Asta-seara, doar asta-seara

Etichete

Banat Tv, Nicolai Dimitrie Vladulescu, Platon, Resita, Ziua Poeziei

Ne intalnim, cu ajutorul internetului – acest urias creier ce inveleste planeta poate chiar si sistemul nostru solar – la Banat Tv ( http://www.btv.ro/ ). La 8.30, puteti sa-mi admirati (sau nu) hieratica faptura fizica (quand meme), in dialog cu un bun prieten si talentat poet, pictor, regizor, Nicolai Dimitrie Vladulescu. Despre poezie, desigur. Si despre ce-mi va veni in minte, pentru ca emisiunea e-n direct.

Viersuriri. Viersuri – tânguiri din tărâmul magic Feneş de la poalele muntelui-om Caraiman

Etichete

Alexandra Gorghiu, Caransebes, Cornel Ungureanu, Episcopia Caransebes, Feneş, Gheorghe Sechesan, Gheorghe Zincescu, Ilie Chelariu, Iosîm, Iosif Caraiman, Iosum, Liubita Raichici, Luca Toma, Matei Mircioane, Muntele Ţarcu, Nicolae Sarbu, Nicolai Dimitrie Vladulescu, viersuriri

Multe-au fost în viaţă prefirate cu pulbere de mătase vremuită, multe învălite cu aur molatec şi mătăsos, puţine au fost scrise cu pansonul de fier înroşit. Cele din urmă desemnează pe harta mea interioară cicatrici dantelate sub care încă zvâcneşte amintirea durerii. A durerii lumii acesteia. Durerile mele toate s-au stins şi s-au îngropat în lumina înţelegerii împăcate.

Sunt în curtea unui gospodar coborât de pe Columna lui Traian. Are cămeşă de in, albă, cusută pe poale, chimir din piele; dintr-un buzunar iese muştiucul unei lulele încovoiate; iţari albi de cânepă şi opinci cu nojiţe petrecute cruciş peste obielele de lână. E drept, uscăţiv şi sfătos, are harul povestitului şi te priveşte drept în ochi dar nu ţi-i vede pentru că se uită-n zarea amintirilor lui vechi cât miturile. Suntem la Arbore – un pâlc de adolescenţi îndrăgostiţi de cuvântul mlădiat – iar gospodarul este Toader Hrib, un bucovinean straşnic şi căpos care şi-a transformat casa şi curtea într-un muzeu al îndeletnicirilor şi uneltelor bunilor şi străbunilor lui. Împotriva tuturora din familie, împotriva voinţei nevestei care-l bombăne dezaprobator şi nu uită să ne strecoare câte-un: „Moşu-aista-i într-o doagă. Mni-o adus tăti hârburili aişea”.

Moşul ne povesteşte obiceiurile şi viaţa satului de odinioară. Poate nu-i de odinioară, poate-i dintr-un sat mitic care vieţuieşte mai departe după normele simple şi aspre dar drepte, undeva într-un cer al adevărului şi purităţii, în dimensiunea eternă. Aşa-ţi pare, când îl asculţi cu luare-aminte. Că descrie o viaţă pe care tocmai o vede. Astăzi are el aşa o înfiorare şi ne vorbeşte despre ritualul de îngropăciune. Ascultăm fără tragere de inimă şi cu un colţ al auzului. Suntem tineri şi ne simţim întrutotul nemuritori, moartea-i ceva îndepărtat care li se întâmplă unora de care nici n-am auzit. Intră pe poartă o măicuţă bătrână, îmbrăcată parcă în haine de antracit. Îs negre luci. Se uită peste noi şi zâmbeşte de parcă ar şti ceva ce noi n-avem cum să ştim şi nici n-am putea înţelege. Este o bocitoare – aflăm. Îşi încearcă glasul aşa cum virtuozii lăutari mîngâie strunele cu dunga arcuşului, o singură dată, grav, făcând trup comun şi armonie cu instrumentul care-şi sloboade sunetul şi se supune. Un strigăt tânguit, învălătucit în gât şi înfipt în aerul zilei, ne străpunge inimile ca un pumnal. Devenim toţi nişte fire de iarbă atente care aud ţăişul coasei apropiindu-se. Măicuţa bătrână se transformă, se preschimbă-n faţa ochilor noştri înmărmuriţi, într-o fiinţă nepământeană, un tub sofisticat prin care urcă din pământ o taină a durerii. Sfâşierea, regretul şi împăcarea, umbletul şi neumblarea, iubirea şi renunţarea, plugul, boii, stâlpii porţii, umbra codrului şi cerul înclinat spre apus, hora, singurătatea, mânia, fântâna – toată această taină străbate ca o vântoasă satul, izbeşte dealurile, se răsfiră-n frunzele pomilor şi se lungeşte zvârcolindu-se-n iarbă, se scrie în sufletele noastre ca o presimţire nelămurită şi pleacă în cer. N-am înţeles cuvintele decât ici colo. Dar am învăţat mlădierile, le-am auzit dinlăuntru, sfârâitul sufletului ca un bob de apă sărind pe plita încinsă. O durere neomenească, o jelanie cosmică.

Mi-am adus aminte de sunetul răsucit ca un sfredel de fier opintindu-se cu scântei într-un stei de bazalt cu prilejul întâlnirii cu o carte a unui om. Un om curajos care-a primit de la naştere o cotă de suferinţă (tatăl său, partizan în Munţii Banatului, a fost împuşcat când Iosif era doar un prunc) la care şi-a adăugat şi încă a mai cerut. A trăit cu totul absorbit de poezie, de altceva nici n-a vrut să audă. A trăit ca un strigăt al patriei sale iubite căreia i-a tot aşteptat şi i-a tot dorit eliberarea, întemeierea cum se cade, curăţia. A trăit şi a scris toată viaţa lui de poet eremit, prezent în lume dar abstras din lume, oficiind în catedrala limbii banatice, inventând rugăciuni absolvitoare, biciuindu-se şi pedepsindu-se pentru că nu reuşeşte să găsească formula magică, aceea care să ridice patria din real şi s-o trasforme-ntr-o patrie perfectă, îngerească.

Şi dacă încă n-a reuşit – sau aşa se teme poetul Iosif Caraiman, că n-a reuşit – să-şi mântuie prin poeme patria, se întoarce-n tărâmul magic Feneş şi-l găteşte de eternizare. Îi blagosloveşte pomii cei înforiţi, alunecă pe toboganele boabelor de rouă, adună firimiturile de lumină uitate de licurici prin poiene, vorbeşte cu fulgul – copil şi se mistuie-n lumina unei lămpi aprinse-ntr-o căsuţă, singură-singurea tremurând într-un întuneric placid, indiferent, surd şi mut.

„Viersuririle” care auresc astăzi şi au aurit ieri şi vor auri mâine crestele Ţarcului şi ponoarele Armenişului, învelind colnicele Feneşului într-un zăbranic alunecător şi rezistent precum pletele neasemuite ale ielelor, sunt spuneri, incantaţii ancestrale redescoperind limbajul primordial.

Toader Hrib şi muzeul lui din Arbore nu mai vieţuiesc. S-au mutat cu totul în satul lor cosmic, dimpreună cu bocitoarea care ne-a descris moartea pe dinlăuntru într-o zi înseninată de vară. Ecoul acelei zile când stelele-au stat a răzbătut într-un alt loc legat de acela prin firele nevăzute ale unei eternităţi a adevărurilor simple şi tainice. Căreia nu-i putem fi decât martori tăcuţi. Nu pot decât să cred că arhi-limbajul lui Ion Caraiman, acest uruit cosmic pe care poetul cu nume de împărat şi de munte îl aude şi ni-l traduce, această spunere pe numele dintâi ce râşneşte munţi de diamant şi preface apa-n nisip cuminte să-i fi spre tămăduire şi bună împăcare cu lumea, aşa cum e ea, neştiutoare şi potrivnică.

Foto: Nicolai Dimitrie Vlădulescu 

(Iosif Caraiman alături de Cornel Ungureanu)

Plonjon în piscina cu pioneze Stradivarius

Etichete

Adrian Dinu Rachieru, Alexandra Gorghiu, Catedrala mitropolitana Timisoara, Cornel Ungureanu, Erwin Tigla, Gheorghe Jurma, Gheorghe Zincescu, Ilie Chelariu, Lucian Alexiu, Marian Odangiu, Mircea Cavadia, Nicolae Oprisor, Nicolae Sarbu, Sala Orizont, Uniunea Scriitorilor Timisoara

Un exerciţiu repetitiv până la obsesie. Până la ultima moleculă de sânge transformată-n prelunga vibrare, dureroasă, a corzilor, până la ultima săltare a sufletului peste rana de a fi şi om. Un om pentru care fiecare pas, fiecare deschidere a pleoapelor, fiecare răsuflare este egală cu durerea. O durere spartă în miliarde de aşchii. Şi, din aşchiile adunate-n mănunchiuri de sunete, el e nevoit, e damnat, e menit să ivească frumuseţe.

Aceasta este viaţa poetului. A poetului Nicolae Sârbu. Care clamează retoric şi disperat cu asupra de curaj: „Eu, Nicolae de Ohaba„,  „N-am operă„!, rătăcesc prin „Provinciile cerului” şi, după volte mari şi incredibil de graţioase prin universul metaforei, recunoaşte spăsit (sau cu superbie?), „Că poetu’ nu-i ca omu‘”, exersează imprudent dar şi plin de încrederea că este inexpugnabil „Cochetăria cu fulgerul„, deschide un „Şantier în creier„, are ultimul cuvânt pentru că-l obţine „Cu pumnul pe i„. Neînţeles dar sperând într-o empatie măcar fulgurantă cu sufletul auditoriului, „Ascultând ceasornicul în baie„, se zbate într-o dureroasă şi claustrofobă singurătate din care nu poate ieşi decât desenând „Ferestre pentru labirint„. Dacă nimeni nu va reuşi să le vadă, ele se vor preschimba în înduioşătoare şi abandonate „Vitralii sparte„.

Aceasta este viaţa poetului, cea nevăzută.

Poate şi-a noastră, a celorlalţi. Dar noi nu vom fi niciodată atât de histrioni şi de sinceri să recunoaştem. Noi suntem pudibonzi şi cerebrali, sofisticaţi, cinici şi vag autopersiflanţi. Epuizaţi de-o veşnică tragere pe roata realului şi aproape orbi la semnele înţelesurilor la care avem, câteodată, acces.

Aşa este întreaga noastră literatură, astfel a devenit. O piscină luxuriantă, părăsită sub cerul liber, într-un fost bazin olimpic dărăpănat în care, mai demult, zumzăia viaţa iar acum doar câte-un bizar necugetat se încumetă să-şi oficieze, de unul singur, ritualul iniţierii în taina Poeziei. Ruinele-şi păstrează măreţia, capitelurile ţin încă basoreliefurile mâncate de vreme şi nepăsare ale falnicilor lei ce străjuiau spaţiul dintre lume şi cer. Şi, printr-o magie inexplicabilă, piscina cu pioneze Stradivarius, în ruina generală, în febra demolatoare atotputernică, în nebunia raptului, în obsesia dezagregării, rămâne intactă, strălucitoare şi ademenitoare pentru cei însetaţi de adevăr, pentru cei însetaţi de-o altfel de cunoaştere, pentru cei care vor să se-mbăieze în apa primordială a luminii binecuvântate a cuvântului creator.

De la o vreme viaţa nu-ţi mai poate aparţine. Ea se încrie pe-o traiectorie magnetică pe care n-o poţi înfrunta, sau o poţi înfrunta cu riscuri şi pierderi inutile, cu volute şi ocolişuri care te vor duce în final, forţat, acolo unde e firesc să ajungi. De la o vreme, viaţa ni se-ncarcă cu o greutate limpede şi blândă, de aur aerat şi devine imponderabilă iar noi atârnăm ca o nacelă visătoare şi fragilă. Şi umblă pe drumurile ei, după semne şi închegări numai de ea ştiute. Sigur, avem şi noi mult-trâmbiţatul liber arbitru. Sau aşa ne place să credem.

Mi-a trebuit enorm de mult timp, cumplit de multă măcinare de viaţă, universuri întregi de gânduri şi simţăminte, împotrivire şi abandon, să înţeleg de ce eu sunt aici.

Am fost de curând la Timişoara, la Uniunea Scriitorilor, însoţindu-l pe poetul, confratele, prietenul Nicolae Sârbu la ceremonia inaugurării „piscinei cu pioneze Stradivarius” – recent apăruta sa carte de poezie. Nu doar eu singură ci împreună cu un cuprinzător „desant” reşiţean (impresionant prin număr şi prin valoare, un nucleu ideatic şi creator care poate foarte bine să fie cuibul Păsării  Phönix).

Întotdeauna, fără excepţie, întâlnirea mea cu proiecţia spiritualizată a Vienei (mie aşa-mi pare Timişoara) se oficiază mai întâi la catedrala mitropolitană. Aşa spune sufletul meu. Acolo merg prima dată, să lepăd potrivnicia şi adaosurile, să mă luminez, să mă liniştesc, să mă acordez cu sunetul limpede al destinului meu.

