Poem XCXVII

Ulisse

Foto: Mihai Kaizer

***

Până acum n-am ştiut
Că iubirea-i o stare de graţie
chiar a desăvârşirii.

Să se întâmple,
îi e destul nisipul încălzit în treacăt
de tălpile perechilor îndrăgostite
ce se plimbă pe ţărm.
Efemere adâncituri, micuţe,
înduioşătoare
în lipsa lor aparentă de sens.

Un fir, unul singur,
străfulgerat de lumina călcâiului îndrăgostit,
călătoreşte neştiutor.

Se va opri între carnea striată a scoicii
şi singurătatea sidefului,
îşi va face culcuş de rană
şi va purcede la rotunjirea unui mărgăritar.

Iubirea-i un amestec sublim
de amar şi splendoare.
Nu te-ntrista.
O altă femeie iubită
va purta într-o zi
Perla iscată din păşirea ta fermecată.
Nu te opri.

 

Păsările

Am cunoscut de curând nişte păsări străine

Au viersul alungit şi înalt.

În crepuscul, când toate înţelesurile se clatină,

mă caută oriunde-aş fi şi-mi vorbesc.

Seara e cel mai greu fără tine.

Am sporovăit despre puterile albului,

despre zborul spiralat al pietrei în sine,

despre felul în care înfoaie tăcerea

rând după rând de petale,

despre acel înţeles

din visul despre care ştii sigur că e doar

o altă realitate în care exişti şi vorbeşti ca aievea.

Ele mi-au spus şi mi-am amintit

cum într-un rădvan împletit din mlădiţe de iasomie şi mirt

Plimbi prin lanul de rapiţă, tălăzuit de-o galbenă boare

Inimi de stele rănite

Şi-n urmă, răsar lăcrămioare.

Deasupra-i un cer spiralat

Şi toată suflarea, şi cea împietrită, poate să zboare

Oamenii, la fel ca aici, iubesc pruncii, florile, se-avântă pe mare

Dar rămân veşnic tineri

Şi niciodată nu s-au întristat.

Le-am întrebat de iubire…

În universul din care ele călătoresc,

Cineva este iubit şi altcineva iubeşte?

Iubirea-i ca un pumnal răsucit în el însuşi

Şi când ajungi la ea, ai şi, deja, asfinţit?

Au râs şi s-au risipit prin văzduh ţipând

Ceva de neînţeles.

Am ieşit pe câmp; am rupt

vârfurile câtorva spice de iarbă …

Am mers până când toate gândurile s-au aurit.

Păsările m-au găsit

şi mi-au suflat umbreluţe de păpădie

în păr, în ochi, în nări,

m-am înecat,

şi s-a topit încordarea şi m-am prăvălit

râzând în iarba înaltă.

Acoperită cu funigei

am înţeles

că tu aşezi cristale zemoase şi seminţele-n rodie,

pui roşu suav şi mireasmă florilor de nard

Ai grijă de toate plăpândele

şi poţi spune pe nume oricărui suflet.

– Şi dacă trec prin ochiul luminat?

“Se vor stinge ambele lumi

Iar tu vei rătăci întreaga vecie.

Ţine-ţi lumea ta de cuvinte atentă.

Când vei fi în pace cu tine vei putea

să vezi în lumea perfectă

Şi dacă tu îl poţi scrie

El va fi fericit.

Voi sunteţi centrul de echilibru al fiecărei

bucle ale semnului ∞

şi nu vă puteţi întâlni niciodată.”

Zboară …

Prea multe contururi de femei
goale pe dinăuntru
şi preumblările tale cu tălpile goale
pe traversele pustiului lor,
pe rambleul năpădit de buruieni înnegrite
până la următoarea haltă
unde un alt gol
te-a sorbit ca o implacabilă gură.
Nu mai crezi în nimic. Te-nţeleg.
Cum o să crezi în iubire?

