Pe blog, ca-n viaţă

Etichete

Bucharest, Business and Economy, Ethnicity, God, House of Este, Los Angeles, New York City, Romania

În vremea când eram „activă” pe bloguri, când (încă) mai cultivam iluzia – de care nu pot scăpa orice aş face, dar am temperat-o considerabil – că oamenii sunt fundamental buni, mi se părea că scriind, aş putea „îndrepta” lumea.

Ce este un blog, la urma- urmei? Un forum? Un ziar? Un jurnal personal deschis? Este o fereastră spre oameni? O fereastră prin care se poate privi doar din exterior înspre afară? O formă de manipulare şi persuadare a unui public? Ne influenţează părerile celor care comentează sau le „bifăm” la trafic? Este blogul o formă de comunicare? Sau este o formă de manipulare subtilă? Oare sentimentul acesta al libertăţii de a scrie tot ce-ţi trece prin cap sub protecţia anonimatului nu este unul periculos, dacă nu chiar vicios?

Dacă am privi în mod romantic lucrurile, da, blogul este o alergare pe suprafaţa unui lac ale cărui adâncuri nu ştim (şi nici nu ne interesează)  ce ascund, ca şi cum am fi păianjenii aceia cu picioarele lungi şi subţiri ce fug pe suprafaţa apei fără ca măcar să bănuiască ce jivine pot umbla în voie pe dedesubt. Când eram copil, îmi plăcea cel mai mult să merg la heleşteiele din Jalcău – un cartier lăturalnic al Rădăuţiului, unde apa avea un anume gust, dulceag şi plin, unde iarba strălucea dimineaţa de parcă o zână ar fi presărat, noaptea, pulbere de diamante, unde tălăngile vitelor răsunau prelung, cu dangăt şi ecou, de parcă sunetele ar fi trecut prin apă, unde aerul avea un anume miros pe care nu l-am mai regăsit nicăieri în peripluurile vieţii mele de până acum. Îmi plăcea şi pentru că pe vremea aceea, când aveam patru sau cinci ani, când mergeam „la baba”, la Jalcău,  părinţii mei mă ţineau fiecare de câte o mână şi mă ridicau la „trei!” peste băltoace sau peste denivelările din trotuar. Îmi plăcea şi pentru că mergeam pe „sfântamaria”, despre care nu ştiam ce este şi ce reprezintă dar era o stradă deosebită, era o Cale Regală. Era o stradă lungă, dreaptă, cu case nemţeşti, frumoase, îngrijite, cu grădiniţe de flori multicolore şi mai ales cu trandafiri roşii. Îmi plăcea când ne întorceam noaptea târziu şi nu se auzeau decât ici- colo, din curţi,  glasuri răzleţe, înalte, poate puţin speriate de întuneric şi hămăiturile câte unui câine mai sârguincios. Ai mei sporovăiau veseli şi mama râdea cu râsul ei înalt pe care, nu-ştiu-cum, l-am moştenit… Un râs ca un strigăt de ajutor disimulat. Dacă am o amintire dragă, magică precum o icoană făcătoare de minuni, din copilărie, aceasta este: trei siluete, cea a tatălui, mai înaltă şi mai subţire, cea a mamei săltând cu paşi mici ca de gheişă pe nelipsitele ei tocuri şi o siluetă mică, la mijloc, atârnată cu braţele ridicate de mâinile celorlalte două umbre. Încercam să păşesc repejor să calc pe umbra care pornea de sub pantofiorii mei bej cu baretă şi cataramă. Aerul serii mirosea a trandafiri, a bălegar şi a lapte cald, atunci muls. Mersul pe acea stradă, Sfânta Maria,  întorcându-ne de la bunica, echivalează, astăzi, pentru mine, cu întreaga copilărie. Iar mirosul acelor ani este acela al unui trandafir regal sângeriu, cu petale ca de catifea, un pic amărui, un pic acru, un pic dulce – trandafir pe care-l rupea mama de peste gard şi, după ce-l mototolea şi-l mirosea, mi-l punea în palmă … Gestul acela al ei, ca o eternă protecţie, mă urmăreşte şi astăzi.

Îmi plăcea la Jalcău pentru că la capătul imensei grădini a bunicilor era un heleşteu. Ascunsă după „gardul” de stufăriş şi papură, de la marginea lui, din care abea mă zăream, urmăream ore în şir, fascinată, viaţa acestei bălţi. Peste luciul întunecat al apei dansau, după o muzică numai de ele auzită, libelule cu aripi de curcubeu. Puteam să ghicesc, după mişcarea lintiţei şi pleoscăitul apei, unde sunt broaştele. Mă aşteptam ca una dintre ele să fie prinţul fermecat despre care îmi povestise mama că o vrăjitoare rea l-a prefăcut în broscoi. Nu se întâmpla nimic din toate astea, doar din când în când câte un păianjen de apă, cu picioarele lungi, traversa, iscusit, balta. Îmi tăiam cu nelipsitul cosor o tijă de papură şi începeam să „pescuiesc”. Tulburând suprafaţa apei şi scormonind mâlul, stârneam un întreg popor de broaşte, mormoloci şi alte vietăţi ale mâlului… Ele se speriau de mine şi eu de ele. Într-un târziu, ameţită de mirosul stătut al bălţii, toropită de soare şi de zumzete, auzeam ca prin vis glasul mamei. Întotdeauna îmi plăcea să nu-i răspund când mă striga. Tăcerea mea încăpăţânată şi sunetele din ce în ce mai înalte ale vocii ei strigându-mă, legau, ca o năframă fermecată sau ca un arc electric, nevoia mea de dragoste cu îngrijorarea ei. Era o legătură mai puternică decât orice vorbă şi decât orice mângâiere.

Toţi căutăm comunicarea (cuminecare), împărtăşirea, punerea într-un vas comun a sufletelor. Este posibilă oare? Suntem în stare să ne dezghiocăm din zgura atâtor experienţe şi să scoatem la iveală sufletul nostru bun, de duminică? Vrem să comunicăm sau ne ajunge fandoseala unor vorbe aruncate în vânt, fără ecou şi fără răspuns? Suntem în stare să ne învingem frica de a fi prinşi cu sufletul descoperit şi mai ales, dorinţa venală de a-i controla pe ceilalţi prin ceea ce închipuim cu cuvintele?

Nu ştiu cum ar fi fost fără bloguri, dar cu siguranţă, ar fi fost mai trist. La însingurarea fiecăruia în propria-i viaţă – o realitate a omului contemporan – s-ar fi adăugat şi tăcerea. Prin intermediul blogurilor, comunicăm, ne exprimăm opiniile – deşi, ca să folosesc un truism celebru, cuvintele le-au fost date oamenilor ca să-şi ascundă gândurile şi, aş adăuga, este de-a dreptul periculos să spui / scrii tot ce gândeşti.

Sigur, pentru un om care se exprimă magistral (ca să fiu modestă) în scris, blogul a fost o revelaţie. Un miracol, fereastra care se deschide, zidul care se fisurează într-un punct. Nu vă puteţi imagina cât de utilă şi fermecătoare este această funcţie a internetului, pentru o fiinţă care în viaţa de zi cu zi se exprimă ca o mulă, mai mult fiind perplexă decât reacţionând. Cei care m-au cunoscut mai întâi din scris (fără excepţie, cred) au fost dezamăgiţi de „prestaţia” mea ca individ. De aceea, cred, artiştii ar trebui să stea în turnul de fildeş. Nu e o metaforă. Nu poţi face scamatorii, în viaţa de zi cu zi. Inspiraţia vine când vine şi atunci, da, poţi deschide porţile pentru toţi cititorii, pentru aceia care vor să zboare pe aripile imaginaţiei.

Vedeţi voi, tensiunea pe care o pot pune în scris nu o pot „clona” şi în viaţa reală. De mult prea multe ori, pentru cineva care m-a „văzut” doar prin intermediul poemelor, prezenţa mea a fost dezamăgitoare. Nu am cum să schimb lucrurile. Unii chiar s-au lăsat înşelaţi rău de propria imaginaţie confundând omul cu scrisul. Sigur, scriind, pun şi din mine, din fiinţa mea, pe hârtie (pe pixeli, voila) dar nu poate să pretindă nimeni să fiu ceea ce scriu şi să mă trateze ca pe o metaforă care nu are voie să coboare în stradă. Sunt o metaforă care fumează, care înjură uneori, care plânge, care suferă fără să ştie de ce suferă, care nu vrea să fie, dar nu are de ales pentru că a făcut un legământ, sunt un om obişnuit, banal, plictisitor, năzuros, tăcut, mizantrop. Din toate acestea se naşte arta. Cei (cel) care a crezut că pot fi pusă într-un borcan, în formol şi de-acolo să debitez literatură este cu mult mai nebun decât mi-aş fi putut imagina.