Apoi, la sediul Uniunii Scriitorilor, am întâlnit prieteni dragi de odinioară, străjeri ai literelor cu grafia alambicată, întortocheată şi riguroasă, moştenitori legitimi sau fortuiţi ai istoriei imperiale, truditori pe câmpiile vaste ale acestei himere mereu seducătoare, pe numele ei „arta”. Lansarea cărţii s-a făcut sub o zodie prielnică, cu vorbe de duh, inspirate, cu o lumina difuză şi tandră a prieteniei ce-a stat mai presus de cuvinte. Suntem cu toţii sau am fost atinşi (măcar în treacăt) de străfulgerarea certitudinii că adevărul poate fi dobândit la capătul tuturor cuvintelor. Uneori suntem orbiţi de patimă, alteori de suferinţă, alteori de neputinţă, adesea de limitarea noastră-n cunoaştere. Dar, indiferent cu ce preţ, ţinem lumea de cuvinte deasupra realului. Ca o pânză freatică a cerului care sparge ici-colo împotrivirea şi duritatea materiei ivind câte un izvor de-o clipă unei lumi atât, atât de însetate de frumos. O face Nicolae Sârbu, cu o sensibilitate bine disimulată, alergând nonşalant şi (paradoxal!) graţios pe frânghie, acrobat îmbrăcat impecabil în frac, cu lavalieră, papion şi brâu, jonglând, în timp ce aleargă, cu diferite măşti pe care le aruncă nemulţumit dar reverenţios către public, deasupra piscinei umplute cu pioneze. I se întâmplă să şi rateze. Şi cade. Deşi spectatorii îngroziţi cred că vor auzi doar urlete înfricoşătoare,  însângerat, mistuit şi ajuns la paroxismul durerii  de-a fi om şi poet, poetul, în cele din urmă, învinge şi umple universul cu acordurile unei viori Stradivarius aflată în mâna unui virtuoz.

Imagine: Wikipedia

La aniversare

Etichete

aniversare Ion Iliescu

La mulţi ani! Pentru câţiva sau pentru mai mulţi, pentru cei care au reuşit să vă cunoască, să vă înţeleagă, să vă intuiască sau pentru mulţi care n-au avut niciodată posibilitatea să vi se adreseze direct, sunteţi un reper, un reazem, o bucurie. Fericită zi, aceea în care v-aţi născut!

Desculţi în zăpadă

Nu ştiu de ce ninge peste romaniţa şi ştergarul blogului meu, poate că aşa trebuie să fie. Ninsoarea este, după mine, un fenomen îngeresc. La fel ca florile de gheaţă de pe geamuri.

Acum vreo 4 ani, când marele psihopat instalat la Controceni (Nebunul cu ochii închişi, după propria-i aplecare) l-a extras pe Mihai Răzvan Ungureanu din PNL şi l-a numit şef la DIE, contrar opiniei generale, am considerat că acesta e MăRUl lui otrăvit. Iată că s-a dovedit otrăvit şi pentru alianţa disperată, un cipor de oi îngrămădite prin bătătura câte vreunui baron local PDL. Dar să nu subestimăm aceste fiare care, timp de 8 ani, ne-au sfidat, ne-au călcat în picioare ne-au dispreţuit, ne-au scuipat şi ne-au vânat în timp ce noi le plăteam salarii grase, sinecuri, stipendii, alifiile, unghierele, sticluţele cu pomezi şi călătoriile.

Nu ştiu ce proiect politic crede Băsescu că are. În disperare de cauză, s-a izbit de ecranele televizoarelor ca un fluture netrebnic încercând să ne convingă că pedeliştii lui nu sunt ceea ce sunt. Sau nici măcar n-a vrut să ne convingă de ceva anume. Pur şi simplu, bolnav de grandomanie, voia să se vadă-n obiectivul ce-l filmează într-o totală singuratate. Ca un actor cabotin care rosteşte replicile în oglinda băii impersonale. Dacă mai avea un minim instinct politic devenea pacifist şi superior, nu se mai amesteca în politică şi putea astfel să stea liniştit până-n 2014 la pupitrul lui cu draperii violet în fundal. Dar cum să se decupleze de la conducta cu parai care-l leagă de Elena Udrea şi al ei Cocoş? Dar cum să lase din mână toţi ofiţerii acoperiţi din Justiţie şi din Curtea Constituţională, să nu-i mai răspundă la „aport”?

Traian Băsescu a eşuat lamentabil din pricina încrederii exclusive în propriul orgoliu. Dus până la limita patologicului. Unde se va întâlni cu sfârşitul său politic. A început numărătoarea inversă…

Despre învingători? … Un fir mic de încredere, un firicel subţire pe această mare furioasă a votului negativ. Suntem fripţi, arşi şi jupuiţi; cum am mai crede că politicienii se vor preocupa de binele nostru când, până acum, s-au preocupat exclusiv de binele lor? Dar măcar să nu mai vedem feţele puhave, strâmbate de ură şi dispreţ. Măcar să vedem alte feţe care încă n-au învăţat rictusul superior, care nu s-au dedat cu dispreţul.

Ne vrem înapoi România noastră, îndelung răbdătoare şi etern iubitoare, România în care-am văzut lumina zilei şi am descoperit frumuseţea, dragostea, bucuria, plânsul. Vrem o ţară demnă, care nu stă în genunchi în faţa niciunei Puteri, oricare ar fi aceea, care nu acceptă să i se spună câţi cetăţeni trebuie să iasă „pe cale naturală din sistem”, în fiecare an. Vrem să ne reconstruim industria pe care-am dărâmat-o la cererea expresă a Fondului Monetar Internaţional. Nu vrem să fim conduşi de trădători de neam şi de ţară. Nu mai vrem să exportăm forţa nostră de muncă şi nici nu mai vrem să ne vindem ţarinile. Nu vrem să ne vedem bătrânii,  bolnavi, cu pensii mizere, murind la uşile spitalelor care n-au cu ce să-i salveze. Nu mai vrem un învăţământ exclusivist din care 10 % dintre copii performează iar restul se zbat în magma analfabetismului. E nevoie de un proiect de reconstrucţie a României şi momentul acestui proiect este acum când adie un vânticel am mândriei naţionale. Nu suntem proştii Europei şi nici slugile Americii, nici terenul de experimente sociale al FMI-ului!

Şi nu vrem să ne trezim după toată strădania nostră desculţi în zăpadă.

Nu ştiu ce poate să fie dincolo de răbdarea arhicunoscută a românului.

România glisând pe poante

Etichete

barosso, Comisia Europeana, mark gittenstein, phillip gordon

Sărman popor român! … În atâtea împrejurări vitrege ale istoriei ţi-ai dovedit uriaşa răbdare şi necontenita înţelepciune, lăsând să treacă, neridicând de jos sabia, ba chiar ţi-ai statuat o veritabilă filozofie a non-combatului drept ethos: „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”.

Huni, pecenegi, cumani, vizigoţi, ostrogoţi, avari, romani, turci, greci, slavi, tătari au năvălit peste paşnica ta ţară şi i-au înhăţat bogăţiile, femeile, copiii.

Tot astfel se întâmplă şi astăzi, doar că mijloacele sunt sofisticate şi diplomatic justificate, alambicate şi prezentate de o media aflată în totală sclavie. Multinaţionalele ţi-au năruit industria, spolierea ţăranului a distrus agricultura, hoardele gulerelor albe ţi-au cerut să vinzi pe nimic, să-ţi înstrăinezi resursele, să-ţi defrişezi pădurile, să-ţi scoţi la mezat apa şi, mai ales să-ţi trimiţi în bejenie, în sclavie modernă, tinerii şi adulţii, plecaţi să sporească PIB-ul altor state. Acasă ţi-au rămas bătrânii – vânaţi prin toate mijloacele spre a fi decimaţi -, copiii, lăsaţi la voia întâmplării şi la mila soartei (pentru că nimănui nu-i pasă de ei) şi bolnavii – îndepărtaţi şi ei de mijloacele prin care ar putea să-şi lungească numărul zilelor.

România a devenit un lazaret în care se târăsc muribunzii, în care urlă de singurătate bătrânii cei neputincioşi şi în care copiii sunt prostituaţi şi îndemnaţi spre distrugere, droguri, sex şi promiscuitate încă de la cele mai fragede vârste.

Cei valizi, bucuroşi de plinătatea puterilor lor, trec înainte indiferenţi cu răceala fascistului cinic. „Ducă-se dracului cei neputincioşi, cei fără şansă, cei fără mijloace de a rezista! Să moară! Ce nevoie avem de bătrâni, de bolnavi şi de copii? De ce să educăm toţi nevolnicii? Doar cei viguroşi şi puternici să supravieţuiască!”

Acesta este mesajul subliminal al Noii Drepte, o adunătură de derbedei lipiţi de pulpana prezidenţială, fie ea şi suspendată. Peste turpitudinea instaurată şi multiplicată de regimul băsist în aceşti 8 ani de negare a oricărei valori şi de culpabilizare a oricărei entităţi care nu e de acord cu filozofia prostiei, a glumei groase, sexiste, a râgâitului şi băşitului în prime time, se adaugă interesul gregar – devenit explicit în ultima vreme – al Occidentului pentru păstrarea slugii preasupuse în fruntea României. S-au găsit tot felul de slugoi, feminini sau masculini, în engleză, germană sau altă limbă care să ne spună că nu-i adevărat ce trăim, doar ni se pare. Pentru că un întreg aparat de stat, diplomatic, cultural şi informativ le-a lins tălpile şi scuipatul în aceşti opt ani, au ajuns să-şi închipuie că întregul popor e unul de spinări încovoiate şi, eventual, decerebrat.

Nu există un bărbat de stat, în România. Nu există verticalitate. Ne-am topit şi diluat cu totul demnitatea, mereu atenţi, cu coada ochiului, la gesturile başibuzucilor de la Noua Poartă, fie ea din Europa sau de peste ocean. În orice democraţie de oriunde, ambasadorul Statelor Unite, mister Mark Gittenstein ar fi fost expulzat. Acesta e răspunsul firesc al imixtiunii impardonabile în politica noastră înternă. Dar nu are cine să-l dea. Noi nu dăm răspunsuri, noi facem sluj. Dansăm pe poante în baletul „Moartea lebedei”. Iar lebăda este, figurativ, chiar poporul român.

Cei care-şi închipuie că 7 milioane de cetăţeni vor accepta să fie călcaţi, pişaţi şi căcaţi pe cap de un ambasador obscur şi incult sau de câţiva inşi aflaţi în solda agenţiilor, inşi care vociferează isteric pe reţelele de socializare şi în gazete penibile, vor avea o surpriză. Poporul român nu poate fi ingorat, nu poate fi ucis, nu poate fi scos înafara istoriei.

Guvernele din jeep şi România din zăpezi

Etichete

Buzau, Dambovita, Guvernul Boc, guvernul Mihai-Razvan Ungureanu, Ialomita, investirea noului guvern, noul guvern a jurat stramb, Romania sub zapezi, sinistrul din Romania, stare de urgenta, sudul romaniei in zapada, Vrancea

 

Foto: Realitatea.net

Am aşteptat aseară ca, între laudele adresate guvernului Boc şi cele adresate noului amestec de conţopişti soft şi hahalere cu state vechi în materie de trădare (Diaconescu, Berca şi Oprea), domnul Traian Băsescu să spună o vorbă despre sinistrul din sudul şi sud-estul României unde au murit şi mor oameni din pricina zăpezilor, despre trenurile uitate în mijlocul câmpului de zile întregi, despre durerea şi disperarea mamelor care şi-au pierdut copiii.

Domnul preşedinte n-a spus nimic despre ciumpalacii din judeţele cu preşedinţi de Consilii Judeţene pesedişti sau liberali, care mor sub zăpezi, doar a hăhăit fericit, nu se ştie de ce.

L-am aşteptat să spună vreun cuvânt despre calamitatea care a cuprins România – unde au murit deja 44 de oameni – pe domnul nou premier Mihai – Răzvan Ungureanu, să-i adreseze ministrului Berca vreun îndemn cât de mic, referitor la acest dezastru, să-l ia în seamă şi să propună un plan de măsuri.

N-am auzit nimic. Băieţii vechi se freacă fericiţi pe burtă cu băieţii noi, îşi mulţumesc, îşi predau ştafete, rânjesc sau râd a proasta într-o minunată armonie. România văzută de la Palatul Victoria sau din sediile ministerelor e o ţară îndepărtată, dintr-o galaxie vag vizibilă. Aceste guverne -şi cel dinainte şi cel interimar şi cel nou – nu administrează România. Administrează doar puterea şi banii, administrează doar bunăstarea prietenilor şi colegilor de clasă politică.

Dacă vor continua în acest mod afabil, superficial şi dispreţuitor, alergând pe suprafaţa lucioasă a realităţii şi oprindu-se doar asupra aspectelor plăcute, călduţe, parfumate şi drăguţe au toate şansele să fie iubiţi, crezuţi, luaţi în serios.

