde pleci la chiolhanuri, din balconul căreia scuipi la şmecherie fix în Lacul Rusesc iar după a cincea (sau a noua?) sticlă de Chivas  stelele îţi par nişte licurici de sex masculin, dintre care se distinge cel cu mai multe stele pe steag, deci cu funcţia şi gradul mai mare.

România a devenit din nou enclava de dinainte de revoluţie. Cu graniţele deschise, graniţe prin care se scurge zilnic energia vitală a economiei noastre, plecând să-şi vândă forţa de muncă pentru o pâine.  Întreg angrenajul prin care este administrat statul român este fie blocat, fie redundant, fie isteric. Nu mai guvernează legile ci bunul plac şi hachiţele unui nebun. Bunăoară, la mai multe instituţii de stat, datorită megalomaniei paranoide a prezidentelui, funcţionează fie un prefect, fie un subprefect, fie un director numit legal, şi câte unul numit politic de către guvernul interimar şi demis, Boc – PD-L. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Pe acest vid decizional, se ivesc şefuţii obscuri din subteranele birourilor anoste. Nici în visele lor cele mai fastuoase n-au visat să controleze atâţia subordonaţi, printr-un arbitrariu al jocului politic ce a distrus sau a înlăturat preofesionalismul, ordinea, regulile. Acum jucăm după regula: „nicio regulă!”

Da, nu regăsim între candidaţii la Preşedinţia României pe unul care să ne exprime în totalitate. Da, unul nu are partid, altul are partidul prea mare, altul are prea mult bun-simţ. Dar, dacă vom continua să gândim aşa, o să ne trezim cu acest nebun permanentizat la timona acestei corăbii rătăcite-n furtuna crizei economice. Pentru că nu va pregeta să modifice Constituţia şi toate regulile şi să-şi facă regulile lui. Deocamdată avem câte un ins din fostele Servicii infiltrat în fiecare instituţie, în fiecare redacţie.  Fără să blamăm in corpore serviciile, pentru că e greu de presupus că ele ar funcţiona autist. Deocamdată doar ni se „survolează” conturile de email, ni se monitorizază blogurile, suntem doar „sub supraveghere”. Nu mai vorbesc de telefoane, mobile şi fixe, ele sunt ascultate într-o veselie. De cele mai multe ori trebuie să vorbim „codat”. Există o ameninţare, dar e încă voalată.  Deocamdată, supravegherea nu este agresivă. Ea este. Se insinuează iar în mintea noastră teama pe care o credeam uitată, frica, teroarea, alungate în decembrie 1989. Am cunoscut bine acea frică. Am crezut că vom intra pe drumul firesc al democraţiei. Am crezut că sistemul va deveni unul corect. Am sperat că România, conservându-şi bogăţiile şi sporindu-şi inteligenţa, va deveni repede una dintre naţiunile respectate şi admirate, aşa cum ar fi meritat. Însă, conspiraţiei externe fireşti, naturale, –   pentru că dominaţia militară a marilor puteri s-a metamorfozat în dominaţie economică – i-au venit în întâmpinare, cu căciula-n mâini şi cu botul pregătit să lingă mâna sau papucul, „ai noştrii ca brazii”. Cu brazi cu tot. Dorinţei de putere i s-a adăugat perspectiva îmbogăţirii rapide.

România este astăzi într-o situaţie dezastruoasă. Aceşti ultimi patru ani, a funcţionat pe datorie. Şi împrumurile sunt pe sponci. Am împrumutat bani pentru a pompa în băncile străine cu sucursale la noi. Şi, aflăm din gura mandebilului, ca să plătim salarii şi pensii. Dar unde sunt banii noştri din buget? Unde sunt? Ce s-a întâmplat cu ei pentru că investiţii nu s-au făcut, nu se vede nimic.

Soluţia este să ieşim la vot.

Câte buletine de vot vor putea tipări în plus? 9 milioane de buletine? Mă îndoiesc. Partidele şi organizaţiile societăţii civile trebuie să supravegheze fiecare secţie de votare. Încă mai există şansa de a salva democraţia. Nu ştiu dacă realizaţi, dar, cu adevărat democraţia în România este în mare pericol.

Băsescu ne instigă: „Din 471 vor rămâne 300! De ce se tem, nu scapă!” Deci asta face preşedintele echidistant şi moderator între puterile Statului? Şi ce-o să se întâmple cu 171? O să-i linşăm?

Acesta este modelul nostru de democraţie la 20 de ani de la Revoluţie?