Prea multe gemete falsificate,
Prea multe ţipete de regizat extaz
Şi tu, de tine scârbit
Îngrozit,
Ingălat de melasa atotputernicei minciuni.

Te simţi anulat ca un zero
comprimat în vid prin care
trece universul încoace şi-ncolo
fără să-l observe măcar.

Prea multe cuvinte
Frumoase precum femeile,
Goale de conţinut
Precum femeile
Ce-au părut că se vor umple cu viaţa ta.

Cu câtă risipă adaugi, cu atât din tine ucizi.

Am trecut demult prin apa oglinzii.
Sunt dincolo de tot ce-ar fi putut să fie
Şi nu a mai fost.
Nu mai atinge nimic.
Şi razele ploii ajung la mine curbate.
Ca printr-o apă înaltă şi verde
Te văd
Mult mai rănit decât am crezut că poate fi cineva.
Nu sunt piatră, apă sau cer
Şi nici femeie nu prea.

Sunt locul în care cuvintele vin să prindă putere
Când sunt ostenite şi cer îndurare.
Sufletul tău abia se mai ţine-ntr-un fir de paing.

Nu salvez pe nimeni, ţi-am spus.
Nimeni nu vrea să fie salvat.
Şi cel disperat roade carena luntrii ce-l poartă spre mal
Şi omida frunza ce-o transformă în zbor colorat.

Intr-o realitate de chihlimbar,
Ne-am întâmplat într-o amiază anostă
Lipiţi, spate în spate, fără chip sau cuvânt
Pe creasta eternului munte.
Ne-am uitat cu plăcere la şoimi
Cum învaţă să zboare
Le-am pus nume în gând şi-am zâmbit.

Ţi-am auzit plânsul.
Dangătul lacrimii, izbite de stânci,
A vibrat în inima mea,
Cum tremură sunetul „la”
În furca diapazonului
umplând aerul de presimţirea unui miracol.

Nu te iubesc. N-ai nevoie de dragostea mea.
Deschide-ţi aripile. Tu poţi zbura.
Eu îţi voi pune, când va fi nevoie
Sub fiece aripă, câte-un cuvânt cu putere
Să te poarte-n tărìi.
Într-o zi, vei reuşi
să te-nalţi chiar până la tine.
Smereşte-te, dar nu te sfìi,
Singura viaţă de care eşti sigur
Te-aşteaptă să fii.

Tristeţe

Etichete

DSC_2837ii-600x398

Foto: Alex Mazilu

Fiecare tristeţe a ta
Mă coboară c-o moarte.
Ştiu când eşti trist;
Puterea oricărui alt sentiment
Intră în nor ca în hău.
Sălcii plâng despuiate
Şi bântuie lumile toate,
E întuneric deodată şi rău.
Se alungă unii pe alţii
Mesteceni cu carpeni din crâng.
Şi munţii tăi îşi vor întoarce unul altuia spatele.
Nici nu ştii ce faci când eşti trist.
Baţi un piron în piciorul lui Christ
Şi răneşti răsăritul de mâine.
Omului mereu îi prisoseşte din pâine
Dar pentru suflet nimic nu îi este de-ajuns.
Ce fel de iubire? –
Albastră, de aur, de cer, de pământ,
De ivoriu, tăiată-n bazalt? –
De-ar fi să ne stingem unul în altul
Ne-am preface în pulberi de diamante
Şi-un boltit grăunte de rouă…
Trece-mi mie, astăzi, tristeţea ta.
Ştiu face din ea
Pletele cu care-ţi voi şterge picioarele
Când, ostenit,
Vei fi găsit drumul ce ţi se cuvine
Şi-ai să mă vezi.
Opreşte-te. Respiră-mă. Nu mă uita.