Fiecare ins care defilează prin faţa camerelor de filmat cu zâmbetul lipit de chip – şi dintre cei vechi şi dintre cei noi – este vinovat de moartea în zăpadă a fiecărui om din cei 44 muriţi deja. Şi vor plăti aceste morţi într-un fel în care nici nu se gândesc. Pentru că în timp ce relaxarea lor binevoitoare se întinde ca o pecingine de la vechiul guvern la noul guvern, ura noastră, viscerală, iraţională, extremistă dar îndreptăţită, creşte.

Acest guvern debutează, iată, cu 44 de sacrificii rituale, mâinile celor învestiţi aseară sunt murdare de sânge îngheţat.

 P.S. O explicaţie a faptului că guvernul M.R.U. n-are nicio legătură cu România ar putea fi şi faptul că mulţi dintre miniştrii cabinetului n-au atins Biblia şi Constituţia României când au jurat. Poate că jurământul se adresa obiectivului camerei de la ambasada SUA.

„Iarna nu-i ca vara”

Etichete

baietii destepti din energie, depozitul de la margineni, gaz romanesc la preţ de import, mafia din energie, pretul gazului la consumator

Cred că nicio guvernare n-a reuşit cum a reuşit „Alianţa NU României” (PD-L, UNPR, UDMR, Minorităţi – altele decât cea maghiară) să ne dezvolte abilităţile de a citi în declaraţii, să ne determine să fim mereu în alertă. Pentru că ei sunt puşi mereu pe furat chiar şi din piatră seacă.

Un nou tun se prefigurează în orizontul acestei ierni complicate. Mană cerească pentru „băieţii deştepţi din energie”, şvaiţer în bugetele noastre şi-aşa ferfeniţă. Din declaraţiile oficialilor şi ale vorbitorilor de la firmele private, la debutul viscolului, România avea înmagazinate în depozite, 1,8 mld. de metri cubi. Adică, 1 800 000 000 000. Consumul zilnic intern este, în medie, de 60 de milioane ( 60 000 000) de metri cubi.

Facem o împărţire simplă: 1 800 000 000 mc: 60 000 000 mc = 30 zile.

Gorniştii de pe la firmele de gaz şi mai ales cei din distinsele noastre autorităţi care reglementeză şi dereglementează, care stabilesc şi analizează au început să ţipe mai în surdină, mai acut, cum că nu avem gaze destule şi suntem nevoiţi (ei sunt nevoiţi) să importăm, evident, la preţul pieţei.

Gazul din depozit (gazul intern) se tarifează la preţul de cca. 170 euro/ 1000 mc, cam 870 de lei noi mia de metri cubi. Gazul importat costa aproximativ 540 de euro/ mia de metri cubi. 540 x 4,40 = 2216 roni.

Asistăm la o şmecherie simplă, de bişniţar rudimentar. Este şi simplu şi eficient. Pentru firmele care distribuie gaz în România. Pentru noi, dependenţi de acest produs care, iată, a devenit de lux, nu e decât o altă împovărare.

Sigur, vine primăvara şi urmează să ne facem deconturile cu actuala putere care ne crede proşti, ne dispreţuieşte, încearcă să ne îmbrobodească şi e foarte şocată că nu stăm dracului la locurile noastre. Pentru ei nu suntem decât nişte handicapaţi mintal care nici măcar nu au voie să-şi ridice privirea din pământ şi să caute să înţeleagă şmecheriile şi hoţia care au dus România în pragul prăpastiei. Ei cred că vom înghiţi în continuare găluştile pe care ni le servesc, fără să crâcnim. Pentru că suntem nişte slăbănogi. Cred că vor asista la o minune şi la o revelaţie, numai să se topească nămeţii. Nu vor putea izola Bucureştiul la nesfârşit. Şi atunci, puterea portocalie va asista la miracolul vindecării slăbănogului. Care va umbla pe străzi după acest monstru inform şi cu cap de găină.

Îl rog pe domnul deputat Iulian Iancu să ne desluşească avatarurile costurilor gazului. Rog, de asemenea, televiziunile să mai lase analiza zăpezii şi chiciurei şi să se ocupe de problemele serioase ale realităţii de a fi român într-o ţară condusă de şnapani şi ticăloşi.

Pe aceiaşi temă: Regimul Băsescu cedează gratis combinatele energetice.

România, încotro?

 

Nu trebuie să fii un mare credul al teoriei conspiraţioniste şi nici un suporter fervent al „mâinii nevăzute” – nu vorbesc de keynesianism – ca să înţelegi că nu există întâmplare în politica mondială.

Am tot căutat dovezi şi semne ale declanşării „crizei economice mondiale”, statuate mediatic în 2008. Înafară de premiantul Nobel, Nouriel Roubini, nimeni n-a anticipat-o. Ce s-a întâmplat, de fapt? Au ars băncile? Au falimentat ele? A apărut o invazie de extratereştri humanoizi care au suplimentat brusc cu un miliard numărul locuitorilor Terrei? S-a scufundat un continent care deţinea resursele primare fundamentale pentru economia lumii? Nimic din toate acestea. Oamenii au lucrat în continuare ca până atunci, au consumat, au cumpărat şi au vândut la fel ca în 2006 sau în 2005. Atunci? Cine sau ce a declanşat criza? Oare nu e ea o invenţie a finanţei mondiale pentru a justifica experimente de tot felul? Poate să-mi dea cineva un răspuns argumentat?

În timp ce 10% din populaţia planetei deţine monopolul bogăţiilor (în bani şi posesiuni), restul de 90% trudesc pentru traiul zilnic. Nici România nu face excepţie. Şi nici nu poate fi desprinsă din contextul economic, social, şi politic global. Pentru că nu mai există independenţă, suveranitate, autodeterminare. Niciun stat (desenat convenţional în graniţele sale) nu-şi mai poate hotărî soarta de unul singur. Sau poate? Dacă o face, riscurile la care se expune sunt catastrofale.

În decembrie 1989, Republica România nu avea niciun dolar datorie externă. Nu depindea de banii nimănui şi nici de bunăvoinţa nimănui. Ba chiar avea excedent de 7 mld, bani ce trebuiau încasaţi. Nu facem din această realitate istorică economică vreun motiv de mândrie naţională, e doar un fapt. Regimul de la Bucureşti devenise indezirabil în exterior datorită pericolului potenţial pe care-l reprezenta, iniţiind demersuri pentru ca, împreună cu ţările arabe şi membre OPEC, să înfiinţeze o Bancă a ţărilor în curs de dezvoltare. În interior, popularitatea regimului s-a erodat pe de o parte datorită austerităţii impuse populaţiei: alimente raţionalizate, eliberate pe cartelă, economiile la energie electrică, încălzire şi restricţionarea accesului la informaţie şi, pe de altă parte, deşănţata propagandă comunistă care învelea şi distorsiona realitatea.  

În 22 de ani, România a pierdut treptat din suveranitate, ca preţ al integrării în NATO şi Uniunea Europeană. Resursele de petrol au fost „privatizate” ajungând în posesiunea statului austriac. Prelucrarea petrolului a fost şi ea vândută. Exploatarea gazului la fel. Cuprul a fost vândut, sau urmează (în martie). Industria românească a fost decimată sistematic până la extincţie. Astăzi nu mai producem nimic. Ne hrănim din alimentele importate – cele mai multe, complet chimizate, toxice pentru organismul uman, fabricate din organisme modificate genetic (celebrele OMG). Nemaiavând unde să muncească pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele, toată forţa de muncă activă a părăsit România şi s-a sclavizat pe teritoriul ţărilor europene, contribuind acolo la creşterea PIB-ului. S-au destrămat, astfel, familii, mii de copii au sufletele devastate.

România este teren de experimentare. Pentru oricine, pentru orice. Cum a fost posibil să dobândim, în locul libertăţii şi civilizaţiei pe care ni le doream cu ardoare doar tarele societăţilor civilizate, doar metehnele, ticăloşia, violenţa, incutura, lipsa de civism şi promiscuitatea morală? Cu concursul stăpânirilor pe care le-am avut. Iar, din 2005, înrobirea noastră a devenit şi evidentă şi trasparentă şi stare de fapt; nimeni nu se mai oboseşte să salveze măcar aparenţele. Băsescu şi gaşca lui de mafioţi, fără niciun dram de patriotism, fără nicio fărâmă de omenie, au pus România la dispoziţia ocultei internaţionale. Prin împrumuturi înrobitoare. Prin cedări ale unor sectoare strategice (electricitate, gaz, hidrocendrale, minereuri, fabrici de medicamente). Împrumuturi pe care le dijmuiesc şi le dirijează spre buzunarele lor şi ale familiilor lor. Şi regimul Ceauşescu a  împrumutat 10 mld. de dolari de la Banca Mondială. Dar nu i-a şterpelit să şi-i bage la saltea. Au fost investiţi în tehnologie, în industrie, în forţe de producţie şi nu în consum.

Ca să facă pe plac stăpânilor, Băsescu a numit cozi de topor, indivizi fără pregătire şi fără caracter  în domeniile strategice, în cele care reprezintă osatura unui popor: Educaţie, Sănătate, Cultură. Reforma în învăţământ, înafară de sifonarea banilor, urmăreşte îndepărtarea copiilor de valorile morale ale acestui popor şi construirea unor generaţii de apatrizi mediocri. Cultura a fost încredinţată maghiarilor care nu fac decât să deznaţionalizeze patrimoniul cultural naţional şi să lovească în spiritul creator al acestui popor. Au mai rămas câteva oaze: Tudor Gheorghe, Grigore Leşe, marii noştri actori. Sănătatea a fost predată în mâinile reformatorului hun Cseke Attila care şi-a îndeplinit obiectivul – a închis 67 de spitale din România. Urmează externalizarea asigurărilor de sănătate amânată în acest moment, de teama exploziei sociale. Obiectivul? Euthanasierea voalată a bătrânilor şi bolnavilor care reprezintă o povară pentru buget.

Nu ştiu dacă Opoziţia realizează care este cu adevărat starea României. Nu ştiu dacă înţelege că sunt foarte mulţi cetăţeni conştienţi că dezintegrarea ţării e în plină desfăşurare şi că vor întreprinde tot ce pot pentru a opri „istoria” . USL-ul balansează, mai degrabă, între dorinţa de a înlocui „prin noi înşine” puterea portocalie şi tentaţia de a ţine cont de revendicările societăţii civile (blocate, deocamdată, de condiţiile meteo) şi de a păşi spre un alt drum. Pe de altă parte nu putem să nu remarcăm micuţele „concursuri de frumuseţe” între formaţiunile politice care compun USL-ul. Aici se înscrie şi „lepădarea de Adrian Năstase”  (situaţie în care PSD-ul doar a pierdut fără să câştige nimic în schimb) dorită de Crin Antonescu, pusă în aparenţă pe seama imaginii, în fond, un politician cu experienţa şi abilităţile lui Năstase reprezintă un pericol real pentru dorinţa de a ocârmui exclusiv.

Suntem în ceasul al 12-lea. Suntem în ceasul înrobirii totale sau al ieşirii din robie.

##########

Ping: Teo Negură, Blogulise, Raza mea de soare, Idem, Nea Costache, VizualW, Schtiel, G1b2i3, Filumenie, Zamfir Pop, Gabriela Elena, Ioan Usca, Rokssana.

Fenomenul „Piaţa Universităţii – 2012”

Etichete

"plancarde", basescu despre societatea civila, basescu nu e dictator, discursul presedintelui, guvernul poc, interventia cu romanii, intoarcerea la popor, societatea civila de proasta calitate, societateacivila de buna calitate

Foto: Piaţa Universităţii

Protestele au scăzut în intensitate. În primul rând, din pricina condiţiilor meteo. Puterea a mizat pe diluarea furiei iniţiale provocate de agresiunea verbală şi instituţională asupra lui Raed Arafat şi i-a administrat mulţimii furioase câteva sedative: 1.) retragerea proiectului de Lege a Sănătăţii din dezbaterea publică de pe site-ul ministerului dar nu şi de pe site-ul preşedinţiei, 2.) întoarcerea lui Raed Arafat la Ministerul Sănătăţii, 3.) demiterea lui Teodor Baconschi din fruntea Ministerului Afacerilor Externe.

Preşedintele României, Traian Băsescu, a folosit prilejul ceremoniei de învestire a  lui Cristian Diaconescu pentru a încerca marea cu degetul. Acesta a fost scopul real al tiradei împotriva lui Iliescu care îi cerea „preşedintelui să răspundă aproape de pe masa de operaţie”. Discursul de la Cotroceni n-a fost deloc o efuziune şi-o rătăcire spontană. Imprecaţiile au avut chiar rolul de a încerca o nouă manipulare, de a stârni din tenebrele mentalului colectiv stihiile antirusismului şi antisecurismului. Preşedintele a aflat în aceiaşi seară că nu aceasta e calea, că delirul lui controlat nu şi-a atins obiectivele, că nu mai zgândăre pe nimeni cu fluturarea de fantoşe kaghebiste, cu ameninţări voroniniste şi nici cu eventualele manevre oculte ale unui om aflat într-o etate respectabilă. Ba chiar a aflat că s-a făcut de tot penibilul. Nici măcar „societatea civilă de bună calitate” nu a intervenit să-l susţină, neriscând să se umple de penibil din cap până-n papuci.

