Post-echinocţiu

Acum, nu demult, în 21 martie, Soarele ne-a împărţit egal Pământul şi ne-a dat fiecăruia câte o felie. Chiar dacă pământul se bălăbăne-l precesia lui precum un titirez sau un fus care-i aproape spre sfârşitul rotaţiei (cine sau ce i-o fi imprimat această mişcare? un uriaş meteorit care l-a lovit acum miliarde de ani făcând să dispară specii întregi şi mărind gravitaţia?) peste tot, anul acesta, la 16.57, am avut fiecare partea lui mulţumitoare.

Ce mi-a venit mie cu aceste consideraţii aproximative tocmai acum?… Eu am cu totul alte poveşti de scris decât să mă preocupe fizica celestă, atracţiile şi mişcările planetelor şi sorilor aruncaţi rebel în spaţ’ – ca să mi-l citez pe Maestru. Şi dacă există o totală interdependenţă între mare şi mic, între hotărârea galaxiei Andromeda de a se întrepătrunde peste aproximativ 4 miliarde de ani cu Calea Lactee, rezultând foc şi cenuşă cosmică, alte planete, alţi sori, altă galaxie, de formă lenticulară, altă alcătuire a acestui colţ de Univers, între înflorirea acestui liliac din faţa ferestrei şi înflorirea liliacului din faţa ferestrei casei părinteşti, acum 40 de ani, e drept, mai târziu, în sfârşitul lui april, toată această uriaşă şi simplă echilibrare are un sens… Există, desigur, interdependenţă. Una imposibil de detectat cu mijloacele minţii noastre limitate (formată şi ea din materie), poate printr-o matematică pe care, dacă am putea-o descoperi …. mai bine că n-o putem descoperi şi n-o vom descoperi niciodată. Noi, pământenii, sau urmaşii urmaşilor noştri de peste 2 miliarde de ani. Când starea conştiinţei noastre ar fi una cu totul angelică. Când acei viitori oameni nu vor avea nevoie de cuvinte ca să comunice şi vor putea să comunice prin semnale neuronale iar cuvântul sau sunetul vor fi doar vehicule ale Artei. Sau nu vor mai avea nevoie de artă?

Ce este orice manifestare artistică, orice act de creaţie – fie el plastic, literar, muzical, coregrafic – dacă nu o proiectare a spiritului uman în viitor, în lumea perfectă a Ideilor lui Platon? O curăţire a lui de toată tina, de toată osteneala, de această cocleală a trăitului într-o societate haotică, vulgară, violentă şi, adesea, criminală prin cinismul ei?

Din fiecare epocă istorică – încă din zorii civilizaţiei umane – ne înduioşează vestigiile artistice. Un ac de păr, din os de peşte, gravat. O statuetă de lut ars înfăţişând formele duioase ale unei femei. Un cuţit de silex, ornat cu un desen geometric. Încă de la adăpostirea în peşteri, omul a avut nevoie să se înconjoare, să-şi împodobească lungul zilelor cu frumuseţe. Nu vă mai trec acum prin Persia, Grecia, Cambodgia, Mexic, India, Eghipet, până-n barocul târziu (decadent?). Istoria omenirii este istoria frumosului pe care l-a putut creea în fiecare moment al evoluţiei sale.

„Frumuseţea va salva lumea”. M-a obsedat şi mă obsedează acest mic enunţ pe care Dostoievski i-l strecoară personajului său, Mâşkin (în „Idiotul”). Nu e vorba de vreo obsesie care să mă urmărească şi căreia să-i subordonez viaţa proprie. Atunci când am citit-o mi s-a părut revelaţia supremă. Ce înseamnă „frumuseţe” pentru noi, pentru cei de astăzi, de mâine sau de mai demult? Înseamnă să ornăm autostrăzile cu cariathide? Să desenăm zidurile blocurilor cu imagini paradisiace 3D? Să ne înghesuim locuinţele, să le burduşim cu opere de artă? Asta ne va da sentimentul că trăim frumos? Nu, nu ne-ar folosi la nimic. Am merge la fel de gârboviţi, de apăsaţi sub imensa nefericire pe care-o târâm atârnată de inimă cum îşi târăşte condamnatul ghiuleaua. Poate că ne-ar licări un pic de bucurie trecătoare în privire, preţ de-o miime de secundă. Dar ne vom retrage apoi, imediat, în melasa sentimentului nimicniciei şi golului.

Frumuseţea poate să însemne o după-amiază anostă, când laşi draperiile grele de catifea sângeriu-potolit să cadă din fundele de mătase albastră cu care stau, îndeobşte, legate, ca o coafură cu cărare pe mijloc care lasă liberă fruntea şi veseli ochii. Când te cuprinde un sentiment de pace şi bucurie interioară, fără să ai o explicaţie şi fără să fi căutat să confecţionezi această stare. Când aşezi, cu gesturi domoale, discul cu muzica îndrăgită – o voce de femeie căreia-i arde sufletul – şi laşi acul patefonului pe marginea lui. Foşneşte uşor şi-apoi sunetele încep să curgă, trec precum particulele de neutrino prin fiecare celulă a ta şi pornesc în univers pe drumul lor neabătut. Aprinzi vreascurile din cămin şi urmăreşti cum sunetele melodiei fac să se mişte limbile focului. Focul dansează lent, tresare, se răsuceşte, coboară, se pierde, se înfiripă pe ritmul ce curge din patefon. Intinzi braţul şi iei două cupe rotunjite, cu picior, de pe poliţa de deasupra căminului. Cupele seamănă cu doi sâni mici şi cuminţi de femeie pe care-ai iubit-o demult ars de patimă. O patimă din care-au rămas doar semnele incendiului, pete negre de scrum pe pereţii inimii tale. Paharele clinchetesc ca un clopoţel de argint – cum numai cristalul ştie să sune. Apoi se-aude gâlgâitul potolit al coniacului, aşa cum gâlgâie sângele-n arterele tale. E aici, în încăperea îmbrăcată-n penumbră, pe pereţii căreia dănţuiesc umbrele languroase ale flăcării lumânărilor întâlnindu-se cu flăcările vesele ale focului din cămin, o prezenţă. O femeie. O cunoşti de miliarde de ani. De miliarde de ani, de când materia întunecată s-a despărţit de lumină, sufletele voastre s-au tot căutat, s-au găsit, s-au despărţit, s-au găsit, s-au despărţit, s-au căutat, s-au atins. De parcă scopul universului – sensul pentru care el există – acesta este. Să vă prilejuiască întâlnirea şi despărţirea. Atingerea şi desfacerea. E şi nu e. Nu ştii niciodată – dar niciodată n-ai putut fi sigur deşi ţi s-a părut că ai găsit-o şi în alte femei pe care le-ai iubit – dacă ea este. Dar prezenţa ei te face să te linişteşti. Îţi învăluie sufletul într-un abur uşor, într-un nor, într-un senin, într-o tihnă bună. Cu un glas pe care l-ai recunoaşte dintre toate glasurile pământului vorbind la unison – aşa cum îşi recunosc pinguinii glasul puiului – timbrat şi copilăros, spune cuvinte despre talazuri şi insule, despre lumini în noapte şi eucalipţi. Legănat de amestecul de sunete şi lumini încetinite, adormi cum ai adormit când încă nefăcut cu totul erai, în pântecul mamei.

Fericirea nu înseamnă să ai, fericirea nu înseamnă să fii, fericirea nu înseamnă să culegi, să posezi, să atingi, nici măcar să vezi sau să auzi. Fericirea-i un amestec alchimic din miliarde de ingrediente care, împreună, în dozaje magice, te pot extrage din zgomot, din mişcare, din ură şi determinarea de a fi vizibil, de a domina, de a fi răscrucea tuturor întâmplărilor. Fericirea înseamnă bucurie de a fi şi echilibru perfect cu toate ale universului.

De aceea, toate zbaterile noastre miros a steril. De aceea, toată violenţa noastră interioară răneşte. De aceea, nu reuşim să fim niciodată în armonie cu nimic. De teama de a nu fi, cumva, fericiţi. Pentru ca nu cumva, odată pierdută starea magică, să redevenim fiarele de toată ziua, cu colţii vădiţi, gata de răutăţi şi ofensive lipsite de sens.

***

Să coborâm din înalturi sau să ieşim din starea de fericire care poate fi vag culpabilă şi oricum nefirească ba chiar ilicită în oceanul de nefericire general de care uni-s conştienţi, cu măsură, iar alţii se îndoapă cu surogate de cele mai uluitoare feluri pentru a scăpa de sentimentul că n-au rost, ideal şi doar fiinţează bolnav. România-i un teren de experimentare socială de 25 de ani încoace. Am avea două variante de societate propuse de acest hibrid politic (în fond, o dictatură a lăcomiei, bine mascată) numit democraţie, într-un fel de luare-n derâdere şi rânjire în oglinda din care ne priveşte democraţia ateniană şi Secolul lui Pericle. Stânga şi dreapta, precum braţele crucii creştinismului ce încearcă, de 2000 şi de ani, să exorcizeze sau măcar să îmblânzească egoismul şi barbaria din noi şi să ne redea luminii şi lumii. Doctrina de stânga ar trebui – măcar teoretic – să niveleze diferenţele sociale. Să propună, să instituie un echilibru cât de cât rezonabil între clasele sociale (care există, fie că recunoaştem sau nu.) Să organizeze statul de aşa manieră încât el să poată controla şi menţine acest echilibru într-un mod paternalist, desigur, să redistribuie veniturile acumulate din taxe şi impozite dresate celor avuţi pentru a oferi şanse egale tuturor cetăţenilor, acces la educaţie, la un sistem sanitar modern şi eficient, la o bătrâneţe lipsită de griji, într-un cuvânt, accesul la statutul de cetăţean liber. În realitate, stânga s-a înecat cu pronumele conjunctive „mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le; me-te-îl-o, ne-ve-i-le, mi-ţi-i, ni-vi-li”, dând să apuce şi să-şi împartă, care mai de care aflat în demnitate publică, câte-o ciosvârtă din bugetul şi-aşa prea mic, şi-aşa prea nevolnic şi nicidecum să împartă şi acelora pe care, chipurile, i-ar conduce. Socialismul a venit mult prea devreme şi-a murit la puţină vreme după naştere. Dar, desigur, rămâne o propunere, o schiţă socială încă vrednică de a fi îmbunătăţită. Sau nu.

De cealaltă parte a verticalei se zbânţuie în dansurile ritualice de dinaintea războiului, generoasa doctrină de dreapta. „Laisser faire, laisser passer”. Îngăduind cetăţenilor (unora, desigur) să zburde liberi, să facă orice i-o tăia pe ei capul, prin albia comică desenată de nişte legi anemice şi mizând foarte mult pe liberul arbitru şi pe imitarea naturii. Şi-n natură, din miliardele de muguri care împodobesc primăvara pomii, doar unii ajung flori, şi doar foarte puţine flori ajung fructe şi doar infim de puţine fructe ajung să se coacă. O astfel de societate, spartană, în care cel mai puternic şi cu instincte sănătoase triumfă ar fi una naturală – spun sacerdoţii Dreptei. Bătrânii ne incomodează, sunt inutili, deci ar fi numai potriviţi să-i eliminăm. Consumă degeaba, nu produc nimic. Ar fi un impediment că, în îmbulzeala generală, aceia pe care-i trimitem la groapa cu var, în devălmăşie, să fie şi iubiţii noştri părinţi sau bunici… Dar şi peste asta putem trece senini, doar suntem tineri şi puternici şi vom cuceri lumea! O societate dreaptă nu se poate clădi fără sacrificii… Şi între învingătorii acestei societăţi în care cel mai puternic triumfă, unii-s mai învingători decât alţii, pentru că doar ei au acces la medicină, la bogăţie, dezmăţ şi triumf în dauna celor de la baza piramidei care doar ce au dreptul să aleagă şi să aclame.

Cum a crescut exponenţial ura socială şi cumplita frustrare a individului, însingurarea lui şi uriaşa neputinţă – care poate naşte turbare şi crimă – în faţa unui establishment arogant, insensibil şi imposibil de identificat?

Ei, aceasta-i o întrebare la care alţi sociologi şi filozofi, istorici şi psihologi vor fi îndemnaţi să răspundă după ce cazanul sub presiune care vibrează acum şi zdrăngăne din toate articulaţiile va fi explodat…

Pentru că nu doar „experimentul dezordinii româneşti” va eşua ci întregul eşafodaj construit pe „ştim noi mai bine” şi pe „apucă şi fugi” în întreaga Europă şi nu numai.

Orice model social plauzibil şi demn de a fi aplicat ar trebui să pornească de la centrarea lui pe om, pe individ, hai să-i zicem cetăţean. Încă de la naşterea lui, cei care gândesc societatea şi evoluţia ei, ar trebui să-i pregătească o lume perfectă. Măcar perfectă.

Suntem în mijlocul pustiului care înaintează pas cu pas, într-o oază micuţă şi ne luptăm ucigându-ne între noi pentru un petic de pământ. În loc să extindem oaza, ne omorâm până la unul pentru ceva ce nu va mai exista.

Şi socialismul şi liberalismul sunt două sisteme politico-economice anacronice, uzate moral, compromise şi incapabile să mai genereze viitor. Asistăm la ultimele lor zbateri în care, convulsiv, îşi smulg unii altora vieţile noastre.

Resursele se împuţinează pe zi ce trece iar populaţia globului e constant, în marea ei majoritate, nevoiaşă, needucată, umilită şi nutreşte o ură din ce în ce mai mare împotriva acelora care s-au căţărat – nu se ştie cum – peste capetele lor şi le dirijează vieţile. Iar această ură generală, imundă, teribilă, nu are cum să rămână fără urmări. Îşi va găsi, într-o zi, numitorul comun şi va mătura totul în calea ei. Nu e de-ajuns vulgata mass – media, nu sunt suficiente experimentele psihologice, profilarea operată zi de zi se va dovedi ineficientă.

Cum scriam la început, omului îi trebuie foarte puţin, infim de puţin, aproape nimic pentru a fi fericit. Dar pentru a ajunge la starea premergătoare puţinului care-i e de-ajuns pentru a fi fericit, el vrea să fie liber şi să trăiască într-o lume care-l valorizează. În care nu e doar un număr anonim într-o mulţime. Omul este o identitate, suferă singur, iubeşte singur, plânge, visează şi adoarme singur. Se mântuie de unul singur. Atunci când e parte dintr-o mulţime, e imprevizibil şi periculos.

E timpul să ne întoarcem cu dragoste şi înţelepciune, cu empatie şi responsabilitate către om. Un nou umanism şi o reinventare a societăţii, din temelii. În care omul are dreptul la propria lui creaţie, la fericire. Nu e o vită însemnată cu fierul roşu, nevoită să trudească sub ploaia de batjocuri a „arendaşului”, 8 ore sau 12 ore pentru a îmbogăţi nişte nenorociţi cu nimic mai buni decât el. Ca apoi, alte ore să fie robul altor sisteme care se străduiesc să-i lichefieze creierul şi să-i pună sufletul într-o sticluţă cu etichetă. Omul poate fi păcălit, ameţit, folosit o vreme. Până înţelege ce i se-ntâmplă. Şi deja a înţeles ce i se-ntâmplă. Şi, curând, n-o să mai accepte.

M-am îndepărtat de „războaiele politice” în care unii ţinem cu X şi alţii ţinem cu Y pentru c-am înţeles că şi asta-i o artă a divizării, a atomizării. Am înţeles că pe ură şi conflict nu se poate construi şi nu se poate dialoga. Ei sunt morţi (vii, dar morţi) şi noi ne certăm, ne urâm, ne scuipăm, ne jignim peste cadavrele lor. Doar pe iubire responsabilă se poate construi. Şi încă e loc şi încă e timp pentru a şterge totul cu buretele şi de a propune o lume posibilă.

Anunțuri

Căutări

Tablou: Artnow

Deşi atitudinea mea a dus, în timp, la „subţierea” constantă a numărului cititorilor acestui blog, îmi place să ştiţi că n-am urmărit tocmai asta, în fond n-am urmărit nimic special, plăcându-mi să scriu când am de scris, ca o bâzâială enervantă dar persistentă ce te împiedică să auzi simfonia.

Paradoxal, scrisul pe blog (pe care-l folosesc ca pe o armă de autoapărare) mă împiedică să „aud”, să „ascult” legăturile acelea diafane dar rezistente cu lumea inspiraţiei. Ca atunci când te afli într-un pericol letal şi, în loc să te aperi, să fugi, să pui mâna pe orice să înlături pericolul, eşti paralizat de frică. În această paralizie, scriu prostii, mici nimicuri, schiţez în fugă câte-o idee, ca să-mi mut gândurile de pe ceea ce ştiu că e acolo şi mă pândeşte surâzând, cu ochi ironici.