Destăinuiri

Foto: Inobras

Convivii se străduiră prin toate mijloacele să-i abată gândul de la sinucidere lui Eliodor. Bancurile Chinezului – în special cel cu ciorapii* -, rostite în tonalitate forte şi încheiate cu hohote de râs teribile, ce se voiau contaminante se intercalau cu  poveştile picante despre Zoso, Şuţu, Piticu sau Cabral – cele mai multe inventate. Conversaţia, artificios păstrată deasupra subiectelor grave, avea încărcătura electrică potrivită pentru a declanşa un trăsnet în stare să dărâme cartierul. Această luptă permanentă pentru păstrarea unei veselii trucate, combinată cu impresionanta cantitate de alcool ce se scursese în vadul mesei lor sfârşi prin a-i slei de puteri. Unul câte unul, părăsiră localul. Primul se ridică Teo.

– Hai, salut! Mă duc să-mi scriu materialul pentru mâine şi să mă pregătesc de bal… Eliodor …, să trăieşti, dom’le! – mai adăugă, cu o anumită tristeţe. Să ştii că io te înţeleg.

Cum toţi îl fulgerară cu privirile, ridică din umeri şi se răsuci pe călcâie. Îl iertară în aceiaşi secundă, însă, bucuroşi că spărsese cineva gheaţa. Se ridicară, unul câte unul şi, pretextând stângaci câte o treabă care nu suferea amânare, se îndepărtară, istoviţi, prin aerul rece al nopţii.  Doar Cella şi Vania nu se încumetară să-l abandoneze pe Eliodor. Sau, pur şi simplu, puţin le păsa de el, dar n-aveau chef să înfrunte acum drumul până acasă. Începură să discute la început testându-şi reciproc competenţa, oarecum detaşaţi, apoi cu însufleţire.

– Crezi că s-a sinucis?

– Rapoartele din epocă aşa au stabilit.

– Şi accidentul Isadorei?

– Cu înzestrarea-i, Serghei a avut o premoniţie. A scris într-un poem despre eşarfa albastră… – rosti, dus pe gânduri, Vania.

– Deci tu crezi în destin, să-nţeleg, – se bosumflă Cella.

– Cred în predestinare, nu în destin. Predestinare şi viziune pentru aristocraţi şi grotele instinctelor pentru troglodiţi!

– Şi cine sunt aristocraţii? Coborâtori din zei? Ce tot o ţii cu aristocraţia? Nu vezi cum ne-a transformat contemporaneitatea – ca să nu-i zic altfel că e ăsta aici – în nişte oi aparent egale? Democraţie pentru sclavi şi putere pentru şmecherii ce ne-au pus jugul cu vesela noastră consimţire. Dar nu numai că am consimţit! Ba chiar am fost bucuroşi să-l primim, ca pe o izbăvire! Adică de ce să-mi organizez eu viaţa şi să dispun de libertatea mea cum doresc? Mai bine deleg un dobitoc să gândească şi să decidă pentru mine! Aşa pot să dau vina pe altul dacă eu îmi distrug viaţa cu bună ştiinţă! – se înfierbântă Cella.

Vania o privi cu ochii mijiţi şi perplecşi preţ de câteva secunde, încercând să înţeleagă dacă îl provoacă sau chiar nu înţelege.

– Mbî… bî… Aristocraţia tocmai asta înseamnă! Adică înseamnă ce ai spus tu cu sens schimbat. Pentru oamenii aleşi, totul e permis! Iar troglodiţilor le place noroiul lor, nu vor în ruptul capului să-l părăsească. Ia încearcă să scoţi tu un nebun din nebunia lui! Sau un mort din moartea lui! Sau un troglodit din mizeria lui! Poţi? Nu poţi! Există predestinare pentru fapte măreţe şi există soartă pentru cei supuşi sorţii. Uite, de asta, mie îmi pute comunismul de când a apărut el. Nu poţi să faci oamenii să fie egali! Pur şi simplu oamenii sunt diferiţi şi n-ai cum să-i faci egali!

– Ba sunt egali de la natură! Aşa a stabilit Jean Jacques Rousseau. Şi pe această idee – foarte simplă dar strălucită de altfel – s-au întemeiat revoluţiile, s-a întemeiat o ordine nouă! Această nouă ordine a scos şi din popor oameni de excepţie. I-a făcut, cum spui tu, din supuşi ai sorţii, predestinaţi!

– Cum să fie egali? Un nobil e un nobil. E vorba de sânge, de ereditate, de … Auzi, las-o baltă! doar nu crezi în ideile astea egalitariste! În plus, te şi contrazici. Mai nainte spuneai că noua ordine ne clasifică în oi şi ne delegăm libertatea şi decizia unor înapoiaţi, pentru că nu avem curajul să ne asumăm nici libertatea, nici responsabilitatea. Nu aşa ziceai?

– Aşa ziceam, mă refeream la zilele noastre. Dar Revoluţia franceză care a desfiinţat dreptul divin şi a instaurat libertatea, egalitatea şi fraternitatea a deschis o nouă eră omenirii. O eră a visării şi a îndrăznelii. Aşa au fost posibile cuceririle ştiinţei, progresul! Dar, ca de obicei, cum se întâmplă cu revoluţiile, ideile nobile au fost folosite de nişte ticăloşi lacomi şi vicleni în favoarea lor! Mereu ideile nobile sunt târnosite şi distruse de nişte îngâmfaţi inculţi şi egoişti!

– Da, ce să-ţi spun! Ştiinţa ar fi evoluat oricum, pentru că aşa trebuie să fie. Nu are neapărat legătură cu revoluţia nu-ştiu-care. De ce nu apare progresul şi-n Coasta de Fildeş, că şi-acolo-i revoluţie? De ce n-a apărut progresul la noi, că noi am trecut printr-o revoluţie? De ce? Pentru că lumea e condusă, cum spui tu, de troglodiţi! Nu e condusă de aceia care au înzestrare. Uite-te şi la ăsta!… – arătă el cu bărbia spre Eliodor. Marele maestru al vrăjelii. A făcut un desen cu creion chimic, apoi l-a trecut cu apă şi iată omul nou, violet! Iată o nouă ideologie! Şi l-au obosit, cum se vede, ideile…

Într-adevăr, Eliodor dormea dus, horcăind, cu capul răsturnat pe braţele încrucişate, cu nasul într-o scrumieră.

* un banc pe care prietenii Chinezului îl găsesc delicios.

###

Ar fi putut fi prezenţi la această conversaţie: Gabi Rotaru, Supravieţuitor, Zalmoxys, Mirela Pete, Atitudini, Gabriela Elena, Ragnar’s life, Madi şi Onu, VeroVers, Griska.

 

Vicki – Lilick’s Operation

Etichete

cablograme, CIA, FBI, FSB, Mossad, Wikileaks

Foto: Alex Mazilu

Vicki este genul de muieruşcă veselă, debordând de energie şi umor – motiv pentru care are o suită întreagă de prieteni şi prietene care sunt obişnuiţi să o viziteze la cele mai neaşteptate ore, fiind siguri că nu deranjează.

Nu o dată, Eliodor a bătut la poartă binişor după miezul nopţii ca să-şi povestească proaspăta aventură sau vreo întâlnire de taină – încă entuziast şi aprins – cui altcuiva dacă nu simpaticei Vicki. Vicki îl ascultă cu luare-aminte, deşi are ochii cârpiţi şi, în timp ce-l descoase cu întrebări iscusite, aparent nevinovate, îi pune dinainte o farfurie cu  câteva prăjituri, dispozitivul cu nisip fierbinte în care tronează veşnic un ibric arămiu  – care pare să fie fermecat, atât de bine dezleagă limbile celor care-i beau cafeaua – şi recuzita pentru cafea care, aici, la Vicki, închipuie un adevărat ceremonial. Pe o tăviţă de argint, două ceşti de porţelan chinezesc vechi stând în căucul farfurioarelor-surori, de colecţie, o zaharniţă din timpul aceleiaşi dinastii în care stau, într-un echilibru fragil, cubuleţe cafenii de zahăr cubanez alături de cleştele absolut necesar. Pentru ritualul sacru al cafelei, lângă bijuteriile de porţelan de pe care te privesc galeş şi misterios doi ochi oblicuţi şi negri, tace alb şi o lebădă figurată în pântecul căreia adastă laptele, alături de un set de linguriţe minuscule care par să fie pentru păpuşi.