Fericit cine a calatorit ca Odiseus

Etichete

Fericit cine a călătorit ca Odiseus.
Fericit, dacă,  în ceas de plecare, simţea puternica armătură a unei iubiri, în tot trupul, ca venele-n care vuieşte sângele.
Iubire cu nesfârşit ritm, invincibilă ca muzica şi eternă, fiindcă s-a născut când ne-am născut şi, de murim, nici noi nu mai ştim că ea moare şi nici lumea nu mai ştie.
Pe Domnul Îl rog, să pot spune, într-o clipă de rară fericire, care e-această dragoste.
Stau uneori împresurat de străinătate şi aud glasul ei îndepărtat ca un clocot al mării unit cu furtuna.
Şi mi se arată în faţă, iar şi iar, năluca lui Odiseus cu ochii înroşiţi de sarea talazurilor şi de vastul dor de-a vedea din nou fumul, ce iese din căldura casei lui şi câinele îmbătrânit de aşteptare în faţa porţii.
Măreţ e Odiseus, murmurând în barba-i albită, cuvinte ale limbii noastre, aşa cum se vorbeau acum trei mii de ani.
Întinde o palmă bătătorită de funii şi cârmă, cu pielea tăbăcită de vânturi uscate, de arşiţe şi zăpezi.

autor: Giorgos Seferis (1965)

Dar ce cauta sufletele noastre?

Etichete

, , , , ,


Autor:Ghiorghios Seferis

Dar ce cauta sufletele noastre calatorind
pe punti de corabii darapanate,
inghesuite cu palide femei si copii ce plang
fara sa le distraga nici pestii zburatori,
nici stelele din varful catargelor;
uzate de discul fonografelor
legate fara voie prin rugi inexistente
murmurand sparte ganduri in limbi straine.

Dar ce cauta sufletele noastre calatorind
pe putrede lemne marine din port in port?

Mutand din loc in loc pietre sfaramate,
respirand
cu fiece zi mai anevoie racoarea pinului,
inotand prin talazele acestei mari
si ale acelei mari
fara simturi
fara oameni
intr-o patrie care nu e a noastra
nici a voastra.

dragostea – editie princeps

Etichete

, ,

Dragostea-editie princeps

Stiam ca am undeva in casa, printre multele hartoage inutile, si acest singur exemplar care mi-a ramas din prima mea placheta de versuri publicata.

Dragostea – editie princeps, aparuta in 2002, la Editura Augusta, Timisoara, este o carte de poezie atipica, un soi de palimpsest scris direct pe zidurile mele interioare, dupa ce am razuit cu cata grija am putut urmele traitului. Atat cat poate un poet sa traiasca, pentru ca un poet nu traieste ca oamenii, din nefericire pentru el (si, adesea, si pentru cei din preajma) ci simte ori mult mai intens emotii peste care ceilalti trec cu indiferenta, ori nici nu observa emotiile mari, intense, ale celorlalti si ale sale, proprii. Si, orice-ar trai, tot ce simt / gandesc / au in intentie, se transforma absolut imediat in literatura. De parca viata lor ar avea atasat un sertar in care viata, trecuta prin cilindrul traitului, se imprima pe celuloid sau se transforma-n text imprimat. E doar un negativ, desigur, de unde mai tarziu va fi nevoit sa descifreze.

„Poetul, ca si soldatul, nu are viata personala” – cum genial a spus Nichita. De ce „soldatul”? Ca si soldatul, poetul isi va ucide sentimentele care-l ameninta in fiinta lui de poet. Cred ca este singura forma de existenta a materiei care ucide sentimente pentru a supravietui.