O să ziceţi: „Haida-de! Ce de mai cuvinte ca să justifici lenea! Mult efort lexical pentru a acoperi o neputinţă! Cum să-ţi fie frică de scris, să te aperi de scris prin scris? De ce să scrii prostii şi nimicuri când trebuie să scrii acel ceva? Da’ scrie-l, dom’le, odată, ce tot ne ameţeşti?” Sunt sigură că aşa gândesc cei doi sau trei cititori care mi-au mai rămas, care aşteaptă cu o aparentă răbdare – sau nu aşteaptă nimic, în fond, de ce să aştepte ceva ce pare să nu vină niciodată? – să termin romanul ăla.

Ce e aşa de greu să scrii un roman, când te pricepi să scrii şi ai şi ideile şi l-ai dus până aproape de jumătate şi l-ai lăsat naibii acolo, în mijlocul exerciţiului ficţional, nici fiinţă, nici nefiinţă? Da’, chiar! Ce-i aşa de greu? Păi exact asta e aşa de greu. Pentru că poţi să-l scrii şi ai şi ideile şi scrisul nu mai e decât o formalitate. Pentru că nu vreau să îndeplinesc o formalitate. Pentru că nu-mi place cum l-am gândit. Pentru că începe pe un ton flecar, miştocar şi apoi devine, la un moment dar, grav. Dacă recitesc primele pagini mă enervez şi-mi vine să-l arunc cât-colo. Nu mai îmi place nimic. Deşi, cei câţiva care l-au citit (sau nu) zic că „e bine”, s-o „ţin aşa”. Mă scot din sărite şi personajele care, la început, erau docile şi se mişcau exact cum voiam eu. Aristotel era un ins neîncheiat, anost, cu reacţii paradoxale, întârziate, o minte bună şi bine mobilată care-a nimerit într-o lume absolut absurdă pentru puterile lui, o lume pe care n-o poate controla şi nici supune şi în care se zbate precum peştele pe uscat. Dar, la un moment dat, Aristotel n-a mai vrut să fie astfel. Şi-a găsit, în adâncul amintirilor lui răvăşite de traumă, o putere nouă, un suflet de care uitase sau de care nici nu fusese conştient. Şi nu numai că Aristotel nu se mai lasă scris aşa cum l-am „desenat” dintru început, dar este autonom şi sfidează. Lăsând la o parte tribulaţiile personajelor („eculubraţiile”, cum zice unul dintre ele) povestea îmi pare una banală şi chiar neverosimilă. Şi unde or să ajungă în final personajele acestea? Unii dintre voi or să spună: Dar de ce trebuie să ajungă undeva? Şi cine, mă rog, m-a „desemnat” pe mine să scriu povestea lor? Dacă infernul există, şi ştiu bine că există că l-am încercat cu degetul, aşa arată. Ca dilema măgarului lui Buridan.

Şi, în fond, nu cred că vă interesează foarte mult istoria acestui roman care mă chinuie. Mi-am petrecut o săptămână (cu intermitenţe în care n-a funcţionat conexiunea la internet şi m-am ocupat cu alte absurdităţi, cum ar fi lectura unor cărţi de dezvoltare personală, de găsire a echilibrului şi stăpânire a gândirii care, ea singură, ne bruiază teribil „propensiunea spre unicitate şi demers creator”), ziceam că am petrecut ore în şir căutând pe diverse motoare indicii despre originile numelui „Savitsky”, nume cu care m-a procopsit Dumnezeu nu ştiu de ce, probabil ca să fie ironic. Ştiu puţine despre istoria familiei – un străbunic din partea tatălui de origine rusă căsătorit cu o nemţoaică – pentru că străbunii mei erau ocupaţi să supravieţuiască în epocile pe care le traversau şi nu aveau vreme să-mi deseneze mie (în cazul în care aş fi apărut) arborele genealogic şi ramificaţiile lui. Sigur, asta e o obsesie din faşă de-a mea, un sentiment straniu că am venit pe lume într-un loc cu totul greşit. Aşa am copilărit, cu sentimentul că nu-s din lumea aceasta, cu o sensibilitate maladivă şi cu o inadecvare de catâr nărod şi acest sentiment a şi adus cu sine bolile care chiar aşa se numesc: „nu vreau să fiu aici”, astmul şi boala Basedow. Uneori, contradicţiile pot şi să ucidă … Dar de unde pornisem; am găsit puzderie de „savitsky, zawitcki” şi aşa mai departe, cu variante fonetice specifice fiecărei limbi. Nu ştiu cum să vă exprim exact sentimentul de bine pe care l-am trăit. Adică, totuşi, nu sunt singură în univers, fără fir de rădăcină (chiar dacă rădăcinile-s cu totul invizibile sau, ca la mangrovă, migratoare) şi fără nicio conexiune cu rasa umană. Oricum, orice-aş scrie şi oricum aş scrie, niciun „savitskyi” din universul vizibil şi măsurabil nu mă ia în seamă. Aşa că am nevoie de o altă strategie. O ştiţi şi voi. Să fie ei cei care vor spune: măi, uite, s-ar putea ca individa asta să fie rudă cu noi”.

Sigur, puteţi să renunţaţi la lectura acestei postări juvenile cam de pe la jumătatea ei. Dar, dacă aţi ajuns aici, veţi şti că astea sunt angoasele, tribulaţiile, groaza, obsesia, neputinţa, frica paralizantă şi puterea de a le depăşi pentru a scrie, dacă va veni acea linişte. Poate că, în final, romanul meu va avea soarta celor trei cărţi de poezie care ar fi avut succes şi meritau să aibă succes dacă eu aş fi avut, atunci când le-am publicat, 23 sau 25 de ani. Aceasta a fost percepţia criticii: o cucoană cam trecuţică, preocupată şi ea la a treia tinereţe de fiorul iubirii, „nu scrie rău, dar … „. În fine, poemele, unele ridicole la lectura mea de-acum de ce să nu fiu sinceră, dar altele chiar rezistente la timp, pot fi citite, la un moment dat, într-o altă cheie. Dégueulasse, n’est pas?!

(În concluzie, nu-mi pot permite să ratez şi proza.)

Am încheiat.

Preambul

Etichete

membru revocat politic, suspendare din partid

Foto: Raduf

Continuare

Grigore Axente, îmbrăcat în hainele lui cele mai bune pe care i le scosese coana Măndiţa decuseară din dulapul mirosind a levănţică, deschise portiera Daciei lui vechi. Şi-o luase din „compensatoriile” pe care le primise când se închisese fabrica, tot atunci îşi înfiripase şi birtul. Coana Măndiţa era o femeie trupeşă, rumenă în obraji ca o rujă, cu pielea albă, marmoreană, rară prin partea locului,  turuia într-una pentru că aşa era felul ei şi îl dăscălise „s-o lase mai moale cu propaganda„, să fie umil şi „să lase de la el” ca nu cumva „ăia” să-l dea afară de la bucate. „Gore, taică, păi dacă eşti după uşi, după uşi eşti. Nici nu mai auzi ce se vorbeşte pe-acolea, să faci bine şi să taci şi să dai din cap şi să zici că-ţi pare rău, că tu n-ai nici în clin nici în mânecă cu ăştia. Vezi că copiii-s încă la şcoală şi dacă Doamne fereşte! n-o să mai ai foncţie te face ăştia şi-ţi ia şi birtul. Şi-atunci, ce-o să ne facem noi Gore, tăicuţule? O să ne ducem colo la sapă, la Răstoaca? Ce facem? Ne-apucăm să vindem pământul? Păi nu-i păcat de toată muncuşoara noastră şi acuma, când ne chivernisirăm şi noi olecuţă, să dai dumneata toate pe una? Nu te mai îmbăţoşa, zău, aşa, Gorică, las-o şi matale mai moale…”

Acestea şi altele multe îi zumzăiau prin cap bietului Grigore care se hurduca dimpreună cu Dacia lui jupuită pe drumul către comună. Fuma ţigare de la ţigare, încerca în minte, toate variantele: să-i înfrunte şi să-i dea dracului, să tacă şi să înghită şi s-o facă pe niznaiul, văzându-şi de treburile lui în continuare că, avea dreptate Măndiţa, copiii erau la şcoli şi le trebuiau bani în fiecare lună şi, dacă seacă izvorul, unde dracu’ te duci după apă? Şi, dacă nu mai e nici foncţie, nici cârciumă – că erau ăştia în stare să-l lase gol-goluţ -, nici Ileana lu’ Sprijoane nu i-ar mai fi deschis portiţa şi nu l-ar mai fi aşteptat aşa frumoasă şi dornică… – la acest gând, pe Gore îi trecu un fior roşu din creştet până-n tălpi. Ileana, bălaie şi subţiratecă precum o nuia, era bucuria secretă a zilelor lui, desfătarea şi motivul pentru care era în stare… nici el nu ştia ce anume era în stare, dar era. Te-apuci acuma bătrân (nu era chiar bătrân, n-avea nici 55 de ani) să sapi după … alte posibilităţi? Poate-ar fi mai bine să-l sune pe Cotigă şi să le spună să rămână dracu’ acasă, să nu mai vină cu camionul… Îşi aprinse o altă ţigare şi-şi continuă şirul gândurilor. „Lasă că e buni şi ăştia, aşa, ca grup de presiune. Când i-or vedea consilierii, colegii lui, câţi sunt, n-o să mai fie aşa siguri că trebe să mă scoată pe mine din scaun” – se linişti el şi trase cu sete un fum. Scrumul îi căzu pe pantalonii lucioşi, ultima modă, şi-i drese o gaură de toată frumuseţea până reuşi el să-l stingă. „Am început bine! Ditamai gaura-n pantaloni, futu-i răscrucea şi închinarea ei de treabă!” – răbufni înciudat şi fript.

Ajuns în faţa primăriei din Belitori, Axente coborî din Dacie cam fără curaj. Îşi simţea inima mică şi îndepărtată, parcă se ascunsese într-un colţ, după o coastă şi privea pe-acolo cu o jumătate de ochi, ca un copil după ulucele gardului. Emoţia îi strângea şi-i usca gâtul, trase de nodul cravatei movulii cu desene geometrice argintate şi-şi descheie primul nasture de la cămaşa scorţoasă. „De ce-o fi trebuind să mi le scrobească Măndiţa, să mi le facă de parc-ar fi de tablă?…” Nu-şi mai răspunse, se uită roată, îşi aprinse ţigarea şi-şi privi gaura din pantaloni. „Nu se vede dacă-mi las jacheta pe mine…” – se consolă el. Îşi privi ceasul. Mai avea o oră până la … şedinţa extraordinară de consiliul. „Oare de ce-i zice <extraordinară>? Ce-i aşa extraordinar să-i iei omului pâinea cea de toate zilele de la gură? Nu-i nimic extraordinar. Zici câteva cuvinte, scrii proces-verbal şi gata! Şi-ai lăsat omul fără pâine!” Se uită la clădirea nouă, renovată, în care urma să fie judecat. Silabisi: „Con-si-li-ul lo-cal al Co-mu-nei Be-li-tori … Deci aici se belesc oamenii. E zisă, uite, scrie colo.” O clipă, şi-l imagină pe Axente Grigore, adică pe el, despuiat, legat de un cuier agăţat de un mesteacăm şi belit de viu. Se cutremură şi porni cu paşi mari – măriţi şi de pantofii de glanţ, ciocaţi, cu vârfurile aduse în sus – spre cârciumă. Zărise doi dintre consilieri la una din mese. Dădu „bună ziua” şi se aşeză. Vânzătoarea îl întrebă din ochi, el îi făcu semn cu policele şi indexul cât să fie în pahar, apoi îşi mută privirea spre cei doi care tăceau şi beau cu o îndârjire străină pe chip. De fapt, nu erau îndârjiţi deloc, ba chiar unuia îi venea să izbucnească în râs, abia se ţinea, dar aşa considerau ei că trebuie să fie rolul. Doar soarta lui Axente era pecetluită, primiseră indicaţii clare cum să voteze şi-atunci, cum să te porţi în prezenţa unuia care nu mai există? Adică, poate să existe, că doar n-o să-l omoare, dar e înfara cercului. Să existe cum vrea el, dar nu printre ei.

– O să fie cald astăzi… – începu Axente, privind mai întâi cerul, apoi casele, uliţa, un câine ce-şi alerga coada mârâind şi apoi, brusc, feţele celor doi.

– O să fie pe dracu! – răbufni unul dintre ei. Ai vie de cules, de-ţi veni acuma de cum o să fie vremea?

– N-am, nu. Am cules via încă de-acu’ două săptămâni. Am şi tras tulburelul. Tu l-ai tras? – întrebă Grigore, mijind ochii şi trăgând din ţigarea care se stinsese. Ai dracu şi ăştia cu ţigările lor! Le face numa să strici chibritele pe ele!…

– Le face ca să te laşi de fumat, mă. Ai auzit că le pune nu ştiu ce inel, dacă nu tragi din ele, se stinge automat.

– Le pune pe măsa!… Ai găsit tu vreun inel pân-acuma, în ţigare? Pân-ajunge cu inele la noi … Şi-apoi, de ce să strice ei, inelele lor de uniune ioropeană pe nişte ţărani pârliţi?  – îi întinse, Axente, pachetul consilierului care-şi ţinea zâmbetul stăpânit în colţul gurii, dar ochii-i râdeau.

– Ba, mă, că le pune producătoru’. Are o hârtie spicială, cu inele, şi când face ţigarea…

– Şi cu alea care n-are inel, ce? Ce faci cu ele? Tu, dacă eşti comerciant, ce faci cu alea fără inel? Acuma o să ne pună să cumpărăm şi un aparat din ăla cu raze, să verifici ţigarea, dacă are inel, dacă n-are inel. Care are inel, e bună, care n-are, ce faci cu ea, o arunci?

– E ca cu tine, bă, Axente. Ai inel, treci, n-ai inel… ai belit-o – scurtă discuţia celălalt consilier care până atunci tăcuse, fumase şi băuse mestecând, în cap, gândurile lui.

– Păi tu ce zici, bre, Cloncane, am?

– Asta se va vedea. Eu de unde să ştiu? Se va analiza. Consiliul o să zică că ai sau n-ai.

– Da tu, tu, aşa ca persoană fizică, ce zici? – îl pironi Axente privindu-l fix în ochi.

– Eu ce să zic, bre, Farfală? Eu zic ce zice ăilalţi. Ce mă iei tu pe mine pă persoană fizică? Eu sunt aici ca autoritate locală aleasă, nu sunt pe persoană fizică. Aia sunt la mine-n bătătură. Şi ca autoritate eu nu ştiu ce să-ţi zic ţie. Se va analiza, îţi zisei. Şi ce va hotărâtără cosiliul, aia e.

Pinguri: Ioan Usca, Apis, Florina Pacuraru, Blogulise, Zamfir Pop, Supravietuitor, Stropi de suflet, Shayna, Teo Negura, Rokssana, Lecturi recenzate, Gabriela Elena.

Şedinţă

Foto: Alina Cojocaru

Cotonoaga e un sat prizărit, cu patru şiruri de case din chirpici, unse cu balegă de cal amestecată cu paie şi stroh, acoperite cu trestie, dispuse pe două uliţe paralele ce se îneacă, parcă, în pârâul capricios care-i când umflat ca un râu, când un fir subţirel. Ici-colo, modernitatea şi civilizaţia occidentală s-a strecurat pe nesimţite şi a pus, fie un cărămiziu isteric pe zidul din curte, fie un geam de termopan la ferestrele dinspre stradă. De la CAP-ul unde munciseră toţi ai satului şi pe care l-au dezmembrat la revoluţie, se mai vede ici-colo câte o foaie de tablă ce acoperă, nesigură, trestia, fie câte un stâlp de beton ce sprijină un gard anemic din nuiele. Dacă n-ar fi dezolant, ar fi chiar pitoresc.

Cotonoaga n-a avut niciodată centru administrativ. Pe vremea comuniştilor a avut grădiniţă şi şcoală, dar cum numărul copiilor s-a împuţinat din diverse motive pe care le cercetează sociologii, acestea au fost desfiinţate şi transformate în magazin şi birt. Magazinul şi birtul aparţin viceprimarului – fost şofer pe „cursă” – un autobuz deşelat ce-i ducea şi-i aducea pe localnici la oraş, la făbrică. Făbrica s-a închis şi autobuzul zace pe malul pârâului, cu roţile dezumflate, ruginit şi fără geamuri, ca o epavă mărturisind despre alte vremi.

