Lady …

Sa va cante cineva, cu pasiune, dupa puteri, pierdut…

Anunțuri

La multi ani!

1316820383_007_www.nevsepic.com.ua

Astazi Mirela Pete se aniverseaza. Nu pot sa adaug emotie sau frumusete sau noroc vietii sale, care-i una cu totul sub semnul onoarei si al bucuriei de a face lucrurile cum se cuvine.

Tot ce pot sa adaug este marea mea pretuire, admiratia mea pentru talentul ei deosebit de a fi prezenta si-n viata reala (de unde-si conduce, cu maiestrie, casa, afacerea, familia si propria-i vocatie) si de a fi un artist care isi ia in serios menirea si-si sporeste talantul.

La multi ani, distinsa doamna! Si bucurii nenumarate, inima senina si suflet luminat!

Sa va fie mereu Primavara!

Spring-Flowers-Nature

Sa tineti mereu sufletul in starea de gratie in care se afla mugurii abia dezghiocati.

Sa tineti inflorirea cat mai mult timp, sa gasiti stiinta de a ramane infloriti.

Cand se vor scutura petalele, sa nu va-ntristati, urmeaza rodul.

Cand rodul e amarui si acru, astringent si urat, sa nu-l blamati, lasati-l sa se coaca, sa se rotunjeasca de soare.

Cand veti cobori in tarana sa aveti in minte momentul infloririi… Din semintele vietii voastre, purtate de vantul intamplarii, se vor hrani alte vieti, alte suflete, alte raze.

 

Şlefuire

Etichete

Am trecut prin tine

Ca lumina printr-o uşă de diamant încă neşlefuit

Dincolo au ajuns doar frânturile trebuitoare.

Acesta este sufletul meu

Frânt, pentru voi, în fascicole multicolore,

Amare, şi cântă.

Dincolo e un fel de aici mai intens

Ţesut de-o putere albastră.

Umblu printre rădăcinile cuvintelor

ca un orb cu simţurile alerte

şi nu înţeleg de ce plâng.

Vei auzi zăngănitul lacrimilor rostogolite

Pe dalele inimii tale,

şi te vei opri inexplicabil de fericit.

În podul palmei ţi-au încolţit broboane de rouă

Şi linia vieţii s-a adâncit.

Prin dimineaţa înaltă,

glasul tău secret, tremurat,

Numai de mine ştiut

A răsunat ca o trompetă de înger;

M-am ridicat

Şi-am călcat peste-ntunericul

Cel înteţit.

Am stat încastrată de vie,

-floare de sânger

diamantată – în suferinţa cea necurmată

Până când, şlefuit,

Sufletul tău şi-a găsit respirarea cea sinilie.

Abia atunci ne-am privit.

Vis

Etichete

Vis

Nici nu vei şti ce te-nvăluie şi

te poartă spre ce-ţi este scris.

Doar în vis când ţi se spune pe înţeles

vei pricepe că eşti cuprins

într-o albie pe unde umblă

lumina dintâi

şi că viaţa ta toată a aparţinut unui înger

care n-a reuşit să înveţe să zboare.

Vei vedea cum din irişi

a răsărit şi a apus soare

şi peste mirt, şi peste rouă şi peste cicoare.

Sângele tău, neconvins şi ţepos

s-a-mblânzit  trecând prin inima mea.

O sămânţă de spin

Cu arhitectură de fulg sau de stea

Va coborî la tine în palmă.

Dintr-o dată, vei şti că-i amurg

Şi vei fi în bună pace cu tine,

Vei înţelege că eu n-am existat

Cu oase, carne şi mers.

Sunt doar un sunet în acest univers

Ce umple uscăciunea cuvintelor

Cu viaţa vie ce demult li s-a dat.

My Soul

Foto: Inobras

Miniatură

Etichete

, , , , ,

Sfâşiem, cu aripi lipite de trup,

Cerul pălit de torpoare;

Şoimi necugetaţi

Ce nu ştiu încă nimic

Despre zborul mistuit de ardoare

Închis într-o sferă de bronz.

Suntem liberi să numim

Piscuri, prăpăstii, pâlcuri de ceaţă,

Cu nume inventate şi uitate pe loc.

Ele, însă, zâmbesc  şi ţin minte

Numele aurite de fericirea deplină

A rotitorului joc.

Întindem pânza zilei aceste, albastre,

Zmeu nou de hârtie, gata de zbor;

Îl vom pierde negreşit  printre astre,

Smuls de-o pală şi ascuns într-un pliu orbitor.

Vom plana, goliţi, peste vaste câmpuri pestriţe

Aripi târând o devastatoare durere.

Suntem  –  pe-o stampă suavă,-n culori pastelate,

Din care bumbii de zarzăr

Ne cer, inocenţi, îngăduinţa să-nfloare –

Scrişi de-o peniţă distrată;

Semne lipsite de noimă, stinghere,

Picurate greşit, de un negru revoltător.

Nici nu mai ştim unde suntem, pe care zenit.

Zburăm într-un cer desenat?

Sau răsfoim un străvechi manuscript

Cu miniaturi despre oamenii – păsări

Ce-au devenit oamenii  – flori?…

Crescute-nlăuntru, aripile-au pus  inimii

Ţinere deasupra vâltorii nimicitoare

A simunului ce-şi mână dogoarea, nestrămutat

Către pământul miresmelor albe – amare.

Ne-am încheiat primul zbor

Aşa cum ne-a fost el predestinat.

Acum suntem ce nu se vede

Dar ştim că există

În graţia cu care-şi răsfiră petalele

Această teribilă,

întemeiată floare –

Alb nestricat.

paint06b

Lemn

Etichete

, ,

Îţi sunt şi nu-ţi sunt
Ca o culoare a apei din iaz
pe care-o ştiu şi o cară pe aripi doar libelulele;
lemnul icoanei
sfinţit până-n măduva lui de vibraţia aurei.

Palmele noastre lipite de-o parte şi de alta de zidul
schimbând sentimente;
Liniile vieţii se desprind cum firele de paing
în amiaza de vară, din crengi,

şi zboară hai-hui
se găsesc, se-mpletesc una în jurul celeilalte
într-un fir
cosând cerul de noapte, cu stele,
de presimţirea secerişului
furişat în lanul de grâu.

Am devenit, de dragoste,
două alcătuiri zefirii;
doar braţele lungi din mireasmă de crin
în prelungirea trupului luminiscent
de flacără albă
răsfiraţi în cântecul stelelor trecute prin crug
pulbere răvăşită de hergheliile ploii.