O sa postez, din aceasta placheta de versuri, astazi, un poem.

dragostea mea in editie princeps

dragostea mea in editie priceps legata in pielea cruda a devotiunii. imbratisarea ta mustind de morbul cald al degradarii lianelor. intre teorie si zvacnirea ultima a varstei un luminis evadat din ierarhiile hartilor. pe sub arcadele destinelor vecine in ingenunchiere trec prejudecatile inmanusate elegant. stiinta vietii zilnice si sacrul rasucind bumerangul scrisorii. iata, am nimerit o definitie printre atatea patrate fierbinti. in curtea mozaicarului se-ntrec pleiade. nimeni nu vrea sa fie lepros. fiecare tinteste cat mai departe de sine. vizitat de preoti distrati mormantul tulbure al monstrului cu o mie de capete antagoniste. totdeauna, vei spune, exista sotronul, un arbore si trandafirii singuratici la aceasta margine de repros. nu am purtat niciodata carapace in timpul libatiilor. eram un exemplu de libertate fara s-o fi cautat. dar nu te lasa inselat. primejdia deschide amabila usa interpretarii afisand aceiasi placiditate la aparitia seceratorii aflate in slujba pasiunii. lipeste-ma, pur si simplu, de coastele tale.

Cuvinte de weekend

Cupola

Imagine: Inobras

Mă bucur foarte mult că s-au vărsat cerurile şi s-a risipit tensiunea uriaşă din aer. Şi pământul respiră cu porii deschişi, mustind şi bolborosind din băltoace.

S-a risipit şi supraîncărcarea mea electrică – a găsit, până la urmă, o fantă prin care să mă arunce la aer luminat. Deşi mi-am plâns de milă de multe ori când chiar nu era cazul, acum n-o să fac asta ci o să-mi caut dârzenia şi specifica mea încăpăţânare şi-o să vâslesc împotriva tuturor curenţilor până când, fie n-o să mai am niciun strop de energie, fie va seca albia. Cea mai mare putere a noastră, puterea chiar de-a modifica realitatea şi de a curba spaţiul, este puterea de a crede. Depinde în ce alegi să crezi.

Nu ştiu – acum nu mai ştiu, dar dacă m-aţi fi întrebat acum 3-4 luni aş fi avut un roman de argumente – de ce mi-am dorit aşa de intens să „închei socotelile”, de ce eram aşa de convinsă că viaţa nu mai are ce să-mi ofere nou şi că eu nu mai am nimic de oferit lumii acesteia. Poate că am ajuns şi eu la saturaţie.

Ei, dar când treci prin zero, precum electronul … Cred că forţa vitală nu mai ţine cont de ce anume vrei, oricât de tenace ar fi voinţa. Viaţa vrea să fie, nu se poate opri de câte ori ni se pare nouă că n-o mai vrem. Şi viaţa va să fie…

Credeam că am trăit tot. Şi am aflat, aici, la marginea prăpastiei, că n-am trăit mai nimic. Am trăit pe ţărm, dar numai pe margine, septicizată şi ultraprotejată şi mega-securizată ca nu cumva să mă atingă ceva. Am trăit prin procură, în vieţile altora dar eu n-am avut curaj să închid ochii şi să-mi dau drumul aripilor. Am crezut că suferinţele mele de maturizare – care n-au fost deloc simple şi deloc uşor de trecut – o să constituie rezerva pentru întreaga viaţă. Am aflat că, de fapt, sunt extraordinar de laşă şi n-am curaj să trăiesc pentru că mă tem de suferinţă dar şi de bucurie, de implicare dar şi de contrariere şi că mi-e mai comodă lumea mea imaginară pe care o pot controla o mie la sută decât viaţa reală care poate fi imprevizibilă şi la care n-am învăţat încă nicio manetă. Am aflat enorm de multe despre mine, adevăruri mici şi adevăruri mari, în antecamera morţii unde eram pregătită să mă depun.