Aşa că a doua zi a schimbat macazul. A lăsat recuzita antirusească şi anticaghebe în debara şi-a luat-o cătinel – cătinel, puţin adus de spate şi legănându-se dezinvolt, către inima candrie a alegătorului român. Care îl alesese în 2009 (în străinătate, pentru că în interiorul graniţelor a pierdut) pentru carisma lui antistat şi antisistem. Discursul n-a convins pe nimeni. Ba aş zice că dimpotrivă. Numai corifeii „societăţii civile de bună calitate” au consemnat, neglijent şi fără tragere de inimă, gângăvelile prezidenţiale.

Deci Băsescu n-a zis nimic. Doar un cuvânt care înglobează şi defineşte ce crede el despre protestele din România: „plancarde”. Şi că nu e dictator, că de-ar fi, ne-ar spune.

Ar schimba el guvernul, dar nu-l lasă cei care i-au obţinut voturile ca să fie reales. Bomba Baconschi – dacă nu reuşeşte să-i taie repede firele – îi va exploda în faţă. Baconschi este cel care a făcut posibil al doilea mandat.  Nu e prima dată când se descotoroseşte ca de-o zdreanţă de cel pe care l-a folosit. A încercat şi cu Blaga, dar nu i-a mers decât până la un punct. Iar acum Blaga îi suflă în ceafă. Ştiţi câte kilograme – forţă are muşcătura unui buldog?

Ar mai fi amănuntul – deloc neglijabil – că Boc l-a retras pe Adrian – Victor Vevera de unde-l implementase în 17.01.2012, în C.A. la Transelectrica.

Societatea civilă – de slabă calitate, cum a insinuat domnul preşedinte – din România s-a trezit. Sunt abia primele semne, abia îşi dezmorţeşte oasele ca un uriaş care a dormit multă vreme. Nu foamea, frigul şi măsurile de austeritate ne-au înfuriat în primul rând. Ci lipsa de măsură a puterii, convingerea ei că umblă pe cadavre, opulenţa nesimţirii ei şi incalificabila ei imoralitate. Românii nu s-au revoltat când le-au fost amputate veniturile. Fiecare a mormăit în barbă şi a căutat să-şi încropească un mod de viaţă mai auster. Românii s-au revoltat când a devenit evident că un singur om taie, spânzură, numeşte, face, desface, îşi bagă nasul peste tot şi este priceput la toate, face legi, impune legi, arestează, eliberează, comandă Curţii Constituţionale, închide spitale şi, cine îndrăzneşte să i se împotrivească este terminat! N-o fi comportament de dictator. Atunci cum se numeşte, măi societate civilă de „bună calitate”?

Societatea civilă „de proastă calitate” solicită legi care să facă democraţia funcţională. (Ca să ne dovedească neamestecul în deciziile C.C., şi-a sunat „oamenii” şi le-a cerut să declare neconstituţională Legea comasării alegerilor, adicătelea, „iată, curtea nu m-ascultă”.)

Societatea civilă „de proastă calitate” doreşte o lege care să penalizeze migraţia politică. Eşti parlamentar ales sub culoarea unei ideologii, în numele unui program. Dacă ai părăsit condiţiile care te-au desemnat „ales”, îţi pierzi calitatea aceasta. Migraţia politică ne-a îngreţoşat până peste poate. Iar jocurile de glezne ale unor parlamentari, traşi ca vitele cu belciug în nas de câte un dosar penal, ne-a făcut să ne pierdem încrederea în parlamentarism.

Societatea civilă „de proastă calitate” nu mai vrea politicianism şi demagogie.

Vă las pe voi să adăugaţi.

La mulţi ani, Vania! , Atitudini, Achilianu, Shayna, Schtiel, Teo Negură, VizualW, Romanianuda, Gabriela Elena, Pluta cu paparude.

Atitudine

Adrian Ciubotaru reproşează blogosferei – pe bună dreptate – imaturitatea şi lipsa de obiectivitate în înţelegerea „politicului” manifestat în ultimele zile. Căutând să mă conving dacă într-adevăr nu reuşeşte nimeni să fie echidistant, am răsfoit blogurile partizane de o parte şi de alta şi o mulţime de bloguri politice şi am găsit pe blogul lui Cristian Preda un comentariu. Care, după părerea mea, sintetizează spiritul „Pieţei Universităţii”. De aceea, îmi permit să îl public, fără să fiu neapărat de acord cu tot ce spune comentatoarea. Dar, evident, îi respect opinia.

«Ileana { 01.26.12 at 12:32 AM }

PIAŢA UNIVERSITĂŢII – O LUME MAI UMANĂ

„Hey you! Out there in the cold/Getting lonely, getting old, can you feel me?”

UN VIERME

Piata Universitatii 2012 a reprezentat pentru mine o sfâşietoare criză de conştiinţă. Nu ştiam ce să fac: să mă duc sau nu? Iniţial, nu mă gândisem să particip, deşi semnasem petiţia online pro-Arafat, „Spuneţi NU desfiinţării serviciului public de urgenţă” şi am fost uimită de capacitatea de mobilizare via internet şi de cea de protest spontan şi rapid în România de astăzi.

Nu făceam parte dintre nemulţumiţii muritori de foame, nu credeam că în România e dictatură (şi nu cred nici acum), eram chiar relativ mulţumită că avem o situaţie economică stabilă în vremuri de criză, apreciată şi extern, cel puţin în Europa. Cu toate acestea, începând din a opta zi de proteste, Piaţa Universităţii a devenit pentru mine parte a ritualului cotidian de care nu mă mai pot dispensa.

Credeam că am o conştiinţă civică destul de dezvoltată şi exersată cel puţin prin vot. Consider că mijlocul esenţial prin care putem să suţinem democraţia (ca cetăţeni) este exercitarea dreptului de vot. În fond, democraţia nu se poate lipsi de partide, parlament, alegeri şi, totodată, de votul nostru (mai mult sau mai puţin responsabil).

Merg la vot de aproape 16 ani şi nu am lipsit niciodată: m-am învoit de la serviciu, în timpul programului, ca să votez, mi-am interupt vacanţele la munte pentru a-mi exercita dreptul de vot, am stat la cozi nesfârşite pentru a pune o ştampiluţă şi buletinul de vot în urnă etc. În 1996 am votat “pentru schimbare”, contribuind la debarcarea PDSR-ului neocomunist (fost FSN, actual PSD) şi la venirea la putere a CDR (Convenţia Democrată din care făceau parte PNL, PNŢCD şi PD). Participasem încă din liceu la manifestaţiile organizate de CDR, deşi nu avusesem şansa să merg în Piaţa Universităţii din anii ’90 (aveam doar 14 ani!). Mi-am făcut iluzii atunci că, în sfârşit, societatea românească se democratiza, se liberaliza, trecea la un capitalism autentic şi-şi putea împlini aspiraţiile identitare euroatlantice. Poate că asta s-a întâmplat, totuşi, într-o anumită măsură, dar guvernarea CDR a fost destul de neprofesionistă, CDR s-a decredibilizat, iar PNŢCD chiar a dispărut de pe scena politică parlamentară.

În ciuda deziluziilor, nu am cedat, am continuat să merg la vot. Mai mult, am hotărât să mă implic direct în politică în timpul studenţiei, am fost membră pentru un an-doi în PNL şi am participat la acţiunile partidului, dar am fost relativ dezamăgită de stilul de a face politică în România, în special de aroganţă, favoritisme şi clientelism. Am votat totuşi cu PNL. Mai târziu, când PNL s-a aliat cu nereformatul PSD (cu eternii săi “baronii” şi în care Iliescu rămăsese preşedintele de onoare, deşi avea mâinile mânjite de sângele Revoluţiei şi al mineriadelor), m-am reorientat către PD (ulterior PDL), către care se îndrepta şi susţinerea societăţii civile, a intelectualilor şi a oamenilor de cultură (cel puţin din spectrul de dreapta).

Nu eram foarte mulţumită de PDL şi de Băsescu, dar i-am ales în 2008 şi 2009, pe principiul răului mai mic, cum se obişnuieşte în România. Am trecut cu vederea derapajele şi ieşirile lui Băsescu şi am apreciat unele lucruri precum condamnarea comunismului, demersurile diplomatice din Republica Moldova, iniţiativele contra corupţiei – ex. activitatea DNA, cu plusuri şi minusuri, aşa cum era. M-a bucurat şi faptul că România a reuşit să obţină o poziţie stabilă în timpul crizei (situându-se mai bine ca alte ţări europene). Oricum, chiar Ministrul de Finanţe, Gheorghe Ialomiţianu, a devenit „Ministrul Anului” în Europa, lucru de bun augur. Imaginea României pe plan extern a fost şi ea una mai curând pozitivă în ultimul timp.

Atunci ce s-a întâmplat? Cum am ajuns în Piaţă? După câteva nopţi de insomnie, am realizat câteva lucruri. Mai întâi, cred că România avea nevoie de proteste, nu se mai auziseră de mult la asemenea scală (şi, în principiu, netrucate), parcă întregul spaţiu public fusese confiscat de media şi de politicieni, iar cetăţenii se criogenaseră.

Apoi, în România există atât de multă sărăcie şi mizerie, atâţia oameni care se zbat la limita supravieţuirii, atâţia oameni pe care nu-i băga nimeni în seamă (decât, eventual, în timpul campaniei electorale), atâţia oameni sistematic ignoraţi, trataţi fără un minim respect. Nu s-au făcut eforturi de comunicare cu publicul, măsurile s-au impus prin ordonanţe de urgenţă nedezbătute public, nu a existat transparenţă, ci doar un zid uriaş între politicieni şi publicul larg. M-am simţit datoare să încerc să fac şi eu o breşă în acest zid, vorba celor de la Pink Floyd, pentru a nu mai fi „just another brick in the wall”. Nu trebuie să rămânem cărămizi inerte în zid, imobilizate de obiceiuri, ritualuri şi mentalităţi, ci trebuie să (re)devenim oameni.

Nu am simţit doar o solidaritate cu aceşti oameni care se zbat în mizerie, ci şi cu cei care îşi doresc realmente reformarea clasei politice: o clasă politică mai curată şi mai profesionistă. Demisia lui Băsescu şi alegerile anticipate, din păcate, nu pot aduce mare lucru, realist vorbind, pe scena politică, pentru că nu există timp şi resurse suficiente care să ducă la coagularea unei forţe politice puternice, noi, curate, profesioniste şi, totodată, democratice şi proeuropene. Mi-e tare teamă că tot partidele din opoziţie (USL – „aceeaşi mizerie” şi Partidul Poporului – o mizerie încă şi mai mare, populistă, senzaţionalistă, uneori cu veleităţi extremiste) ar putea profita şi ar confisca astfel mişcarea autentică din Piaţă. Mi-a plăcut că piaţa i-a repudiat pe aşa-zişii „revoluţionari”: Ludovic Orban (PNL), „Che” Mazăre (PSD), reprezentanţii Partidului Poporului, dar mă tem că până la urmă tot partidele lor vor capitaliza nemulţumirile şi le vor converti în voturi.

Mai curând aş vedea Monarhia constituţională ca soluţie parţială pentru problema Băsescu/Constantinescu/Iliescu, având în vedere că monarhia a jucat un rol extraordinar de important nu doar în echilibrul politic şi stabilitatea internă şi internaţională, dar şi în crearea României moderne, democratice, liberale şi europene. Dar acest lucru nu rezolvă problema partidelor care au nevoie de o reformă internă foarte serioasă şi de competitori noi pe piaţa electorală. Eu una îmi doresc ca cei noi să nu fie doar „curaţi”, dar şi autentic democraţi şi pro-europeni, cu atât mai mult cu cât este nevoie de şi mai multă solidaritate în Europa în contextul crizei. Aş vrea ca „2012 – sfârşitul lumii voastre” să aducă o forţă constructivă şi responsabilă pe plan politic, nu anarhie, populism sau extremism.

Am avut, totodată, o reacţie puternică la adresa lipsei de respect faţă de oameni a unor reprezentanţi PDL: „viermi”, „ciumpalaci”, „mahala violentă şi ineptă”, iar cei din Piaţă şi-au însuşit aceste apelative creativ şi cu mândrie – ca pe vremuri titlul de „golan” (ex. „Un ciumpalac din mahalaua violentă şi ineptă spune: „Vox populi/Vox dei”, „vierme profesor”, „ciumpalac doctor” etc.). Toate denotă, pe de o parte, aroganţă, ignoranţă, alienare din partea clasei politice conducătoare, dar, pe de altă parte, arată că oamenii nu mai acceptă orice, sunt conştienţi de demnitatea lor şi sunt capabili să reacţioneze şi să protesteze. Mai mult ca orice îmi doresc o lume umană.

M-a impresionat şi felul în care protestatarii se luptau cu frigul şi cu indiferenţa în Piaţă de dimineaţa până noaptea, zi de zi. M-am gândit să fac şi eu un efort minimal (câteva ore zilnic) pentru a-i susţine, chiar dacă nu eram de acord cu toate mesajele de acolo.