Zburăm unul prin celălalt
Cum îngerul prin duminicile dintâi.
Suntem, pe rând, acasa,
straiele neîmbrăcate,
lemnul crucii ce ne aşteaptă într-o pădure vrăjită;
Nici nu mai ştim cine-a iubit mai întâi.

mesteceniPictura: Irina Mironets

Viersuriri. Viersuri – tânguiri din tărâmul magic Feneş de la poalele muntelui-om Caraiman

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , ,

Multe-au fost în viaţă prefirate cu pulbere de mătase vremuită, multe învălite cu aur molatec şi mătăsos, puţine au fost scrise cu pansonul de fier înroşit. Cele din urmă desemnează pe harta mea interioară cicatrici dantelate sub care încă zvâcneşte amintirea durerii. A durerii lumii acesteia. Durerile mele toate s-au stins şi s-au îngropat în lumina înţelegerii împăcate.

Sunt în curtea unui gospodar coborât de pe Columna lui Traian. Are cămeşă de in, albă, cusută pe poale, chimir din piele; dintr-un buzunar iese muştiucul unei lulele încovoiate; iţari albi de cânepă şi opinci cu nojiţe petrecute cruciş peste obielele de lână. E drept, uscăţiv şi sfătos, are harul povestitului şi te priveşte drept în ochi dar nu ţi-i vede pentru că se uită-n zarea amintirilor lui vechi cât miturile. Suntem la Arbore – un pâlc de adolescenţi îndrăgostiţi de cuvântul mlădiat – iar gospodarul este Toader Hrib, un bucovinean straşnic şi căpos care şi-a transformat casa şi curtea într-un muzeu al îndeletnicirilor şi uneltelor bunilor şi străbunilor lui. Împotriva tuturora din familie, împotriva voinţei nevestei care-l bombăne dezaprobator şi nu uită să ne strecoare câte-un: „Moşu-aista-i într-o doagă. Mni-o adus tăti hârburili aişea”.

Moşul ne povesteşte obiceiurile şi viaţa satului de odinioară. Poate nu-i de odinioară, poate-i dintr-un sat mitic care vieţuieşte mai departe după normele simple şi aspre dar drepte, undeva într-un cer al adevărului şi purităţii, în dimensiunea eternă. Aşa-ţi pare, când îl asculţi cu luare-aminte. Că descrie o viaţă pe care tocmai o vede. Astăzi are el aşa o înfiorare şi ne vorbeşte despre ritualul de îngropăciune. Ascultăm fără tragere de inimă şi cu un colţ al auzului. Suntem tineri şi ne simţim întrutotul nemuritori, moartea-i ceva îndepărtat care li se întâmplă unora de care nici n-am auzit. Intră pe poartă o măicuţă bătrână, îmbrăcată parcă în haine de antracit. Îs negre luci. Se uită peste noi şi zâmbeşte de parcă ar şti ceva ce noi n-avem cum să ştim şi nici n-am putea înţelege. Este o bocitoare – aflăm. Îşi încearcă glasul aşa cum virtuozii lăutari mîngâie strunele cu dunga arcuşului, o singură dată, grav, făcând trup comun şi armonie cu instrumentul care-şi sloboade sunetul şi se supune. Un strigăt tânguit, învălătucit în gât şi înfipt în aerul zilei, ne străpunge inimile ca un pumnal. Devenim toţi nişte fire de iarbă atente care aud ţăişul coasei apropiindu-se. Măicuţa bătrână se transformă, se preschimbă-n faţa ochilor noştri înmărmuriţi, într-o fiinţă nepământeană, un tub sofisticat prin care urcă din pământ o taină a durerii. Sfâşierea, regretul şi împăcarea, umbletul şi neumblarea, iubirea şi renunţarea, plugul, boii, stâlpii porţii, umbra codrului şi cerul înclinat spre apus, hora, singurătatea, mânia, fântâna – toată această taină străbate ca o vântoasă satul, izbeşte dealurile, se răsfiră-n frunzele pomilor şi se lungeşte zvârcolindu-se-n iarbă, se scrie în sufletele noastre ca o presimţire nelămurită şi pleacă în cer. N-am înţeles cuvintele decât ici colo. Dar am învăţat mlădierile, le-am auzit dinlăuntru, sfârâitul sufletului ca un bob de apă sărind pe plita încinsă. O durere neomenească, o jelanie cosmică.

Mi-am adus aminte de sunetul răsucit ca un sfredel de fier opintindu-se cu scântei într-un stei de bazalt cu prilejul întâlnirii cu o carte a unui om. Un om curajos care-a primit de la naştere o cotă de suferinţă (tatăl său, partizan în Munţii Banatului, a fost împuşcat când Iosif era doar un prunc) la care şi-a adăugat şi încă a mai cerut. A trăit cu totul absorbit de poezie, de altceva nici n-a vrut să audă. A trăit ca un strigăt al patriei sale iubite căreia i-a tot aşteptat şi i-a tot dorit eliberarea, întemeierea cum se cade, curăţia. A trăit şi a scris toată viaţa lui de poet eremit, prezent în lume dar abstras din lume, oficiind în catedrala limbii banatice, inventând rugăciuni absolvitoare, biciuindu-se şi pedepsindu-se pentru că nu reuşeşte să găsească formula magică, aceea care să ridice patria din real şi s-o trasforme-ntr-o patrie perfectă, îngerească.

Şi dacă încă n-a reuşit – sau aşa se teme poetul Iosif Caraiman, că n-a reuşit – să-şi mântuie prin poeme patria, se întoarce-n tărâmul magic Feneş şi-l găteşte de eternizare. Îi blagosloveşte pomii cei înforiţi, alunecă pe toboganele boabelor de rouă, adună firimiturile de lumină uitate de licurici prin poiene, vorbeşte cu fulgul – copil şi se mistuie-n lumina unei lămpi aprinse-ntr-o căsuţă, singură-singurea tremurând într-un întuneric placid, indiferent, surd şi mut.

„Viersuririle” care auresc astăzi şi au aurit ieri şi vor auri mâine crestele Ţarcului şi ponoarele Armenişului, învelind colnicele Feneşului într-un zăbranic alunecător şi rezistent precum pletele neasemuite ale ielelor, sunt spuneri, incantaţii ancestrale redescoperind limbajul primordial.

Toader Hrib şi muzeul lui din Arbore nu mai vieţuiesc. S-au mutat cu totul în satul lor cosmic, dimpreună cu bocitoarea care ne-a descris moartea pe dinlăuntru într-o zi înseninată de vară. Ecoul acelei zile când stelele-au stat a răzbătut într-un alt loc legat de acela prin firele nevăzute ale unei eternităţi a adevărurilor simple şi tainice. Căreia nu-i putem fi decât martori tăcuţi. Nu pot decât să cred că arhi-limbajul lui Ion Caraiman, acest uruit cosmic pe care poetul cu nume de împărat şi de munte îl aude şi ni-l traduce, această spunere pe numele dintâi ce râşneşte munţi de diamant şi preface apa-n nisip cuminte să-i fi spre tămăduire şi bună împăcare cu lumea, aşa cum e ea, neştiutoare şi potrivnică.