În general, organismul ascultă de noi, de comenzile noastre, nu şi de cele date în glumă, dar de cele stăruitoare ascultă. La o atât de susţinută autoagresiune a răspuns şi biata mea fiinţă de „apă, carbon şi chimismul ştiut”. Şi s-a auto-rănit, ca să zic aşa.  Acum, ca să repar stricăciunile – unele ireversibile – o să-mi trebuiască şi mai multă forţă vitală decât am folosit să distrug. Poate chiar nici nu va fi suficientă forţa mea vitală şi dorinţa de a trăi… Dar poate învăţ o dată pentru totdeauna că lupta nu e cu mine…

E greu să vezi medici neputincioşi – cu mâinile căzute pe lângă trup –  în faţa dezastrului din faţa lor şi atât de trişti încât ţi se face şi mai rău fizic. Am întâlnit de câteva ori – şi ar fi fost cazul să învăţ ceva din asta – medici „bătuţi” de ceva cu mult mai mare şi mai rău decât s-ar fi aşteptat. Am două săptămâni (două zile au trecut, cumva, cu iad, cu lacrimi şi rugăciuni, cu disperare şi „dece-uri” strigate până dincolo de cer, cu optimismul cel mai infantil şi cu vrâste de deznădejde neagră când îţi vine să abandonezi şi să te laşi în voia acestui curent negru şi mâlos) în care să mă stabilesc. Să iau cursul potrivit.

Dacă puteţi şi nu vă e foarte neplăcut, dacă nu v-am enervat chiar într-atât încât să-mi doriţi să dispar – trebuie să ştiţi că am iertat pe absolut toată fiinţa care mi-o fi greşit sau mi-a părut mie că mi-o fi greşit vreodată, dar chiar am iertat şi am şters tot din inima mea – spuneţi o rugăciune mică. Negreşit o să-mi fie de ajutor. Atât e de-ajuns: „Doamne Iisuse Christoase, iart-o şi miluieşte-o pe gabriela doina”.  Am nevoie de toate cuvintele bune din lume ca să fiu eliberată de întunericul ce m-a cuprins (şi) din voia mea încăpăţânată şi prostească. N-o să spun cuvântul acela pentru că, atunci când spui sau scrii, cuvântul capătă legitimitate şi se înfiinţează, dar e aşa – ca diagnostic prezumat – cum am presupus. Din nefericire.

Doamne ajută!

Infinitiv

Etichete

,

magnolii

Stăm înfăşuraţi

de la bun început

unul în jurul celuilalt

banda lui Moebius in jurul desăvârşirii.

Nu putem fi desprinşi unul de celălalt

am sângera amândoi şi galaxia ar fi cuprinsă

de roşu

sugativă pe care-ai răsturnat călimara.

Am ivit o primăvară ardentă

direct din îngheţ;

lipsită de aer,

nici vara înflăcărată n-a mai avut răbdare.

Ce să facem cu înţelepciunea ce ni s-a dat?

Am aşezat-o în trandafirii rotaţi,

în pupii magnoliei cea fără de fruct

şi-n zidul răcoros al nopţii din care ne luăm,

pe rând, cuminecare pentru un alt răsărit.

În zori, înveliţi precum zborul

în crisalida din aur şi lapis lazuli,

desenăm şoimi pe marginea cerului

şi ei traversează de-a dreptul prin soare,

zbor înviat.

Inima mea a învăţat să silabisească

bătăile inimii tale

şi a uitat cum se moare.

Suntem infinitul

Cel ce nu poate fi întinat.

 

Gânduri desperecheate

Mie mi-a venit să plâng până la completă dizolvare citind. Apoi m-am luminat. Ştiaţi că există asemenea stări şi asemenea cuvinte şi înlănţuiri de cuvinte?

Souvenir

Dacă vă întrebați unde au dispărut poeziile din Caligrafie, ei bine mă pregătesc să le aranjez frumos în rafturi, Souvenir de la Domnul Bob.
Până atunci vă invit să răsfoiți Scrisori cu Fata de Fragi, să savurați poeziile ei și să zâmbiți, ori poate nu, En minuscule.

Uneori, iubito, mă gândesc la tine cu trupul. Poate-i păcat, sau poate nu, poate că o să mă judece, Creatorul, sau poate nu. Dar până atunci toate gândurile astea mi le dezbrac de rostiri și le botez cu tine în apa Erostirii.