Eliodor povesteşte, se înflăcărează, Vicki punctează ici-colo, privindu-l stăruitor ca un laser când mânecile sacoului se apropie ameninţător de micile bijuterii de porţelan. E un concert al vorbelor şi privirilor, al secundelor de tăcere cu subînţeles şi al micilor înghiţituri; în acest sanctual al bun-gustului, nimeni nu plescăie şi nu soarbe. Cine a îndrăznit să facă rabat bunelor maniere (din alt veac) s-a trezit ridiculizat de întreaga societate ce-o înconjoară pe Vicki, pus la zid, ţintuit. Ori rebelul s-a conformat regulilor casei, ori nu a mai găsit loc pe terasă decât într-un colţ, la o masă de lemn, unde este servit în ulcele de lut şi într-o farfurie de aramă.

În această dimineaţă, Vicki e la fel de veselă şi năstruşnică precum soarele ce-şi alungeşte genele prin perdeaua brodată, împungând odaia. Trebăluieşte de zor, ascultă cu o ureche radioul ce toarce ştiri anodine. Aranjează, şterge, fredonează, râde unui gând numai de ea ştiut, aşează, schimbă apa din vasul cu flori, vorbindu-le, caută în dulăpiorul cu şerveţele, în cel cu ceşcuţe, în sertarul cu linguriţe, priveşte fiecare pahar în zarea ferestrei, aşează masa. A dat telefoane, a răspuns apelurilor. Asta în timp ce mâinile şi picioarele nu i s-au oprit o clipă.

Prietenii încep să sosească, veseli, gălăgioşi, salutând ceremonios şi aşezându-se la locurile ştiute. Fiecare a strecurat câte o privire pătrunzătoare către Vicki, încercând să desluşească scopul acestei invitaţii neobişnuite. Nimeni nu a descoperit nimic dincolo de zâmbetul şugubăţ al amfitrioanei.

– Vrei să ne anunţi vreun eveniment? Sau vrei să începem vreo campanie pe site-urile de socializare? – sparse gheaţa, cu un aer vag colocvial dar nu lipsit de şiretenie, Lilick.

– Da’, chiar! De mult nu ne-ai mai adunat cu convocatorul! – o susţinu şi Luna pătrată.

– Ar merge şi un coniac vechi lângă Kopi Luwak… – mormăi, asigurându-se că a fost auzit şi înţeles, Vania. Altfel, o să transpir! – mai adăugă, el, ameninţător.

– Am un Louis XIII Black Pearl. Crezi că merge? – miji, Vicki, ochii. Credeam că bei vodcă. E drept, vodca nu prea merge cu cafea.

– E acceptabil, îi replică acesta cu un licărit imperceptibil. Ai o sticlă întreagă, sau… ? …

– Sper că nu aveţi de gând să beţi cu sticla aici! – îi şuieră Octavia – parcă vizualizând-o pe Vicki furioasă şi pe ei toţi bulucindu-se pe poartă.

– Astăzi nu ţinem neapărat la etichetă – rosti Vicki, cu gândul în altă parte – replică care-i făcu pe toţi cei prezenţi să tresară.

– Atunci să nu ne formalizăm! – izbucni, bucuros, Vania. Butoiaşul e în pivniţă? Mă pot duce eu să-l aduc.

– Hai că vin şi eu să te ajut, se ridică Răzvan.

– Deci ne-ai convocat pentru un chef. Şi ce sărbătorim? – se supără Theodora.

– Ieşirea din criză, cum ce sărbătorim? Nu ne-a zis premierul că suntem pe ieşitelea? Începem de azi! – râse Alex.

– Nu ştiu dacă m-am îmbrăcat corespunzător… – murmură Adrian.

– Pentru o beţie straşnică poţi să fii îmbrăcat oricum! Eu am uitat să-mi pun ciorapii… – se auzi un mormăit ce se îndepărta spre pivniţă.

– Eu mă ocup de muzică! Vicki, îmi dai voie? Am staţia şi laptopul în maşină! – se alătură Teo.

– Astăzi e ziua când avem o oră în plus! – anunţă Melami.

– Am un vin de coacăze în portbagaj… – dori să participe la efuziunea generală, Florin.

– Vinul, la urmă! – interveni şi Vicki, râzând.

– Nu ne-ai spus pentru ce ne-ai chemat – reluă nedumerirea tuturor, de data aceasta pe un ton serios, Lilick. Aş mai avea câte ceva de făcut, astăzi, dacă nu vă supăraţi – se adresă ea auditoriului care era deja în dispoziţie de petrecere.

– Pentru asta v-am invitat.

– Pentru ce ne-ai invitat? – rosti corul cel nedumerit.

– Să stabilim ce anume publicăm din stenogramele Vicki – Lilick.

– Ce stenograme? – sări, ars, corul.

– Păi înregistrez tot ce vorbiţi voi când veniţi la mine – rosti, cu inocenţă, Vicki.

– De cât timp? – se interesă Supravieţuitor, căutând să-şi amintească ce ar fi putut spune vreodată, compromiţător.

– Bun, şi la ce folosesc aceste … stenograme? – se interesă, rece, Lilick.

– Nu ştim, dar o să se vorbească o săptămână numai despre asta la televiziuni şi în ziare!

– Na! Şi?Noi nu suntem agenţi de influenţă ai vreunui serviciu, şi nici persoane publice nu suntem! Comportamentul tău e inadmisibil! – se burzului Dumitru.

– E bine să vorbeşti în nume personal! Eu sunt agent al CIA, FBI,  Mossad şi FSB! Şi, dacă mă gândesc mai bine, cred că şi al MI6 – tună Vania, aburcând un butoiaş de vreo 40 de litri, pe scări.

###

Dezvăluirile Wicki – Lilick’s vizează şi următorii bloggeri care vor fi implicaţi în acest imens scandal:

Aurora Georgescu, Club Impact, Michaela, Umograf, Simona Ionescu, Anca Hotineanu, Taclale cu Paul, Daurel, Gând licitat, Consiliul Naţional al Blogosferei, Cella, Gabitzu, Mihaela Man, Cati Lupaşcu, Zâna, Maminineta, Gabriela Elena, Sophie, Amalgammax, Anamaria Deleanu, Ada Pavel, Cosmin Ştefănescu, Ana Usca, Adele Onete, Ragnar, Zalmoxys, Bogdan Onin, George Valah, Mirela Pete, Onu, Carmen, Nea Costache, Caius,  Se-cret, Gabi Rotaru, Gabi123, Anavero, Verovers, Grişka, Dramoleta, Haicăsepoate, Dragoş Sorin Nicula, Simon, Daniela Alexandrescu, Dispecer Blogosferă, Theodora.

Politică prin procură

Etichete

Adrian Nastase, Ioan Rus, Ioan Talpes, Ion Iliescu, Partidul Social Democrat, PDL, Primavara Social Democrata, PSD, Traian Basescu

Foto

Climatul politic din România s-a degradat sistematic în aceşti 21 de ani de după Decembrie 1989.

Ca o mică paranteză, Libia de astăzi este ilustrarea perfectă pentru ce s-ar fi întâmplat în România dacă Ceauşescu n-ar fi fost judecat şi executat. În 21 decembrie 1989, la Siret, dincolo de graniţă, se putea vedea divizia de tancuri care aştepta. Doar când le vedeai îţi îngheţa sângele. De aceea, toţi lătrătorii, mistificatorii şi istoricii de cafenea care o ţin langa cu lovitura de stat, cel mult mă amuză.  De aici, de la acest moment, ajungem la primul preşedinte al României post-comuniste, Ion Iliescu. Un politician veritabil, cu viziune, care a făcut din România cea considerată „barbară”, locuită de nişte sălbateci care şi-au ucis preşedintele, o ţară colcăind de orfelinate, cu un popor trăind ca-n  Evul Mediu (aşa ne prezentau televiziunile occidentale), căruia trebuie să-i arunci portocalele şi ciocolatele şi zdrenţele din mersul maşinii, fără să opreşti. (Acest episod s-a întâmplat la Reşiţa în 1990; nişte francezi veniţi, cică, cu „ajutoare”, le aruncau pe şosea iar copiii – cred că orice copil din univers ar fi făcut la fel, şi noi ne ţineam după căruţe, să ne arunce căruţaşul mere sau nuci – alergau după maşină şi adunau în timp ce ei filmau profesionist.)