Iosif Caraiman

Foto: Nicolai Dimitrie Vlădulescu 

(Iosif Caraiman alături de Cornel Ungureanu)

Un fel de iubire

Etichete

, ,

Ar fi fost înţelept să ne întoarcem

la ingenua şi anonima noastră prietenie;

Să fim iar Enkidu şi Ghilgameş

umblând printr-un codru de înţelesuri

goi fii ai luminii scăpărătoare.

Dar cum să facem asta

când tu m-ai botezat cu nume de femeie?

şi m-ai îmbrăcat ca pe-o cămaşă a vieţii întoarse din moarte

Şi ea s-a-nroşit de-un sânge suav,

devenind purpurie şi crescându-ţi în carne

ca o durere din spirale din ce în ce mai adânci

şi tot mai amare.

Nu ţi-a fost teamă să mă cauţi şi să mă scoţi

Din cămările jilave ale stingerii

Ca pe-o floare de peşteră adusă vederii necruţătorului soare

Şi să mă scrii pe fruntea ta ca pe-un semn al triumfului

Luminii asupra întunecatelor ştime.

Există un fel de iubire despre care nici nu se poate vorbi

cu ajutorul cuvintelor înşirate de-acum până-n veac.

Există un fel de iubire sincronă cu respiraţia stelelor,

Cu descântecul pe care-l şopteşte iasomia

În răsăritul soarelui celui de dimineaţă,

Ea însăşi înspăimântată de propria-i mireasmă,

Neştiutoare şi străbătută de-un plâns nevăzut.

M-am prefirat, floare de ger adusă din crângul copilăriei

pe sticla ferestrei; nici n-ai ştiut.

Visele tale s-au înstelat cu nuferi învoalţi şi şăgalnice trestii

legănate de-un cântec barbar, ars şi răscolitor.

Ca şi umbra de nor călătorit deasupra câmpiei

cuprinzi, fără ştire, popoare de vietăţi nevăzute

de sentimente de care nimeni n-a auzit.

Există un fel de iubire

orişicâte i-am da sau i-am cere

de neistovit.

1661271_728810027137943_1691943312_n

Plonjon în piscina cu pioneze Stradivarius

Etichete

, , , , , , , , , , , , , ,

Un exerciţiu repetitiv până la obsesie. Până la ultima moleculă de sânge transformată-n prelunga vibrare, dureroasă, a corzilor, până la ultima săltare a sufletului peste rana de a fi şi om. Un om pentru care fiecare pas, fiecare deschidere a pleoapelor, fiecare răsuflare este egală cu durerea. O durere spartă în miliarde de aşchii. Şi, din aşchiile adunate-n mănunchiuri de sunete, el e nevoit, e damnat, e menit să ivească frumuseţe.

Aceasta este viaţa poetului. A poetului Nicolae Sârbu. Care clamează retoric şi disperat cu asupra de curaj: „Eu, Nicolae de Ohaba„,  „N-am operă„!, rătăcesc prin „Provinciile cerului” şi, după volte mari şi incredibil de graţioase prin universul metaforei, recunoaşte spăsit (sau cu superbie?), „Că poetu’ nu-i ca omu‘”, exersează imprudent dar şi plin de încrederea că este inexpugnabil „Cochetăria cu fulgerul„, deschide un „Şantier în creier„, are ultimul cuvânt pentru că-l obţine „Cu pumnul pe i„. Neînţeles dar sperând într-o empatie măcar fulgurantă cu sufletul auditoriului, „Ascultând ceasornicul în baie„, se zbate într-o dureroasă şi claustrofobă singurătate din care nu poate ieşi decât desenând „Ferestre pentru labirint„. Dacă nimeni nu va reuşi să le vadă, ele se vor preschimba în înduioşătoare şi abandonate „Vitralii sparte„.

Aceasta este viaţa poetului, cea nevăzută.

Poate şi-a noastră, a celorlalţi. Dar noi nu vom fi niciodată atât de histrioni şi de sinceri să recunoaştem. Noi suntem pudibonzi şi cerebrali, sofisticaţi, cinici şi vag autopersiflanţi. Epuizaţi de-o veşnică tragere pe roata realului şi aproape orbi la semnele înţelesurilor la care avem, câteodată, acces.

Aşa este întreaga noastră literatură, astfel a devenit. O piscină luxuriantă, părăsită sub cerul liber, într-un fost bazin olimpic dărăpănat în care, mai demult, zumzăia viaţa iar acum doar câte-un bizar necugetat se încumetă să-şi oficieze, de unul singur, ritualul iniţierii în taina Poeziei. Ruinele-şi păstrează măreţia, capitelurile ţin încă basoreliefurile mâncate de vreme şi nepăsare ale falnicilor lei ce străjuiau spaţiul dintre lume şi cer. Şi, printr-o magie inexplicabilă, piscina cu pioneze Stradivarius, în ruina generală, în febra demolatoare atotputernică, în nebunia raptului, în obsesia dezagregării, rămâne intactă, strălucitoare şi ademenitoare pentru cei însetaţi de adevăr, pentru cei însetaţi de-o altfel de cunoaştere, pentru cei care vor să se-mbăieze în apa primordială a luminii binecuvântate a cuvântului creator.

De la o vreme viaţa nu-ţi mai poate aparţine. Ea se încrie pe-o traiectorie magnetică pe care n-o poţi înfrunta, sau o poţi înfrunta cu riscuri şi pierderi inutile, cu volute şi ocolişuri care te vor duce în final, forţat, acolo unde e firesc să ajungi. De la o vreme, viaţa ni se-ncarcă cu o greutate limpede şi blândă, de aur aerat şi devine imponderabilă iar noi atârnăm ca o nacelă visătoare şi fragilă. Şi umblă pe drumurile ei, după semne şi închegări numai de ea ştiute. Sigur, avem şi noi mult-trâmbiţatul liber arbitru. Sau aşa ne place să credem.

Mi-a trebuit enorm de mult timp, cumplit de multă măcinare de viaţă, universuri întregi de gânduri şi simţăminte, împotrivire şi abandon, să înţeleg de ce eu sunt aici.

Am fost de curând la Timişoara, la Uniunea Scriitorilor, însoţindu-l pe poetul, confratele, prietenul Nicolae Sârbu la ceremonia inaugurării „piscinei cu pioneze Stradivarius” – recent apăruta sa carte de poezie. Nu doar eu singură ci împreună cu un cuprinzător „desant” reşiţean (impresionant prin număr şi prin valoare, un nucleu ideatic şi creator care poate foarte bine să fie cuibul Păsării  Phönix).