Un Souvenir în bibliotecă

Aș vrea să te iubesc într-o bibliotecă. Să smulg furios litere din romane de dragoste, să ți le împrăștii pe trup, să le culeg cu buzele, să le leg în șoapte și să ți le tipăresc pe suflet cu sărut. Să recit odiseea iubirii pe pielea ta albă, cu mângâieri fermecate, așa cum…

Vezi articolul original 695 de cuvinte mai mult

Seniorii Reşiţei eterne

Etichete

, , , , , , , , ,

Spuneam într-un comentariu pe care stăpânul Arcei lui Goe a avut amabilitatea să-l transforme într-un articol pe blogul dumnealui, că Reşiţa nu e doar un topos. Nu e doar un oraş multicultural şi multietnic. Reşiţa este o stare de magie perpetuă, un creuzet în care s-au topit secolii, generaţiile, spiritul fiecărei epoci cu trăsăturile ei distincte pentru a ivi o matrice spirituală. Sigur, fără industrie – cea constructoare de maşini a sfârşit sub „copitele” samsarilor noului capitalism sălbatic -, fără suportul economic pe care l-au reprezentat UCMR-ul, CSR-ul (salvat printr-o minune, deocamdată), IMR-ul, Reşiţa pare pierdută. Aşa pare, dar nu e deloc aşa. Aici, legile economiei par să-şi fi înghiţit logica: Nu doar condiţia materială a determinat un anume tip de conştiinţă ci, după o îndelungă aplicare a acestui silogism, condiţia spirituală a ajuns să determine conştiinţa şi să facă de aşa manieră încât condiţia materială să devină neglijabilă. E unul din puţinele locuri pe care am avut bucuria să le descopăr unde oamenii nu s-au stricat până-n măduva oaselor (deşi uscături sunt peste tot), nu iubesc şi nu se valorizează între ei pe criteriul banului, nu sunt ahtiaţi cu toţii după bunuri, nu le consideră mai presus de bucuriile inimii, ci încă sunt guvernaţi de valorile perene ale trecerii prin lumea aceasta: Prietenia, Respectul, Generozitatea.

Am participat vineri la a cine-ştie-câta întâlnire a intelighenţiei Reşiţei de odinioară şi de acum – cei mai mulţi au adăugat experienţei profesionale şi umane şi înţelepciune, dar e un amestec eterogen de generaţii care îndrăgesc comuniunea spirituală. Nu pot să spun că e o reuniune a pensionarilor – pentru că vin, constant, şi tineri şi cei aflaţi în plină vigoare. Evenimentul este organizat de familia profesorului Ion Vela (cu o carieră notabilă şi continuu ascendentă în învăţământul reşiţean, de la dascăl la rector al Universităţii „Eftimie Murgu„, trecând şi prin furcile caudine ale politicii) şi, în special a soţiei domniei – sale, Floarea Vela.

Atmosfera de petrecere – cu muzică bănăţeană: brâu, sârbă, doine şi joc de doi – se transformă pe nesimţite într-o agapă ce ar putea părea bizară cuiva care-ar ateriza neprevenit la Reşiţa, la aceste seri pe care mi-e greu să le numesc în vreun fel, pentru că nu au propriu-zis un profil, decât, eventual, bucuria de a fi împreună şi de a fi contaminaţi de Frumos, sub toate formele lui.

Iacob Roman

Pentru că vineri a recitat poetul Iacob Roman – o certă şi confirmată valoare a poeziei române izvorând şi el şi creaţia lui, din creuzetul reşiţean, numit odinioară „Oraşul cu Poeţi” –  aflat  într-o continuă gâlceavă cu îngerul personal. A cântat un tânăr liceean,  Josef Racz, fără emoţie şi stăpân pe sine, încurajat şi de necontenitele aplauze ce i-au însoţit mini-concertul, la taragot. Dacă ai fi închis ochii şi n-ai fi ştiut cine cântă, ai fi spus că e Luca Novac, într-atât de măiestrit îi este stilul şi dragostea „spunerii” doinelor. Şi e doar un adolescent! Câtă virtuozitate, atâta talent!