La birtul viceprimarului e vânzoleală mare. Bărbaţii discută, beau, gesticulează, se aprind din nimic, se indignează teatral şi suduie în funcţie de plinătatea sau goliciunea paharului de plastic pe care viceprimarul, cu o figură cătrănită şi gânditoare, îl umple cu generozitate.

– Bă, vice, bă, ar trebuie să te suspendeze ăştia mai des. Uite, io le propun! Mă duc colo, la şedinţă şi le zic aşa: Onorată primăreasă, onor consiliu! Care va să zică Farfoale, concetăţeanul nostru de-l vedeţi acilea, ăla negriciosu’ şi buzatu’, care se cheamă pe numele lui Axente Grigore şi e viceprimari la dumneavoastră …

– La noi e, bă, viceprimar, bă, cap de gumă! La ei, colo-şa e con-zilier. Ca cum am fi noi la Răstoaca, când ne ducem la cules de poame, cu ziua adicătelea.

– Cum să fie bă, Culeaşă, zilier? Vezi că eşti prost? El e viceprimar şi aci la el la birt, şi cân’ se duce la şidinţă, la conziliul acolo la ei, şi e viceprimar şi cân’ se duce la vii să şi le inşpecteze…

– Şi noaptea în pat, când îşi pune scufie şi se bagă lângă viceprimăreasă, ce e bă?! E viceprimar sau ce?! Sau nu e?  – răcni unul slăbănog ce stătea la o oarecare distanţă şi asculta cu mare interes discuţia bându-şi poşirca din pahar cu înghiţituri mici de parcă ar fi fost un medicament preţios.

– Atunci e supusul Măriei sale! – răspunse unul deşirat şi osos, izbucnind într-un râs dogit.

– Fără glume din astea, cu supus şi cu scufie! – tună, vizibil iritat dar autoritar, Axente. Că, dacă nu, suspend şedinţa! – se sumeţi el şi rosti cu preţiozitate cuvintele cu care îi ameninţa primăriţa comunei de câte ori nu reuşea să-l convingă să voteze corect vreo hotărâre.

– Dacă ne-o suspendezi, dom’ Axinte, baremi să ne laşi nişte răchie acilea c-o înnodăm noi la loc. Vezi să nu te suspendeze pe dumneata, că aşa am auzitără, că azi te chemară la comună să te judece… – rosti, cu politeţe prefăcută, unul micuţ şi rotofei, încheiat strâmb la nasturii unei pufoaice lucioase, pe care se puteau citi diversele meniuri şi trebi ale stăpânului.

– Mă cheamă să-mi facă o suflare la noadă, de-aia mă cheamă! – răbufni Axente fără să ia în seamă ironia rotofeiului. Auzi la ei! Cică io mă dau cu duşmanul! Da’ ce? Care duşman? Suntem în război şi eu am trecut la nemţi cu armatele mele? Ia ziceţi şi voi, bă! Suntem în război naţional? Ce, ei nu e conduşi tot de ăştia cu care zice că m-am dat eu? Auzi! Cică am dezertat! Ce, e vreun front aicea şi am luat eu satul şi l-am dus dincolo? Adică, măi onorat consiliu, cum să iei, mă, satul şi să-l treci dincolo, la „duşman”? Cu case, cu uliţe, cu vaci şi cu oi şi cu cai şi cu câini? Ce, io-s Hari Porter ăla, să fac vrăjitorii? Mi-aţi văzut voi, domnilor consilieri, mie, bacheta magică?

-Bagheta magică ţi-a văzut-o numa’ Ileana lu’ Sprijoane că la muieri-ta cred că e cam îndoiată bagheta… Ileana le are cu vrăjile, se pricepe la îndreptat, este? – îi întrerupse discursul sfrijitul cel cu glas subţiratec şi gâjâit ce stătea tot la o parte.

– Ia mai lăsaţi aproponturile! De unde ştii tu ce vede Ileana, i-ai căutat în ochi să vezi tu ce vede? – interveni, mustăcind, rotofeiul. Hai, zi-i mă, dom’ vice, adică de ce să vrea ei să te suspendeze din viceprimar? Din ce privinţă nu mai corespunzi?

– Păi ei zice că nu mai corespund politic! Că am trecut la ăştialalţi! Da’ eu n-am cum să trec, că ăştia încă nu mi-a garantat nimic! Ei, zice, vii la noi, ne suspţii şi te suspţinem şi noi! Da’ ei cum mă suspţine, că nu am văzut nimic?! Să văd şi io ceva, o hârtie scrisă, o înţelegere, o … ceva! Ei, nimic! Şi io mă trezesc cu tot conziliu pe cap. Că, la o adică, e mai aproape pielea decât cămaşa. Uite de ce v-am chemat! …  Cu toţii deveniră atenţi. Io mă duc la comună, la centru, la şedinţă. Ei o să zică de-ale lor, că aşa şi pe dincolo, şi eu zic de-ale mele, tot că aşa şi pe dincolo. N-are dovezi clare ca să mă suspendeze! Dar, dacă mă suspendează fără dovezi, o să iasă rău. Că io nu-s nici eu din ăia… să lase aşa! Le aduc prefectul pe cap! Le fac eu una de-o să mă pomenească! – tună el, neştiind exact care-i aia „una”, doar aşa, ca să-şi ia curaj. Voi veniţi cu camionul colo, pe la 1, când se termină şedinţa. Şi, dacă e să fie rău, eu vă dau semnalul şi faceţi protest.

– Adică cum protest? – se miră lunganul.

– Adică ziceţi şi voi că nu-i corect ca să vă suspende pe singurul reprezentant din Cotonoaga! Mă, voi nu vedeţi că pierdem puterea?!… Dacă io nu mai sunt în consiliu, o să vedeţi voi ajutoare de la uniunea ioropeană uite-aşa, când vă uitaţi în jos pe gura cămeşii!

– Adică dacă nu mai eşti tu, Axente, la comună, nu ne mai dă ajutoare?

– Păi nu vă mai dă, bă, că io votez să vi le dea! Şi ăia de la 416 o să mă vadă idemnizăţii din părţi! Adică voi, toţi ăştia care v-am convocat aicea, n-o să mai vedeţi un ban! Să faceţi ce-oţi şti! Treaba voastră! Mă suspendează pe mine, nici voi nu mai vedeţi niciun sfanţ!

– A, păi de ce nu zici aşa, dom’ vice?! Păi, atuncea, ridicăm tot satul! Stai că sun eu adunarea! Ia-n du-te bă, Culeaşă, la biserică, colo, şi trage bă clopotele de alarmă! Stai că le-arătăm noi la ăia de la comună cine-s cotonogenii!

Febrili şi hotărâţi, de parcă ar fi fost într-un mare pericol pe care abia acum îl întrevedeau în adevărata lui amplitudine, oamenii se împrăştiară prin sat strigând la fiecare poartă, să iasă gospodarul.

(va urma)

Invitaţie la lectură: Ioan Usca, Răzvan, Adele Onete, Filumenie, Mirela Pete, Augustin Rădescu, Zamfir Pop, APIS, Blogulise, Zinnaida, Stropi de suflet, Gabriela Elena, Lecturi recenzate, Clipe de Cluj, Teo Negură, Luna pătrată, G1b2i3, Max Peter, Supravieţuitor, Daurel, Rokssana, Atitudini, Schtiel, Foaie pentru minte.

Cablograme

Etichete

basescu, Bucharest, Jeffrey Franks, Obama, Romania, Rosia Montana, Television, United States

Foto: Inobras

– Decuseară! – se căzni să răcnească un glas răguşit ce sfârşi într-o tuse sufocantă.

– Să trăiţi! Pe domnul maior Decuseară tocmai l-aţi eliberat din funcţie! Ordonaţi!

– Tu … mmă … mmm … cine … eşti? – se căzni să articuleze, sufocându-se, individul.

– Sunt căpitan Dan Căpitan, să trăiţi!

– Bă! Tu faci mişto de mine? – gâjâi vocea ce se ascuţi într-un jet veninos.

– Nu, să trăiţi! Aşa mă numesc. Adică, Dan e numele mic şi Căpitan e …

– Bă, v-aţi adunat ca la balamuc aici! În fine, poate să te cheme şi Dan căpitan de plai. Da’ de ce l-am eliberat pe Decuseară? Dă-l în mă-sa! Adu-mi şi mie cablogramele alea, wisky-linksurile.

– Wikilicks-urile?

– Vrei să-i ţii de urât lui Decuseară? Ai rate la bancă?

– Permiteţi să raportez! Am, să trăiţi, două!

– Păi vezi? Hai că azi sunt generos şi-ţi trec cu vederea impertinenţa! Pe mine nu mă corectează nici Obama! Ce să mai zic de Sarko! Ai înţeles, bă, găgăuţă? Aici, eu sunt şeful! Nu mă lua tu cu textele, sau ai terminat filologie?

– Permiteţi să raportez!Am absolvit Academia Militară, să trăiţi!

– „Permiteţi să raportez, permiteţi să raportez” – îl îngână în batjocură –  parcă eşti un tonomat! Ai venit? – şi izbi uşa înaltă îndreptându-se spre birou.

Nu apucă să-şi aprindă o ţigaretă şi să tragă două fumuri. Dan Căpitan apăru în uşă cu o mapă.

– E tipărit cu corp de 14, cum am cerut? Nu începe iar cu „permiteţi să raportez”, că-ţi arunc cu scrumiera în cap.

– Per… Da, să trăiţi! Aşa cum aţi solicitat.

– Bine. Liber.

Mogâldeaţa trase un sertar al biroului şi scoase o sticlă de whisky şi un pahar în care puse trei cuburi de gheaţă, apoi turnă lichidul gălbui a cărui culoare îi încălzea inima. Deschise mapa şi parcurse prima pagină.

„Z.P. a plecat de la Turda la Soporu. Deşi fotografiile par bucolice şi rurale, în fond, dl. Z.P. participa, la Soporu, la o întâlnire conspirativă care are toate datele uneltirii împotriva statului de drept. Sub numele de cod „Ulise”, acesta comunică, prin intermediul unor mesaje criptate, date despre Roşia Montană.

C. propune celor din „organizaţie” o stratagemă de comunicare pentru ziua de miercuri a fiecărei săptămâni. Ne ajută fără să-şi dea seama, publicând lista completă a conspiratorilor.

Tonomatu’ – cum inspirat l-aţi intitulat – îşi laudă fără rezerve Mogulul şi face apologia staţiilor TV care critică puterea legitimă a Republicii. În contrapunere, prezintă celelalte mijloace media drept favorabile Puterii – ceea ce nu-i întrutotul inexact. Nu am identificat încă vreo posibilitate de a-i înscena ceva; nici măcar un scandal sexual nu am reuşit să montăm. Am putea folosi, desigur, ostilitatea tuturor „colegilor” de breaslă care nu-l suportă din pricină că se crede genial şi o şi declară.

Dungha conduce o grupare de aşa-zişi fotografi – în fapt, sunt elemente destabilizatoare şi subversive ale regimului dumneavoastră. Prezentând realităţi distorsionate în antagonism cu aspecte din unele state capitaliste, nu urmăresc decât să aşeze într-o lumină defavorabilă realizările guvernului pe care, cu iscusinţă, îl conduceţi.

Inka etalează acelaşi nihilism desuet, inducând publicului sentimente defetiste.”

– Căcat! Numai căcaturi! Bla, bla, bla, bla… Cred că ăştia de la monitorizare au rămas împăiaţi de pe vremea „Împuşcatului”… Ce soartă are şi poporul ăsta! Să fie condus de un securist comunist care e consiliat de foştii propagandişti comunişti!… Bleah!

Aruncă cât colo mapa cu documentele care se împrăştiară prin cabinet, apăsă butonul unui dispozitiv aflat pe birou, îşi puse căştile pe urechi şi roti potenţiometrul de câteva ori, urmărind ecranul. După aproximativ un minut, izbucni într-un râs convulsiv.

– Are dreptate nebunu’ ăsta! Bă… câtă dreptate are!… Mişto! Oare de ce-am vrut să-l elimin? Aaaa… Când s-a luat de Elena… Ce fain ar fi să am şi eu un joystick cum are Obama… Chiar! Îl sun să-i spun să-mi trimită şi mie unul!

###

Erau cuprinşi în documentele din mapă: Supravieţuitor, Ioan Sorin Usca, Gabriela Elena, G1b2i3, Zinnaida, Shayna, Rokssana, WorldofSolitaire, Blog de furăciuni2, George Valah, Mirela Pete, Vania, Hai că se poate!, Teo Negură.

Întrevedere

Etichete

alegeri in pdl, Aliodor Manolea, buldogul, Cotroceni, flacara violet, Umil Boc

Foto: Alex Mazilu

– Unde-ai umblat, bă, naşparliule? Ai luat-o şi tu ca găozarii? Pune o haină pe tine, ce defilezi p’aici … mm… mmă … mm… ca o de-aia, cum îi zice? care-aduce ploaia? Şi mai eşti şi gras şi păros!

– Paparudă, şefu’, să trăiţi! Am avut un accident temporal… – îngăimă Eliodor.

– Ce accident temporal, bă, ai băut ca porcu’ prin vreo speluncă! Îmi vii mie cu vrăjeală din asta de liceean care chiuleşte şi ia etno-botanice! … Nu cumva tragi pe nas? – se întoarse, brusc, pe călcâie şi-l privi fix în albul ochilor.

– Am şi băut, da… Dar nu de la băutură…

– Nu, de la băutură, normal! Mie-mi spui?

– Şi de ce zic ăştia, papagalii ăştia provinciali, că eşti extraterestru? Adevărul e că ai o culoare ciudată… Iar ai mâncat creion chimic! Ţi-am spus să încetezi! Mi-ai epuizat toată rezerva! N-o să te mai pot scoate în lume! Şi-aşa m-am compromis din cauza ta! Tebuia să dai tu pe goarnă schema … mm … mm-ăă … cu flacăra violetă! Să te dai mare! – se ambală cocoşatul.

„E din ce în ce mai nebun şi ăsta! Trebuie să mă delimitez naibii de el, că-mi dinamitez câtă credibilitate mai am… Nu mă mai ia nici Scaraoţchi consilier în campanie, cu toată expertiza mea în ezoterism.” – abia articulă Eliodor în gând, simţind că se află la capătul tuturor puterilor.

– Hai, dispari şi te-mbracă ca oamenii! Şi, la ora 10, să te prezinţi la întrevedere!

– Să trăiţi, am înţeles, – articulă, moale şi vag ironic, Eliodor, cu subînţelesul: „Mai du-te-n mă-ta de bou!”

Întremat de baia călduţă cu plante aromatice şi de mâinile dibace ale maseuzei oarbe şi surde care-i dislocă toate contuziile şi-i răsfiră toţi muşchii, se înveli în hainele mătăsoase şi bătu, cu discreţie, în canatul uşii capitonate a Cabinetului.

– Hai încoa’! Pe unul l-am dat afară! Poate-ţi fac şi ţie un bine!

– Nu trebuie să fiţi aşa încordat. Şi, în fine, orice schimbare în viaţa unui om e benefică… – rosti, revăzând evenimentele teribile prin care trecuse în ultimele 72 de ore.

– Bă, ce înţelept te-ai făcut! O fi că prin cârciumile patriei se serveşte înţelepciune cu gheaţă?! … Hai să revenim la chestiunile prioritare.

– Vă rog.

– În primul rând, vreau să mi-l faci pe Emil preşedinte la partid. Nu ştiu cum faci, îi hipnotizezi pe cretinii ăia care votează, tragi dubluri la buletinele de vot, nu mă interesează ce faci! Să iasă Emil preşedinte. Să vezi ce ţi-i zgudui pe ăştia care mârâie acuma în front! – visă el, cu o mină răzbunătoare. Ce ţi-l spulber pe buldog, mănuşi îmi fac din pielea lui! Eu i-am făcut, eu îi omor!

– Încercăm, şefu’, dar şansele par egale…

– Bă! Vrei să-ţi păstrezi contractele şi statutul de mare vrăjitor? Nu mă lua pe mine cu şansele şi cu încercarea! Faci ce ştii şi mi-l faci pe idiotul ăla preşedinte la partidul meu! S-a-nţeles?

– Da, şefu, să trăiţi!

– Şi n-o mai face pe umilul cu mine, că nu cred eu în umilinţa ta. Oamenii ştiu de două chestii: de frică şi de interes.

– O rezolvăm. Alegem doar delegaţii favorabili lui domnu’ Emil…

– Nu mă interesează amănuntele. Vreau rezultatul. Şi rezultatul este ăla care spun eu, clar?!