Mulţimea din Piaţa Universităţii e pestriţă: pensionari bolnavi şi înfometaţi, studenţi cu perspective incerte de viitor, angajaţi la stat cu salarii mici şi şanse de disponibilizare, angajaţi din mediul privat exploataţi şi cu joburi nesigure, foşti revoluţionari din 1989, reprezentanţi ai ONG-urilor, ultraşi (dar aceştia, din fericire, minoritari). Sper din tot sufletul ca ultraşii să nu mai deturneze protestele (în general paşnice). Există două aspecte cheie: sărăcia extremă şi ideea de reformă a clasei politice corupte, lucruri care au ieşit în relief şi la sondajul recent al Grupului de Studii Socio Comportamentale Avangarde. Clasa politică în ansamblul ei şi, în special, cei de la guvernare sunt blamaţi pentru sărăcie şi corupţie. Asta nu înseamnă că nu se manifestă o unitate în diversitate în ce priveşte revendicările: protestatarii cer cel mai frecvent, aproape la unison, demisia lui Băsescu, a guvernului şi alegeri anticipate. Nu trebuie să uităm că situaţia, cel puţin în ce priveşte sărăcia şi insecuritatea joburilor, este generată şi de măsurile anti-criză care au avut loc în toată Europa, dar cred că măsurile dure ar fi meritat o dezbatere publică mai largă şi o comunicare mai bună, nu doar o aplicare forţată, fără niciun fel de explicaţii.

Mesajele sunt şi ele eterogene: de la cele legate de corupţie (ex. „Vă rugăm să ne scuzaţi/Nu producem cât furaţi”, „Piticu’ şi chioru’/Au furat poporul”, „Du-te după mă-ta / Şi adu-ne flota!”, „Jandarmeria / Apără hoţia”) şi decredibilizarea clasei politice („PDL şi USL/ Aceeaşi mizerie”, „PDL şi USL / Fură prin rotaţie”, „Pierdut clasă politică/O declar nulă”, „Baie de mulţime / Dacă te mai ţine!”, „Roberta să ne numere!”, „2012 – sfârşitul lumii voastre” etc.) la cele ecologiste (ex. „Roşia Montana/Nu e de pomană”), monarhiste („Marinare, ce mai stai? / Vine Regele Mihai!”, „Monarhia / Salvează România!”), demisie la modul general („Jos Băsescu!”, „Demisia”, „Ieşi afară/Javră ordinară!”, „Nu vă fie frică / Şi Băsescu pică”), vechiul slogan al Pieţei Universităţii din anii ’90 („Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă / Până nu vom câştiga / Libertatea noastră”), soluţii (democratice) de detensionare („Nu vrem comasate/ Vrem anticipate!”), trezirea conştiinţei civice („România, trezeşte-te!”, „Ieşi din casă / Dacă îţi pasă!”, „Vierme şi ciumpalac paşnic”, „Cinste lor, cinste lor / Cinste ciumpalacilor!”). Nu cred că în Râmânia e dictatură (deci, n-am strigat, „Jos dictatorul!”, mi se pare deplasat şi inoportun) şi nu mă solidarizez cu mesaje anti-sistem anarhice ori anti-europene (am văzut doar cazuri izolate). M-au trecut frisoanele şi când am auzit sloganul de stânga „România nu e de vânzare”… mai auzisem ceva asemănător pe vremea lui Iliescu, în ’90: „Nu ne vindem ţara”, asociat „inspirat” cu „Moarte intelectualilor” şi „Noi muncim / Nu gândim”.

Mesajele mele, cel puţin pe pancarte, au fost următoarele: „NU anarhie, NU populism, NU extremism / DA clasă politică reformată, mai profesionistă, mai curată”, „Un vierme din mahalaua ineptă te roagă: / Audiatur et altera pars”, „Flacăra violet / S-o aruncăm la closet”, „Ţara nu o scufunda / Nu-i Costa Concordia”, „Forţa e cu noi”, „Ciumpalac „plătit” / Cu ger, gripă şi indiferenţă”.

În ce-l priveşte pe Alexandru Gheorghe, protestatarul din armată, nu-mi place orientarea lui mai curând extremistă de dreapta (ex. legionari, Antonescu, Noua Dreapta), dar, dacă a fost sincer şi nu e şi el un “cal troian”, a facut realmente un gest de curaj, exprimându-şi poziţia liber, in ciuda regulamentelor. Orice om, indiferent de functie, trebuie să-şi poată exercita dreptul de a gândi independent şi de a protesta. Dacă regulile ajung mai importante decât oamenii, se poate vorbi de reificare şi de alienare. Niciodată regulile nu trebuie să fie mai presus de oameni.

În concluzie, sper ca aceste proteste să însemne cel puţin (re)trezirea conştiinţei civice, indiferent dacă vor fi demisii sau alegeri anticipate. Mai mult decât demisiile sau alegerile anticipate, mi-aş dori să se reformeze întreaga clasă politică şi să devină mai responsabilă. Şi, „the last but not the least”, aş vrea să ne schimbăm şi noi – cred că a fost şi un mesaj în Piaţă de acest gen: „Ultima soluţie/ Propria evoluţie”. Iar eu înţeleg prin asta în special să ne valorificăm aşa cum trebuie libertatea şi să fim mai umani.

Tatăl meu (Dumnezeu să-l ierte) a fost cel care a mers cu mine pe 22 Decembrie 1989 la Revoluţie, imediat după fuga lui Ceauşescu. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea şi-i voi mulţumi pentru asta întotdeuna: era o stare de fericire absolută, împărtăşită, o stare de comuniune, graţie, zbor, oamenii parcă pluteau, dansau şi se îmbrăţişau pe stradă. Libertate, demnitate, solidaritate. Tata zicea mereu că oamenii buni vor fi mai buni, iar cei răi vor deveni buni, cu ajutorul lui Dumnezeu. Chiar tâlharul răstingnit pe cruce a fost salvat. Să dăm o şansă şi clasei politice. Să ne dăm o şansă şi nouă înşine.

„Hey you! Don’t tell me there’s no hope at all/Together we stand, divided we fall”

UN VIERME CARE VISEAZĂ LA O LUME MAI UMANĂ,
O CARAMIDA DESPRINSA DIN ZID »

#####

Salutăm: Motanul Filozof, Schtiel, VizualW, Pluta cu paparude, Shayna, Atitudini, Ioan Usca, Madi şi Onu, Rokssana, Teo Negură, Theodora Marinescu.

 

„Toţi oamenii preşedintelui”. Voronin

Traian Băsescu a folosit pretextul învestiturii lui Cristian Diaconescu (fost membru PSD, actualmente membru UNPR) pentru a ne spune câteva fraze. Preşedintele nostru a slăbit – îi atârnă un cercel de curcan sub bărbie -, s-a tras la faţă – i s-a ascuţit şi lungit nasul – şi aproape că l-a podidit plânsul. Mi-a fost milă, pentru câteva secunde.

E trist să constaţi că eşti părăsit de toţi.

„Uite şi tu! – îi zise unui interlocutor imaginar care-l însoţise în toate aceste 12 zile de solitudine. Elena s-a başoldit şi se îmbracă precum o precupeaţă, Roberta e aşa de proastă că-ţi vine s-o iei la palme, cu ochii ăia ai ei de vacă şi Boc e aşa de mic! Ăsta e Boc? Şi a mai venit şi Piedone în geacă! Oprea iar flutură din pleoape! Mă scoate din sărite! Din cauza lui, toată armata s-a întors împotriva mea! Uite şi la Boagioaica! Parcă mai ieri îi admiram chiloţeii albi din care ieşeau, grăsulii, picioruşele! S-a făcut şi asta cât casa şi s-a îmbrăcat cu o prelată. Ce lipsă de gust! Parcă-s adunaţi toţi de la solduri … Linişte, … ce dracu’?!” – le zise el, răstit, vocilor care-l asaltau din toate părţile.

„Trebuie să inventez ceva… Trebuie să mă ajutaţi” – scânci el la vocile care-l ascultaseră şi tăcuseră brusc lăsându-l singur în aerul sleit.

– Iliescu. Iliescu. Iliescu. Iliescu! – începură vocile, la început şoptit, apoi în crescendo.

„Iliescu şi KGB-ul, da! Ei sunt de vină! Ei au scos oamenii în stradă! Iliescu îi dă ordine lu’ Voiculescu, el îi manipulează pe toţi!… Nu ştiu cum face, da’ uite c-o face! Nu mai poooot, nu mai pot!” – se prăbuşi pe covor într-un hohot de plâns.

– Comuniştii. Comuniştii. Comuniştii.

– Plecaţi! Plecaţi! Nu vreau să vă mai aud! Halatul, cât e halatul? 

Cine ştie cât e halatul?:  Ioan Usca, Adina Huţanu, Almanahe, Cella, Cristian Dima, Dana Pătrănoiu, Diana Alzner, Ela Roseni, Geotax, Filumenie, Lecturi recenzate, Shayna, Marius Mina, Nea Costache, Adele Onete, Oana Stoica Mujea, Rokssana, Schtiel, Gabriela Elena.

Ce-aş face dacă aş fi Băsescu

Etichete

basescu, ciumpalaci, FMI, Jeffrey Franks, licuricii mari, oculta, Romania

Foto: Presidency

 

1. Aş convoca Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi aş propune retragerea trupelor româneşti din teatrele de operaţii străine şi, implicit, din structurile NATO;

2. Aş naţionaliza toate firmele care deţin resurse primare de pe teritoriul României (petrol, gaz, sare, apă minerală, apă plată, electricitate, medicamente, industria chimică, terenuri, ş.a.m.d., despăgubindu-le cu sumele de achiziţie plus cele investite);

3. Aş iniţia un dialog „intensificat” (că tot le place acest cuvânt celor din aparatul guvernamental) cu Federaţia Rusă, în vederea stabilirii condiţiilor parteneriatului strategic economic şi politic.

4. Aş declara Agricultura drept domeniul cu prioritate strategică naţională şi aş cere Parlamentului să propună, cât mai repede, legile care să determine relansarea acestui sector, comasarea terenurilor şi susţinerea financiară şi materială a familiilor care vor să muncească în agricultură, pentru revenirea în ţară a celor 3 milioane de români sclavizaţi, risipiţi prin Europa.

5. Aş susţine un discurs în care mi-aş cere scuze pentru tăcerea mea vinovată. Aş explica-o prin faptul că n-am ştiut ce atitudine să adopt pentru că îmi pasă de ţară, în acelaşi timp, am făcut multe greşeli care nu mă califică pentru onorabila funcţie de preşedinte. Aş explica furia verbală – şi nu numai – prin faptul că mereu am fost constrâns de anumite cercuri (oculte) să angajez România în împrumuturi înrobitoare iar ultima încercare, cea care a înfuriat populaţia, se datorează presiunii lui Jeffrey Franks. La rândul lui şi el este presat de conclavul firmelor de asigurări americane care vor să pătrundă şi să deţină piaţa de asigurări din România.

6. Aş recunoaşte că sunt bântuit, pe de o parte de setea de putere şi, pe de alta, de frica de a ieşi din graţiile „licuricilor mari”.

7. Aş iniţia o dezbatere naţională pe tema: „România încotro?”, o dezbatere serioasă nu de faţadă, la care aş invita toate capetele luminate ale acestei ţări, ignorate atâta vreme.

Acestea fiind spuse, mi-aş da demisia şi m-aş duce în Piaţa Universităţii pentru a protesta împotriva lui Boc şi a jandarmilor bătăuşi.

Să dăm mai departe: Ioan Usca, Almanahe, Ela Roseni, Schtiel, VizualW, Atitudini, Augustin Rădescu, Gabriela Elena, Jos cu sistemul!, Onu, G1b2i3, Achilianu, Năstase, Alex Mazilu, Cella,

Deasupra de Reşiţa

Deasupra de Reşiţa

Nu mai cântă nimenea,

Doar vreo patru ciumpalaci

Lipesc frunze în copaci,

Şi o gaşcă obosită,

Cântă-n frunza – ‘ngălbenită…

################

Pasărea Phoenix

Doarme-n Reşiţa,

Treziţi-vă din moarte,

Va învia şi ea!

################

În „Oraşul cu Poeţi”

Azi conduc vreo 3 ciumeţi!

#######################

Boc – piticu’,

Mangă – Chioru’

Ne-au vândut şi viitorul!

#########################

Nu mai suntem numere,

Am schimbat oferta,

Doar mulţimi şi radicali,

Să te văd, Roberta!

########################

Reşiţeni, nu staţi în casă,

Vine Boc şi are-o coasă!

#########################

Deasupra de Reşiţa,

Nu-i nici soare,

Nu-i nici stea,

Doar o frunză,

Vai de ea!

#########################

Băsescu, nu mai fuma

Ţigări de la fiică-ta!

#########################

Reşiţa nu mai dormi

Că n-ai nicio scuză!

Stai în casă şi-i primi

Coada de la frunză!

##########################

Băse,

Azi „ţăranii” s-au trezit,

Nu mai merg la sapă,

Cu mult drag ţi-au pregătit

Preacinstita ţeapă!