Relatare obiectivă (I)

Etichete

Books, Culture, jurnal de scriitor online, Life, literatura, News, Philosophy, Photography, politics, Romania

Relatare “obiectivă” a unui sejur la spital

from blog de: Gabriela Savitsky by Gabriela Savitsky

Nici n-am apucat să ating cu sandaua peronul Gării de Nord şi o figură jovială mă întâmpină zâmbind larg. Îmi ia geanta de pe umăr cu gesturi ferme şi servieta din mână şi mă îndeamnă să-l urmez.

– Dar … Domnule … Eu trebuie să ajung la spital, la ora 7, încerc să protestez.

– Bineînţeles că veţi ajunge. Vă conduc la maşină. Mergeţi mai întâi să beţi o cafea şi să vă refrişaţi. Sunteţi aşteptată. Aveţi încredere în mine.

Deşi sunt un om destul de ferm când e vorba să-mi conturbe cineva străin programul dinainte stabilit, nu sunt în stare să refuz un om politicos şi care vorbeşte corect gramatical, ba chiar pare intelectual iar curiozitatea unei femei nu cunoaşte stavilă.

– Îmi spuneţi, vă rog, cine anume mă aşteaptă şi unde mergem? mă proţăpesc eu în faţa Mc Donald’s-ului.

– Ajungem imediat şi veţi vedea singură. Vă asigur că merită.

Îl urmez în tăcere până la ieşirea din gară. Mă depăşeşte şi, cu gesturi ferme, deschide uşa unei limuzine negre care face notă discordantă cu taxiurile galbene din parcare şi nu-mi rămâne decât să urc. Şoferul întoarce capul şi mă salută profesional. Tunsoarea, ceafa sportivă şi umerii largi mă duc cu gândul la Servicii. Îmi spun în gând: “Asta e. Vom vedea ce va fi. Dacă-i aventură, atunci să fie!”. Şoferul îmi spune că am cafea caldă şi scrumieră la îndemână, în habitaclu, îşi cere politicos scuze şi închide geamul fumuriu lăsându-mă singură.

“Miştooo!” exclam eu uitându-mă-n jur. Deschid capacul din lemn lustruit aflat în faţa banchetei şi rabatez măsuţa. Într-adevăr, o cutie de carton cu cafea, lapte, un pliculeţ şi jumătate de zahăr, beţişor pentru amestecat zahărul, ambalat, mă aşteaptă cuminţi. “Parcă am venit la un control la inimă. Cred că ar fi bine să fac unul la cap. Unde dracu mă duc indivizii ăştia şi ce caut eu aici?” Observ un telefon aşezat cuminte în suportul lui. “Ia să-l sun pe Vania să-l oftic!” îmi zic şi, într-adevăr, formez numărul lui de mobil.

Ca de obicei, mormăie ezitant, cu un glas neutru şi rece pentru că nu recunoaşte numărul.

– Alo. Da.

– Ceau Vania! Gabi sunt! Adică aşa cred, că sunt eu.

– Mbî, mbî. Ce? Asta-i oră de sunat? Abia acum m-am culcat. Am stat în Word toată noaptea.

– Tu ai stat în word şi eu stau într-o limuzină cum ai văzut tu în filmele ruseşti noi.

– Ce? A trimis totuşi Şahriar maşina la gară? Am vorbit aseară cu el, da’ credeam că-i prea beat să ţină minte.

– Deci aşa. Vrea omul să-ţi facă o surpriză şi tu le ştii pe toate. Merci de informaţie, oricum şi somn uşor în continuare.

Închid. Deci e maşina lui Şahriar. Buuun… Să mă gândesc repede la vreo două poveşti scurte, că nu am prea mult timp. Pun zahăr în cafea admirând inteligenţa celui care a ştiut că la o cafea normală nu ai nevoie de două plicuri de zahăr pentru ca gustul ei să devină perfect şi îmi aprind o ţigară. “Parcă se fumează la Cotroceni. Sper că nu vrea să-i spun poveşti fără să fumez” îmi zic în sinea mea, ceva mai liniştită. Măcar ştiu unde merg.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Oooo! Sărut mâna, Şeherezada! Ce surpriză pentru noi! Eşti mult mai frumoasă decât în pozele de pe blog şi decât în alea de mi le-au trimis “băieţii”, de la tabăra trecută de literatură! exclamă Şahriar privindu-mă cu ochiul şpanchiu sau cu cel bun, nu ştiu exact cu care. Ia loc, te rog. Fă-te comodă.