Întotdeauna, fără excepţie, întâlnirea mea cu proiecţia spiritualizată a Vienei (mie aşa-mi pare Timişoara) se oficiază mai întâi la catedrala mitropolitană. Aşa spune sufletul meu. Acolo merg prima dată, să lepăd potrivnicia şi adaosurile, să mă luminez, să mă liniştesc, să mă acordez cu sunetul limpede al destinului meu.

Apoi, la sediul Uniunii Scriitorilor, am întâlnit prieteni dragi de odinioară, străjeri ai literelor cu grafia alambicată, întortocheată şi riguroasă, moştenitori legitimi sau fortuiţi ai istoriei imperiale, truditori pe câmpiile vaste ale acestei himere mereu seducătoare, pe numele ei „arta”. Lansarea cărţii s-a făcut sub o zodie prielnică, cu vorbe de duh, inspirate, cu o lumina difuză şi tandră a prieteniei ce-a stat mai presus de cuvinte. Suntem cu toţii sau am fost atinşi (măcar în treacăt) de străfulgerarea certitudinii că adevărul poate fi dobândit la capătul tuturor cuvintelor. Uneori suntem orbiţi de patimă, alteori de suferinţă, alteori de neputinţă, adesea de limitarea noastră-n cunoaştere. Dar, indiferent cu ce preţ, ţinem lumea de cuvinte deasupra realului. Ca o pânză freatică a cerului care sparge ici-colo împotrivirea şi duritatea materiei ivind câte un izvor de-o clipă unei lumi atât, atât de însetate de frumos. O face Nicolae Sârbu, cu o sensibilitate bine disimulată, alergând nonşalant şi (paradoxal!) graţios pe frânghie, acrobat îmbrăcat impecabil în frac, cu lavalieră, papion şi brâu, jonglând, în timp ce aleargă, cu diferite măşti pe care le aruncă nemulţumit dar reverenţios către public, deasupra piscinei umplute cu pioneze. I se întâmplă să şi rateze. Şi cade. Deşi spectatorii îngroziţi cred că vor auzi doar urlete înfricoşătoare,  însângerat, mistuit şi ajuns la paroxismul durerii  de-a fi om şi poet, poetul, în cele din urmă, învinge şi umple universul cu acordurile unei viori Stradivarius aflată în mâna unui virtuoz.

Timisoara_Orthodox_Cathedral_-_Inside

Imagine: Wikipedia

E tot ce avem

E tot ce avem …
Câteodată e totul.
Mai ales în serile cu miros de alge şi-nsingurare.

Ştiu că m-ai purta în triumf
Ca pe-o cunună de trandafiri înspinaţi
cu vederea lăuntrică
întunecată de sânge,
Îmbătat de parfum.

Eşti un drum
prin colbul căruia tălpile mele
nu vor lăsa cuiburi mici
pentru stropii de ploaie puhavi.
Nu voi înflori niciodată
De teamă să nu te omor.
Sunt un om pe jumătate zbor,
pe jumătate sepie
colindând necontenitele mări ale inimii
în chip de orice sentiment.

Alergi ca o armie neistovită de nouri
Peste-o placidă pajişte verde.
Pe unde umblă nourii tăi
Eu întind o pajişte
cu iarbă fricoasă şi neştiutoare
ascuţită de sete.
Ploaia nu se arată.
Nu îmi aflu liman
În mijlocul acestei mări
cu suferinţă netulburată.

Muntele castanilor

Etichete

, ,

Muntele castanilor

Am străbătut, urmându-te, toate teritoriile iubirii.

Am învăţat să mă cunosc prin tine,

m-am oglindit în toate faţetele globulelor sângelui tău.

Am fost brazdă înţelenită, mustind de apa

pulverizată în jurul gleznelor tale când m-ai păşit.

Am îmbrăţişat jubilând seminţele cuvintelor tale

le-am dezghiocat din tecile lor

şi am germinat o pădure de sentimente strălucitoare,

transparente ca sunetul argintului curat.

Am ars din temelii toate alcătuirile pe care le-aveam,

în incendii devastatoare

iscate dintr-o scânteie a îndoielii scăpărată-n aerul

fierbinte-al tăcerilor tale.

Când nu-mi spui nimic, universul încremeneşte.

Cred că am străpuns toate morţile de care m-am izbăvit,

ca un orb ce taie întunericul în cercuri domestice.

De aici înainte, voi umbla doar pe pajiştea aceasta de raze albastre,

răsărite în întâmpinarea paşilor mei.

Departe, în zare, se află muntele de diamant

Din care-am descins cu ghiozdanul meu din vinilin maroniu,

burduşit de castane cu pielea velină şi rece.

Peste ani, când ne vom fi dizolvat

devenind un filament subţire şi fericit,

vom străbate aerul de miere al toamnei pe deasupra castanilor

şi vom însemna, cu peniţa luminii, două suflete,

menindu-le să se înalţe prin desăvârşită iubire,

pe creasta următorului munte.

Ultima iubire

Etichete

Cea mai frumoasă iubire este
ultima iubire.
Când în locul inimii
ai un cuib cu o pasăre mereu cântătoare
şi în locul sufletului
o pădure de mesteceni ce freamătă
fără de vânt şi fără de istov.

Cea mai frumoasă moarte
de care poate fi omul în stare
este stingerea de sine întru iubire.

Cea mai frumoasă clipă
din viaţa celui care va muri
este momentul în care
dă de la sine
cu de la sine putere
cupa
fără să-şi cufunde buzele
fără să soarbă
fără măcar să-i vibreze nările.

Iubirea perfectă
e o aură de diamant vaporos
în care eşti şi rob şi stăpân.
E o stea atârnată în cerul inimii tale
la care priveşti ca un orb
imaginându-şi lumina
pe care nu vei cuteza niciodată
să o atingi.
Altfel, universul întreg se va prăbuşi
prin tine, ca printr-o poartă dintre toate lumile posibile
Şi vei fi vinovat
de distrugere
şi vei fi vinovat de moarte
şi nimeni nu te va putea absolvi.

Cea mai frumoasă iubire
este ultima înflorire a sufletului tău
ca un liliac bolnav de liliachiu
în plină toamnă.

Nu mă coborî

Nu vreau de la tine nimic.
Nu vreau să-ţi sorb sufletul cu un sărut
Şi nici să-ţi rod viaţa, pe dinlăuntru,
ca o nimfă pregătindu-se să devină un fluture
orb într-o sticlă intens luminată.
Vreau ca răsăritul să fie chemat pe numele tău
Aşa, apusul n-ar mai veni niciodată.

Nu vreau de la tine nimic.
Să nu mă semeni în ogoarele
tandreţilor tale
Să mă poţi secera când vine culesul.
O să rămân spic necopt să mă legăn în vânt
Şi boabele mele,
Pe jumătate grâu nelumit, pe jumătate stele,
Vor germina lanuri de raze cu guri cântătoare
Ce vor pune luminii cunună de sfânt.