– Îhî – încuviinţă Eliodor străduindu-se să pară sincer. „Ăsta-i complet paranoic. Dacă i-ar face un examen medical s-ar arde toate aparatele ălora de la psihiatrie… Ce popor uluitor! Să alegi tu drept conducător un paranoic maniac… Da’ lasă că nici cu nemţii nu mi-a fost ruşine. Nu l-au ales ei pe Hitler? Măcar ăla avea anvergură… Ăsta-i un boschetar de colţu’ blocului.”

– Deci primul obiectiv e ca şi îndeplinit. După asta, faci tu nişte scheme de-ale tale – o să folosesc şi relaţiile pe care le mai am cu partenerii lui Bouţ – să dispară din arhivele ruseşti planul amplasării bazei de la Deveselu. Să uite ăia c-au avut vreodată hangar acolo. Că şi Marele Licurici n-a găsit el un loc mai potrivit unde să-şi gareze avioanele decât într-o fostă bază sovietică! Sunte deştepţi şi ăştia, partenerii noştri strategici; nu ştii dacă să râzi sau să plângi! Urmărindu-l cu un ochi (poate stângul) pe Eliodor, zări unda de stupefacţie ce trecu, pasager, pe chipul acestuia, altfel imposibil de „citit”.  Ce te-ai şocat aşa? Faci tu o incantaţie magică, din aia cu nori de sulf cum ai făcut la prezidenţiale, mai pun mânuţa şi serviciile noastre, că am cinci, şi treaba e făcută. Nu?

– Nu văd cum am putea pătrunde noi în arhivele militare ru…

– Pune-ţi bă nişte ochelari, dacă nu vezi! Bă! Mm … mm…  mm!…Ţi-am zis să nu mai îmi spui mie cum nu se face ceva! Îmi raportezi când ai rezolvat-o! Ai înţeles? Ai termen două săptămâni! Pe loc repaus şi la revedere! Apoi, ca pentru sine: „Popor de cretini leneşi şi beţivi!”

– Bună ziua, mormăi Eliodor sfârşit şi aproape nu nimeri uşa.

„Las’-că ţi-o coc eu, dilimanule! Te-ai pus cu dracu’! Auzi, îmi dă el mie termene, după ce că l-am făcut preşedinte! E-e-ei, las-că te fac eu în foi de viţă! ‘Tu-ţi anghinarea cui te-o inventat! Ţi-l fac eu preşedinte pe cretinul ăla cu baterii, şi mă bag în arhivele rusălăilor! Io te rezolv!” – ieşi furios, părăsi palatul şi o luă pe străzi căutând un birt discret unde să se dreagă şi în care să-şi urzească planurile.

###

Au tras cu urechea şi s-au amuzat (ori s-au îngrijorat): Rokssana, Luna pătrată, Teo Negură, Shayna, Gabriela Elena, Teo, Nea Costache, Clipe de Cluj, G1b2i3, Hai că se poate, Mirela, Gând licitat, Mirela Pete, Cati Lupaşcu, Theodora Marinescu, Ana Veronica, Ioan Sorin Usca.

Nervi de primăvară

Foto: Inobras

Capriciosul April nu se dezminţi nici în acest an, ba am putea zice că a dat un adevărat recital al toanelor. Dacă dimineaţa senină şi rece promitea o zi cu soare arzător şi efluvii parfumate încolţindu-te pe toate aleile şi străduţele ca un duh nevăzut al miresmei, cam la vremea când cetăţenii bufnesc uşile apartamentelor şi ale lifturilor şi apoi ale maşinilor, se înnoră.

Maiorul Decuseară ieşi din casă, ultimul. Soţia plecase bufnind uşile, luând-o cu ea şi pe fetiţă, s-o lase la şcoală. Seara trecută – de fapt, noaptea trecută -, venise destul de ebrietat şi mirosind a parfum străin – după spusele soţiei – şi trăseseră o ceartă zdravănă cu reproşuri istorice, de-acum 15 ani. Constată că liftul e defect.

– Bine’nţeles. Ce începe prost, se termină şi mai prost! – pufni, şi o luă pe scări. Dacă nu am şi eu casă, ca toată lumea deşteaptă! – îşi continuă monologul. Stau la bloc, ca neisprăviţii! O viaţă de muncă şi tone de căcat înghiţite şi …, pentru ce? Auzi la ea! Că n-am dus-o eu în niciun concediu în insule! Acuma-i trebe insule, Europa nu-i mai ajunge! … După ce că e o ţoapă pe care-am luat-o eu din sărăcie şi am făcut-o doamnă …! Uite, doamna, a scos ghearele! Da’ ea, când cheltuieşte ca înecata 5000 de euro într-o zi, la shoping, aia nu se pune! Prostul e bun doar să aducă bani! Bani, bani, bani!

Ajuns la parter, încheie rechizitoriul; dar nu era cu nimic mai împăcat, ba chiar simţea, odată cu vârtejul gândurilor, că se amplifică şi enervarea. Intră în maşină bombănind: „Bine că avem două maşini! Măcar nu trebuie să-i suport mutrele!” Demară şi intră în fluxul înţesat al traficului. „Şi Iolanda ce-o fi având? … Câte femei, atâtea belele! O femeie în plus în viaţa ta, o belea în plus! Dracu ‘ să le înţeleagă!… Când crezi că ai descifrat-o, pac! – întoarce foaia şi rămâi ca boul la poartă nouă! Zici că n-ai cunoscut-o niciodată şi acuma o vezi pentru prima oară! De-aia femeile supravieţuiesc şi bărbaţii mor ca proştii!” – îşi continuă el, înciudat, şirul gândurilor. „Adică ce mai vrea? – se indignă el, simţindu-şi tâmplele zvâcnind. A vrut aia, i-am luat, a vrut astalaltă, i-am luat, a vrut concediu în Egipt, am fost în concediu în Egipt … că are dreptate şi nevastă-mea, recunoscut el, cu jumătate de gând. Şi acuma? …  se uită la mine ca prin geam. Greu e Doamne, două fete să-ă-ă iubeştiiii/ Floricele dintre spini ai săăă culegi/ Am culeeees şi mâna rău mi-am înspina-a-a-at” – mormăi el, amuzat deodată nu se ştie de ce. „Dă-le-n pizda mă-si! Văd eu cum fac. O duc pe nevastă-mea, la vară, în insule… Poate o las acolo, să se sature!” – izbucni în râs, fără să-şi explice schimbarea de dispoziţie. „Iar cu Iolanda… văd eu ce vrea, o descos … dracu’ s-o înţeleagă şi pe asta!” – alungă un gând supărător.

Ploaia se porni parcă din nimic, cu o răpăială sacadată, învelind oraşul într-o peliculă semitransparentă şi rece. Frământat de gânduri, maiorul Decuseară nu aprecie corect distanţa şi şterse viguros cu aripa din faţă un alt autovehicul.

– Na, băga-mi-aş să-mi bag! Ce-am zis eu? Ce începe prost, se termină şi mai prost! Acu’ mi-am stricat şi maşina! Căută un loc să tragă pe dreapta şi coborî geamul. Apoi, se răzgândi, coborî şi-i mai trase maşinii două şuturi, izbind şi cu portiera cât putu de tare. Îi dădu, proprietarului maşinii lovite talonul de asigurare, se urcă înapoi în automobil şi demară în trombă. Ajuns la Cotroceni, încărcat cu adrenalină, se stropşi la soldatul aflat în gardă, ceru condica de prezenţă şi le tăie tacticos, tuturor, la rând prima oră.

La sfârşitul programului, avea să constate cu stupoare că anvelopele Michelin suferiseră şi ele aceiaşi operaţiune. Erau tăiate, toate patru. Maşina, cu tabla înfundată, stătea ca o raţă oloagă, pe jante.

„Ce începe prost, se termină şi mai prost” – îşi zise şi o luă agale pe jos, căutând în minte locaţia unei crâşme în care să-şi înece amarul.

– Ce zi! Auzi, să-i tai eu Preşedintelui ora! Bă, cât de cretin pot să fiu!… Probabil că nu mai am slujbă!… Da’, şi ce? Ia mai dă-i în mă-sa pe toţi! – rosti el, parcă eliberat de-o povară uriaşă. Să se descuce şi fără mine! Las’ că-i văd eu!

Emulaţie

Imagine: Biazofia

– Unde-l ducem, bă, la Antipa? – se distinse o voce veselă, de bărbat fără chip.
– De ce să-l ducem la Antipa? E împăiat? – replică o alta.
– Ce-s’teţi proşti!? … La Antipa, le pune în şpirt, nu e împăiaţi! – îi lămuri o voce expertă.
– Vezi că eşti deştept? Numa’ că nu behăie deşteptăciunea-n tine! Cum o să-l pună de viu în spirt? – se răţoi primul. Mai întâi trebe să-l eutanaseze!
– Şi-atunci, unde ne ducem cu el? Ce eutanasiat, bă, că nu e lege pentru asta? N-ai văzut că vru ăla să-l iotanaseze statul şi statul a zis că n-are?!
– Păi când a avut statul? Statul vrea numa să ia! El n-are nimic! Are, în schimb, ei! Are Băsescu, are Ileana lui, are ai lui, toţi. Ei are. De la noi numa să ia, să nu dea nimic!
– Ne dă, bă, pielea ‘napoi! – se auzi o voce şi toţi cei din jur izbucniră în râs.
– Cui i-o dă, bă pielea? Acu ne bagă la reciclat, n-ai văzut în filme? Care e de-a muritului, îl bagă la fermentat, să producă combustibil. N-aţi văzutără cât scumpiră benzina? Îţi trebe o penzie să bagi un plin.
– Da, bă, că te-a fătat mă-ta direct în otomobil! Nici n-apucaşi să gângureşti şi te-ai şi apucat de şoferie! Mai umblăm dracu şi pă jos, că face bine la sănătate, ce-atâta maşină? N-aţi văzut că să poluă ozonul şi s-a făcut gaură-n el, de se vede soarele direct, ca prin telescop?!
– Se vede gaura din capul tău, bă deşteptule, pân telescop, ăla nu e soarele, e inteligenţa ta care străluceşte!
– Care zici, bă, acolo, aşa? Care eşti bă, să-ţi mut fălcile, poate nu mai vorbeşti atâtea prostii?! I-auzi al dracu’! Îmi văzu el mie inteligenţa! Nu orbişi, mă, de la ea?
– Ia-n terminaţi măi! Ce facem cu ăsta, cu istraterestu’ unde-l ducem?
– La morgă, unde dracu să-l ducem?
– Să-l ducem mai bine la guvern, poate ne dă o premă că l-am capturat!
– Vezi să nu-ţi dea o premă la stânga cu-n şut în cur!
– Nu ziserăm mai devreme că statul e pentru luat, nu pentru dat, bă, ce sunteţi zevzeci?
– Da unde s-a găsit ăsta, violetu’?
– Era pe tăpşan, colo, la Dichisitu’ – lămuri cineva. Stătea colo pe pământ, gol cum l-a făcut mă-sa, şi gemea. Şi zicea ceva, nişte vorbe, da’ n-a priceput nimeni ce zicea. Zicea în limba lui, aia, de marţieni.
– Crezi că ăsta e făcut de vreo mamă? Pe ăştia-i face în laborator, bre. N-aţi văzut că e tot numai fiare şi rotiţe şi cabluri pe dinăuntru? Altfel, cum să reziste ei pă planetele lor unde nu e aer şi apă?
– Da’ tu de unde ştii, bă, ai fost colo, pă planetele lor? Sau ăi fi şi tu v’un estraterestru rătăcit p’acilea, sau în misiune?
– N-ai văzut, bă, că şi pe soldaţi îi face acuma tot aşa, în laborator? E clone, bă, nu e oameni! Când moare câte unul, în Afanistan, sau colo, în Irak, aţi văzut vreo mamă să plângă după el, în America? Nu există nicio mamă! Ăştia n-are pe nimeni! E creaţi să ucidă şi punct. Îi face colo, la laborator, îi creşte în nişte saci dă plastic sau de ce-o fi şi-i hrăneşte prin tub şi p’ormă le bagă cip în creier şi iese soldaţi!
– Cred că-ţi băgară şi ţie vreun cip pe undeva, când erai la latrină, bă Dungatule! – îi replică o altă voce.
– Ce facem cu ăsta, bă, că n-am stabelit?! Lasă războiul, că războiul îl face ei, ştabii, pe noi nu ne-ntreabă. Vrea americanu’ să pună vastu’ pe petrol? Pac, le bagă o gâlceavă la fraierii dă stau pă punga de petrol şi îi face de se încaieră şi ei – şmang! – le ia petrolul de sub nas!
– Şi ce face, bă, cu el? Trage o conductă prin ocean? Mai mult face conducta decât petrolul!
– Vezi că eşti prost?… Le pune guvern de-al lor, americănesc. Îi abureşte cu democraţia şi ăia, ca oile, alege pe unii care-s agenţi americani. După aia, le dă un împrumut, cum ne dete nouă Femeiu, pentru reconstrucţie! Deci, ei a venit şi-a dărâmat tot cu tomahaucu, cu rachetele ălea de umblă după tine pân casă cum umblă câinele când vrea mâncare, şi acuma tot ei îţi dă bani să construieşti la loc. Şi intri în datorii, şi te-ai ars! La datoriile alea îţi pune dobândă de o sută de ori cât e datoria.
– Măcar la noi n-a fost cu război, zice o voce meditativă.
– N-a necesitat, bă, că s-a vândut ăştia de bunăvoie!
– Bă, ce facem cu violetu’? Unde-l ducem? Că ajunserăm în centru!
– Hai să i-l ducem lu’ Băsescu, să aibă şi el cu cine vorbi, poate cu ăsta se înţelege!
– Chiar, bă, bună idee! Hai cu el la Cotroceni! Ia uite-l, că se şi bucură!
Într-adevăr, auzind cuvântul „Cotroceni„, Eliodor se ridică în capul oaselor şi încuviinţă bucuros – cât putea să fie de bucuros în halul în care se afla – din cap decizia mulţimii care-l ducea pe sus.
– Că şi-aşa caută Piratu’ un premier! Ăsta ar fi numa’ bun! – adăugă un hâtru.

###

S-au amuzat asistând la discuţie: Shayna, Nea Costache, Ioan Usca, Caius, Teo Negură, G1b2i3, Gabriela Elena, Atitudini, World of Solitaire, Stropi de suflet, Clipe de Cluj, Mirela Pete, Rokssana, George Valah, Alegerea Sofiei, Theodora Marinescu, Hai că se poate!, Supravieţuitor, Gând licitat şi la sugestia voastră, cine o mai fi fost.

Scandal

Etichete

extraterestru violet, laboratoare secrete

Foto: Alex Mazilu

E greu să gândeşti pe stomacul gol, dar e şi mai greu să formulezi vreun enunţ logic când eşti îmbuibat. Fiziologiştii pun asta pe seama fluxului sangvin care se concentrează la nivelul organelor interne, imediat ce ai îngurgitat o cantintate de alimente. E ca-ntr-o gospodărie. Când ai inundaţie, nu te apuci să calci. Decât dacă eşti într-o doagă. Când plouă, nu te duci pe câmp, la semănat şi nici nu plantezi demcă. Doar dacă eşti sinucigaş şi vrei să te alegi cu o meningită. Mai sunt şi dintre aceştia.

Acum câteva veri, când economia noastră era frisonată de moda buştenilor de cireş, care luau calea exportului în beneficiul câtorva particulari ce-şi rotunjeau vizibil pântecele direct proporţional cu bunăstarea conturilor, un vecin al nostru, insensibil la tendinţele pieţei, a tăiat din codru un cireş de mai, un cireş remarcabil din care scoteai pe puţin 2 metri cubi de cherestea roşiatică şi l-a pus în căruţă. A fluierat fericit până acasă, fluierat întrerupt intermitent de înjurăturile la adresa calului. De ce era fericit? Pentru că le aducea alor săi – o liotă de vreo 7 suflete sărmane – cireşe! Cum să tai bunătate de cireş care putea să facă, bine valorificat, 500 de euro, pentru patru, hai să zicem cinci kile de cireşe amărui?

Nu ştim care dintre personaje construia, în minte, acest raţionament. L-am presupune că ar putea fi  Nea Costache, dar nu avem nicio dovadă că el era cel preocupat de soarta cireşului – azi, epuizat, din pădurile ţării. În acest timp, o larmă teribilă înfoie străduţa îndeobşte liniştită. Alertaţi de feluritele zdroncăneli, zornăituri, ţipete şi râsete, zdrăngăneli de cratiţe lovite cu polonicul, talgere recuperate din şopron ce împrăştiau, odată cu sunetul infernal şi jerbe de praf, se iviră pe la porţi cucoanele.