Sunt destui care se simt şi acum confortabil să-l înjure pe Ion Iliescu şi – sub influenţa propagandei băsiste – să-l învinuiască pentru halul în care a ajuns România. Cine poate să creadă aşa ceva ori este idiot, ori are o minte infantilă, ori e un frustrat care n-a fost în stare de nimic toată viaţa şi are nevoie de un vinovat pentru inadecvarea proprie. Sigur, în acei ani de fierbere socială, de efervescenţă revendicativă – nu vă e dor? – s-au întâmplat şi excese, s-au întâmplat şi evenimente regretabile. Totuşi, în acei ani, s-a iniţiat proiectul de integrare a României în Uniunea Europeană şi de aderare la Alianţa Nord-Atlantică şi România a pornit pe drumul democraţiei şi al acomodării cu exigenţele lumii civilizate.

Am avut, apoi, un preşedinte distins, un intelectual de condiţie care a continuat proiectul de modernizare a României, secondat de un aparat guvernamental din care au rămas în memoria colectivă Victor Ciorbea şi Radu Vasile. Emil Constantinescu a rămas o persoană respectabilă cu toate că provocările n-au fost puţine; în timpul mandatului dumnealui a fost bombardată Jugoslavia şi, pe graniţa de Vest au înflorit şi fructificat averi imense datorate traficului cu carburanţi prilejuit de „embargou”.

A urmat, apoi, cea mai echilibrată perioadă din istoria recentă (post-decembristă) a României. Sub preşedinţia lui Ion Iliescu, cu un premier de excepţie şi cu un aparat guvernamental format în mare măsură din profesionişti. Adrian Năstase s-a luptat cu toate resursele pe care le-a avut la dispoziţie pentru a convinge capetele luminate ale Europei că România merită să se integreze în noua construcţie europeană şi să capete statutul de stat-membru. Partidul Social Democrat îngloba tot ce reprezenta valoare profesională şi intelectuală de elită în România. Dar, cum se întâmplă adesea în realitate, la cazanul de bucate vin, atrase de miros, şi javrele, şi câinii de pripas şi jivinele. Şi, cu o vorbă înţeleaptă din Banat, „unde-i multă minte e şi prostie multă”. Atâtea valori adunate la un loc, nu puteau ele să nu înceapă să-şi arunce cu ciolanele în cap. Să-şi tragă la ţurloaie pe sub masă. Să pândească momentul potrivit să-şi tragă scaunele unii altora. Partidul, furat de beţia puterii, ameţit de suficienţa triumfului, a uitat de javrele şi coteii care stăteau la pândă pe sub mese şi pe după tufişuri. În 2003, odată cu Primăvara Social Democrată – o mascaradă bine ticluită de către cine a fost ticluită – s-a declanşat începutul sfârşitului. Ce era Primăvara Social Democrată? Era o acţiune eminamente a Tineretului PSD (TSD) care voia să „cureţe” partidul de baroni şi de corupţi. De ce? Păi pe principiul înpământenit al locului: „Scoală-te tu ca să şed eu!” Vârful de lance al acestei mascarade necugetate, al acestei auto-demonizări a partidului – Victor Ponta. De pe prispa scenei, Adrian Năstase îl privea cu o îngăduinţă cumva neîncrezătoare. Adică: „Eşti, tu, mă, în stare, de aşa ceva? Crezi că e bine ce faci?” Neştiind că această pietricică urnită din munte va antrena încet-încet neîncrederea oamenilor, nesiguranţa lor, dezgustul chiar şi lehamitea; iar în anul electoral 2004, bolovanii trădării şi şuriul înfipt în spate, care aproape că îl vor pune la pământ. Eu am gândit atunci, uitându-mă la „baroniada” prezentată de realitatea tv. că Adrian Năstase a făcut primul pas pe Drumul Damascului.

Din 2004, PSD-ul nu şi-a regăsit nici cadenţa, nici vigoarea. Locul marilor bărbaţi de stat a fost luat de câte un neica-nimeni, ştampilat şi validat mai întâi prin cancelariile de aiurea. Şi n-a fost destul. Pentru zdrobirea morală a „poporului PSD”, marele vizionar Rus şi marele maestru Talpeş au pus la cale umilirea Patriarhului Social-Democraţiei, Ion Iliescu, la un congres regizat dinainte, la Cluj. Cine îşi mai aminteşte azi de Ioan Rus? Poate rudele lui. De Talpeş chiar nu vreau să întreb. Aş putea să întreb de soarta aghiotantului lui, cu care am avut onoarea, la DFP. După „experimentul Geoană”, PSD-ul, încă nedezmeticit, acum bine structurat în feude adevărate şi cu vrednici lideri locali, şi-a dat seama că n-o să mai reuşească să prostească electoratul şi a scos un alt preşedinte din mânecă. Schimbul de generaţii nu a adus nici valoare, nici voturi, nu a adus nimic. Doar un nume relativ proaspăt vopsit pe geamul opac al partidului.

Numai cine a fost nebun nu a bătut palma cu noua burghezie portocalie a capitalismului sălbatec, în teritoriu. Încrengăturile funcţionează impecabil întru sărăcirea ţării şi a populaţiei.

În ţările cu tradiţie democratică, un politician este „copt” pentru o funcţie când nu mai are pasiuni. Cu o anumită vârstă, cu o anume experienţă de viaţă neapărat necesară, cu o înţelegere deplină a manifestărilor umane sub toate aspectele. Nu poţi să conduci oameni dacă nu ştii cum „funcţionează”. Nu poţi să fii diplomat şi înţelept dacă nu ai experienţa negocierii şi inteligenţa de a-l „răsfira” pe interlocutor, de a-l face să spună exact ce urmăreşte. Dar, pentru asta, îţi trebuie ştiinţă. Îţi trebuie minte, îţi trebuie detaşare şi lipsa oricărei ambiţii de a te pune pe tine în valoare.

Partidul Social Democrat are un politician de calibru, cu o vastă experienţă politică şi administrativă, călit în luptele deschise şi în cele de gherilă internă şi îl ţine la mantinelă. De ce? Pentru că acest partid a devenit sinucigaş. Pentru că îi place să se legene în plasa întinsă de Băsescu. Pentru că aproape toată lumea care contează şi decide e bine merci în afacerile cu bani publici împreunaţi cu fraţii pedelişti. De ce s-ar deranja, ei, adică să-şi bată capul cu proiecte social-democrate? Păi lor le e bine aşa. Fiecare speră că va mai prinde un mandat, fie negociat cu PD-L-ul, fie cumpărat de la noul vizir.

Cine o să-i voteze? Morţii, slugile, în locul celor plecaţi din ţară şi cei dispuşi să-şi vândă votul. De oameni, de oamenii vii şi prezenţi nu-i pasă nimănui. Eu, personal, nu mai sunt dispusă să votez un aşa-zis partid social democrat care colcăie de indivizi dubioşi, de „10%”, de foste vânzătoare, de îmbogăţiţi peste noapte, de inşi ţâfnoşi şi isterici, de tipi găunoşi şi matracucele lor, care habar n-au ce înseamnă Stânga dar ştiu foarte bine „regula mâinii drepte”. Nu sunt dispusă – şi voi face o campanie susţinută – să votez iarăşi nişte indivizi care uită electoratul al doua zi ce se văd „aleşi”. Nu voi mai vota un partid condus „prin procură” de un ţafandache Dinu Păturică Reloaded.

Ascultaţi … cu inima

Etichete

primavara

 

Pentru cei care cred în renaştere, în triumful vieţii, în bucuria de a fi.

Sa vina primavara!

Pentru toti prietenii virtuali.

Priviti aceasta forta teribila a viului si incarcati-va cu puterea acestei fragile flori.