– Pot să mă fac madamme de Recamier, dar nu aşa de dimineaţă, îndrăznesc eu o glumă.

– Hă, hă, hă! Ce spirituală eşti, ! Mi-au zis mie bloggerii mei, dar nu am crezut. Ai limba ascuţită. zice Şahriar privindu-mă amuzat.

– Vă mulţumesc pentru surpriză şi pentru cafea. Aş prefera să vă pot mulţumi şi pentru un duş dar cred că nu mai am timp suficient.

– Am sunat şi la spital. Vei fi tratată ca o prinţesă, Şeherezada.

– Prinţesă portocalie, merci. mormăi eu, ca pentru mine.

– Da’ ce-ai tu mă rog cu portocaliul? De ce nu-ţi place? Şi de ce nu-ţi place de mine, mă rog? Că mi-am făcut şi duş şi mi-am pus şi dinţii, i-am curăţat de depuneri şi pe cei mandibulari, ce mai vrei? Şi nici nu mai beau aşa de mult de când citesc blogurile şi, datorită postărilor tale, am descoperit şi eu că Geoană e un tâmpit cu care nu merită să negociezi nimic mare, numai mărunţişuri! Ce mai vrei?! Am renunţat chiar şi la Elena şi tu … Eşti de-a dreptul imposibilă, Şeherezada! Bine că-ţi place de nea Nelu, de bătrânul edec, toată ziua îl scarpini la tălpi. Cu ce-i mai bun el decât mine? Nici nu mai poate să ajungă preşedinte, pe când eu o să mai fac sigur un mandat. Pot să-ţi pun împărăţia la picioare… zise Şahriar cu glas dramatic şi desfăcu cutia de ţigarete de pe masă, întinzându-mi-o. Este că sunt şucar? zice, apoi, zâmbind complice.

Mă gândesc dacă să-i răspund la tiradă sau să schimb vorba.

– De unde-aţi ştiut că vin?

– Eh. Ştiu tot ce vreau să ştiu. Ştii ce plictisitor şi obositor e să ştii tot? Tot felul de fleacuri neînsemnate, de colportări şi ticăloşii, de manevre şi ordinării… Te scârbeşti de stirpea omenească. Credeam că eu sunt cel mai mare ticălos dar, de când sunt aici, mi-am dat seama că sunt un novice. Mi-am găsit aleanul vizitând blogurile. Aşa am descoperit că există o mulţime de deştepţi pe care-i conduc o mână de proşti. Câtă ironie! De ce mă deteşti, totuşi? mă întreabă privindu-mă într-o parte cu ochiul bun aţintit în ochii mei.

– Nu vă detest. Dacă v-aş fi detestat nu am fi stat acum de vorbă. Nu mă poate constrânge nimeni să dialoghez. Dar lipsa de viziune, exagerările…

– Hai, mă laşi cu vrăjeala asta! Ce lipsă de viziune? Ce, nea Nelu a avut vreo viziune?

– Eu zic că a avut şi are.

– Da. E clar. Nu ţi-l scot din cap nici dacă îţi fac trepanaţie ăştia, doctorii.

– Nu e în cap. Şi nu e vorba de el. Oricine altcineva ar fi fost un conducător mai potrivit decât tine, îi zic privind fix în ochiul bun. Hai că mă duc la spital. Nu înţeleg ce vrei şi nu am cu ce să te-ajut. Îmi chemi un taxi sau mă duc pe jos?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Sunt prizonieră într-o colivie aurită. Salonul în care mă aflu ridiculizează, de departe, orice apartament la Ritz. Mă plictisesc. Am scris e-mailuri, am privit la televizor, am citit blogurile, am încercat să fac conversaţie cu asistentele îndatoritoare care nu mai ştiu cum să-mi intre în voie, dar totul e artificial pentru că e forţat. Nimeni nu e sincer cu mine aici şi asta din pricina lui Vania care n-a avut el ce lucra şi l-a sunat pe Şahriar să nu mă lase pe mine-n pace să fiu un pacient obişnuit.

Ia să-i dau eu un telefon nemernicului care se bucură de libertate în timp ce eu stau încarcerată aici.

– Ceau! Cum te simţi?

– Aş fi putut să mă fi simţit un om normal dacă nu-ţi băgai tu labele păroase în telefoane.

– Hai că te scot la o cafea. Sunt la poartă.

– Stai acolo şi mugeşte, poate te-aude cineva.

– Hai, serios, nu vii? Că vine şi Kmi şi Oana şi mai vine cineva, nu spun cine că e surpriză.