#########################

Reşiţa, Reşiţa,

Unde-i demnitatea ta???

#########################

„Ciumpalaci”, „ţărani”, „inculţi”

Ai uitat? „E proşti, da’ mulţi!”

#########################

Marele Reformator

A rămas fără popor!

#########################

România! Trezeşte-te!

Nu mai ai nimic de pierdut!

#########################

Suntem nevrotici, asta ştim

Cum ne spui tu, Cotoi – Voinescu.

Şi-o să ne ducem şi la film,

La „Moartea domnului Băsescu”!

###########################

Funeriule, măiastru,

Scoate pixelu’ albastru,

Du-l la Cotroceni, fecior,

Să-l salvezi pe dictator!

###########################

Unde eşti, U.C.M.R.?

Ţi-e frică de FR. Z. V.?

###########################

Doamna Udrea, nici „Pardon!”,

Ne-a vândut pe-un Vuitton!

############################

Udrea, vinde un Land Rover,

Ne luăm toţi câte-un pulover!

############################

Nu-i lumină nicări,

Or murit toţi oamenii.

Doar la noi, la Reşiţa,

Arde-o inimă de stea.

(Sau nu.)

###########################

Cam astea sunt. Rog reşiţenii care au imprimantă să le editeze şi să le multiplice, mie mi-a suspendat Securitatea accesul la imprimantă.

Istorie. Sfârşitul unui regim

Etichete

ciuma portocalie, PD-L, pedelicii

Imagine de aici

Regimul Băsescu (Get out common tike!) s-a legitimat încă de la început prin şmecherii, începând de la înlocuirea cu lacrimi de crocodil a lui Theodor Stolojan drept candidat al Alianţei DA de către şucarul Băse’, în 2004.  Întreaga elită intelectuală a căzut pe spate, sedusă de hăhăitul, înjurăturile şi discursul lui grosier. Până la un punct, este explicabilă această fascinaţie a literaţilor, a oamenilor cultivaţi şi rafinaţi pentru inşi vulgari, inculţi şi potenţial violenţi, exact pentru că asemenea indivizi ajută echilibrului interior al celor care plutesc printre concepte abstracte, idei şi noţiuni aproape imposibil de înţeles pentru profani.

Mai apoi, stilul chisnovat şi presărat cu insanităţi al prezidentului a cucerit inimile şi minţile tot mai multor români. Băse era cool, se lupta cu corupţia, avea ac de cojocul celor 322, dubla salariile profesorilor, îşi băga picioarele-n el de Parlament, comanda referendum-uri, urechea judecătorii, numea pe cine voia el unde voia el, era mare, era factotum, era infailibil! Era ireal!

Şi ireal s-a dovedit pentru că baloanele lui de încercare, lansate din curtea PD-ului brănduit şi rebrănduit, s-au dovedit nişte biete … băşini puturoase. Marele Jucător s-a transformat într-o penibilă mazetă.

Toată abureala cu criza şi cu centura de siguranţă şi cu grasul de la buget şi cu slabul de la multinaţionale şi cu pensiile nesimţite şi cu doctorii şpăgari, cu judecătorii mafioţi şi cu politicienii (cei care nu i se supun) corupţi şi fără coloană vertebrală, cu şcoala care scoate filozofi pe bandă rulantă, s-a risipit şi a lăsat vederii poporului marele rapt petrecut din 2005 încoace, sistemul statului mafiot abia înfiripat de PSD (mic şi modest copilaş) şi dus la perfecţiune de PD-L, ridicat la rangul de guvernare autocratică. Pentru că în spatele discursului antisistem al lui Băsescu s-au iţit mereu capetele băloase ale balaurilor portocalii, poftind la câte o parte a societăţii, la câte o halcă din bugetul ţării, înghiţind-o pe nemestecate.

Însă, de la o vreme, puterea a început să se transforme în nisip şi să-i curgă printre degete…

Jinduind la modificarea Constituţiei – trăgând cu coada ochiului la vecinul Vladimir Putin, ridicându-se pe vârfuri şi bombându-şi pieptul schilav în oglindă – „preşedintele tuturor român’lor” a ordonat Marea Racolare pusă în operă de Generalul Izmană. Nu i-a reuşit.

Cu ochii sclipind pofticios după comision, s-a transformat în lobbystul Gabriel Resources pentru privatizarea urgentă, pe nimic, a Roşiei Montane. Replica vehementă a societăţii civile l-a descumpănit. Iar a ratat.

A mânărit, a şantajat, a colportat, a denigrat, astfel încât Curtea Constituţională să devină căţelul lui de companie. Nu i-a reuşit.

A încercat să convingă (prin metode specifice) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării că avem urgentă şi neapărată nevoie să achiziţionăm 28 de avioane F16 second hand, dar n-a fost suficient de explicit.

A făcut presiuni, a intervenit în actul de justiţie, a ameninţat dorind să-l vadă pe Adrian Năstase la închisoare. Nu i-a reuşit. Nici judecătorii şi nici procurorii nu sunt cozile lui de topor.

Între multele acţiuni de lobby pentru firmele mafiei celor Doi Cocoşi, ultima i-a fost fatală. Încercarea de privatizare a sistemului medical – ce urma să fie depus cu pasive şi active în pălmuţa înmănuşată delicat a Elenei doamna – s-a oprit într-un om. Într-un „arab, care nici măcar nu e creştin” –  vorba lui Becali. (A propos, unde e Autoritatea pentru Combaterea Discriminării, vrăjeala aia de adunaţi cu nicio treabă? Nu se autosesizează? Sigur, ar trebui să se autosesizeze şi pentru „chiorul”, „piticu”, „javră ordinară”!) 

Raed Arafat este piatra de care şi-a rupt Băsescu dinţii.  Restul depinde numai de noi.

 Pinguri: Roxana Iordache, Ioan Usca, Gabriela Elena, Luna pătrată, Teo Negură, Cosmin Ştefănescu, Daurel, Don Quijote, Pluta cu paparude, Lecturi recenzate.

O recomandare: Corina.

Senatorul viermilor

Moto: „Tu când vezi un vierme mic,

           Nu-l strivi, nu-i fă nimic!

           Dar când vezi un vierme mare,

           Dă-i şi arde-l pe spinare!” (din folclorul copiilor)

Într-o postare pe blogul personal, senatorul PD-L de Ilfov, Iulian Urban, ne cataloghează cum că am fi viermi şi exultă fericit că vom avea soarta domnului Lăzărescu – din filmul pe care ni-l recomandă Cotoi. Între alte bazaconii ivite din mlaştina minţii sale personale destul de precare, senatorul SubUrban vede antene, felicşi şi vânturi. Or fi în căpşorul dumnealui niscaiva antene şi vânturi…

Această etichetă, de „viermi”, a folosit-o acum 22 de ani şi Elena Ceauşescu care, uitându-se la mulţimea înghesuită la cozile pentru puţinele alimente şi-a exprimat şi ea aprecierea: „Ce vor viermii ăştia? Ştiu doar să mănânce şi să se înmulţească!” Iată cum două figuri politice – Elena Ceauşescu şi un Senator al Republicii România – îşi dau mâna peste timp unindu-se în aceiaşi gaură de vierme. (În articolul postat zilele trecute, Iulian SubUrban zicea: „Are dreptate Traian Băsescu să ne considere viermi” – dar, în urma unor telefoane, a modificat textul).

Nu ne miră şi nici nu ne indignează panseurile izvorâte din fierea plăpândului senator, cum nu ne miră nici viziunea şefului său suprem, ivită din aburii alcoolului în care-şi ţine creierii. Poate doar să ne întristeze puţin. Pentru faptul că noi i-am legitimat, noi i-am propulsat în posturile din care-şi permit acum să ne privească de sus. Noi îi plătim, noi le asigurăm mijloacele prin care ei ne sfidează, ne umilesc şi ne etichetează. Cred că această stare de lucruri trebuie să înceteze.

Establishmentul nostru – Traian Băsescu, Guvernul condus tot de Băsescu prin intermediul lui Boc, majoritatea parlamentară născută contra naturii după alegeri, majoritate toxică menită să servească dorinţelor autoritariste ale paranoicului – este complet rupt de realitate. În timp ce peste 80% dintre români se zbat să subziste la limita umilitoare a sărăciei extreme, îmbuibaţii şi caraghioşii gângavi care s-au lipit la maţul gros al puterii pe care Băsescu l-a conectat la banul public, îşi închipuie că sunt nemuritori, la putere pe viaţă, infailibili. Au trădat interesul naţional. Au jecmănit banul public. S-au izolat în cercul lor îngust şi habar n-au care-i viaţa reală a României.

Cred că a sosit momentul să răsturnăm acest raport de forţe. Nu ei ne conduc. Ei doar ne reprezintă. Ar trebui să ne reprezinte, pentru că, după ce ajung în demnităţi publice, suferă de o bizară amnezie. Uită pentru ce sunt acolo. Uită de interesul cetăţenilor. Şi se ocupă exclusiv de interesul lor personal.

Pentru ca aceaste proteste să aibă finalitatea dorită, e nevoie de organizare. Chiar dacă Opoziţia ne-a dezamăgit (în special Ponta, care vorbeşte fără el şi PSD-ul ar trebui să facă repede ceva în acest sens) este singura pârghie democratică pe care-o avem la îndemână pentru a arunca de pe prima scenă ticăloşii, criminalii, sperjurii şi mafioţii care, oficial, ne conduc. Demonstraţiile trebuie să capete caracter legal, organizat, este nevoie de obţinerea autorizaţiilor pentru miting, de un spaţiu amenajat pentru discursuri, de mijloacele tehnice de exprimare. Şi sindicatele ar trebui să se trezească, să rupă cureaua de transmisie care-i leagă de puterea portocalie şi să se întoarcă la cei pe care-i reprezintă. Şi chiar să-i reprezinte şi să-i organizeze. Să declanşăm greva generală. Şi să dăm consistenţă şi inteligenţă manifestărilor, fără violenţă. În apele tulburi ale anarhiei, raptorul Băsescu ştie bine să pescuiască. Să nu-i dăm această ocazie!

„Poporul suntem noi, iar nu tagma jefuitorilor!”

Să ne deşteptăm, că de trezit ne-am trezit!: Ioan Usca, George Şerban,  Dispecerul, Rokssana, Maminineta, Marcus, Maria Barbu, Marius Mina, Max Peter, Nea Costache, Adele Onete, Octav Pelin, Onu, Roxana Iordache, Schtiel, Sebra, Zinnaida, Theodora Marinescu, Teo Negură, Shayna, Lilick Auftakt, România nudă, Atitudini, Achilianu, Neliniştitu, Alexandru Marin, Anamaria Deleanu, Anca Chiser, Andi Bob, Augustin Rădescu, Cati Lupaşcu, Cella, Cristian Dima, Cu Elisa, Dan Brad, Diana Alzner, Diverse diversificate, Dumitru Agachi, Ela Roseni, Elena Agachi, Foaie pentru minte, G1b2i3, Gabriela Elena, Gheorghe Constantin.

 

 

Nu ştie Stânga ce face Dreapta

 

În mod natural, un partid care defilează sub steagul ideologiei de stânga – respectiv, la noi, Partidul Social Democrat – ar trebui să fie constituit din oameni cinstiţi, oneşti, buni profesionişti. Sigur, viziunea mea e una idealistă.

Mă întreb de ce n-a reuşit PSD-ul (prins cu agrafă de birou în alianţă cu PNL-ul) să capitalizeze imensa nemulţumire a poporului român stârnită de măgăriile, malversaţiunile, ticăloşiile şi raptul practicate de gaşca lui Băsescu. Am căutat şi am găsit tot felul de răspunsuri: Nu are un vector de opinie credibil. Nu reuşeşte să emită un mesaj simplu alcătuit din 3 idei. Există disponibilitate internă pentru un blat cu Băsescu care să faciliteze intrarea la guvernare. Nici ei nu cred în mesajul socialist. N-au viziune de ansamblu. Vor doar să rămână în cercul lor izolat, în preajma puterii. Niciun răspuns nu subîntinde pe de-a-ntregul marea distanţă dintre Partidul Social Democrat şi cetăţean, imensa prăpastie peste care nu se poate arunca nicio punte.

Răspunsul a venit ieri, m-a izbit în faţă, mi-a deschis mintea.

Mereu politicienii noştri au subestimat alegătorii. Există chiar o teorie conform căreia de-aia nici nu mişcă Opoziţia niciun deget, ca să ne intre bine-n cap că aşa am votat, aşa avem. Să ne spălăm pe cap cu Băsescu şi să ne jupoaie şi de vii, că noi l-am ales. Ei vor veni la urmă şi vor reanima cei câţiva supravieţuitori cărora le vor smulge votul. La cei care nu l-au votat pe Băsescu nu se gândeşte aproape nimeni. Sau, în fine, şi la cei care l-au votat din prostie sau din neştiinţă, sau pentru că PSD-ul n-a executat paşii campaniei electorale corect. Periat mundi, fiat politica!