Abator

Etichete

basescu isi ucide partidul, cazatura, Romania e un imens abator

Tablou de iarnă

George Bacovia

Ninge grozav pe câmp la abator
Şi sânge cald se scurge pe canal;
Plină-i zăpada de sânge animal -
Şi ninge mereu pe-un trist patinor...

E albul aprins de sânge-nchegat,
Şi corbii se plimbă prin sânge... şi sug;
Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug, -
Pe câmp la abator s-a înnoptat.

Ninge mereu în zarea-nnoptată...
Şi-acum când geamuri triste se aprind
Spre abator vin lupii licărind.
- Iubito, sunt eu la uşa îngheţată.

Din volumul „Plumb”, 1916



24 ianuarie – Ziua (dez)Unirii

Trăim într-un stat care nu mai e demult nici de drept, nici democratic darămite social, cum scrie în Constituţie.

Toată această isterie naţională a recalculării pensiilor ocupaţionale sub cupola unei uri imunde ce se revarsă din toate părţile precum râurile de lavă ale unui vulcan activat,  nu are decât un sens: să asmută cetăţeni împotriva altor cetăţeni.

Dreptul de proprietate – sfânt capitalismului, chiar şi celui sălbatec – este desfiinţat. Gradul militar este proprietatea privată inalienabilă a fiecărui militar. Mâine vine prezidentele şi declară că putem fi deposedaţi şi de viaţă, pentru că nu avem dreptul la ea, dacă nu cumva acest Dumnezeu mic şi strâmb al spaţiului carpato-danubiano-pontic a şi făcut-o anulând legile statului şi Constituţia republicii.

Cu o opoziţie flască şi mereu cu un pas în urma ticăloşiei guvernării băseşti – teamă mi-e că  reacţia ei întârziată este bine calculată, pentru a ne lăsa pradă acestor hoarde distrugătoare, iar disperarea noastră să devină mai târziu capital politic -, cu un Procuror General care, ori se joacă liniştit cu păpuşoaiele, – să-i spună cinava domnişoarei procuror general al Republicii România că e cazul să se autosesizeze pentru că o decizie a Î.C.C.J.  a fost încălcată!!! –  ori şi-a băgat capul în nisip, mereu hărţuiţi, mereu bombardaţi şi atacaţi în drepturile noastre fundamentale am rămas fiecare singur în calea impetuoasei nebunii politice şi guvernamentale. Şi ne îndreptăm unul împotriva altuia asmuţiţi precum cocoşii. Până când vom cădea laţi cu toţii.

Acesta este planul lor de luptă. Iară noi, cu dorinţa nevolnică şi ticăloasă de a trăi cu orice preţ, de a supravieţui în pofida a orice, chiar şi fără o fărâmă de demnitate, consimţim să ne sfâşiem între noi. Când ar trebui să ne unim. Când ar trebui să ne unim.

Sfântul Ioan

Imagine: Jerka

Azi m-am gândit – fără să vreau, pur şi simplu am căzut pe gânduri şi mi-am amintit fulgurant câteva imagini – la acei Ioni şi Ioane cunoscuţi până acum, care mi-au rămas în memorie aşa cum rămâne fotografia unui punct luminos din întuneric imprimat pe retină dacă mişti repede capul. Nu ştiu dacă numele au influenţă asupra destinului nostru; înclin să cred că au. De asemenea, ştiu – dintr-o intensă şi revelatorie experienţă interioară – că la naşterea unui copil, oricâte nume ţi-ai planificat şi chiar ţi le-ai scris făcându-ţi o listă, când e să îl înscrii  în documentele oficiale ţi se „închide capul” ca-ntr-o sticlă şi nu mai ştii niciun nume din cele pe care le-ai tot repetat, le-ai tot „probat”. Atunci, în acea secundă, îţi trece prin creştetul capului un nume ce devine de botez, al nou-născutului.

M-am gândit – ştiu c-o să zâmbiţi – la „Ion„, personajul central din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu. M-am gândit la viaţa lui teribilă, îngrozitor de nefericită, nefericită din pricina unei alegeri pe care-o face „cu raţiunea” ignorându-şi inima, anulând-o. M-am gândit, apoi, la poetul reşiţean Ion Chichere, trecut la cele veşnice, la netimp,  în 2004.  Unul dintre puţinii artişti generoşi şi cu adevărat „căzut din lună” dintre cei veritabili pe care am avut norocul să-i întâlnesc.

Apoi gândul mi-a alunecat spre un tânăr politician reşiţean – fiul poetului Octavian Doclin. Destinul acestui tânăr, Ionuţ  Narcis Chisăliţă,  s-a schimbat în câteva secunde la finele anului trecut. Deputat fiind şi grăbindu-se să ajungă la o şedinţă la Bucureşti, a avut un cumplit accident de maşină. M-am gândit la el cu duioşie şi intensitate – cred că mi-am dorit pentru câteva secunde să am puteri speciale şi să-i pot îmbunătăţi starea – şi cu milă, desigur, pentru că am fost într-o vreme colegi de birou şi ştiu că nu merită deloc acest tragism ce l-a păstrat pe jumătate viu. Deşi nu înţeleg nimic din logica internă, generală şi intrinsecă a vieţii, deşi se întâmplă în preajma mea tragedii peste tragedii – şi nu doar în preajma mea – nu mă pot opri să cred în continuare că lumea are un sens.

Căutând încurcată să prind măcar un fir mic al logicii care-mi scapă cu desăvârşire, nu ştiu de ce, mi-a răsărit în minte chipul bunicului. Mi-am amintit că într-o iarnă, spre seară, când pe fereastra dinspre drum se încropeau, cu arabescuri savante, florile de gheaţă cărnoase, i-am auzit ciubotele grele, cazone, tropotind şi glasul blând dar ferm potolind câinele. Într-o traistă vărgată adusese un ghem de cleşti mişcători care m-au făcut s-o zbughesc în fundul patului. Mai târziu i-am studiat în cazanul în care intraseră maronii şi pluteau, acum, stacojii. Nu m-am încumetat să mănânc decât o firimitură, dar bunicului îi plăceau grozav racii pe care n-avea curaj să-i ducă să-i gătească acasă la ei – în magica şi superba lor casă – de frica bunicii care era în stare să-l afurisească! Bunicul se numea Ioan. Era un om înalt, drept ca un plop. Nu ştiu de ce se temea toată lumea de el, n-am înţeles niciodată; pentru mine era o bunătate de bunic, sfătos şi iscusit la toate cele, ştia să închege cu câteva surcele o colivie pentru păsări, să facă din trei stinghii de lemn  o trotinetă.

Aşa am călătorit astăzi cu gândul. Nu aveam de gând deloc să scriu această postare. Am recitit, în aceste zile de după revelion, tot ce am în bibliotecă, de Dostoievski. Sunt cu toate personajele lui şi cu toate mlădierile stilului şi cu toată filozofia lui. Am zâmbit amintindu-mi că la vârsta adolescenţei, opera lui Dostoievski a fost o revelaţie pentru mine pentru că se plia perfect pe asperităţile şi rugozităţile unui suflet neliniştit şi însetat de adevăr ca un rătăcit în pustiu. Că am respirat prin scrierile şi ideile lui. Sigur, după ce am urcat piscurile suferinţei dar încă nu cred că m-am mântuit şi nici n-am ajuns la Adevăr, opera lui îmi apare într-o altă lumină. Şi totuşi, chiar dacă mă veţi bănui de naivitate, eu cred în continuare că lumea poate fi salvată. Nu mă încăpăţânez să cred ca să-mi justific viaţa, eventual, ci cred pentru că nu se poate altfel.

Domnul Ion Iliescu (profit de postare ca să-i urez seninănate şi bucurii) a postat astăzi, pe blog, o imagine care m-a răvăşit. Este ultima operă importantă a lui Leonardo Da Vinci şi îl înfăţişează pe Ioan Botezătorul. M-am uitat minute în şir şi inima mi-a bătut fermecată. Nu înţeleg de unde cade lumina, probabil că de sus. Nu înţeleg antiteza între surâsul lui Ioan – cumva, complice –  în acelaşi timp, expresia de o tristeţe indicibilă a ochilor care ştiu,  şi întrebarea conţinută în gest. Acest tablou pe care vă invit să-l vedeţi m-a îndemnat să deschid „post nou” deşi nu prea mai am timp şi condiţii pentru blogging – circumstanţele sunt unele penibile şi nu merită menţionate.