– Pentru Kmi şi Oana, da. Sper că surpriza nu-i Şahriar. Mi-ajunge. L-am văzut pentru întreaga viaţă.

– Nu, băi, mb, îmbî, nu e niciun Şahriar. Am mai scris ceva, ai văzut?

– Da. Scrii numai tâmpenii. Mă mir că încă nu te-au bătut fetele alea din blogroll. Hai că vin. Să mă-mbrac, totuşi, de ieşit în lume.

Mă îmbrac, dau cu dermatograful o tură în jurul ochilor, pun un pic de ruj să accentuez paloarea şi ies. o asistentă mă salută politicos, făcându-se că nu observă ţinuta mea stradală.

– Dacă sunteţi obedienţi… ce să vă fac? murmur şi cobor, sărind, scările.

La poartă se leagănă cât e de lung, Vania. Îşi trage umerii. Numai cînd îl văd, cu aerul lui neajutorat şi îndatoritor, devin nervoasă. “Unde mă duc eu cu bezmeticul ăsta?”.

– Salut! Unde mergem?

– Mergem la Rustic. E cel mai tare restaurant din Bucureşti. Se prepară tot felul de bucate simandicoase…

– Puţin îmi pasă. Se fumează?

– Da. Au şi Chateau Briand… şi cre…

– Poa’ să aibă şi Şatou în flăcări. Nu ţi-am spus că nu mă interesează mâncarea?

– Bine, bine. Au şi bere Guinness.

– Acolo vine fetele?

– Mda, adică o să mă sune că … Oana e pe drum, cu jeepul ei şi…

– Hai să mergem. E departe?

– Eee, da,… adică… luăm un taxi.

Ne urcăm în taxi şi, Vania îi spune şoferului: “la Rustic”. O luăm într-acolo. Sună un telefon. Vania răspunde.

– La Plaza? Bine, da. Acolo. Bun.

Îi spune şoferului ridicând din umeri:” la Plaza”.

– Ce-i asta, Plaza?

– Un mall.

– Şi ce căutăm noi la mall? Parcă ziceai că mergem la Rustic, că acolo vin fetele. Eu îmi bag picioarele, mai bine mă-ntorc la spital. Nu ţi-am spus de o mie de ori, dacă vrei îţi scriu şi sms, că nu-mi plac mall-urile???

– Mb, mb, măbă, doar ne-ntîlnim acolo că Oana nu ştie alt loc şi … se uită rugător la mine.

– Bun. Mergem la mall.

Coborâm din taxi. Crd că suntem la margine Bucureştiului. Alături de Plaza, o clădire înaltă de birouri. Intrăm şi căutăm un anume loc. Nu-l găsim. Ne întoarcem. Ca un copil încăpăţânat, nu vreau să merg nicăieri. Îl văd pe Tolea. Are o faţă colţuroasă, vulgară. E însoţit de Magda. Magda are o fustă de blugi, scuuurtă, i se văd fesele. “Nu e vulgară” mă gândesc şi mă-ntreb de ce. “Fain. Cred că Vania şi-a dat întâlnire cu Oteveul”. Stăm afară. Apare, de după un colţ, Chinezu.

– Salut, Chinezule. Şi tu mergi la Rustic?

Chinezu nu-nţelege, mă priveşte încurcat.

– Nu. M-a trimis Împărăteasa să vă pilotez. Ea a ajuns deja.

Îl urmăm pe Chinez care se mişcă cu familiaritate prin mulţime. Împărăteasa se ridică şi facem cunoştinţă. Aproape imediat apare şi Oana. Vania se uită fix în spatele Împărătesei. Îi dau un cot. “La ce te uiţi?”.

– La Vuittonul Împărătesei. Îţi dai seama că am avea ce bea o săptămână la Rustic dacă am avea o asemenea poşetă?…

Nu mai apuc să reacţionez şi nici să mă uit urât pentru că în capul scărilor rulante a apărut Şahriar zâmbind cu gura la urechi.

– Tu l-ai chemat pe ăsta aici să-mi strice “evadarea”, îi spun, printre dinţi, lui Vania.

– Nu! Nu l-am chemat eu. Dar, dacă tot a venit, hai să mergem la Rustic, că are cine plăti pentru toţi.

– Eu am plecat.

– Nu fi… E, totuşi, preşedintele.

– Să fie sănătos. Hai, salut!

Mă ridic şi mă îndrept spre raionul “Diverta” să-mi cumpăr cartea lui Bogdan Hrib.