Ştiu că ţi-e greu. Şi mie îmi este.
Dar, ca să putem împlini această poveste
Care-atâta de tare ne doare,
Nu mă coborî în pământ.

Grau

Salamandra

Etichete

Inima mea nu mai călătoreşte cu mine.
S-a făcut salamandră
şi-a cuibărit în jarul din inima ta.

A pus foc marginilor lumii
Şi nici nu ştiu ce aşteaptă.
Poate că ea este cea înţeleaptă.

Prin vâlvătaia albastră
Se disting şi-au început să cunoască
Cei desfăcuţi de materie.
Pădure deasă de perie,
ca în poveste,
închipuie mintea
aruncând capcane şi laţuri
să găbuie, să prindă, să stingă
făptura cea arzătoare
să strângă lumina în lanţuri.

Ca un şarpe flămând şi turbat
Întunericul s-a prăbuşit  întomnat
şi nu mai găseşte putere să crească.

Nu ştiu încotro zboară
inima înaripată din inima mea
şi nici ce are de gând.
Am ars tot ce-am fost şi ce sînt.
Cred ca vă scriu într-o limbă cerească.

salamander

Imagine: http://www.mythicalcreatureslist.com/mythical-creature/Salamander

Poezie prin tehnică aleatorie

Etichete

, ,

 

Vineri, am exersat împreună cu un grup de tineri o metodă modernă de a inventa poezia. Se numeşte „generatorul de poezie aleatorie” şi am practicat-o în facultate (sau în facultăţile mele) cu oarecare emoţie.

Se joacă în felul următor: Fiecare jucător are foaie şi un instrument de scris. Unul dintre jucători se gândeşte la un cuvânt, oricare. Ceilalţi trebuie să scrie pe foaie ce face, cine este, ce este, ce atribute are, ce determină acel cuvânt pe care emitentul îl ţine minte. Apoi, emitentul ia foile şi copiind versurile pe o tablă sau un carton, aleatoriu, încearcă să găsească varianta de combinare cea mai apropiată de poezie.

Am fost 15 sau 16 „jucători” şi a ieşit un poem superb, spun eu, mai ales că ei nu mai făcuseră asta niciodată.

„Ea se gândeşte la lumea din jur.
Oare ce gândeşte ea despre noi?…
În anotimpul acela în care frunzele şi păsările
se duc din rămurele în ţări îndepărtate
Ne arată ce avem în jurul nostru cu adevărat.
Ea locuieşte într-o cabană micuţă lângă mare
înconjurată de tradafiri; are un câine vesel şi o pisică răsfăţată.
Ocoleşte masa, se îndreaptă să geam.
Plouă
şi din picăturile de ploaie răsar ghiocei
şi fluturi şi păsări ca-ntr-un tablou de demult.
Are un chip ca mătasea
Şi multe rochii pe care le schimbă des
Visează să ajungă la poalele muntelui
unde se află un iaz înconjurat de pomi înfloriţi
Parcă ar fi o iarnă frumoasă cu fulgi de zăpadă
şi ninsori pe jos, sub tălpile mici.

E o prinţesă foarte frumoasă.

Îşi schimbă mereu rochia de gală
Eu credeam că are bani, maşini, distracţii
şi mai credeam că bluza mea e valoroasă
şi viaţa mea e un model
dar am înţeles că nu e nimic din toate astea
şi că nu o iubim niciodată destul.

E un copac cu fructe
într-o grădină cu iarbă verde
Zâmbind liniştit
ca un tablou cu păsări
lângă un stadion părăsit.”

(Cuvântul la care m-am gândit a fost „Mama„. Intervenţiile mele în poem sunt minime. Îi felicit pe toţi cei care l-au inventat: Andreea, Ioan, Klau, Veronik, Mary, Oana, Panda, Nena, Lena, Persi, Zoro, Peghy, Gheghe, Prody, Betty şi, mai ales pe colega noastră fortuită, Lau Réne (Lauréne Boué), care a prilejuit acest joc. Probabil îl vom continua şi vom publica un volum de poezie aleatorie colectivă la finele lui decembrie).

A mai cazut o stea… se numea Elmmar

Elmmar

Foto: iunie 2013

Un prieten nepretuit, un om care a inselat moartea pana-n ultima clipa… Cu un umor debordant si cu generozitatea de a feri pe altii de necazurile sale, a plecat in felul in care-a aparut – cu demnitate si discretie. L-am cunoscut, din scris, pe blogul d-lui Nastase. L-am cunoscut, in realitate. Un „optimist temperat” – cum ii placea sa se autointituleze…

S-a terminat aici sirul zilelor cu care a fost daruit, intristandu-ne si obligandu-ne sa ne simtim culpabili. Cu indiferenta in care ne-a zidit aceasta epoca a raului insidios, n-am facut nici macar ce-am fi putut sa facem, daramite mai mult, ca sa-i oprim coborasul.

Sunt atat de trista si atat de neputincioasa…

Liviu Enuca, alias Elmmar , Dumnezeu sa te ierte si odihneste-n pace, oriunde vei fi plecat! Noua nu ne ramane decat sa plangem, sa te regretam si sa ne rugam pentru sufletul tau curat si frumos…

Gânduri de vacanţă

universe

Imagine: Janet Leigh

Suntem aromiţi de-o luminată bucurie. Ronţăim din zimţii fiecărei secunde cu ochii mijiţi. Umblăm alene pe plaja contemplării; pe retină, fără să se fixeze undeva, aleargă, ca-ntr-un caleidoscop, imagini, mirosuri, sentimente, stări, gusturi, sunete, armonii, culori, cuvinte, alungându-se unele pe altele.

Vara nu e timpul acţiunii, al întemeierii. Cele începute se rostuiesc singure. Cele uitate, neîncepute, sau cele începute strâmb se risipesc. Soarele, aerul fierbinte, tăişul frunzelor, câmpurile de lavandă, asfinţitul şi răsăritul însăilate unul de altul pe sub pământul vizibil nouă cu un fir a cărui existenţă doar o bănuim, lanurile de rapiţă de un verde ireal, uluitor, brazii, pietrele albite de soare, toate-şi capătă o autonomie stranie. Nu au nevoie decât de privirea noastră pentru a se umple de conştienţa fiinţării. Nu e prea filozofic ce spun. Nimeni nu este dacă nu este văzut. Un pom părăsit, nesăpat, necurăţit, nebăgat în seamă, fie el şi roditor, se va îmbolnăvi, se va usca şi se va prăvăli în ţărână năpădit de buruieni şi de insecte care-l vor devora şi descompune. Deşi el ar fi putut să rodească… Ni se tot spune să ne iubim pe noi înşine, să ne iubim, să ne cocoloşim, să ne autosugestionăm că suntem buricul lumii, capătul şi începătura, măsura şi esenţa. Aceasta e religia noii ordini, să secretăm auto-mulţumire şi să ne învelim în ea cum melcul în chitină. Şi, izolaţi, etanşeizaţi de vidul generat de noi înşine, clocim acolo propriile idei bombastice de mărire şi ne complacem în melasa unor iluzii fără legătură cu realitatea, fracturând universul în mii de particule autosuspendate în nimic.