PSD-ul a greşit sistematic de la alegerea păcăliciului de Mircea Geoană în funcţia de preşedinte, până astăzi. S-a întors cu spatele la „poporul PSD” şi şi-a făcut mendrele în voie. A intrat la guvernare, a parafat Acordul cu FMI, s-a stropit cu oranjadă căcănie din cap până-n picioare. În tot acest timp, noua trupă de îmbogăţiţi social-democraţi şi-a văzut de afaceri în conclavurile lor exclusiviste, fluturându-ne în campanii, pe la nas, promisiuni şi minciuni scrise de aghiotanţi. Critică de formă, la televizor – pentru publicul înfometat şi umilit – măsurile guvernului, dar în culise se bat pe burtă şi râd gâlgâit, mai aranjând o afacere, mai rezolvând un lobby.

Românii, contrar opiniei generale a politicienilor noştri, nu sunt nici proşti, nici imbecili, nici inerţi. Şi demonstraţia a venit ieri, când 1000 sau 2000 sau 3000 de cetăţeni au ieşit la un miting de susţinere pentru un om care şi-a urmărit proiectul până-n pânzele albe. Pânze pe care le-a rupt Băsescu, scriindu-şi ultima filă a jurnalului lui de preşedinte jucător, machitor, gâlcevitor şi – vorba lui Cristian Tudor Popescu – mare masturbator. Românii n-au ieşit şi nu vor ieşi în stradă pentru vreun îmbuibat din garda nouă a PSD-ului. Cu instinctul sigur al omului simplu, au intuit demult că politicienii noştri nu cred în nimic, cu atât mai puţin în socialism şi vorbesc doar cuvinte.

Un partid de stânga trebuie să fie condus de oameni credibili, cu venituri cinstite care pot fi justificate până la ultima centimă, care cred în valorile stângii şi acţionează în virtutea acestora. Capitaliştii veroşi şi stridenţi care-şi plimbă fizicurile prin faţa televizoarelor noastre, agăţându-şi, în ultima clipă, înainte să coboare din maşină, insigna cu trei trandafiri la reverul hainei de 1500 de euro, cu unica dorinţă de a mai smulge vreun vot prin vreo minciună nu sunt în niciun caz reprezentanţii social-democraţiei ci doar nişte actori într-o piesă de teatru absurd.

Fenomenul Raed Arafat ar trebui să le dea de gândit.

Puţină arheologie politică

 

Am zis că nu mă abat de la crochiurile mele literare şi nu scriu nicio literă despre acest individ ignobil numit Mircea Geoană, încălzit la sân de PSD. Dar incalificabila sa atitudine, mai ales faţă de preşedintele Ion Iliescu, m-a scos din răbdări.

În 2004, PSD-ului i se urcase puterea la cap şi unii dintre corifeii grandomani îşi atribuiau cu emfază şi o cumplită îngâmfare România pentru următorii 100 de ani. Asta i-a şi pierdut pentru că devenise tot mai evident şi tot mai înfricoşător spectrul totalitarismului. De alt tip, desigur, dar partidul e format întotdeauna din oameni situaţi mai aproape sau mai departe de o anumită cenzură – iar cenzura şi autocenzura dispar când te-apucă nebunia puterii şi nebunia lui „orice e permis” atât de activă şi de efectivă acum. Pentru că Băsescu, în micimea lui de conducător obsedat de putere, n-a avut alt vis decât acela de a construi un duplicat perfect pentru ce reprezenta PSD-ul în momentul în care el a candidat. Spectrul totalitarismului, al unei puteri exclusive şi abuzive, iată, ne urmăreşte ca o fatalitate căreia aproape nu mai avem cum să-i facem faţă. A nu recunoaşte greşelile evidente de strategie şi de atitudine la timpul potrivit, a le băga sub preş cu prefăcută inocenţă nu poate avea alt rezultat decât cel de acum. De la eşecul lui Adrian Năstase la Preşedinţia României din 2004, alegeri precedate de cele legislative, Partidul Social Democrat nu şi-a făcut o analiză serioasă. Nici până astăzi. Acolo e rădăcina tuturor relelor, trădărilor, îndepărtărilor de electorat, malversaţiunilor şi experimentelor eşuate. A urmat ticăloşia şi simulacrul de alegeri la preşedinţia partidului din 2005. O ticăloşie mai mare nici că s-ar fi putut întâmpla. Această manevră prin învăluire a început în 2004 când Ioan Talpeş pleacă de la Cotroceni şi Adrian Năstase are nefericita inspiraţie să şi-l însuşească, încălţându-l în botforii de vice-premier. De unde domnul Talpeş a început „să lucreze”. A lucrat mai întâi pentru a-şi asigura un loc eligibil în viitorul Parlament, decapitând organizaţia de la Caraş-Severin, suspendându-l din funcţie pe Enache Barbu (care era şi prefect, funcţie din care a fost înlocuit, de asemenea) unde şi-a inserat ouăle otrăvite ale viitorului său politic. „Ouăle” se numeau, vremelnic, Gheorghe Cahniţă – fost director la Regia Romsilva. Din această poziţie, de mare maestru al deghizării politice, cameleonul Ioan Talpeş (om al locurilor, nu-i aşa?) a umplut primăriile judeţului cu sume din rectificări, deşi primarii se aflau în imposibilitatea de a cheltui banii, pentru a-şi pregăti mandatul de senator pe care l-a şi obţinut. Văzându-se cu sacii în căruţă, la alegerile prezidenţiale (la care a candidat Adrian Năstase), Talpeş n-a mai mişcat niciun deget, astfel că prezenţa la urne şi rezultatul votului s-a debalansat. Nu spun că un judeţ cu 320 de mii de locuitori ar fi putut schimba soarta alegerilor. Dar această operaţiune s-a derulat în mai multe organizaţii din ţară, după momentul în care senatorii şi deputaţii s-au văzut „rezolvaţi”. Următoarea manevră a lui Talpeş a fost să închege o coaliţie care să-i dea o lovitură (pe care el o considera de graţie) lui Ion Iliescu. Manevra a fost posibilă prin cooperarea trădătorilor de la Cluj, o grupare de neghiobi care se consideră ombilicul ideologiei de stânga. Astfel, la congresul din 21 aprilie 2005, preşedinţia partidului este încredinţată – prin trădare, cumpărare de voturi şi şantaj – lui Mircea Geoană. Mircea Geoană n-a avut niciodată niciun dram de legitimitate în a conduce partidul. A fost un implant, un corp străin şi aşa a şi rămas. Habar n-are ce înseamnă „poporul PSD”, habar n-are ce înseamnă însufleţire, habar n-are ce înseamnă să crezi într-un om, să nu trădezi indiferent ce ţi se promite sau cum eşti şatajat, ce înseamnă bătăliile politice şi câtă credinţă trebuie să ai în oameni, cât de mult suflet trebuie să le întorci celor care cred în tine. Mircea Geoană este un rebut politic. Din păcate, experimentul acesta a dizolvat coeziunea partidului, i-a destrămat fibra, a slăbit combativitatea şi a creat un nou monstru: cetăţeanul care vine la partid în schimbul unei funcţii. Nimeni nu mai vorbeşte de proiecte, de credinţă, de dorinţa de a face binele, totul se rezumă la Do ut des.

Nu mi-am închipuit că, odată cu pierderea unui privilegiu şi a planurilor (personale) răvăşite, un individ poate fi atât de mizerabil şi de imbecil, de turbat şi de infam. Disperarea cu care s-a agăţat de scaunul de „al doilea om în Stat” – scaun pe care l-a primit de la milioanele de militanţi care au votat un partid şi nu un individ – dejecţiile pe care le-a scos pe gură acest personaj care colcăie de mizerie morală, de frustrare şi parapon, m-au scârbit de-a dreptul.

Nenică, băi, Mirceo, dacă nu era Ion Iliescu în acest partid, n-aveai nicio zi nicio funcţie, băi idiotule! Eşti un nimeni, un obscur şi un trădător, alături de alţi trădători şi infami şi dacă nu te-ar fi scos PSD-ul din anonimat, PSD-ul  pe care-l umpli tu de balele tale murdare astăzi, nimeni n-ar fi auzit de Mircea Geoană!  La catafalcul tău nici măcar prietenul tău, Traian, nu va veni să scuipe. Blestemat fie în veci numele tău!

###

Poate că vor voi să subscrie: Ioan Usca, Max Peter, Stropi de suflet, Teo Negură, Zinnaida, Shayna, Răzvan Rinder, Nicu Scutaru, Rokssana, Gabriela Elena.

Preambul

Etichete

membru revocat politic, suspendare din partid

Foto: Raduf

Continuare

Grigore Axente, îmbrăcat în hainele lui cele mai bune pe care i le scosese coana Măndiţa decuseară din dulapul mirosind a levănţică, deschise portiera Daciei lui vechi. Şi-o luase din „compensatoriile” pe care le primise când se închisese fabrica, tot atunci îşi înfiripase şi birtul. Coana Măndiţa era o femeie trupeşă, rumenă în obraji ca o rujă, cu pielea albă, marmoreană, rară prin partea locului,  turuia într-una pentru că aşa era felul ei şi îl dăscălise „s-o lase mai moale cu propaganda„, să fie umil şi „să lase de la el” ca nu cumva „ăia” să-l dea afară de la bucate. „Gore, taică, păi dacă eşti după uşi, după uşi eşti. Nici nu mai auzi ce se vorbeşte pe-acolea, să faci bine şi să taci şi să dai din cap şi să zici că-ţi pare rău, că tu n-ai nici în clin nici în mânecă cu ăştia. Vezi că copiii-s încă la şcoală şi dacă Doamne fereşte! n-o să mai ai foncţie te face ăştia şi-ţi ia şi birtul. Şi-atunci, ce-o să ne facem noi Gore, tăicuţule? O să ne ducem colo la sapă, la Răstoaca? Ce facem? Ne-apucăm să vindem pământul? Păi nu-i păcat de toată muncuşoara noastră şi acuma, când ne chivernisirăm şi noi olecuţă, să dai dumneata toate pe una? Nu te mai îmbăţoşa, zău, aşa, Gorică, las-o şi matale mai moale…”

Acestea şi altele multe îi zumzăiau prin cap bietului Grigore care se hurduca dimpreună cu Dacia lui jupuită pe drumul către comună. Fuma ţigare de la ţigare, încerca în minte, toate variantele: să-i înfrunte şi să-i dea dracului, să tacă şi să înghită şi s-o facă pe niznaiul, văzându-şi de treburile lui în continuare că, avea dreptate Măndiţa, copiii erau la şcoli şi le trebuiau bani în fiecare lună şi, dacă seacă izvorul, unde dracu’ te duci după apă? Şi, dacă nu mai e nici foncţie, nici cârciumă – că erau ăştia în stare să-l lase gol-goluţ -, nici Ileana lu’ Sprijoane nu i-ar mai fi deschis portiţa şi nu l-ar mai fi aşteptat aşa frumoasă şi dornică… – la acest gând, pe Gore îi trecu un fior roşu din creştet până-n tălpi. Ileana, bălaie şi subţiratecă precum o nuia, era bucuria secretă a zilelor lui, desfătarea şi motivul pentru care era în stare… nici el nu ştia ce anume era în stare, dar era. Te-apuci acuma bătrân (nu era chiar bătrân, n-avea nici 55 de ani) să sapi după … alte posibilităţi? Poate-ar fi mai bine să-l sune pe Cotigă şi să le spună să rămână dracu’ acasă, să nu mai vină cu camionul… Îşi aprinse o altă ţigare şi-şi continuă şirul gândurilor. „Lasă că e buni şi ăştia, aşa, ca grup de presiune. Când i-or vedea consilierii, colegii lui, câţi sunt, n-o să mai fie aşa siguri că trebe să mă scoată pe mine din scaun” – se linişti el şi trase cu sete un fum. Scrumul îi căzu pe pantalonii lucioşi, ultima modă, şi-i drese o gaură de toată frumuseţea până reuşi el să-l stingă. „Am început bine! Ditamai gaura-n pantaloni, futu-i răscrucea şi închinarea ei de treabă!” – răbufni înciudat şi fript.