– Da’ ce-o fi, doamna Culea? Ce să fie cu gălăgia asta?

– Uite, dragă, îl duc pe unul pe-o targă! Vreun nebun, scăpat de la Golia!

– Păi, ce-o fi cu el? O fi bolnav? Şi dacă e bolnav, ce-i cu gălăgia asta? – interveni şi madam Velceru, ce apucase, în grabă, să-şi acopere insuficient bigudiurile din păr cu o năframă de voal. Părea un extraterestru din cei fabricaţi de americani să ne inducă spaime inutile şi sentimentul acut de insecuritate. Pe acest sentiment, desigur, se poate clădi certitudinea că avem nevoie de armament ultrasofisticat; altfel cum o să învingem asemenea creaturi construite din metale stranii, creaturi care respiră azot sau mercur, cum înghiţim noi ozonul?

Parcă ghicindu-mi firul expozeului literar, madam Sculea, mai curajoasă, părăsind spaţiul securizat al curţii şi ieşind în drum, exclamă:

– Au prins un extraterestru!

– Unde vezi tu, dragă, extraterestru? E un humanoid! -îi replică, doctă, madam Velceru.

– Nu e, stimată duamnă (îşi ţuguie, Sculeasa, buzele), că e mov! Uite-te la el, e mov! Şi e gol, bată-l Dumnezeu să-l bată de neruşinat! -, chicoti ea, întinzându-şi gâtul să distingă mai bine amănuntele anatomice ale „extraterestrului”.

Adunătura de gură-cască şi de miştocari cu tingiri, oale, cratiţe, polonice şi alte obiecte zornăitoare, ajunse în faţa bistroului, făcând geamurile să vibreze.

– Eu mă duc să văd ce e! – se ridică Teo, nemairăbdând.

– O fi vreun protest spontan… – ridică din umeri Vania, sorbind, abstras, din coniac.

Gabi, care  mâncase doar un iaurt şi era nefericit şi iritat, ieşise să studieze terasa. Năvăli înăuntru cu o mină mirată:

– Băi, e Eliodor! L-au prins unii şi zic că-i extraterestru! L-au legat de-o targă, e gol şi vociferează într-o limbă necunoscută! E drept, arată groaznic, abia-l mai recunoşti, şi are pielea mov! – explică el dintr-o respirare.

– Hai să le spunem că-l cunoaştem! Să-i dea drumul! – sări, Mirela, miloasă.

– Eu i-am spus să nu bea absinth, dacă nu are antrenament – zise Cella.

– Nu e de la absinth! – replică Vania, la fel de dezinteresat.

– Dar, atunci, ce are? De ce s-a vopsit violet? – se interesă G1b2i3.

– I-am pus o mină de creion chimic în paharul de absinth. Violet cu albastru, tot aia! – desluşi Vania.

– Păi de ce?…  Şi nu-l salvăm? – se miră Caius.

– Du-te tu şi explică-le turbulenţilor că ăla e Eliodor, mare maestru al flăcării violet, că îl cunoşti şi ai băut cu el şi că i-a pus cineva creion chimic în absinth! O să te creadă! – îl îndemnă, cu o indicibilă ironie, Gabriela Elena.

– Mai bine le zici că luna-i pătrată, că-i tot aia! – conchise Vania.

###

Au rostit replici (pe care nu le-a auzit autorul sau, unele, nu pot fi reproduse 😀 ): Zalmoxyis, Roxssana, Theodora.

Dimineaţa

Foto: Alice Drogoreanu

La prima oră a dimineţii, când abia se dezmorţesc glasurile păsărilor pe care nu le auzim de obicei, cufundaţi cum suntem în planul de griji pentru ziua care începe, în colţuri risipite ale oraşului, câteva personaje se trezeau cu aceleaşi simptome.

Încercând să facă primele mişcări de dezmorţire, atârnaţi pe marginea patului ca nişte pulovere  scoase din maşina de spălat şi prăvălite pe uscător, fiecare simţi acelaşi ciocan implacabil izbind sacadat în moalele capului.

– U-u-u-hf! – gemu Teo. Am dormit prea mult… Sau am băut prea mult, dacă ar fi să fiu cinstit. Înhăţă, la întâmplare, hainele ce zăceau dezarticulate pe covor şi fugi la baie.

Cam la fel se petrecu ritualul de dimineaţă – cu mici variaţiuni – în 20 de dormitoare diferite situate în apartamente anoste din capitală. Oraşul începu să-şi zornăie mobilizatoarele zgomote. Tramvaie, claxoane (care trec de-a dreptul prin creştet), înjurături, scrâşnet de frână, portiere trântite, glasuri vesele de copii în drum spre şcoală, zăpăitul unui câine al cărui stăpân a plecat la serviciu şi l-a uitat încuiat în baie, un cortegiu de sunete menite să balanseze şi să cresteze piruete în creierele fragile ale acelora care, cu o noapte înainte, încercaseră să scape de spaima dezvăluirilor cu care-i ameninţase Vicki. Aceasta din urmă îşi începu imperturbabilul ei program cu stropitul florilor de pe verandă. Deschise uşa şi, după ce dădu bineţe soarelui, se îndreptă spre jardiniere. Cum nu era întrutotul lumină, se împiedică de o mogâldeaţă moale. Surpriza îi smulse un ţipăt uşor. Se trase înapoi ca muşcată de şarpe şi, dezechilibrându-se puţin, scăpă stropitoarea din mână.

– Ce bine că plouă! – mormăi mogâldeaţa. N-o să transpir deloc sau, în fine, n-o să se vadă! – adăugă şi se întoarse pe partea cealaltă.

– Vania! – se miră Vicki. Ce faci dom’le? Doar n-ai dormit aici?! Nu puteai să suni şi tu ca oamenii la uşă?! Ce e asta la tine? Ridică-te de-acolo! Trebuie că eşti îngheţat!…

– Nu trebuie, dar sunt îngheţat. Aici aveam semnal la telefon, ce vrei? – se stropşi Vania. Şi nu trebuia să mă trezeşti, că eram în Împărăţia pisicilor! Acum mi-ai întrerupt visul!

– Hai, ridică-te şi hai înăuntru, să-ţi fac o cafea, un ceai…

– Astea-s otrăvuri! Mai bun ar fi un coniac!

– Am şi coniac! Doamne, cum ai putut să dormi pe verandă?! Cine-a mai văzut aşa ceva, să dormi în aprilie sub cerul liber?!

– He, he, eu n-am dormit tocmai sub cerul liber, să-l vezi pe Eliodor! Şi coniacul pe care l-ai avut era contrafăcut.

– Da’ ce-a păţit Eliodor? – se interesă, mai mult de complezenţă, Vicki.

– O fi păţit… Lasă că ne povesteşte el, dacă poate. Este vreun restaurant prin apropiere? Unul mic, aşa, de cartier, fără fiţe.

– Da’ de ce nu intri? Hai că-ţi fac un ceai!…

– Am o întâlnire! Ceau şi mulţam de găzduire! – dispăru Vania în aerul rece al dimineţii, luând-o pe străduţele înguste condus de instinct. După câteva minute, nimeri în faţa unei firme. Împinse uşa, se uită împrejur, aruncă o privire expertă sticlelor aliniate în alveolele lor în spatele barului şi, mulţumit, se aşeză la o masă. În câteva secunde apăru o cheneriţă drăguţă căreia-i comandă tot ce visa şi oarecum mirat că orice-ar fi cerut, exista sau se putea prepara, plusă.

Îşi sorbi coniacul cu maximă satisfacţie, gândind: „Nici prin cap nu le-ar putea trece că eu sunt într-un bistrou obscur de pe Strada Mântuleasa! Bine c-am scăpat de ei pe ziua de astăzi!” Îşi verifică telefonul şi se bucură încă o dată că nu are semnal, apoi se ocupă cu degustarea feluritelor bucate alese care soseau în boluri mici şi variat colorate.

Când ajunse la ciorba de potroace, clopoţelul de la intrare vesti un musafir. Înghiţitura se opri în gât şi puţin a lipsit să nu picteze impecabila olandă a feţei de masă cu măruntaie de fazan. Altfel, şi musafirul aflat în uşă afişă aceiaşi consternare. Nu şi-o exprimă, pentru că alt client îl împinse din spate şi urmă un schimb de priviri uimite în 3. Solitarul ridică din umeri şi intră, aşezându-se la o masă distanţă de Vania care-şi continua meticulos (dar evident iritat) treburile. „Aştia o să-mi mănânce tot caviarul! Păcat că nu m-am gândit să-l comand pe tot! Cine i-o fi anunţat că sunt aici? Unul dintre ei e, negreşit, spion! Bine măcar c-am apucat să beau tot coniacul!”

Nu ştim dacă să atribuim simplei coincidenţe sau hazardului faptul că toţi aceia care se „prăfuiseră” cu o seară înainte erau atraşi ca de un magnet spre acest bistrou cochet ascuns în labirintul stradelelor, cert este că intrară, unul după altul şi văduviră bucătăria de toată ciorba de burtă şi de potroace din marmite.

###

S-au dres şi au mormăit frânturi de conversaţie printre sorbituri: VeroVers, G1b2i3, Supravieţuitor, Atitudini, Theodora, Gabriela Elena, Teo Negură, Gabi Rotaru, Roxssana, Caius, Shayna, Răzvan Rinder, Ragnar, Zalmoxys, Zinnaida, Nea Costache, Gând licitat, Mirela Pete.

 

Întrebări

Etichete

Aliodor

Foto: Inobras

Vin, în existenţa fiecărui trăitor conştient de marele mister al vieţii, momente de neînţeles. Sustrase oricărei logici liniare, evenimentele se succed într-un mod absurd şi viaţa, gesturile, replicile şi reacţiile par desprinse dintr-un subsol al timpului. Parcă nu mai e viaţa ta pe care până mai ieri o ştiai şi o controlai aproape în amănunt. Toate întâmplările o iau razna, oamenii se comportă de parcă ai fi invizibil, semenii tăi nu irosesc nicio ocazie de a te dezintegra şi de a te nimici. Ce se întâmplă cu un individ normal, bine ancorat în realitate, bine aşezat în dispozitivul social când o forţă nevăzută şi crudă îi taie pe rând, rânjind cu sadism, toate otgoanele care-l leagă de lucrurile ştiute, de confortul lui cotidian, de reflexele lui condiţionate? De ce unii nimeresc în vârtejuri temporale de unde ies zdrobiţi şi deformaţi, îmbătrâniţi înainte de vreme, striviţi şi inapţi să-şi reia legăturile fireşti cu viaţa, urmând să trăiască într-o plutire stranie între viaţă şi non-viaţă, în timp ce alţii duc existenţe terne şi liniare, fără mari văluriri, egali cu ei înşişi şi cu destinul ce le-a fost pus la dispoziţie?

N-a dezlegat nimeni acest mister, sau nu este dezlegat pentru minţile profane.

Aşa se simţea Eliodor. Îşi revenise în simţiri şi descoperi că fusese deposedat de însemnele identităţii sale. Nu mai avea acte, nu avea bani, nu avea ceas. Dacă l-ar fi obligat cineva să dovedească cine este, n-ar fi avut cum. Era murdar de sânge închegat, de noroi şi dejecţii, puţea înfiorător, era desculţ, n-avea ceas şi nu-şi amintea cum ajunsese acolo.

Dădu să se ridice de pe mormanul de zdrenţe puturoase unde fusese abandonat, ca un câine răpciugos şi o suliţă dureroasă îi străbătu trupul, ţintuindu-l. „Mi-am rupt coloana” – se gândi. Încercă să-şi mişte degetele picioarelor, dar nu le putea vedea din pricina obscurităţii vâscoase şi împuţite. Dar putea să înţeleagă că le mişcă. „Nu e coloana, slavă Domnului!” – răsuflă el uşurat şi se gândi apoi la cuvintele care-i ieşiseră, involuntar, din minte.

„Ce e asta, Slavă Domnului? Unde e Domnul în nenorocirea asta? Nu există niciun Domn aici, sunt doar eu, fără să mă pot mişca şi fără să ştiu unde sunt, pe jumătate mort… abandonat ca un animal rănit… Acuş o să apară răpitorii să mă sfârtece… Cum zicea proful de filozofie din liceu: Dumnezeu nu se ocupă de amănunte, el trasează planurile mari… Eu sunt un amănunt… unul nesemnificativ” – începu să râdă isteric, fără să ştie de ce, ca un reflex al disperării şi fricii. „Dar Iisus vine mai apoi şi spune că Tatăl ştie de fiecare fir de păr din capul nostru, deci ne ştie în amănunt. Atunci de ce m-a lăsat Tatăl să cad în această nenorocire, de ce m-a lăsat, dacă fiecare fir din capul meu e important pentru El? Cum o să cred că sunt important pentru Dumnezeu dacă sunt în halul ăsta de batjocură pe care n-am de ce s-o merit? Milioane de oameni umblă pe-afară liberi şi întregi şi eu zac aici, ca Iov, pe un morman de gunoaie ca ultimul nenorocit… Nu cred să existe unul mai nenorocit decât mine, în acest moment, pe pământ.”

Monologul îi fu întrerupt de ecoul unor paşi târşiţi care păreau să se apropie. „S-a terminat cu mine!” – gândi Eliodor făcându-se instantaneu o ţeavă subţire prin care se scurgea în ţărână doar groază pură. „Doamne, nu mă lăsa!” Închise ochii, aşteptându-şi sfârşitul.

###

Şi-or fi pus asemenea întrebări, vreodată: Shayna, Teo Negură, Zalmoxys, Gabriela Elena, G1b2i3, Gând licitat, Caius, Ioan Usca, Cella, Ana Vero, Ragnar’s Life, Mirela Pete, Alegerea Sofiei, Rokssana, Theodora.

Catacombe

Foto: Alice Drogoreanu

– Cât face, oare, ceasul ăsta? Pare să fie d’ăla, dă firmă… – rosti un glas baritonal, şuierând cuvintele direct din laringe.

– Dă firmă dă tablă, bă, Crizante. Du-te-n mă-ta!, numa’ firme-ţi umblă prîn ţeastă. O face cât o vrea Ţiganu să ne dea pă el.

– Să îmi dea, fraiere, nu să ne dea. Ce, suntem la comun aicea, Carabete? Societate pă acţiuni, cin’zeci – cin’zeci? Apoi, descriind cu braţul descărnat mărginit de mâneca unui tricou slinos, un arc de cerc, se adresă unui public imaginar: „Stimaţi concetăţeni (adică fraieri – mormăi el în subtext), firma noastră, adicătelea societatea noastră pe acţiuni Canalul es-a, pune la dispoziţia publicului larg (şi lung) o gamă variată dă produse (dîn şmangleală) cum este: ceasuri, brăţări dă dame bine, inele, ţoale dă firmă …

– Ţoale nu ia nimini, Crizante, ce-‘şti prost! Ţoale dă firmă este la kil la secănd. Cine dă piţule pă zdrenţe, chiar că are etichete? … Uite la asta, … hu … hugo … boss! – izbândi el fericit. Ăsta-i ştab, Crizante, nu ie fraier dă gară, zice şi ţoalele. Oare nu-l caută, dracu’, careva?  Ce facem cu el? Mă-‘c să văd dacă s-a trezit!

– Dă-l în mă-sa! Ce? Tu eşti asistentă medicală, eşti felcer acuma, ce puii mei eşti? Du-te fă-i un ceai şi serveşte-l în serviciul de porţelan! -ţuguie el buzele.

– Şi dacă moare bă, fraiere dă fraier, aici? Nu ne-mpute glazoniera? Başca ne umplem de caralii p’aici-şa! Amprente, chestii, bulane pe spinare, cafteală …  Io n-am chef să merg la ţuhaus! Tu, … din partea mea … fă ce vrei! Mă duc să văd dacă mişcă.

– Adică, da! La huzureală, Carabă e primul! Ţigări, haleală, căldurică, băuturică … Cine nu refuză? Carabă! Dacă e să fie cu nasulie, cine spală putina primul şi mă lasă pe mine-n belea? Carabă!

– Vezi că eşti prost, Crizante? Vezi? – pufni Carabă, cu dispreţ.

– Ce să văd, bă, boule, nu vezi că nu văd? Vezi poate-ţi sparg mufa! Şi-ţi iau şi portofelul de i-l ciordişi lu’ turbentatu’!

– Se z’ce turmentatu’ nu turbentatu’, ţ-am mai zâs. Nu ierea şcoală pă lângă orfelinatu tău? Că dacă treceai pă stradă, tot se auzea pân geamuri învăţătura şi când te vedea că treci, se lua, uite-aşa, după tine!