Racz

Apoi a fost rândul „trubadurului” Adrian Bujor, o figură emblematică a boemei reşiţene, prieten al tuturora, un soi de curea de transmisie a ştirilor şi evenimentelor, importante sau nu, ale urbei. Ardeleană, pop, uşoară, folck, bănăţeană,  Adi Bujor ştie cânta de toate.

Adi Bujor

Momentul de graţie al petrecerii – după părerea mea subiectivă – a fost concertul doctorului Romeo Dumitrescu. Sosit de la Târgu Mureş, de la un simpozion internaţional, chirurg, virtuoz al viorii, om de lume, bun creştin, Romeo Dumitrescu (şi delicata dumnealui jumătate, chiar jumătate, pentru că-l complineşte desăvârşit şi fără ea cred că n-ar putea nici măcar respira cum se cuvine; şi de foarte puţine ori am cunoscut o pereche atât de armonizată, de perfect armonizată, care nici măcar nu are nevoie de prea multe vorbe si se-ntelege doar dintr-o privire) a cântat, acompaniat de doi tineri profesori de la Liceul de Artă „Sabin Păuţa”, a „stors” vioara, a desmierdat coardele, a făcut arcuşul să plângă, să uguie tânguios, să vibreze, să se veselească şi ne-a pus unora jar sub tălpi şi altora lumină-n ochi şi tuturora splendoare-n suflet.

doctorul Romeo Dumitrescu / familia Vela

Grecească, rusească, nemţească, muzica izvorâtă din instrumente şi din preaplinul inimii a umplut restaurantul chinezesc şi răcoarea înmiresmată a serii.

Şi cum putea să tacă, învăluit în splendoare şi bucurie, tocmai Enache Barbu cu ale dumnealui romanţe? De puţine ori am avut sentimentul că mă aflu în vecinătatea desăvârşirii ca-n această seară de graţie.

Enache Barbu

Printre tangouri, valsuri, cazaciok, hore, sârbe, brâuri, şi-a găsit loc şi o lansare de carte ad-hoc. Autorul: doctorul Paul Purea, revenit din Germania la Reşiţa, pentru a „reda reşiţenilor dreptul la omenie şi cinste”.

Aceasta este Reşiţa adevărată, Reşiţa spirituală, Reşiţa eternă. Poate vom reuşi s-o „trecem” cumva, intactă, celor care urmează…

Poemul

Etichete

,

20120310210445-a21ca53e

 

Fără gest,

Fără umbră de gând

Ai isprăvit de limpezit

Femeia de lumină

din femeia de pământ.

Ninge cu polen şi ambrozie

Şi zeii dorm sub o galaxie de bozie

respirând, suspinând.

Nu s-a împlinit niciun stadiu

de când toate stelele de început

s-au cuprins unele pe altele

şi s-au prăbuşit în abis

şi tot ce-a fost scris de la bun început

a fost şters.

Omul a călcat peste semne şi a rătăcit

N-a mai cunoscut ce e scris aievea

şi ce-i eres.

Am aflat că nu există început şi sfârşit.

Suntem verigi într-un lanţ necurmat

Şi ne prelungim unul din altul

petrecuţi inimă prin inimă

precum buclele semnului infinit.

Am legat ce nu va fi niciodată

De ce s-a deja împlinit

Şi-am învăţat albul să nu se întunece

Sufletul să nu cadă ci doar să alunece

ca o elitră peste livezi

Am stins orice pâlpâire-a durerii

Şi pe-aceea nevindecată.