Nu poţi să te iubeşti pe tine însuţi, doar psihopaţii şi egolatrii pot. Printre ei, or fi şi mari genii, asta se poate. Dar nu toate buruienile fac flori…

Suntem cine ştie al câtelea experiment al inteligenţei cosmice, noi cu civilizaţia noastră. Pe rând, fiecare ciclu al rasei umane a eşuat din pricina acestei boli al cărei microb ni se inculcă astăzi prin toată propaganda insidioasă la care suntem supuşi: egoismul şi iubirea de sine. „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. E adevărat, dar Protagoras nu preamărea orgoliul exacerbat ci rânduia şi descria legătura sacră a omului cu Universul din care este părticică, unitate de măsură, proporţie pentru echilibru.

Şi viaţa a luat-o de la capăt, de fiecare dată, dintr-un spor, dintr-o celulă infinitezimală. Care s-a dezvoltat şi a evoluat prin comunicare. Comunicarea şi nu zidirea în sine este cheia oricărei înaintări, a vieţii însăşi. Comunicare egal cuminecare.

Mai înainte de a ne iubi pe noi înşine, e de folos să ne cunoaştem prin puterile minţii noastre şi, mai presus de limitele ei, prin împărtăşirea cu semenii noştri. Nimic nu-i mai fertil şi mai benefic fiinţei umane decât sporirea prin ceilalţi, intensificarea luminii proprii prin oglinzile ochilor celorlalţi, îmbogăţirea inimii, înflorirea ei prin dăruirea de iubire. Iubire necondiţionată, curată, nelegată cu elasticul reversului. Să iubim fără a cere nimic în schimb. Nici recunoaşterea celui iubit, nici recunoştinţă, nici gesturi compensatorii. Altfel, iubirea nu mai e iubire, devine un comerţ de sentimente: Do ut des.

Ne-a fost dat Iisus Christos, trimis printre noi, oamenii neînălţaţi, să ne înveţe. Esenţa demersului christic este … Iubirea. Nu ura, nu însingurarea, nu zidirea în sine, nu capitalizarea sentimentelor celorlalţi, nu autismul egolatru. Doar Iubirea. E destul să recitim Fericirile şi vom vedea cum ţâşnesc izvoarele de pretutindeni. Iisus a pecetluit cu sângele dumnezeiesc legământul iubirii. Şi noi tot n-am înţeles nimic. Am continuat să ne ucidem în numele feluritor comandamente iluzorii, am continuat să punem mai presus în inima noastră dragostea de arginţi, desfrâul, uciderea, egoismul, pizma şi trufia. Şi toate închipuirile care ne determină să credem că noi suntem mai presus. Mai presus, pur şi simplu.

Nu suntem mai presus de nimic. Şi o piatră-i mai înţeleaptă. Ea toate le rabdă şi tace. Este, lipită de alte pietre, muntele din care ţâşneşte apa cea binefăcătoare şi pe care cresc pădurile cele falnice, adăpost pentru miliarde de vieţuitoare. E temelie pentru orice construcţie şi albie pentru râul ce se duce spre mare… Noi ce temelie suntem? Temelia fugii? A fricii? A neantului şi a lipsirii de sens pentru Creaţie?

Nu ştiu cine-ar putea să convertească în inima noastră trufia în smerenie, egoismul în dăruire dezinteresată şi să spargă întunericul lăsând luminii cale liberă spre lumina din cer… Poate nici n-am cunoaşte lumina dacă ea n-ar străpunge întunericul. Arareori. Dar, dacă nu vom face asta, dacă inimile noastre nu vor deveni moi şi încăpătoare, soarta omenirii este ca şi pecetluită…

Haruki Murakami – 1Q84

Etichete

, , , ,

[…]

«După ce închise telefonul, Aomame se prăvăli pe canapea. Închise ochii şi se gândi la Tengo. La altceva nu mai putea să se gândească. Pieptul i se strânse dureros. Însă era o durere plăcută, o durere suportabilă. Tengo chiar locuia acolo, foarte aproape de ea. La mai puţin de 10 minute depărtare. Doar la acest gând şi simţi cum se încălzeşte toată pe dinăuntru. Era necăsătorit şi preda matematica la o şcoală pregătitoare. Locuia într-o casă modestă în care ţinea ordine, gătea, călca şi scria un roman lung. Aomame îl invidia pe Tamaru. Ar fi vrut şi ea să se strecoare acolo, când nu era el acasă. Să atingă fiecare lucru în parte, în liniştea încăperii pustii. Să încerce cu degetul vârful creioanelor lui, să ţină în mână cana lui de cafea, să-i adulmece mirosul impregnat în haine. Chiar şi-ar fi dorit să poată face asta înainte să dea ochii cu el.

Dacă se trezea singură cu el fără niciun fel de introducere, habar n-ar fi avut cum să spargă gheaţa. Imaginându-şi asta, respiraţia i se acceleră şi mintea i se înceţoşă. Erau prea multe lucruri de povestit. Însă, în acelaşi timp, în ultimă instanţă, parcă nici nu era nevoie să spună nimic. Lucrurile pe care voia să i le povestească şi-ar fi pierdut toată noima, odată puse în cuvinte.

În orice caz, acum nu-i mai rămânea decât să aştepte. Să stea calmă şi să aştepte cu multă atenţie. Aomame îşi pregăti bagajul, astfel încât să poată s-o zbughească pe uşă imediat ce îl vedea pe Tengo. Îndesă în geanta de umăr din piele, mare şi neagră, toate lucrurile care îi trebuiau, astfel încât să nu mai fie nevoie să se întoarcă în casă. Nu erau prea multe. Teancurile de bani, un rând de schimburi, pistolul Heckler & Koch, încărcat şi atât. Puse geanta undeva la îndemână. Scoase din dulap costumul Junko Shimada, îl verifică să nu fie şifonatşi atârnă umeraşul în sufragerie. Pregăti şi cămaşa albă, ciorapii şi pantofii cu toc Charles Jourdan. Plus pardesiul bej. Erau exact hainele pe care le purtase când coborâse de pe Autostrada Metropolitană pe scara de urgenţă. Pardesiul era cam subţire pentru o seară de decembrie. Însă nu avea de ales.