– Cin’ să să ia, bă, după mine? – se zburli Crizanti şi se apropie ameninţător cu pumnii pregătiţi ca nişte ciocane.

– Ho, boală! De învăţătură am zâs, prostea! Că să lua după tine când te vedea ea cum umbli tu aşa pă stradă, neînvăţat. Auzi, că se trezi ştabul. Dă-mi ciorapul ăla, să mi-l trag pe muian, să nu mă cunoască!

– Că eşti şi greu de recunoscut tu, cu capul ăla ţuguiat, dă prost.

Crizante îşi cărăbăni în buzunare lucruşoarele strălucitoare ce erau răspândite pe un butoi desfundat ce le ţinea loc de masă în hruba în care trăiau, înhăţă borseta şi vru s-o şteargă, apoi, tresărind, se gândi că nu poate să plece el aşa pe stradă, în zdrenţele lui soioase cu o borsetă ce bătea la ochi de la o poştă că-i furată şi o înveli într-o pungă de nailon.

Îşi trase pe el, dintr-un morman puturos, o geacă verde şi o luă la sănătoasa spre gura de canal prin care, deja, se insinua în raze mângâietoare o dimineaţă strălucitoare.

Rugul aprins

Foto: Inobras

Fu aruncat ca de suflul unei explozii într-un tunel oranj; coborî vertiginos în spirală, din ce în ce mai repede, cu stomacul în gât. Aceiaşi senzaţie pe care o ura încă din copilărie când părinţii, să-l lecuiască de frică, îl urcaseră în toboganul mare cu apă dintr-un parc de distracţii de la mare, şi-i făcuseră vânt prin tubul acela râzând ca nişte sadici. Atunci îi urâse. Nu-i urâse în timpul prăbuşirii, n-avea cum; era ocupat să supravieţuiască, să scape de  apa ce  îi intrase violentă în sinusuri şi să se ghemuiască pentru a nu se dezmembra. Valul de ură ucigaşă îi încălzi vintrele când reuşise, într-un final, să se agaţe de marginile bazinului şi să iasă la mal. Acolo, sub soarele duşman şi el, dar mai puţin nociv decât apa, clocise cu ochii închişi planuri de răzbunare cumplite. Acum retrăia cu toată fiinţa spaima uriaşă de atunci, amplificată, poate, de gândul că acum n-avea în cine să-şi sprijine ura şi dorinţa de răzbunare.

Aruncat afară din tunel ca o zdreanţă, pluti o vreme, apoi se izbi pleoscăind pe suprafaţa lucie. În cădere, apucase să vadă cu coada ochiului că dedesubt îl aştepta o apă liliachie. În fapt, cu oasele zdrobite, constată că văzul îl înşelase. Căzuse pe gheaţa unui patinoar. Liliachiu. Încercă să se adune şi să se ridice. Nici vorbă să-şi poată coordona mişcările. La un moment dat, gheaţa începu să vibreze, de parcă s-ar fi apropiat o matahală. Cineva – sau ceva – îl apucă de ceafă ca pe-un pisoi şi îl purtă în sus preţ de câţiva metri. Se forţă să deschidă ochii şi se blestemă imediat pentru această curiozitate. Din mijlocul unei frunţi teşite îl privea ameninţător un ochi verzuliu, uriaş ca un crater. Se trezi alunecând printr-un hăţiş de rugi care-i zdrenţuia pielea şi prăbuşindu-se apoi într-o peşteră întunecată şi împuţită. De nicăieri, apărură câţiva pitici ornamentali de grădină – de data aceasta, vii – care-l apucară de picioare şi-l târâră ca pe-un sac, lovindu-l cu ţeasta de lespezi sau ce-or fi fost. Deşi era întuneric beznă, putea să distingă bărbile piticilor şi pardoseala năpădită de-o substanţă vâscoasă ce semăna cu mătasea-broaştei. „Măcar de nu m-ar duce să mă arunce în vreun tunel” – îşi zise,  fără sens. Nici nu-şi încheie bine gândul că se şi prăvăli, din nou. Călătoria fu, de data aceasta, ceva mai lungă. Nu părea să fie un tunel, mai degrabă o scară în spirală. Încercă, deşi puterile i se istoviseră, să-şi protejeze ţeasta cu antebraţele lipite de urechi. Nimeri, de astă dată, într-o sală luminată luxuriant, pe o pardoseală mozaicată, decorată cu motive geometrice pe care nu le putu desluşi de unde se afla. Dădu să se ridice. O cizmă îl ţintui la loc strivindu-i nasul. Zări, printre stelele ce-i ţâşneau din ochi, o adunare de fiinţe ce nu păreau pământene. Semănau mai mult cu personajele din Star Wars.

Îi era cumplit de frig, frigul părea o armie de arici ce-l împungeau din toate părţile. Trupul era un un morman de bucăţi, fâşii, cubuleţe de dureri diferite ce stăteau la un loc printr-un hazard al legilor fizicii. Două ciocane înroşite îi izbeau, ritmic, tâmplele şi un ţiuit pe ultrascurte îi sfredelea timpanele. Eliodor se gândi, nici el nu realiza cum reuşise să închege acest gând, că se află în iad, că acesta e iadul şi că nu se va sfârşi niciodată el fiind pentru totdeauna damnat.

###

N-au avut niciodată parte de o asemenea experienţă (sau poate că da, dar nu recunosc): Theodora Marinescu;  Mirela Pete;  Ioan Usca; G1b2i3; Teo Negură;  Shayna, George Valah, Răzvan Rinder; Madi şi Onu; Caius.

Despre sinucidere

Foto: Alex Mazilu

Viaţa de noapte a oricărui oraş este expresia şi quintesenţa disperării sale. Anevoie găseşti printre clienţii restaurantelor, bodegilor, crâşmelor sordide, cluburilor şi discotecilor, vreun om fericit, unul care sărbătoreşte vreun eveniment, care are sufletul străluminat. Cel mai adesea, păsările de noapte caută alinare pentru o durere surdă, vor să-şi uite neîmplinirea, vor să-şi dizolve amarul, vor să-şi lepede sinele cel mustrător.

Eliodor coborî la întâmplare într-o hrubă de unde urcau în întunericul răcoros râsete stridente, clinchetit de pahare şi cântece deşucheate amestecate cu înjurături groase – intui că acolo e locul în care îşi poate anula raţiunea şi se poate pregăti pentru gestul definitiv.

Intră în locantă şi se îndreptă spre bar fără să ia seama la ce-i în jur, neadaptat la lumina verzulie ce se prelingea printre mese şi scaune ca o mătasea-broaştei fosforescentă. Îşi comandă ursuz un Blody Mary şi îşi măcină în continuare obsesia învârtind sonda cu lichid roşu între degete.

– Hei!  Eliodor! Eliodo-o-r! – se auzi strigat parcă din altă dimensiune. Ce faci domn’e, bei de unul singur? O-ho-ho! Avem un căpitan cu corăbiile scufundate! – îl abordă o voce feminină parcă ajungând la el printr-un perete de apă.

Se întoarse cam fără chef cu tot cu scaunul rotativ pe care se căţărase. Cella îl privea cu ochii ei mistici, emanând o bucurie care lui, în acel moment, îi făcu rău fizic.

– Da’ ce-ai, dragă? Şamanul violet trece prin lungimea de undă a galbenului! Sau o fi de la lumina asta smărăgdie… Ţi-e rău? – se îngrijoră ea, lăsând gluma la o parte.

– Nu-uh, – reuşi să articuleze Eliodor simţind că alunecă în apele unui iaz.

– Băi!… Haideţi încoace că i s-a făcut rău lu’ Eli! – strigă Cella către comeseni. Apărură pe dată câteva braţe vânjoase care-l coborâră de pe scaun şi-l purtară până la masa unde erau aşezaţi, îl înfipseră pe un scaun, îi desfăcură cravata şi nasturii de la cămaşă şi-l udară cu apă minerală.

Chinezu luă din olivieră sticla de oţet, şi-o turnă în palme şi-i frecă tâmplele nefericitului.

– Nu aşa, China, dă-i pe la nas! – îi smulse Teo sticluţa şi o înclină astfel încât să curgă sub nas pacientului ad-hoc; evident că din pricina luminii difuze, oţetul curse din belşug.

– Scoate-i căcatul ăla de cravată violet! – strigă Lilick. O fi că de la ea îi e rău.

Oana i-o desfăcu cu degete dibace şi rămase cu ea în mână.

– Dă-o-ncoace! – i-o smulse Lilick şi o aruncă cât colo. Cravata şerpui prin aer şi ateriză lângă o lumânare aromată, unde se aprinse cuminte.

– Добрый вечер! – vibră atmosfera din club. E mort? – arătă cu bărbia către Eliodor.

– N-n-nu, nu cred … – îi răspunse Luna. E leşinat, că are puls.

– Atunci, îi trebuie ceva udătură – opină Vania, deşurubând dopul sticlei de wisky şi apropiindu-i-o de buze nefericitului. Cum era un wisky de contrabandă, nu avea pipetă, aşa că lichidul i se scurse pe după guler şi îi intră în urechi. Eliodor sări ca ars.

– Glenfiddich pe mă-sa! Spirt cu apă şi colorant! – exclamă Vania privind eticheta sticlei, cu intenţia s-o arunce. Cum mai era lichid în ea, renunţă, şi o aşeză pe masă, cu o strâmbătură de dezgust.

Eliodor îşi revenise de-a binelea. Cămaşa era udă şi pătată, la fel sacoul Hugo Boss. Emana un puternic miros de slată de ploşniţe. „Cum o să mă sinucid în halul ăsta? O să mă compromit definitiv… Să te sinucizi beat e cât de cât rezonabil, dar să te sinucizi în halul ăsta de împuţiciune… Trebuie să ajung acasă, să mă schimb” – gândi el şi dădu să se ridice. Două mâini ferme îl ţintuiră la loc.

– Abia ce te-am scos din ghearele morţii! Vrei să cazi pe-aici să-ţi spargi capul? Ce-i cu tine? – îl scutură Chinezu, bărbăteşte.

– Vreau să mo-o-o-r! – izbucni Eliodor într-un plâns sughiţat.

– Da’ de ce să mori? Viaţa e, totuşi, frumoasă! – exclamă o voce.

– Se poate aranja, pentru vreo câteva mii de euro – rosti, insinuant, Vania, privindu-l în adâncul ochilor. Vrei să mori – mori sau vrei să faci doar o fiţă să vezi care plânge după tine?

– Vreau să mor şi să nu mai ştiu de nimic! Daţi-mi să beau! – continuă să se scuture Eliodor din toate încheieturile.

– Da’ ce-ai păţit? – se interesă, miloasă, Cella.

– Ei, şi tu! Ce-a păţit?!… Vrea omul să moară, na! Ce, vouă nu vi s-a întâmplat?- interveni cu cel firesc aer din lume, o voce.

– Vrei să te sinucizi din cauza stenogramelor ălora? – puse Dumitru punctul pe „i”.

– Da! De unde ştii! Da, vreau să mă sinucid! Oricum … oricum, voi fi … izbucni Eliodor, aflat la capătul puterilor sale.

– Pentru nişte căcate de wikilicsuri să te sinucizi!? Eşti prost? – se miră Chinezu. Ce dreacu bă?! … Te ştiam băiat cu şcoală, destupat. Te-a drogat tac-tu mare, ţi-a băgat cip?! … Acu’, când a venit primăvara!!? Şi-am ieşit – încă nu, dar o să ieşim! – din recesiune? Ia, bă, şi bea, nu fi tâmpit! Bucură-te de viaţă! Dă-le-n mă-sa de vickilicsuri! Cui îi pasă de ele? Bă, Răzvane, te interesează vickilicsurile?

– Mă interesează, doar ca să mă amuz. Oricum, nu m-aş sinucide, indiferent ce-ar scrie acolo!

– Ţie Vania, îţi pasă de vickilicsuri?

– Dacă nu sunt de băut, nu-mi pasă! – tună Vania. Mi-ar păsa, dac-ar fi despre Maica Rusie! Dar aşa… despre cocliţii de nepoţi ai lui Sam … Invenţii!  Oricum, e împotriva Legii să te sinucizi. Trebuie să creştem şi să ne înmulţim. Cei de dreaptă credinţă, pravoslavnică, bun înţeles! Ceilalţi, facă ce-or vrea!

– Na, vezi, bă fraiere! Cu platoşa ta mov şi cu ezoterismele tale, eşti un dobitoc! Nimeni nu se sinucide din cauza unor vorbe!

(va urma)

Înserare

Etichete

Clubul Bloggerilor, Eliodor, Eliodor Manolea, flacara violet, Vecernîi zvon

Imagine: Inobras

Ostenit după o zi întreagă de emoţii intense – se ştie că acestea te consumă mai abitir decât o cursă de marathon – Eliodor se aşeză, absorbit de gânduri, pe brâul de piatră al unui gard. Ziua se îngâna deja a înserare; zgomotele scădeau în intensitate şi frecvenţă, ici-colo câte un claxon sau o bufnitură de portieră, o frână bruscă sau un lătrat răzleţ al unui câine frângeau zumzetul tihnit şi egal al oraşului.

„Câtă prostie neverosimilă! Cum am putut să fiu aşa de idiot şi să-i povestesc ştoarfei ăleia toate amănuntele! Şi cu cât entuziasm aterizam negreşit la ea, după fiecare lovitură!… Sunt un idiot complet!” Îi venea să-şi ia capul în mâini şi să-l trântească de caldarâm, atât era de supărat. Iar supărarea i se amplifica prin fiecare cuvânt pe care-l gândea. „Acum ce-o să mă fac? Trebuie să aflu unde-s înregistrările, neapărat trebuie să aflu!… Le găsesc, le iau …, le ard şi gata!” – se şi vedea  izbăvit şi renăscut, ca un prunc ce abia-şi începe viaţa. Entuziasmul nu ţinu mult, cum niciun entuziasm clădit pe iluzii nu durează. Înţelegea din ce în ce mai bine că e pierdut şi că nu are nicio şansă adevărată să recupereze înregistrările care-l puteau compromite definitiv; pe el şi pe cei cu care pusese la cale şi realizase toate matrapazlâcurile şi ticăloşiile. „Deci ăsta mă termină!” – se îngrozi el şi faţa i se schimonosi de spaimă ca şi cum ar fi văzut o fantomă. „Mai bine mă duc să mă sinucid. Salut. Oricum mă va omorî. Dacă nu mă va omorî, mă va desfiinţa, aşa că-i tot aia”. Se mai gândi o vreme, cu coatele sprijinite de genunchi şi cu antebraţele fluturând prin aer şi închipuind tot felul de mişcări distorsionate. În interiorul lui se ducea lupta decisivă. „Mă duc să mă sinucid. Gata. Nu mă mai poate salva nici mama flăcării violet. Dar nu pot să mă sinucid aşa, treaz! Trebuie să-mi fac curaj …” – hotărî, şi se ridică brusc de pe brâul de piatră luând-o la întâmplare pe străzi.

####

Conversaţia lâncezea de minute bune. Vania se străduise timp de vreo oră să le desluşească modul în care Sfânta Rusie va salva omenirea, într-o românească presărată cu expresii ruseşti (cel puţin aşa bănuiau ascultătorii) dar scepticismul din privirile lor îl determină până la urmă să ia un aer senin şi superior şi începu să fredoneze, ca pentru el, Vecernîi Zvon. Nu se ştie de ce, inflexiunile cântecului – mai mult mormăit decât interpretat – induseră tuturor o stare de nelinişte amestecată cu un sentiment stăruitor al zădărniciei, al inutilului şi nimicului, al implacabilului ca va să vină, indiferent ce ar încerca fiecare să brodeze cu propriile-i puteri. Cu acest sentiment, se ridică fiecare, pe rând, înclină puţin capul către gazda lor dintotdeauna şi părăsiră casa ca nişte năluci de parcă n-ar fi fost niciodată acolo. În urmă, rămase înserarea de miere limpede şi mesele pline de ceşti, scrumiere, pahare cu urme de ruj şi de degete, bucăţi de prăjitură ce purtau forma potcoavei dentare – puteai chiar să ghiceşti forma boltită a incisivilor -, şerveţele mototolite şi sticle pe jumătate golite.

Terminându-şi cântecul, Vania se ridică, se uită în jur cu luare-aminte, se aplecă peste masă şi cărăbăni în buzunarele scurtei câte prăjituri reuşi să apuce cu mâinile, mormăi mulţumit sau poate nemulţumit un „Bifoi mati!” fără adresă şi un „Spasiba” către Vicki, clătină cu piciorul butoiul de lângă masă şi ridică din umeri, analiză sticlele de pe masă şi o apucă de gât pe una de wiskey plină pe trei sferturi şi ieşi cu paşi apăsaţi fără să privească în urmă.