Vă mulţumesc tuturor acelora care mi-aţi urat cele bune pentru noul an. Vă întorc urările cu multă dragoste. (Celor care m-aţi sunat pe telefonul mobil vechi, trebuie să vă spun că aţi sunat în gol; am scăpat telefonul sub lift şi nu mai e nimic de făcut cu el.)

Un cântec superb pe versuri de Ion Chichere, interpretat de Maria Gheorghiu (reşiţeancă, şi ea), pentru toţi cei care s-au sărbătorit astăzi şi sunt ocrotiţi de Sfântul Ioan Botezătorul.

 

Crăciun în pace!

Vă mulţumesc tuturor pentru urări şi vă doresc să fiţi luminoşi. Chiar aşa, în acest întuneric. Poate cu atât mai mult.  Bucuraţi-vă de prieteni, de daruri, de sănătate.

Ostatici în propria ţară

Nici nu mai ştim ce suntem. Nici nu mai ştim ce să facem. Nu avem alternative. Avem alternativa dar încă nu e coaptă starea de nemulţumire generală, de disperare. Dar se coace încet-încet.

Amatorismul cu care suntem guvernaţi – intenţionat sau nu – creează o stare generală de perplexitate pentru că deciziile guvernului frizează nebunia, sunt scelerate, împotriva bunului-simţ şi duse mult dincolo de orice logică. Tot căutând să înţelegem ce nu e de înţeles, amânăm reacţia firească a oricărui corp sănătos împotriva virusului ce-l atacă.

N-am avut până acum, nici în anii comunismului, nici în cei 20 de ani de democraţie, n-am avut niciodată un guvern criminal. Un guvern care să ne urască pe toţi deopotrivă (el şi micile şi stupidele lui instrumente), să ne spună explicit că vrea să ne extermine şi să şi facă demersurile legislative necesare pentru a omorî, la propriu,  poporul acesta. De la ameninţarea copiilor încă nenăscuţi până la linşajul financiar al pensionarilor, de la hăituirea şi sărăcirea personalului didactic şi a lipsirii lui de eficienţă şi determinare la distrugerea sistemului public de sănătate (- astfel, cine nu are bani să se trateze n-are decât să moară), de la atacarea oricărei organizări şi asocieri sociale (vezi disoluţia sindicatelor) până la numirea în funcţii de decizie a unor creaturi cu IQ de urangutan care să le implementeze întocmai aberaţiile, toate deciziile luate de guvernanţi din 2004 încoace nu fac decât să sape sistematic la temelia acestui popor, să-l atace, să-l hărţuiască, să-l terorizeze, să-l ucidă.

Se estimează ca în 2015 România să ajungă la o populaţie de 15 milioane de cetăţeni. Pentru a ajunge la acest obiectiv, guvernul criminal al PD-L nu „precupeţeşte nici un efort” cum au învăţat corifeii şi slugile lui la lecţiile de propagandă unde se înghesuiau docili şi plini de râvnă în anii comunismului.

Regimurile de opresiune – cum este şi regimul Băsescu-Boc – se bazează pe delatori, pe oameni slab pregătiţi profesional, pe acei indivizi care,  într-o lume normală cu valorile aşezate, n-ar avea nicio şansă să urce pe scara ierarhiei sociale. Ori, deficienţele intelectuale, carenţele în cultura generală şi, mai ales, lipsa oricărei morale, absenţa oricărui principiu, ahtierea de a se vinde celui care promite un oscior, un birouaş, o funcţioară sunt terenul fertil pe care această lume răsturnată se construieşte.

Ar fi cu totul nefiresc ca acest construct nebunesc să reuşească. Siguri de victorie, îmbătaţi de placiditatea populaţiei care consimte perplexă la operaţia de extirpare a organelor vitale fără anestezie şi înşelaţi de această placiditate, stăpânii noştri vremelnici au început să se considere nemuritori, inexpugnabili, cu puteri magice, ba chiar au început să creadă despre ei înşişi că ar fi geniali.

După 1200 de ani de rezistenţă la năvăliri de tot felul şi din toate părţile, după ocupaţia otomană, habsburgică, germană, s-ar putea ca poporul român să fie răpus de aceşti viermi intestinali autohtoni. Ce n-au reuşit să facă romanii, hunii, pecenegii, cumanii, costobocii,  nemţii, turcii şi toţi aceia care au umblat prin aceste locuri, vor reuşi, se pare, emilbocii şi traianbăseştii.

Sau nu.

Părintele Arsenie Boca ne avertiza într-una din predicile sale că vin vremurile martirajului. Are poporul român vocaţie de martir?

P.S. Deşi i-am dezamăgit pe unii din micul meu cerc social care-mi aşteptau pieirea cu sufletul la gură (li se citeşte asta pe chip şi mă amuză grozav aerul lor încurcat şi înciudat) sunt convinsă că sunt destui aceia care aşteaptă să citească micile mele gânduri. Le veţi găsi aici, în măsura în care voi avea ceva de spus.

Îmi salut prietenii: Cristian Dima, Teo Negură, Ioan Usca, Cati Lupaşcu, Rebusache (minunat!), Papillon, Mirela Pete, Elisa – grădina mea de vis, Madi şi Onu, Gabriela Elena, Caius, Răzvan-Rider, Andi Bob, Paul G. Sandu, Gabitzu, Noaptebunăcopii, Michaela, M’, GabriellaJoy, -X-, G1b2i3, Dumitru Agachi, Dan Văideanu, George Valah, Link-Ping, Diana Alzner.

Menţiune

Casa m-a primit cu aerul uşor indiferent şi neîncrezător cu care eu am tratat-o luni în şir.

Cu aura deformată şi opacă, am căutat o cale de a mă întoarce la mine, de a mă reda, şi n-aş fi reuşit niciodată singură. Dar nici n-am avut încredere că va reuşi cineva să mă ajute. Iată că n-a fost aşa, măcar într-o măsură.

Poate n-ar fi greşit dacă specialiştii în endocrinologie ar demara o campanie publică de informare – văzând multitudinea de cazuri şi recurenţa acestor afecţiuni endocrinologice care nu mai ţin cont, la apariţia lor, de „normele” cunoscute până acum. Dacă aş fi ştiut că tremuratul degetelor şi starea de totală slăbiciune, irascibilitatea şi chiar mania persecuţiei (în faza gravă a afecţiunii nediagnosticate, încă) sunt semne ale unei afecţiuni endocrine, chiar aşa, fără niciun strop de încredere în orice fel de terapie, tot m-aş fi târât la un endocrinolog. Sigur, puteam să merg să mă tratez la Viena – am nişte economii din câteva vânzări anterioare – dar am preferat, dintr-un naţionalism încăpăţânat, să mă adresez specialiştilor români care fac apostolat şi nu medicină. Fără bani, fără medicamente, cu puţine resurse; doar cu vocaţie.

Mi-am propus să nu mai scriu nimic – în timpul care vine – despre vreo boală sau despre ceea ce ne înspăimântă în biologicul noastru atunci când devine de necontrolat. Sper să reuşesc.

Dincolo de neputinţele şi spaimele noastre veghează, nevăzut, ” Cel care ţine-n mână / Căderea asta/ Nesfârşit de blând”.

Este relativ tonic şi încurajator că vom putea să ne citim şi să ne scriem încă câtăva vreme; şi asta spun cu un răsuflet de uşurare – au fost şi zile în care toată lumea a fost sceptică şi îngrijorată.  E drept, în 2010 nu se mai moare de cancer în lumea noastră, dar se poate muri din pricina unor afecţiuni conexe… E bine că n-a fost cazul; am coborât oricum mult prea mult în abisurile imateriale ale inconştientului şi am călătorit până la ultima limită a incapacităţii de a controla propriul corp, despre care, în condiţii normale, nici nu ne întrebăm cum îl controlăm,  cum se petrece acest feed back pe care se bazează viaţa. Sau poate se bazează pe cu totul alte resorturi.

Vă doresc doar de bine şi aştept veşti optimiste şi de la voi :).

Avanpremieră

Foto: Alice Drogoreanu

Azi a fost o zi ciudată. De dimineaţă a fost straşnic de frig, cafeaua a devenit deja rece în timp ce mestecam în ea.

Am mâncat prea  multă pâine şi prea multe dulciuri. N-ar fi trebuit. Voi nu ronţăiţi când sunteţi nervoşi?