Ajuns în faţa primăriei din Belitori, Axente coborî din Dacie cam fără curaj. Îşi simţea inima mică şi îndepărtată, parcă se ascunsese într-un colţ, după o coastă şi privea pe-acolo cu o jumătate de ochi, ca un copil după ulucele gardului. Emoţia îi strângea şi-i usca gâtul, trase de nodul cravatei movulii cu desene geometrice argintate şi-şi descheie primul nasture de la cămaşa scorţoasă. „De ce-o fi trebuind să mi le scrobească Măndiţa, să mi le facă de parc-ar fi de tablă?…” Nu-şi mai răspunse, se uită roată, îşi aprinse ţigarea şi-şi privi gaura din pantaloni. „Nu se vede dacă-mi las jacheta pe mine…” – se consolă el. Îşi privi ceasul. Mai avea o oră până la … şedinţa extraordinară de consiliul. „Oare de ce-i zice <extraordinară>? Ce-i aşa extraordinar să-i iei omului pâinea cea de toate zilele de la gură? Nu-i nimic extraordinar. Zici câteva cuvinte, scrii proces-verbal şi gata! Şi-ai lăsat omul fără pâine!” Se uită la clădirea nouă, renovată, în care urma să fie judecat. Silabisi: „Con-si-li-ul lo-cal al Co-mu-nei Be-li-tori … Deci aici se belesc oamenii. E zisă, uite, scrie colo.” O clipă, şi-l imagină pe Axente Grigore, adică pe el, despuiat, legat de un cuier agăţat de un mesteacăm şi belit de viu. Se cutremură şi porni cu paşi mari – măriţi şi de pantofii de glanţ, ciocaţi, cu vârfurile aduse în sus – spre cârciumă. Zărise doi dintre consilieri la una din mese. Dădu „bună ziua” şi se aşeză. Vânzătoarea îl întrebă din ochi, el îi făcu semn cu policele şi indexul cât să fie în pahar, apoi îşi mută privirea spre cei doi care tăceau şi beau cu o îndârjire străină pe chip. De fapt, nu erau îndârjiţi deloc, ba chiar unuia îi venea să izbucnească în râs, abia se ţinea, dar aşa considerau ei că trebuie să fie rolul. Doar soarta lui Axente era pecetluită, primiseră indicaţii clare cum să voteze şi-atunci, cum să te porţi în prezenţa unuia care nu mai există? Adică, poate să existe, că doar n-o să-l omoare, dar e înfara cercului. Să existe cum vrea el, dar nu printre ei.

– O să fie cald astăzi… – începu Axente, privind mai întâi cerul, apoi casele, uliţa, un câine ce-şi alerga coada mârâind şi apoi, brusc, feţele celor doi.

– O să fie pe dracu! – răbufni unul dintre ei. Ai vie de cules, de-ţi veni acuma de cum o să fie vremea?

– N-am, nu. Am cules via încă de-acu’ două săptămâni. Am şi tras tulburelul. Tu l-ai tras? – întrebă Grigore, mijind ochii şi trăgând din ţigarea care se stinsese. Ai dracu şi ăştia cu ţigările lor! Le face numa să strici chibritele pe ele!…

– Le face ca să te laşi de fumat, mă. Ai auzit că le pune nu ştiu ce inel, dacă nu tragi din ele, se stinge automat.

– Le pune pe măsa!… Ai găsit tu vreun inel pân-acuma, în ţigare? Pân-ajunge cu inele la noi … Şi-apoi, de ce să strice ei, inelele lor de uniune ioropeană pe nişte ţărani pârliţi?  – îi întinse, Axente, pachetul consilierului care-şi ţinea zâmbetul stăpânit în colţul gurii, dar ochii-i râdeau.

– Ba, mă, că le pune producătoru’. Are o hârtie spicială, cu inele, şi când face ţigarea…

– Şi cu alea care n-are inel, ce? Ce faci cu ele? Tu, dacă eşti comerciant, ce faci cu alea fără inel? Acuma o să ne pună să cumpărăm şi un aparat din ăla cu raze, să verifici ţigarea, dacă are inel, dacă n-are inel. Care are inel, e bună, care n-are, ce faci cu ea, o arunci?

– E ca cu tine, bă, Axente. Ai inel, treci, n-ai inel… ai belit-o – scurtă discuţia celălalt consilier care până atunci tăcuse, fumase şi băuse mestecând, în cap, gândurile lui.

– Păi tu ce zici, bre, Cloncane, am?

– Asta se va vedea. Eu de unde să ştiu? Se va analiza. Consiliul o să zică că ai sau n-ai.

– Da tu, tu, aşa ca persoană fizică, ce zici? – îl pironi Axente privindu-l fix în ochi.

– Eu ce să zic, bre, Farfală? Eu zic ce zice ăilalţi. Ce mă iei tu pe mine pă persoană fizică? Eu sunt aici ca autoritate locală aleasă, nu sunt pe persoană fizică. Aia sunt la mine-n bătătură. Şi ca autoritate eu nu ştiu ce să-ţi zic ţie. Se va analiza, îţi zisei. Şi ce va hotărâtără cosiliul, aia e.

Pinguri: Ioan Usca, Apis, Florina Pacuraru, Blogulise, Zamfir Pop, Supravietuitor, Stropi de suflet, Shayna, Teo Negura, Rokssana, Lecturi recenzate, Gabriela Elena.

Şedinţă

Foto: Alina Cojocaru

Cotonoaga e un sat prizărit, cu patru şiruri de case din chirpici, unse cu balegă de cal amestecată cu paie şi stroh, acoperite cu trestie, dispuse pe două uliţe paralele ce se îneacă, parcă, în pârâul capricios care-i când umflat ca un râu, când un fir subţirel. Ici-colo, modernitatea şi civilizaţia occidentală s-a strecurat pe nesimţite şi a pus, fie un cărămiziu isteric pe zidul din curte, fie un geam de termopan la ferestrele dinspre stradă. De la CAP-ul unde munciseră toţi ai satului şi pe care l-au dezmembrat la revoluţie, se mai vede ici-colo câte o foaie de tablă ce acoperă, nesigură, trestia, fie câte un stâlp de beton ce sprijină un gard anemic din nuiele. Dacă n-ar fi dezolant, ar fi chiar pitoresc.

Cotonoaga n-a avut niciodată centru administrativ. Pe vremea comuniştilor a avut grădiniţă şi şcoală, dar cum numărul copiilor s-a împuţinat din diverse motive pe care le cercetează sociologii, acestea au fost desfiinţate şi transformate în magazin şi birt. Magazinul şi birtul aparţin viceprimarului – fost şofer pe „cursă” – un autobuz deşelat ce-i ducea şi-i aducea pe localnici la oraş, la făbrică. Făbrica s-a închis şi autobuzul zace pe malul pârâului, cu roţile dezumflate, ruginit şi fără geamuri, ca o epavă mărturisind despre alte vremi.

La birtul viceprimarului e vânzoleală mare. Bărbaţii discută, beau, gesticulează, se aprind din nimic, se indignează teatral şi suduie în funcţie de plinătatea sau goliciunea paharului de plastic pe care viceprimarul, cu o figură cătrănită şi gânditoare, îl umple cu generozitate.

– Bă, vice, bă, ar trebuie să te suspendeze ăştia mai des. Uite, io le propun! Mă duc colo, la şedinţă şi le zic aşa: Onorată primăreasă, onor consiliu! Care va să zică Farfoale, concetăţeanul nostru de-l vedeţi acilea, ăla negriciosu’ şi buzatu’, care se cheamă pe numele lui Axente Grigore şi e viceprimari la dumneavoastră …

– La noi e, bă, viceprimar, bă, cap de gumă! La ei, colo-şa e con-zilier. Ca cum am fi noi la Răstoaca, când ne ducem la cules de poame, cu ziua adicătelea.

– Cum să fie bă, Culeaşă, zilier? Vezi că eşti prost? El e viceprimar şi aci la el la birt, şi cân’ se duce la şidinţă, la conziliul acolo la ei, şi e viceprimar şi cân’ se duce la vii să şi le inşpecteze…

– Şi noaptea în pat, când îşi pune scufie şi se bagă lângă viceprimăreasă, ce e bă?! E viceprimar sau ce?! Sau nu e?  – răcni unul slăbănog ce stătea la o oarecare distanţă şi asculta cu mare interes discuţia bându-şi poşirca din pahar cu înghiţituri mici de parcă ar fi fost un medicament preţios.

– Atunci e supusul Măriei sale! – răspunse unul deşirat şi osos, izbucnind într-un râs dogit.

– Fără glume din astea, cu supus şi cu scufie! – tună, vizibil iritat dar autoritar, Axente. Că, dacă nu, suspend şedinţa! – se sumeţi el şi rosti cu preţiozitate cuvintele cu care îi ameninţa primăriţa comunei de câte ori nu reuşea să-l convingă să voteze corect vreo hotărâre.

– Dacă ne-o suspendezi, dom’ Axinte, baremi să ne laşi nişte răchie acilea c-o înnodăm noi la loc. Vezi să nu te suspendeze pe dumneata, că aşa am auzitără, că azi te chemară la comună să te judece… – rosti, cu politeţe prefăcută, unul micuţ şi rotofei, încheiat strâmb la nasturii unei pufoaice lucioase, pe care se puteau citi diversele meniuri şi trebi ale stăpânului.

– Mă cheamă să-mi facă o suflare la noadă, de-aia mă cheamă! – răbufni Axente fără să ia în seamă ironia rotofeiului. Auzi la ei! Cică io mă dau cu duşmanul! Da’ ce? Care duşman? Suntem în război şi eu am trecut la nemţi cu armatele mele? Ia ziceţi şi voi, bă! Suntem în război naţional? Ce, ei nu e conduşi tot de ăştia cu care zice că m-am dat eu? Auzi! Cică am dezertat! Ce, e vreun front aicea şi am luat eu satul şi l-am dus dincolo? Adică, măi onorat consiliu, cum să iei, mă, satul şi să-l treci dincolo, la „duşman”? Cu case, cu uliţe, cu vaci şi cu oi şi cu cai şi cu câini? Ce, io-s Hari Porter ăla, să fac vrăjitorii? Mi-aţi văzut voi, domnilor consilieri, mie, bacheta magică?

-Bagheta magică ţi-a văzut-o numa’ Ileana lu’ Sprijoane că la muieri-ta cred că e cam îndoiată bagheta… Ileana le are cu vrăjile, se pricepe la îndreptat, este? – îi întrerupse discursul sfrijitul cel cu glas subţiratec şi gâjâit ce stătea tot la o parte.

– Ia mai lăsaţi aproponturile! De unde ştii tu ce vede Ileana, i-ai căutat în ochi să vezi tu ce vede? – interveni, mustăcind, rotofeiul. Hai, zi-i mă, dom’ vice, adică de ce să vrea ei să te suspendeze din viceprimar? Din ce privinţă nu mai corespunzi?

– Păi ei zice că nu mai corespund politic! Că am trecut la ăştialalţi! Da’ eu n-am cum să trec, că ăştia încă nu mi-a garantat nimic! Ei, zice, vii la noi, ne suspţii şi te suspţinem şi noi! Da’ ei cum mă suspţine, că nu am văzut nimic?! Să văd şi io ceva, o hârtie scrisă, o înţelegere, o … ceva! Ei, nimic! Şi io mă trezesc cu tot conziliu pe cap. Că, la o adică, e mai aproape pielea decât cămaşa. Uite de ce v-am chemat! …  Cu toţii deveniră atenţi. Io mă duc la comună, la centru, la şedinţă. Ei o să zică de-ale lor, că aşa şi pe dincolo, şi eu zic de-ale mele, tot că aşa şi pe dincolo. N-are dovezi clare ca să mă suspendeze! Dar, dacă mă suspendează fără dovezi, o să iasă rău. Că io nu-s nici eu din ăia… să lase aşa! Le aduc prefectul pe cap! Le fac eu una de-o să mă pomenească! – tună el, neştiind exact care-i aia „una”, doar aşa, ca să-şi ia curaj. Voi veniţi cu camionul colo, pe la 1, când se termină şedinţa. Şi, dacă e să fie rău, eu vă dau semnalul şi faceţi protest.

– Adică cum protest? – se miră lunganul.

– Adică ziceţi şi voi că nu-i corect ca să vă suspende pe singurul reprezentant din Cotonoaga! Mă, voi nu vedeţi că pierdem puterea?!… Dacă io nu mai sunt în consiliu, o să vedeţi voi ajutoare de la uniunea ioropeană uite-aşa, când vă uitaţi în jos pe gura cămeşii!

– Adică dacă nu mai eşti tu, Axente, la comună, nu ne mai dă ajutoare?

– Păi nu vă mai dă, bă, că io votez să vi le dea! Şi ăia de la 416 o să mă vadă idemnizăţii din părţi! Adică voi, toţi ăştia care v-am convocat aicea, n-o să mai vedeţi un ban! Să faceţi ce-oţi şti! Treaba voastră! Mă suspendează pe mine, nici voi nu mai vedeţi niciun sfanţ!

– A, păi de ce nu zici aşa, dom’ vice?! Păi, atuncea, ridicăm tot satul! Stai că sun eu adunarea! Ia-n du-te bă, Culeaşă, la biserică, colo, şi trage bă clopotele de alarmă! Stai că le-arătăm noi la ăia de la comună cine-s cotonogenii!

Febrili şi hotărâţi, de parcă ar fi fost într-un mare pericol pe care abia acum îl întrevedeau în adevărata lui amplitudine, oamenii se împrăştiară prin sat strigând la fiecare poartă, să iasă gospodarul.

(va urma)

Invitaţie la lectură: Ioan Usca, Răzvan, Adele Onete, Filumenie, Mirela Pete, Augustin Rădescu, Zamfir Pop, APIS, Blogulise, Zinnaida, Stropi de suflet, Gabriela Elena, Lecturi recenzate, Clipe de Cluj, Teo Negură, Luna pătrată, G1b2i3, Max Peter, Supravieţuitor, Daurel, Rokssana, Atitudini, Schtiel, Foaie pentru minte.