###

Dintre cei cuprinşi de slava sufletului rusesc, s-au remarcat: Simon spune; Zalmoxys; Nea Costache;  Mirela Pete; Ragnar; Dumitru Agachi; Ioan Usca; G1b2i3; Ana Vero; Caius; George Valah; Luna pătrată; Michaela’s blog.

Animozităţi

Foto: Alice Drogoreanu

Abătuţi, cu umerii căzuţi, colţurile gurii amare şi sprâncenele închipuind un accent circumflex, invitaţii strecurau unii spre alţii priviri furişe dintr-o nemişcare de stampe japoneze cu cerneala fanată de trecerea vremii.

„Care mă-sa o fi agent? Şi ce păcatele să spionezi la nişte amărâţi de bloggeri, ce mare lucru scriem noi pe blogurile noastre, care nici nu-s ale noastre?!…” monologa, fiecare, în forul lui interior.

– Tu pe ce platformă eşti, că nu mai ţin minte? – rosti Simona din dreptul ceştii de cafea pe care o duse spre gură, către Ana.

– Eram cu PSD-ul, dar de când cu po…

– Nu, dragă! Mă refeream la ce platformă de blog ai: WordPress, Blogspot, Blogger, Weblog…

– Weblog nu mai există! Aşa a zis Zoso, a scris şi-o postare – interveni Sorin, doct.

Simona trimise o privire elocventă către vorbitor, apoi se întoarse către Ana.

– Nu mi-ai răspuns.

– Păi, … cum să-ţi zic?… Depinde.

– Depinde de ce? Nu-nţeleg.

– Depinde de care bloguri vrei să vorbim.

– De al tău, despre ce bloguri să vorbim? Doar n-o să vorbim despre blogul Chinezului sau al Adinei.

– Despre care? Că am vreo şaptişpe bloguri…  – zâmbi, cu candoare, Ana.

– Se zice „şaptesprezece”! Nu „şaptişpe” – strigă, exasperată, Simona. Cum adică şaptişpe bloguri? Şi când ai timp să scrii şi să moderezi atâtea bloguri?

– Vezi? Şi tu ai zis „şaptişpe”. E un reflex – izbucni în râs Ana. Nu se ştie de ce, Simona deveni stacojie şi se ridică de pe scaun cu nişte ochi grozavi.

– Hai să vă zic nişte bancuri noi. Cică doi tipi derutaţi se întâlnesc într-o gară. Unul zice către celălalt…

– Asta-i diversiune! – strigară, ca la un semn, deşi până atunci păreau că sunt cu gândurile la cine ştie ce teorie filozofică absconsă, Daniela, Teo, Madi şi Onu.

– Nu e, mă, despre diversiune!  Cică doi tipi se întânesc într-o gară şi după ce se observă ei că au ceva în comun, intră în vorbă.  Şi primul zice: „Bună ziua” „-Bună ziua!” – îi răspunde al doilea. „Ce-ai păţit?” „- Mi-am pierdut soţia! Şi o caut!…” „Şi eu la fel! Şi eu am piedut-o şi …”.

– Ce soţie caută măi, ce le-au răpit extratereştrii? Ce ne iei tu pe noi cu soţiile răpite, cu gara?… Ce? Avem noi feţe de tâmpiţi de gară sau ce?

– Unii, nu. – se auzi un mormăit venind din bucătărie, urmat de un râs înfundat.

– Da’ lăsaţi, măi, omu’ să spună bancul! Ce-i cu voi? Vicki, ce le-ai pus, dragă, în cafea acestor minunaţi bloggeri? – interveni Cella, plină de solicitudine.

– Ce cafea?! Nu e de la nicio cafea! Ne cheamă aici să ne anunţe că ne-a înregistrat şi că o să facă publice stenogramele şi ăsta are chef de bancuri! Şi, uite la ea, cum se-nvârte pe-aici ca domniţa Bălaşa prin Curtea Veche de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat! Spune, femeie, de ce ne-ai înregistrat? – strigă, fără să mai ţină cont de nimic, unul dintre cei prezenţi. Şi despre ce stenograme e vorba?

– Să ştii că aici nu obişnuim să strigăm –  rosti, calm, Vicki. Cică un călugăr budist bătrân i-a întrebat pe novicii pe care-i avea la învăţătură: „De ce credeţi voi că strigă oamenii unii la alţii când sunt supăraţi?” Ştiţi ce i-au răspuns copiii? – dădu ea ochii roată, căutând un răspuns în privirile unele posomorâte, altele nesigure, altele triste ale musafirilor.

– Ce să-i răspundă? Te pomeneşti că i-a înregistrat şi pe copii? Ştiau ei că sunt înregistraţi? – continuă pe acelaşi ton arţăgos dar ceva mai potolit, domnul cel furios.

– Nu e de bun augur s-o întrerupi pe Vicki – îl atenţionă, cu fermitate, Melania. Nu vreţi să ieşim pe terasă?;  s-a făcut cald…  Şi afară putem fuma…

– De ce, nu se fumează aici? – se arătă Vania nedumerit şi stinse cu buricele degetelor ţigara aprinsă şi-o îndesă, încă fumegând, în buzunar la cămaşă. În timpul operaţiunii, scrumul căzu în paharul de pe masă; îl privi o secundă nehotărât, apoi, introduse indexul în pahar, îl culese şi îl şterse tacticos, de pantaloni. După care, ridică din umeri, şi dădu conţinutul paharului peste cap. – Şi ce-au răspuns copiii ăia, novicii?

– Au dat tot felul de răspunsuri – răspunse Vicki, privindu-l cu maliţie. Vezi că ai început să scoţi fum. Un singur răspuns l-a mulţumit. „Atunci când oamenii sunt supăraţi, ei urlă unii la alţii pentru că inimile lor se află la o distanţă uriaşă una de alta”.

– Nu că ăştia nu-s normali! Chiar că merită să fie deconspiraţi! Ăla-şi bagă ţigări aprinse în buzunar, asta e preocupată de inimi!… Nici nu te mai miri în ce hal a ajuns ţara asta – monologă domnul rotofei şi stacojiu ca pentru sine şi părăsi casa lăsând toate uşile deschise şi uitând s-o salute pe amfitrioană.

– Daurel, ne spui, dragă, bancul ăla? – rosti Vicki, cuprinsă parcă de o veselie subită.

(Va urma)

Tsunami la Tokyo

Etichete

cutremur, Edward Lorenz, efectul fluture, fizica cuantica, Japonia, teoria Haosului, Tsunami in Japonia

Link foto

Acum câtva timp am trăit o experienţă ciudată. Am intrat să caut ceva într-o cameră nelocuită, fără să ştiu exact ce caut; am intrat aşa, să văd ce mai e. De după draperie, am auzit un plânset ca de copil. M-am apropiat încet, cu teamă, neştiind dacă ceea ce se întâmplă e real sau e din altă dimensiune. Trebuie să vă spun că mi se întâmplă ades să mă trezesc fie în salonul Simonei de Beauvoir, fie să alerg după Charlotte Bronte pe nişte drumuri de ţară desfundate, tot argumentând şi gesticulând, fie cu picioarele încrucişate şi căţărate pe biroul de mahon al lui Freud şi fumându-i pipele;  ba într-o zi am nimerit la o conferinţă de presă a premierului Putin care mi-a zis că n-am mai vorbit din 1885 şi că pe unde naiba umblu – sau cine mai ştie pe unde n-am fost. ( Am divagat.) M-am apropiat de geam şi am dat brusc draperia la o parte. Pe pervaz, zgribulit şi tot numai lacrimi, un fluture minunat, cu aripe multicolore şi pudrate. Mi-am înfrânat accesul de spaimă (sunt lepidopterofobă sau arahnofobă sau cum s-o fi numind fobia de fluturi) nici eu nu ştiu cum, şi am respirat adânc de câteva ori încercând să potolesc bătăile disperate ale inimii. Fluturele mă privea cu ochi mari, de copil supărat şi legăna ritmic din aripi.

– Ce te holbezi aşa la mine? – se răsti. Am tresărit şi puţin a lipsit să n-o iau la goană urlând. Curiozitatea şi nedumerirea au învins groaza.

– Cine eşti? – am şoptit. Vorbeşti? – am mai îngăimat, realizând imediat penibilul întrebării.

– Nu vorbesc, mimez! – mi se păru că zăresc un rictus ironic.

– Eu nu sunt Alice, să ştii! Şi asta nu e Ţara Minunilor! – găsii eu repede o explicaţie.

– Sigur că nu e şi sigur că nu eşti… – căzu pe gânduri fluturele.

– De ce plângeai? – îmi regăsii eu tonusul şi urmărind să schimb subiectul discuţiei, aşa cum fac controlorii operatorilor media, în fiecare zi. Când nu vor să se dezbată subiectele de actualitate, inventează câte un scandal, regizează câte o arestare.

– Nu plângeam!

– Ba plângeai, te-am auzit. Ce-ai păţit? Ce s-a întâmplat de plângi?

– Încă nu s-a întâmpla-a-a-t!… – izbucni, din nou, de data aceasta în hohote, fluturele cel catifelat.

– Păi dacă nu s-a-ntâmplat, atunci, de ce plângi? Hai, nu mai plânge, coboară de-acolo şi mergem la soare! Hai, gata!

– Cum să nu plâ-â-â-âng? O să fie tsunami la Tokyo-o-o-o! Î-hî, î-hî! î-hîîî!

– De ce să fie tsunami? Când? Ce-ai tu cu tsunami? De unde ştii? Ce prostii vorbeşti acolo?

– Aşa a zis Edward Lorenz! Nimic nu ştiţi, generaţia asta a voastră! Coca-Cola şi McDonald’s, atâta ştiţi! Eu bat din aripi aici şi, peste o vreme, o să fie un cutremur în cealaltă parte a lumii!

– Păi nu mai da din aripi, stăpâneşte-te! – am zis eu, zâmbind, neştiind ce-i cu „efectul fluture” al lui Lorenz.

– Şi cum mă ţin aici în echilibru, dacă nu dau din aripi, mă rog? – fâlfâi el, în continuare, răspândind curcubee de pulberi multicolore…

Bat din aripi şi către:  Theodora, Ioan Usca, Theodora Marinescu, Răzvan Cătălin Rinder, Caius, Gabi123, Supravieţuitor, Carmen, Umograf, Luna pătrată, Gabriela Elena, Mirela Pete, Nea Costache.

Mobilizare

Etichete

Adrian Paunescu, Cana de fier - Daniel Ilie, cenaclu literar, Otelul Galati, poetul Daniel Ilie din Timisoara, Poli Timisoara, Viola

Foto: Alex Mazilu

Într-un oraş mic precum Timişoara, veştile curg repede într-o direcţie sau alta pe principiul telefonului fără fir. Mulţimile se îndreptau – cum braţele unor afluenţi către fluviu –  spre stadion. Un tip atletic, nu foarte înalt şi cu un cap împodobit cu nişte cârlionţi ce nu se potriveau defel cu muchiile aspre ale feţei, se apropie de şeful galeriei şi-i şopti la ureche:

– Vezi că e cenaclu în curte la spital. Dacă băieţii joacă naşpa, îşi pierd susţinerea. Eu nu pot să-i ţin, sunt avizi de cultură, doar ştii. Mi-au smuls şi Cana de fier din mână; nici autografe n-am apucat să le scriu. Aşa că … Zi-le să joace fotbal astă-seară dacă vor să audă „Viola!„.

– De unde ţi-au luat asta … îîî … cana de tablă? De la ciuşmeaua dîn faţa blocului? – vădi, preopinentul, exhaustive cunoştinţe literare şi rânji la propria-i glumă la care nu râse nimeni, probabil nepricepând-o.

Malacul – care era, pesemne, şeful galeriei violeţilor – transmise, apoi, binedispus, câteva ordine scurte însoţite de îndemnuri nereproductibile pe blog unor coloşi de aceiaşi factură aflaţi în proximitate  şi, legănându-se cu întreaga responsabilitate a universului pe umeri, intră în loja VIP-urilor, salutând corect. După o discuţie scurtă cu Marian Iancu, părăsi loja îndreptându-se spre galeria violeţilor. Aceştia stăteau rebegiţi cu mâinile în buzunare, cu fanioanele  împachetate şi pitite în interiorul gecilor şi cu şepcile trase pe ochi.

– Bă! Voi nu afişaţi bannerele? Eu aşa ţin minte că v-am transmis!

– Boss, să vedem cum acţionează băieţii pă iarbă. Dacă e la caterincă şi vrea să-i facă puncte la Oţel, noi ne-am căratără la Cenaclu, că e cu muzici, cu gagici care cântă la ghitări şi cu înghesuială mişto. Că aşa am auzit, că vine şi Păunescu! Ăla-i mare meseriaş la dîn astea.

– Bă fraiere care eşti fraier, tu n-ai auzit că Păunescu s-a tirat? Cum o să facă el Cenaclu? Voi sunteţi galeria Violei sau caracude de cenaclu?

– Păi suntem galerie la echipă. Dar, dacă echipă nu e … 

– … nimic nu e, întări malacul. Hai, mă, că mă duc la vestiar să văd care-i aerul.

Ce discuţii s-or fi petrecut în vestiar nu putem şti – aceste conversaţii fiind prin cutumă şi lege inaccesibile profanilor. Cert este că echipa s-a mobilizat exemplar şi i-a administrat un 2 la 0 primei clasate din campionat, Oţelul Galaţi.
Aşa încât, după meci, înfierbântaţi, fericiţi, ba chiar extaziaţi, au pornit spre Cenaclu.

Vaca

Etichete

80 egal 160, camera deputatilor, frauda la legea pensiilor, parlamentul Romaniei, Presedinta Camerei deputatilor, Roberta Alma Anastase, roberta este hoata?, Sever Voinescu Cotoi

 

Gheorghe ieşi pe poartă dis-de-dimineaţă, nu înainte să-l drăcuie pe Emilică şi pe tot neamul lui aparţinător de la primul lup domesticit încoace. Emilică îşi coborî coada între picioarele dinapoi şi, plecându-şi gâtul cu supuşenie, se strecură în colibă. Era clar şi pentru un câine că stăpânul lui nu se află în apele lui. Gheorghe smuci de funia cu care era legată o vacă arătoasă şi impunătoare, cu ochi mari, migdalaţi, cu greabănul înalt şi pulpa generoasă, o privi cu ură şi o trase după el.

– Bună dimineaţa, bade Gheorghe! – îl întâmpină un vecin, schiţând gestul de a-şi ridica pălăria.

– Bună, pe dracu, mă Ioane. – îi răspunse Gheorghe, cătrănit.

– Ai scos-o la  plimbare pe Alma dumitale? – rânji acesta. Sau o duci la oraş poate-o măriţi… – se scărpină Ion pe sub pălărie.

–  S-o mărit o duc, da. – ignoră Gheorghe sarcasmul vecinului.

Îşi continuă drumul bombănind nu se ştie ce, până când ajunse la târg, mânia lui se epuizase. Intră în larma şi viermuiala colorată cu un soi de jubilaţie prostească pe care nu şi-o putea explica. În fond, se ducea s-o vândă pe Alma. De ce-ar fi putut fi bucuros? Când te desparţi de un animal de care te-ai slujit, care ţi-a fost supus, credincios şi util, chiar dacă l-ai înhămat la plug sau la căruţa plină cu bălegar, el n-a crâcnit şi nu s-a încăpăţânat, nu ţi-e totuna. Şi mai era şi … – îi veni lui Gheorghe un gând fugar, pricina secretă a mâniei lui însă alungă imediat gândul la locul lui întunecos, pentru că nu voia să-şi strice bucuria ce-l invadase fără o cauză clară.

Intră în oborul vitelor, o legă pe vaca cea docilă şi frumoasă de stanoagă şi începu să-şi laude marfa în gura mare:

– Va-a-a-a-că frumoasă şi cumi-i-i-in-te de vânzare!… Va-a-a-a-că tânără de lapte de vânzareee!… Care eşti gospodar hai să-i dau o vacă bu-u-u-nă-ă-ă!…

Interesaţi sau gură-cască, târgoveţii se apropiau, se uitau, vorbeau între ei, dădeau ocol vacii, îi apreciau proporţiile şi … se depărtau. Supărat că niciun muşteriu nu-l întreabă de vorbă, Gheorghe i se adresă, ţâfnos, unuia pipernicit care se oprise la câţiva paşi:

– Vrei s-o cumperi? E de vânzare! Ce te uiţi ca la parada modei? Uite ce copite fine are! Uite şi ce picioare zdravene! Uite şi crupa ce sănătoasă e! Uite şi ugerul, e lăptoasă, frumoasă şi devreme-acasă! Ce? Nu-ţi place? Cât dai? – năduşi el mai mult din pricina surescitării decât de căldură.