Cum în proximitate se pregăteşte meciul Poli Timişoara – Oţelul Galaţi, mă gândesc, în contrapondere, să organizez o acţiune culturală. Datorită glicemiei, evident.

Mă duc să organizez o acţiune culturală. Cronica o puteţi citi mâine, cred.

Deşi e criză, spitalele din România nu s-au schimbat prea mult. Întâlneşti la tot pasul bolnavi, personal medical, aflători în treabă, popi şi, mai nou, Tiger Security.

Cheia

Podele de lemn lustruit, cu ochi

Şi peninsule-n galben prăfos,

Pieziş, din dreptunghiul ferestrei,

O linie dreaptă, de aur, vibrând;

În ea, pulberi fine dansând somnoroase,

În centrul odăii un prunc liniştit.

La capătul razei, o uşă albastră.

„Să nu treci de aceea!”

„Nu te duce dincolo!”

„Nu care cumva s-o deschizi!”

Azi este singur acasă.

Universul miroase a coajă de pâine

şi-a lemn ostenit.

Se-nfiripă un vânt iscat din nimic

Copilul se face pe dată,

Ca printr-o vrajă, adult.

A deschis milioane de uşi

Să găsească răspunsuri

Sau să îşi biruie o neputinţă uitată.

Toate din viaţă s-au dovedit a nu fi îndestule.

L-am întâlnit bătrân, gârbovit şi uscat ca un lemn

Sub o coastă de deal.

Adunase – nu se ştie de unde –

Scânduri groase, le curăţase atent,

Erau lustruite ca date cu ceară.

Doar un cer lipit de pământ într-un punct.

Dreaptă, în pofida oricărei legi cunoscute,

Uşa albastră era acolo

Ca un contur de reproş.

L-am luat pe bătrân de o mână şi l-am dus împrejur

Să vadă că nu e nimică.

Clătina, din tot trupul, împotrivit,

S-a prăbuşit, într-un hohot înăbuşit peste uşă.

A trosnit

Şi încet s-a deschis.

Răstignit peste prag

M-a privit într-un fel

Ce nu poate fi spus – poate durere şi drag –

Şi a dispărut.

Am umblat prin iarba ţepoasă

Căutând nu ştiu ce până seara.

O stea şi-a întins bunăvoia şi mi-a arătat,

pe pământ, un obiect lucitor.

M-am repezit. Era doar o cheie ruginită şi roasă.

Am strecurat-o într-un buzunar

Şi-am pornit către casă.

Am încercat, de atunci, mii de uşi.

În zadar,

Niciuna nu s-a deschis.

Poate cheia nu este a mea,

Sau e dintr-un vis.

Desenul

Etichete

Afintii Arhangheli Mihail şi Gavriil, poem

Ioana Malamen

Facem un cerc,

Totdeauna turtit, inegal.

Cercuri perfecte ştiu doar picurii-n apă să facă.

Apoi, două linii mărunte

Care pot foarte bine să fie şi una-ntreruptă.

Două puncte, alături,

Şi-un arc zâmbitor, dedesubt.

Pentru ochi, unul alege spirale în loc

Altul, cărbuni; altul, safire.

Nimeni nu lasă – vedeţi? –

Ochii din alb nevăzut.

Când ai trecut de prima iubire,

Deja eşti născut.

O mână rămasă în spate

aruncă la sorţi.

Aşa ţi se pare, dar poate-i o mână a ta

de care nu ai ştiut.

Vei trece prin apa cea bună

Şi prin cea mudară,

Vei urca şi vei coborî

Ţinând, cu grijă, departe, deasupra, ferit,

Desenul acela încă nesăvârşit.

La sfârşit, după ce ai fugit

atâta de tine,

Să nu te auzi

După ce ai îngrămădit,

în întreaga ta viaţă, răspunsuri

de care nu ai nevoie,

Te aşezi în iarba înaltă

şi stai.

Foaia ta desenată

e ferfeniţă, pătată şi aproape

nu se mai cunoaşte niciun contur.

Ce e mai bine să faci?

Să mă ridic şi să merg

mai departe fără de hartă

Fără inima mea de cărbune subţire,

Sau să aştept?

Niciun semn.

Doar în lemn

Un cerc se închide, tăcut,

aproape perfect.

Am căutat o fotografie unde caut de obicei. Am găsit, în altă parte.

Dedicăm acest poem de astăzi, 8 Noiembrie, sărbătoriţilor: Gabi, Gabriela Rus, Gabitzu, Gabilutza, Gabriela Elena, Gabriela Ilieş, Michaela, Mihaela Anghel, Mihaela Man, Mihai, Mihnea Chirilă, Mikael Eon

dar şi celor care îi cinstesc:  Cristian Lisandru, Elisa, Carmen Negoiţă, Andi Bob, Grişka, Ana Usca şi Vania.

Zmeul meu sfărâmat

Etichete

Radu Sorin Savischi

Mi s-a părut că pot să îndrept cu o poveste un destin. Cuvintele s-au dovedit înşelătoare iar puterea lor a fost calpă. Sforicica maronie de cânepă a ţinut cât a rezistat ea artefactul în aer. Ce s-a întâmplat acolo, în Cer, ascuns vederii celor doi care s-au îndeletnicit să-l înalţe în tării, nu am putut vedea. Poate că Bunul, uitându-se o clipă la zmeul cel zdrenţuit, s-a gândit să-i curme teribila suferinţă. Aceea de a păşi pe pământ fără picioare. I-a pus în compensaţie, pentru picioarele cele înnegrite şi fără viaţă pe care le-au retezat doctorii, două aripi albastre de înger. Fratele meu s-a mutat în Cer. N-a mai putut să umble pe pământ printre noi şi a ales să zboare în înalturi. El, sau cel care i-a dăruit la naştere un suflet atât de blând şi de iubitor. Sorin a fost una dintre cele mai sensibile fiinţe din câte mi-a fost dat să cunosc. A copilărit la Rădăuţi, până la 14 ani, a jucat fotbal, a umblat prin lunci arătându-mi şi mie – vai, atât de mică! – cele mai frumoase locuri de sub soarele nostru. Mi-a făcut prăştii. M-a învăţat să fluier. M-a învăţat să fac arcuri şi săgeţi. I-a construit băiatului meu – în timpul scurt în care am vieţuit la un loc – un scrânciob, să se poată legăna. La 14 ani a plecat la Arad, la şcoala profesională de la Uzina de Vagoane (astăzi o mai fi?). După absolvirea profesionalei (lăcătuş mecanic) s-a angajat acolo. La 21 de ani se îmbolnăvea de osteomielită la un femur – o boală dintre acelea care nu te lasă să trăieşti, dar nici nu-ţi cauzează moartea. A târât după el această boală cu toate neajunsurile  ei, cu operaţie după operaţie şi cu durere după durere. Până în vara aceasta când … Când. I-au fost amputate, pe rând, picioarele. A rămas din el doar ochii cei precum pielea castanei şi mâinile. Mâinile, pentru împreunarea pe piept în eternitate. Sufletul s-a dus la binemeritata lui odihnă, după o viaţă de chin în care a fost şi Iov, şi Lazăr şi Fiu risipitor şi propria lui mântuire.

Nu-mi vine să cred că nu mai am frate. Nu-mi vine să cred că s-a dus şi n-o să-l mai văd niciodată şi că n-o să-i mai aud niciodată vocea lui gâtuită de emoţie. E atât de pustiu… E atât de trist.

Cer de septembrie

Etichete

Boala Basedow - Graves Parry

Există speranţă şi acolo unde nici cu gândul nu te-ai gândi.

Aşa şi eu. Agăţată de coada Zmeului (care s-a dovedit magic) îmi caut un precar echilibru.

S-ar putea să reuşesc. Aş vrea să reuşesc. Cu forma împrăştiată a minţii mele actuale – am sentimentul că am creierul câlţos – e greu de presupus că aş fi în stare să mai scriu vreo carte. Nu mi-am închipuit că un mic fluture inocent şi atât de discret poate avea o atât de uriaşă forţă. Şi că poate prelua controlul iar eu n-am nicio unealtă s-o contracarez.

Nu-mi rămâne decât să mă las în voia substanţelor din perfuzii.