Odată terminate pregătirile, Aomame se aşeză pe scaunul de pe balcon şi se uită la toboganul din parc printre plăcile de plastic. Tatăl lui Tengo a murit duminică noaptea, se gândi ea. Ca să poată fi cremat, trebuie să treacă cel puţin douăzeci şi patru de ore de la deces. Parcă aşa spunea legea. Deci la calcul ar ieşi că incinerarea se poate face abia de marţi încolo. Azi e marţi. Asta înseamnă că Tengo termină cu înmormântarea şi se întoarce la Tokio de pe unde o fi cel mai devreme în seara asta. Şi abia apoi îi transmite Tamaru mesajul de la mine. Mai repede de atât nu are cum să vină în parc. Şi oricum e încă lumină afară.

Când a murit, Liderul a aşezat în uterul meu această mică făptură. Asta presupun eu. Sau asta îmi spune intuiţia. Adică sunt manipulată de o voinţă pe care a lăsat-o el în urmă şi care mă ghidează către o destinaţie stabilită de el?

Aomame se încruntă. Nu reuşea să-şi dea seama. Tamaru bănuia că poate am rămas însărcinată cu „cel ce aude vocea” pentru că aşa a plănuit Liderul. Pe post de crisalidă de aer. Dar de ce eu? Şi de ce cu Tengo? Nici asta nu pot să-mi explic.

În orice caz, până la momentul de faţă s-au întâmplat tot felul de lucruri pe care n-am reuşit să le pun cap la cap. Nu înţeleg principiile care stau la baza lor şi nici nu ştiu în ce direcţie se îndreaptă. Eu doar m-am trezit prinsă la mijloc. Dar până aici, se hotărî ea.

Aomame strâmbă din buze şi se încruntă şi mai tare. De acum înainte n-o să mai fie la fel. Nu mă mai las manipulată de nimeni. De acum încolo o să urmez un singur principiu şi anume propria mea voinţă. Am să protejez această mică făptură, orice s-ar întâmpla. Pentru asta am să mă lupt până la ultima suflare. E viaţa mea şi e copilul meu. Nu mă interesează cine şi pentru ce l-a programat, el e, fără urmă de dubiu, copilul conceput de mine şi de Tengo. Nu-l dau nimănui. Eu am să stabilesc ce e bine şi ce e rău. Eu am să fiu principiul de bază şi direcţia. Să nu uite nimeni asta! „

***

Mai întâi intră sub duş, se spălă pe cap şi îşi aranjă cât putut părul ciufulit. Apoi se bărbieri la oglindă. Se spălă bine pe dinţi şi se curăţă chiar şi cu aţă dentară. Scoase nişte suc de roşii din frigider şi bău, apoi puse apă la fiert în ibric, măcină cafea şi îşi făcu o cafea. Îşi prăji şi o felie de pâine. Îşi fierse un ou cleios, cronometrând pe ceasul de bucătărie. Se concentră asupra fiecărei mişcări în parte şi îi acordă mai mult timp decât de obicei. Şi tot era abia nouă şi jumătate.

Diseară mă întâlnesc cu Aomame pe tobogan.

La gândul acesta simţi cum i se destramă toate simţurile şi i se împrăştie peste tot. Mâinile, picioarele şi faţa, fiecare o lua în altă direcţie. Nu putea să-şi ţină emoţiile adunate multă vreme la un loc. Nu reuşea să se concentreze, indiferent ce încerca să facă. Nu putea să citească şi, bineînţeles, nici să scrie. Nu era în stare nici să stea liniştit într-un loc. Tot ce reuşea cât de cât să facă era să spele vasele, rufele, să facă ordine în sertarele de la dulap şi să aranjeze patul. Însă, orice ar fi făcut, din cinci în cinci minute se oprea şi se uita la ceasul din perete. De fiecare dată când se gândea la oră, timpul părea să se scurgă tot mai încet.

Aomame ştie.

Asta îşi spuse Tengo în timp ce ascuţea deasupra chiuvetei un cuţit care nici nu trebuia ascuţit. Ştie că am fost de câteva ori pe toboganul din părculeţ. Sigur m-a văzut stând singur în vârful lui şi uitându-mă la cer. Altfel nu-mi exiplic. Tego se imagină pe tobogan, învăluit în lumina felinarului. La momentul respectiv nu avusese deloc senzaţia că era privit. Oare de unde se uitase la el?

Nu contează de unde, îşi zise el. Nu e o chestiune importantă. Indiferent de locul din care mă privea, m-a recunoscut imediat.La acest gând, un val puternic de bucurie îi străbătu întreg corpul. Aşa cum şi eu m-am gândit mereu la ea de atunci, aşa s-a gândit şi ea la mine. Lui Tengo i se păru incredibil că în lumea aceasta ca un labirint mişcător, inimuile a doi oameni care nu s-au mai văzut nici măcar o dată timp de douăzeci de ani – a unui băiat şi a unei fete – să rămână la fel de legate una de cealaltă.

Dar oare de ce Aomame n-a vorbit cu mine atunci, chiar acolo? Se întrebă el. Ar fi fost mult mai simplu. Şi de unde a ştiut că locuiesc aici? De unde a aflat ea sau bărbatul acela numărul meu? Nici nu e trecut în cartea de telefon, pentru că nu-mi place să mă sune lumea. Şi nu e dat nici la serviciul de abonaţi.

Sunt câteva lucruri greu de înţeles. Iar firele poveştii sunt foarte alambicate. Nu pot să-mi dau seama care fire se leagă între ele sau ce relaţie de cauzalitate există. Dar, dacă stau să mă gândesc, de când a intrat în scena Fukaeri, am senzaţia că trăiesc într-un loc în care firesc e să existe prea multe semne de întrebare şi prea puţine indicii. Însă Tengo avea o vagă senzaţie că şi această nebuloasă se îndrepta, puţin câte puţin, către sfârşit.

În orice caz, diseară, la ora şapte, cel puţin se vor înlătura câteva întrebări, îşi spuse el. O să ne întâlnim pe tobogan. Nu ca doi copii neputincioşi, ci ca doi adulţi liberi şi independenţi. Un profesor de şcoală pregătitoare şi o instructoare de la un club sportiv. Despre ce o să vorbim noi? Nu ştiu. Dar o să vorbim. Trebuie să umplem golurtile, să ne împărtăşim lucruri unul despre celălalt. Şi, dacă ar fi să împrumut expresia ciudată pe care a folosit-o tipul de la telefon, de acolo „o să ne deplasăm” undeva. Motiv pentru care trebuie să adun la un loc lucrurile importante, pe care nu vreau să le las în urmă, şi să le pun într-o geantă care să-mi permită „să-mi folosesc liber ambele mâini”.