– Auzi, mie-mi trebe o vacă să dea lapte, nu vrea s-o fut! Ce tot mi-o lauzi atâta? – se răsti târgoveţul. De-aia se uită toată lumea şi pleacă. O vacă aşa tânără – că se vede -, dreaptă şi rotunjoară, cu ugerul mare trebe că are o hibă grozavă dacă ai adus-o la târg! – şi cu aceste cuvinte îl lăsă pe Gheorghe cu gura căscată. La una ca asta nu se gândise. Se întoarse spre văcuţa ce rumega placidă şi-o pironi cu o uitătură încărcată de ură. Vaca, precum orice rumegătoare, nu pricepea frământările omeneşti şi nu părea să înţeleagă sentimentul de ură, aşa că-l privi în continuare în ochi, rumegând, placidă şi insensibilă.

– Nu te mai uita aşa la mine! Nu te mai uita aşa, că nu ştiu ce-ţi fac! Nu te mai uita! – răcni Gheorghe cu glas grozav.

Nu se ştie din ce motiv – poate că vaca Alma înţelegea ce-i spune stăpânul ei – coborî ochii şi coarnele, adulmecând cu nările umede ţărâna, căutând parcă un smoc de iarbă.

Oamenii se strângeau şi se împrăştiau după o logică a mulţimilor numai de geniul matematicii ştiută. La prânz, când soarele de octombrie – blând, dealtfel – îşi înteţi aurul de parcă ar fi vrut să pună în ultima dogoare un rămas-bun fierbinte, cu ultimele puteri, până în prierul cel năvalnic şi descătuşat, târgoveţii se traseră la umbra copacilor sau a şandramalelor din târg sau, cei mai mulţi, către birturile improvizate. Gheorghe s-ar fi dus bucuros să-şi aline necazul la unul din birturi. Venise, însă, hotărât să vândă vaca asta blestemată şi să-şi ia de pe suflet această grijă, aşa că nu se îndura să se ducă să bea câteva pahare. Dacă nu cumva îi era teamă – o teamă inconştientă – că s-ar fi îmbătat îngrozitor şi cine ştie ce nenorocire s-ar mai fi putut întâmpla. Stătea pleoştit, murmurând din buze cuvinte inaudibile. Parcă adulmecându-i deznădejdea, se apropie încet, prin spate, un ins micuţel şi îndesat. Aprecie şi cântări crupa vacii legănând din cap, se uită la greabăn şi la coarne gândind că-i o vacă încă tânără şi veni către negustor.

– Bună vreme, gospodarule!

– Ziua bună la dumneavoastră! – îi întoarse politeţea cu o veselie trucată, Gheorghe.

– De vânzare-i vaca?

– De vânzare, da! – nu-şi putu stăpâni Gheorghe un inc de mare bucurie.

– Şi cât ce’i pe ea? 

– Apoi … cât să cer? … Ca la târg.  Mai întrebăm, mai negoţăm, mai lasă unul, mai pune altul… – trase Gheorghe de timp gândindu-se nici să nu sperie muşteriul, dar nici să nu-i dea vaca degeaba. Dumneata cât zici că dai dacă ţi-e să cumperi?

– Păi cât să-ţi dau? Dacă nu ceri nimic, nu pot să-ţi dau. Zi un preţ!

După o scurtă şi teribilă frământare a minţii în care puse în balanţă toate câte le putea gândi în acel moment, cu un şuierat de obidă, Gheorghe rosti cu un uriaş efort:

– 20 de milioane. Vechi.

– Cam mult, cam mult…

– Păi de ce mult? Vaca e bună, e mare, e tânără, uite ce crupă are, uite ce piele, ca mătasea! O mândreţe de vacă! Ţ’-o dau degeaba! E şi lăptoasă, uite la ţâţele ei!

– Bre, omule, n-am venit la târg să mă-nsor, râse mititelul. Vreau să cumpăr o vacă, nu-s în peţit. Îţi dau 15 milioane şi batem palma.

Cei doi negociară cât negociară, la o vreme, bătură palma şi se-ndreptară către unul dintre birturi. Traseră scaunele de plastic, se prefăcură că ciocnesc paharele de unică folosinţă şi, fără să miroasă, dădură lichidele pe gâtlej după care se strâmbară şi râseră.

– Auzi, acuma că băturăm palma şi băurăm şi adălmaşul … zi-mi şi mie ce hibă are vaca asta c-ai vândut-o, nene?

– Măi, domnule, cum să-ţi zic eu mata’? N-o să mă crezi! Vaca asta nu-i o vacă ca toate vacile! Surprinzând privirea îngrozită a cumpărătorului şi propria imagine în care  se-ntoarce acasă cu gloaba de funie, se grăbi să-l liniştească. Stai să-ţi spun! Nu e nimic în neregulă cu ea. E sănătoasă şi grasă, cum ai văzut-o.

– Da’ ce, mă rog, are?

– Are că e o vacă care ştie să socotească! Adică ştia! Ştia să socotească!

– Cum adică o vacă să ştie să socotească? Du-te bre de-aici! – râse rotofeiul şi mai ceru un rând. Şi cum adică că socoteşte? Vorbeşte?

– Nu, bre, domnule! Nu vorbeşte. Eu îi zic numerele şi ea le-adună şi zice totalul!

– Hă, hă, hă!… Hai că asta-i bună! Cum zice totalul, dacă ai zis că nu vorbeşte? Acuma … vaca pare în regulă, da’ parcă dumneata, gospodarule, nu pari să fii în toate minţile, nu te supăra!…

– Stai să-ţi spun, stai să-ţi spun! Acum doi ani am luat-o, junincă, de la o expoziţie. Mi-a părut … nu ştiu cum. Na, am luat-o. Am adus-o acasă. Am hrănit-o, a trecut anul, a fătat, am dat viţelul, am apucat la muls. Totul bine şi frumos, până acum un an. Acum un an, băiatul meu care are mania socotelilor, în timp ce-o mulgea, vorbea şi el. Patru şi cu şase… Nouă şi cu doi… şi tot aşa. Şi observă el că vaca bătea din coadă totalul. Mă strigă şi-mi zice. Eu zic aşa ca dumneata, şi nu-ţi spun că stăm toată după-amiaza şi toată noaptea cu vaca şi noi îi puneam întrebări, ea dădea cu coada. Până dimineaţa, n-a greşit o dată. Şi din astea grele, o sută douăş’şapte cu nouăşopt şi patru sute optişpe cu cinci sute treijcinci… Înţelegi? Şi azi aşa, mâine aşa, a ajuns vaca mea celebră. Mergeam la târguri, la espoziţii, şi aici şi în străinătate, am umblat lumea roată şi pe la toate televiziunile. Şi-odată… şi-odată s-a terminat tot – se înnegură Gheorghe.

– Păi? – voi să cunoască neguţătorul dezlegarea acestei poveşti despre care nu ştia ce să creadă.

– Acum vreo două luni am pripăşit o jăgăritură de cotoi în curte. A apărut dracu ştie de unde şi miau! şi miau!, copiilor le-a fost milă. L-au luat, l-au spălat, i-au dat să mănânce…

– Şi cotoiul era fermecat? – izbucni într-un râs grozav ascultătorul.

– Nu, adică nu ştiu, dar de la el mi s-a tras! Stai să vezi! Noi ne mai jucam cu Alma – aşa o cheamă pe vacă – o mai întrebam când ieşea la păscut, când o mulgeam, cât fac aia şi cu aia, aia şi cu ailaltă, ei! când apărea cotoiul în grajd sau era prin preajma ei, nu mai zicea răspunsurile bune. Asta ne-am dat seama când s-a-ntâmplat nenorocirea. Acum o lună, trebuia să intrăm în direct la CNN şi-mi dădeau ăia o căruţă de bani … o căruţă de ieuro, ei întrebau în engleză şi Alma trebuia să zică suma. Totul pregătit, Alma curăţică, cu fundiţe portocalii în coarne, eu la costum şi la cravată. Povesteşte crainicul ăla ce povesteşte despre mine şi despre vacă cum că vaca mea calculează şi, unul din public pune o întrebare: Cât face 2+7+16+19+14+12+6+4? Eu mă uit la Alma încrezător şi ea face cu coada şi face şi face şi face … 160! Ăia de la CNN râd de se prăpădesc. Zi şi dumneata! Nu mi-a purtat cotoiul ghinion? Optzeci îi o sută şaizeci? Să n-o vând pe asta şi întâmple-se ce s-o întâmpla?

– Păi se întâmplă că eu îs măcelar, domnule.

Cârlanii

Cu toate că frigul muşcător se insinua prin blăniţele colorate – sau tocmai din acest motiv -, turmele păşteau aproape inconştient smocurile pălite de brumă.  Câte un cap curios se ridica ici şi colo, spărgând monotonia valurilor închipuite  din spinări arcuite, să urmărească mişcarea şi direcţia berbecilor. În cercuri imaginare atent trasate, o haită răzleţită dar îndîrjită, cam fără curaj şi în acelaşi timp animată de pur tupeu îşi căuta locurile cele mai potrivite pentru atac. Mai retras şi părând a fi singuratic, un lup cenuşiu cu blana emaciată, pleşuv şi bubos dar cu uitătură criminală – rânjea din timp în timp spre haită, cu precădere către unul fălcos cu aspect mai mult de buldog decît de lup. Acesta se prefăcea că nu vede uitătura pizmaşă a lupului cenuşiu şi adulmeca aerul făcând-o pe niznaiul.

De câtăva vreme, o oiţă bălană (sau vopsită, naiba mai ştie) se îndepărtase de stână şi, plină de cochetării, răsfirându-şi nurii, se dusese glonţ la bârlogul lupului cenuşiu. Ce chimism nedesluşit se înfiripase acolo, ce discuţii şi ce fapte s-or fi înfăptuit, a rămas la latitudinea povestitorilor să încropească. Cert este că oiţa năzdrăvană umbla în haită cu lupii iar aceştia, prin acel transfer ciudat de aură care doar în lumea ticăloşită a oamenilor se petrece, o respectau – mai mult formal – şi o complimentau greţos – mai mult prefăcându-se – ca fiind o prelungire a autorităţii lupului cenuşiu. Lupul cenuşiu nu era propriu-zis şeful haitei sau, mai bine-zis, nu mai era. Dar, pentru flerul pe care-l avea în găsirea şi răpunerea prăzii, pentru modul crud în care sfârteca şi ucidea – nu doar pentru nevoi – sate întregi, cătune şi turme aflate în cale, haita se alipise de el ca o umbră şi îi purta un respect linguşit şi greţos. Însă şi cu haitele se întâmplă ca şi-n lumea de oameni. După ce se plictisiseră să ucidă, să adune munţi de leşuri, să fugărească din întregul spaţiu pe care-l puteau cuprinde în goană tot ce era vietate vie, începuse să li se pară un drept de fapt şi un merit al lor, nesocotind sau minimalizând  strategia, iuţeala, viclenia şi cruzimea lupului de stepă ce-i transformase dintr-o haită pricăjită ce abia îşi procura de-ale gurii să nu moară de foame – mâncând chiar şi rădăcini şi coji de copac în unele ierni -, într-o haită de temut. Acum stăteau pregătiţi pe după smicele şi boscheţi, întărâtaţi de mirosul sângelui cald, oarecum plictisiţi şi rutinaţi. Oiţa alfa se prefăcea că nu vede şi nu simte nasurile orientate înspre dosul ei şi-şi lingea cu un aer absent, cu ochii mijiţi pe jumătate a răzbunare – răzbunare nu se putea şti cu certitudine împotriva cui anume, dar răzbunare  -, lăbuţele inelate. Haita părea mai degrabă preocupată să se adulmece şi să-şi cântărească puterile decât să fie pregătită de un atac, siguri că vor transforma pajiştea într-o reprezentare suprarealistă a unui carnagiu. Poate, pentru un privitor foarte atent şi priceput, lupul fălcos trăda o nervozitate inexplicabilă care nu-i scăpă pleşuvului cenuşiu şi inveterat în rele.

La marginea turmei ce păştea placidă, se petrecu o oarecare vânzoleală. Sunetul înfundat al copitelor ce boncăluiau era secondat de sunetele seci ale unor coarne izbite. Sunetul nu era unul convingător; coarnele erau încă mititele şi, de fapt, se izbeau ţestele acoperite frivol de două feluri de bretonaşe. Pe dâmb, lupii începuseră să pună pariuri şi să se bată pe burtă de râs, fără măcar să se mai ascundă. În acest timp, confruntarea peltică a celor doi cârlani continua cu înverşunare sub privirile apatice ale turmelor ce se vălureau spre a face loc combatanţilor. La fiecare izbitură în plin reuşită de unul dintre cârlani, lupii de pe dâmb – împărţiţi acum în două cete – izbucneau în urale.

În toiul luptei acoperite de încurajările vehemente ale „tribunelor”, din pădurea verde ce străjuia teatrul acestui război ad-hoc, se urniră ca la un semn entităţi uluitoare ieşite din încremenirea lor milenară. Cu uriaşele lor tălpi de stâncă striviră ca pe fulgii de zăpadă ţestele lupilor ce-o apucaseră la goană schelălăind. De pe un dâmb, lupul fălcos privea nevenindu-i să creadă această armie nimicitoare ivită nu se ştie de unde. Tăind dealul de parcă ar fi fost o vâlcea, mâncând pământul şi istovindu-şi plămânii, lupul cenuşiu apucase şi el să scape; fie şi pentru că pe tot timpul desfăşurării spectacolului, fusese cu un ochi – acela şpanchiu – ţintă pe gesturile şi reacţiile lupului fălcos şi, văzându-l pe acesta că se răzleţise de grup, o luase şi el pitiş printre tufele de mărăcini. Când credea că a scăpat, pe neştiute îi apăru în faţă un şaman-lup ce-l înhăţă într-o labă iar cu cealaltă îi sfârtecă pântecul răsfirându-l – salbă rubinie –  în crengile unui sânger. Îi smulse ţeasta şi, arcuind trunchiul unui arin, o înfipse în vârf dându-i apoi drumul ca unui cocoloş de cocă într-un lăstar de alun mânuit de-un copil, deodată cu un răcnet înfricoşător ce încremeni şi frunzele în zbor.

Invocăm spiritul şamanului alături de cercul bloggerilor speciali:

 Achilianu, Ada Pavel, Adina Huţanu, Adrian Popa, Adrian Voicu, Al2lea, Sophia, Alexandru Marin, Alianţa Dreptei, Amalgammax, Ana Pauper, Ana Veronica, Anamaria Deleanu, Andi Bob, Ana Usca, Ardeiul Zilei, Augustin Rădescu, Mişcarea Violet, Gabi123, Cristian Lisandru, Supravieţuitor, Simon, Adele Onete, Chat Noir, Mirela Pete, Simion Cristian, Tanya, Teo Negură, Theodora Marinescu, Onu, Cristian Dima, Vania, În colţ de lume, Black Angel, Blog de Prost, Athe, Boghi, Carmen Negoiţă, Caius, Cati Lupaşcu, Alexandra Cel Mare, Cella, Corina Creţu, Crina Dunca, Călin Hera, Dan Brad, Dan Chichernea, Dan Pătraşcu, Dan Văideanu, Daurel, Depresie, Diana Alzner, Dielda Dinu, Dispecer Blogosferă, Dramoleta,  Dumitru Agachi, Eftimie, Elena Agachi, Ela Roseni, Elisa, Evergreen, Flavius Obeadă, Florin Crăciun, Gabi Rus, Gabriela Elena, Gabitzu, Gabriela Ilieş, Gând licitat, Geeo, Geocer, George Valah, George Şerban, Gloria Cioloca, Ioana Dudulean, Ioan Usca, Ionuţu, Iulia Diana Mihai, Joy, Klara Incze, Lady Allia,  Lilick, Madi, Maminineta, Marcel Răduţ Selişte, Maria Barbu, Mario Ovidiu Oprea, Matilda, Mârlanul, Melami, Mika, Mircea Suman, Nepoate, Nicu, Nuclearrr, Oana Clara, Oana Stoica-Mujea, Primadona, Pro Atitudine, Recurs, Sebra, Societate, Sofilios, Stropi de suflet, Tiberiu Orăşanu, Transildania, Umograf, Victor Ionescu, Vladimir Ionaş, Zoe Petre, Alex Mazilu, Caius, Consiliul Naţional al Blogosferei, Chiriac Cosmin, Dispeceriţa, Sfinx, Nataşa, Orfiv, Ghilotina.