Câteva cuvinte

Am ieşit hăt din atmosfera „Zmeului” şi am plonjat într-o realitate cu mult mai absurdă decât orice închipuire amuzată şi inspirată, sau cinică şi  sardonică,  pe care-aş fi putut-o scrie. Un greiere insistent şi autist, apărut într-o seară de desăvârşită disperare  în balconul meu,  a picurat încet, cu cântecul lui ţârâit, vag răguşit şi monoton, impresia uuei toamne lungi şi liniştite scoţându-mă din nişa mea cenuşie.

Am reconstituit, zilele trecute – voit sau prin hazard – prima mea descindere în Timişoara. La 16 ani veneam aici pentru prima dată, printr-o primă volută a sorţii. Olimpiada de limbă şi literatură română îşi avea etapa naţională în acest oraş. Am călătorit cu „trenul foamei”, de la Suceava la Timişoara (eram în 1986!), o noapte încheiată. Dimineaţa, am fost cazaţi la internatul unui liceu pe care n-am reuşit niciodată să-l identific, în anii pelerinajelor ulterioare. Am lăsat bagajele şi, sfidând toate regulile, am ieşit în oraş. Am căscat gura, ore în şir, păşind cu capul pe sus, la leii, grifonii, brâurile în arabesc, acant sau viţă de vie. Am urcat în tramvaie şi în troleibuze, coborând unde mă tăia capul. Am mâncat gogoşi (care, aici, se numeau „langoşi”) şi am băut Cico sau chiar Pepsi. M-am oprit, pe Corso, în dreptul unui grup care „grăia moldovineşte” şi tinerii aceia care vindeau plase cu Marlboro sau Kent şi blugi sau adidaşi, cumva amuzaţi sau intrigaţi, mi-au explicat planurile oraşului şi pe unde trebuia să o iau să mă întorc la internatul de unde plecasem. Am ajuns seara, obosită dar surescitată la căminul cenuşiu cu ferestre luminate gălăgios şi mi-am primit săpuneala binemeritată. A doua zi mergeam să ne scriem „genialele” noastre teze de olimpiadă. Am expediat cât am putut de succint subiectele ca să mă pot înoarce pe străzile cu clădiri fanate şi majestuoase, la oraşul pe care-l simţeam în fiecare celulă de parcă el ar fi fost eu. Nu ştiu dacă aţi remarcat, fiecare oraş are un miros al lui, o culoare definitorie, o anumită densitate a luminii. Timişoara este galben prăfos vrâstat pe alocuri de ştraifuri violet. Aşa mi-a părut mie atunci şi aceasta îmi vine în minte oridecâte ori mă întorc în oraşul sufletului meu. Au fost zile pline de auriu bezmetic – era aprilie – şi zile de galben, ocru şi toată gama de roz. La Operă, sub picurul cald al candelabrelor,  am urcat fiecare pe scenă pentru a primi diplome  şi strângeri de mâini încărcate de încredere de la Eugen Simion (astăzi academician) şi de la Zoe Dumitrescu Buşulenga (astăzi măicuţă la Mănăstirea Putna). O zi de triumf este mult mai pregnantă în memorie decât toate momentele de umilinţă dintr-o viaţă. În acea zi mi-am promis mie că atunci când voi termina liceul, voi veni să vieţuiesc în aces oraş ca un ou împistrit, ca un ou cu un soare în mijloc şi raze desenând strade şi uliţi, într-o reţea absolut geometrică. N-am reuşit să vin chiar când îmi promisesem. Jocul sorţii, ca un dans al ielelor care te stoarce de orice fărâmă de energie şi te subţiază până la cer m-a împins spre acest vis subliminal al meu câţiva ani mai târziu. Aici am trăit adevărata studenţie, cu prieteni adevăraţi, cu mişcări studenţeşti, cu agape la Clubul de Jazz şi cu profesori adevăraţi maeştri, cu primele articole scrise în ziare şi cu o camaraderie de generaţie pe care n-am mai trăit-o nicioadată de atunci.

Acest drum s-a copt şi s-a mărit fiind nevoit să se reverse în altul. Sunt toate drumurile şi toate locurile pe care le-am iubit. În centrul inimii mele a rămas imaginea acestui oraş care nu seamănă cu nimic altceva din ce am trăit. Îl pot iubi şi de la această distanţă – poate că e mai bine aşa.

Etapă

Etichete

Boala Basedow - Graves Parry

Am fost la endocrinolog.
Ca prime constatări, să-ţi îngrijeşti sănătatea, în România, este extrem de costisitor. Presupun că ştiaţi acest amănunt. Şi eu îl ştiusem, azi mi-am reamintit.
Apoi, din discuţiile, anamneza, tăcerea şi schimburile de păreri de astăzi, mi-am amintit de „Orbitor-ul” lui Cărtărescu. „Aripa dreaptă”, Aripa stângă”. Medicul pe care l-am cunoscut astăzi şi care se va ocupa de această „auto-otrăvire”, mi-a spus că tiroida seamănă cu un fluture. Mai purtăm un fluture – traheea şi plămânii (sigur, unul mai mare) în stern şi mai purtăm unul în cutia pelviană… Suntem făcuţi din fluturi. Unii, când se supără, devin otrăvitori. Dacă v-aş putea explica cât de confuză m-am simţit în aceste luni, cât de tristă, cât de depăşită de mine însămi, de aceşti fluturi ai mei care nu mă mai ascultă, ar fi tare bine. Nu pot să vă explic şi nu pot să mă prefac că această problemă nu există. Ea există, s-a cuibărit în apropierea fiecărei respiraţii şi pândeşte cuminte. Măcar am un diagnostic şi există câteva pastile care să oprească distrugerea. Pentru că asta face o tiroidă plecată de sub orice control. Otrăveşte şi distruge. Este autoimună. Bombardează toate organele, le dinamitează. Mă simt la fel de rău cum m-am simţit din iunie încoace dar măcar astă-noapte voi dormi liniştită. Pentru că mâine există o speranţă. Vă îmbrăţişez şi vă promit să scriu mai des pe blog. Le mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat, cu bani, cu încurajări şi cu încredere.
Dacă vă spun cine m-a ajutat să ajung la acest medic – care este unul foarte bun – picaţi pe spate. Aşa că mai bine nu vă spun. 😉

Update:  Speranţele se micşorează precum lumina unui opaiţ când te îndepărtezi, în noapte. La vederea acestor rezultate, chiar şi unuia întrutotul sănătos i se poate face rău. Şi mai sunt şi altele.

Pentru avizaţi, aceasta este poza mişcată a dezastrului:

rezultate popescu

La toamnă

Sunt vie şi în parametri stabili. La toamnă fac şi struguri 😀 .

Nu mă pot opri să mă minunez de fabuloasa clasă politică made in Romania.

Nu încetez să mă scârbesc de adâncurile ticăloşiei omeneşti. Şi nu reuşesc să văd limitele unei prietenii adevărate. Am cunoscut un om – de gen feminin, dar asta e doar întâmplare – neverosimil. În deziluzia totală în care ne-a adus sistemul, la graniţa subţire dintre om şi fiară pe care ne plimbăm din sculare-n culcare mânând fiara cu mare dificultate, am descoperit un Om.

Acum câtva timp am descoperit un altul – din pură întâmplare, tot femeie – ale cărui calităţi nobile doar le bănuiam. Lumea mea nu e populată doar de egoişti şi nebuni, doar de ticăloşi şi nevolnici, cum s-ar putea presupune la o lecturare a acestui blog unde-mi vărs în mod nedrept frustrările.

Încă o dovadă că femeile evoluează spiritual mai profund decât bărbaţii, aşa cum fetele se maturizează mai repede decât băieţii de vârsta lor. Şi asta pentru că intrăm, din 2012, în centura fotonică. În care, cei egoişti se vor dezintegra.

Mă pregătesc pentru multe. Mă pregătesc să mai fac un pas către mine. Este dificil să te lepezi de egoism. Este complicat să renunţi la a doua natură. Aş vrea să mai am încrâncenarea cu care am scris – poate imitându-l pe Cristian Tudor Popescu, pe care l-am considerat model, la un moment dat – şi să mă indignez că suntem unde suntem. Dar îmi lipseşte fierea şi am constatat că nu poţi construi nimic fluturând sabia. Aşa că am renunţat la vituperare şi prefer să tac şi să observ.

Mă mulţumesc, deocamdată, cu asta. Poate că o să vă povestesc, la un moment dat, ce-am observat.

 O să scriu mai rar pe blog. Sper că nu cauzez nimănui nicio supărare.