Nu aş avea vreun regret să plec de aici. Am trăit în casa asta şapte ani şi am predat la şcoala pregătitoare trei zile pe săptămână, dar nu am simţit nici măcar o dată că aici e viaţa mea. N-a fost decât o locuinţă temporară, o insulă plutitoare dusă de ape. Nu mai e nici iubita cu care mă vedeam în secret o dată pe săptămână. Fukaeri a stat o vreme la mine, apoi a plecat şi ea. Pe unde erau ele acum şi ce făceau, Tengo nu ştia. Însă ele dispăruseră în tăcere din viaţa lui. Iar dacă pleca, şi la şcoala pregătitoare i-ar fi luat cineva locul. Lumea ar fi continuat să meargă mai departe la fel de bine şi fără el. Dacă Aomame voia să se deplaseze undeva cu el, o însoţea fără să stea pe gânduri.

Oare care erau lucrurile importante pe care voia să le ia cu el? Cincizeci de mii de yeni şi un card bancar de plastic. Ca avere, cam atât. În contul de economii avea depuşi aproape un milion de yeni. De fapt, nu doar atât. Mai erau şi banii viraţi ca partea lui din drepturile de autor pentru Crisalida de aer. Avusese de gând să i-i înapoieze lui Komatsu, dar încă nu o făcuse. Pe lângă acestea, ar mai fi fost romanul început, scos la imprimantă. Pe acesta nu putea să-l abandoneze. Nu avea vreo valoare materială, dar era extrem de important pentru Tengo. Puse manuscrisul într-o pungă de hârtie şi îl băgă în geanta de umăr din vinilin, maro-roşcată, pe care o folosea la şcoală. Doar de la ea, aceasta se îngreună considerabil. Luă şi o dischetă, pe care o puse separat, în buzunarul de la geaca de piele. Cum nu putea căra după el procesorul de text, mai luă un stilou şi un caiet. Altceva ce mai era?

Îşi aminti de plicul pe care i-l înmânase avocatul în Chikura. În el erau carnetul bancar şi ştampila personală, extrasul din registrul de familie şi (aparenta) fotografie de familie lăsate moştenire de tatăl său. Ar fi trebuit să le ia şi pe acestea. Sigur, fără carnetele de elev şi diplomele de NHK. Tengo se hotărî să nu-şi ia haine de schimb şi articole de toaletă. Nu mai aveau unde să încapă în geantă şi oricum aşa ceva putea să-şi cumpere când avea nevoie.

Odată ce puse totul în geantă, termină tot ce avea de făcut. Nu mai erau nici vase de spălat, nici cămăşi de călcat. Tengo se uită din nou la ceasul din perete. Zece şi jumătate. Se gândi că ar fi cazul să ia legătura cu prietenul său şi să-l roage să-i acopere orele de la şcoală, dar îşi aduse aminte că acestuia nu-i plăcea să primească telefoane în cursul dimineţii.

Tengo se întinse pe pat, îmbrăcat cum era, şi învârti în minte diverse posibilităţi. Ultima dată când o văzuse pe Aomame, avea zece ani. Acum, amândoi aveau treizeci. În tot acest timp, amândoi trecuseră prin multe experienţe. Unele plăcute, altele mai puţin plăcute (şi acelea din urmă erau mai numeroase). Sigur apăruseră multe schimbări, în înfăţişarea, în firea lor, în mediul lor de viaţă. Acum nu mai erau un băiat şi o fată. Acea Aomame oare chiar era Aomame pe care o căuta el? Era el chiar Tengo Kawana pe care îl căuta ea? Tengo îşi imagină că se întâlneau în seara aceea pe tobogan, se priveau de aproape şi erau amândoi dezamăgiţi. Poate nici măcar nu găseau ceva de spus. Asta chiar se putea întâmpla. Ce mai, ar fi fost de-a dreptul ciudat dacă nu ieşea aşa.

Poate că de fapt nici n-ar trebui să ne întâlnim, zise el către tavan. N-ar fi mai bine să rămânem separaţi, gândindu-ne fiecare cu drag cât de mult ne-am dori să ne revedem? Aşa putem să trăim purtând la nesfârşit această speranţă în suflet. Speranţa aceasta e ca o mică dar foarte importantă sursă de căldură care ne încălzeşte până în miezul fiinţei noastre. O mică flacără pe care am protejat-o în căuşul palmei, ferind-o de vânt. Dacă ar năvăli peste ea suflul realităţii, s-ar putea stinge cu uşurinţă.

Tengo pendulă o oră întreagă între cele două porniri contradictorii, uitându-se în tavan. Îşi dorea să o întâlnească pe Aomame mai mult decât orice. Dar, în acelaşi timp, îi era o teamă cumplită să o aibă în faţa ochilor. Dezamăgirea rece şi tăcerea stânjenitoare care ar fi putut să-i cuprindă îi paralizau inima. Se simţea sfâşiat în două. Era mai mare de statură şi mai zdravăn decât un om obişnuit, dar ştia bine cât de neputincios se dovedea în anumite situaţii. Însă nu putea să nu se ducă s-o întâlnească. Acesta era lucrul pe care şi-l dorise din tot sufletul, neîncetat, timp de douăzeci de ani. Nu putea să întoarcă spatele şi să fugă, indiferent de ce dezamăgire îl aştepta.

Obosit să tot privească tavanul, Tengo adormi întins pe spate.»

[…]

(1Q84 de Haruki Murakami, volumul III, Editura Polirom, 2012; traducere din limba japoneză şi note de Iuliana Oprina şi Florin Oprina)

 ###

Un scriitor cu o proză fascinantă şi densă, cu o ştiinţă specială a înţelegerii vieţii şi a decodării realului şi imaginarului pe care le codează în felul lui propriu transformându-le într-o literatură seducătoare.

Nu ştiu dacă am ales fragmentul ilustrativ.

Bine v-am regăsit!

Ghirlanda

Te iubesc atât de frumos şi înalt,
Am uitat cine sunt, cum mă cheamă şi ce caut aici,
Am uitat tot ce-am ştiut,
Ce-am trăit mai ‘nainte.
Sunt de-o dată cu primul cuvânt pe care l-ai spus.
Cu o putere de neîngăduit
Am pornit cu hergheliile soarelui
Pe sub pământ
Şi le mân peste pajişti cu iarba albastră.
Dacă nu am fi fost din aceiaşi lumină,
Universul n-ar fi avut niciun rost,
Cred că nici n-ar fi existat.
Nu putem înceta.
Uneori, după ce s-a-nnoptat,
Înţeleg că noi nu suntem ca fiinţe distincte.
Suntem o singură tijă, un lujer,
O spirală înceată
Încărcată cu flori iubitoare
Pentru cei ce le văd.
Pentru prima şi ultima dată.

992798_143111012560591_151302119_n

Stampa: Jang-won Kang