E o pace încât

se pot observa şi culorile

care n-au existat niciodată…

Doamne,

Nu se poate

Să nu ne vezi.

Punctul de echilibru

Etichete

,

260319.fig.003

Cel mai frumos punct din univers

Este locul geometric al mijlocului

Egal depărtat de începutul şi sfârşitul iubirii.

Cine reuşeşte să se oprească aici

va putea să-şi contemple urcuşul anevoios

plin de sârg, neodihnă şi

disperare că n-a fost bine înţeles,

fericirea de a fi teşit toate stâncile colţuroase

de a le fi polizat cu zimţii inimii,

deveniţi nişte cili moi, oarecum înduioşători,

bucuria de a fi băut dintr-o apă atât de amară

încât e la graniţa supremei dulceţi.

Din zenitul sentimentului de iubire

Cel ce iubeşte poate da drumul iubirii doar către cer.

Ca un acrobat înaintea saltului

despre care nu ştie dacă va fi-n gol

sau pe frânghie, o singură ezitare,

mărunta îndoială sau slăbiciune

Şi întunericul va începe să-nfulece

Satisfăcut până şi amintirea primului sărut,

Prima emoţie, prima înfiorare.

Nicio iubire nu-i mult prea mare pentru a fi ferită

De-a ajunge sfârşit.

Aşa e scris, aşa s-a rostuit,

Pentru omul lumit calea spre cer trece

ca o sabie strălucitoare prin inima

care-a ştiut să-şi poruncească

să înceteze să fie inimă

şi să devină, asfinţindu-se,

un nou răsărit.

 

Recomandări: Cella, Stropi de suflet, Vania, Motanul filozof, Ada Pavel, Nicu Scutaru.

Lumânarea lui Moş Foral

Când destinul meu – în zig-zag, cu nimic liniar în el – m-a adus la Reşiţa, am locuit, o vreme, în Muncitoresc (un cartier de case vechi, nemţeşti, din cărămidă crudă sau coaptă), prin amabilitatea unui om excepţional în felul lui, o legendă vie a Reşiţei, Pubi Măzăran.

S-au întâmplat destule în acea vară în care eu nu înţelegeam ce caut la Reşiţa şi Reşiţa nu înţelegea ce anume se poate face din mine. O să vă povestesc o întâmplare la care mă gândesc de câteva zile. Pubi Măzăran – el însuşi un personaj fabulos, avea un vecin aşijderi, moş Foral. Moş Foral avea binişor spre 80 de ani, era un ungur (doar, aşa, după nume) dintr-o altă epocă din care venea cu toate ale ei: eleganţă, ştiinţa povestitului, gesturi şi vorbe domoale, cumpătare în toate şi-o bucurie de viaţă pe care doar oamenii trecuţi de-o anumită vârstă şi cu o anume experienţă o au, o seninătate în faţa vieţii la care eu nu n-am reuşit s-ajung şi care m-a fascinat de-a dreptul şi mă fascinează.

Într-o duminică, l-am invitat pe moş Foral la prânz. Dintr-una într-alta, vorbind, dar nu cu mâncare în gură cum se obişnuieşte acum, Pubi Măzăran şi-a lăudat performanţele  – de care era foarte mândru – şi care-i dădeau sentimentul că anii vor trece pe deasupra lui, pe lângă el şi nu-l vor atinge.

Dumicând cu grijă şi urmărind un gând al lui, bătrânul cel înalt, drept ca un brad, cu o îngrijită podoabă capilară albă, care venise la prânz şi-mi adusese flori din grădina dumnealui – deşi flori aveam şi eu în curte (un gest înduioşător de galant) – a zâmbit şi a început:

– Să-ţi spun eu domn’ profesor cum e cu forma dumitale fizică de invidiat… Te-ai uitat vreodată la o lumânare, cum arde?

– Da’ de ce să mă uit, domnu’ Foral? Eu n-o să mă uit niciodată, o să se uite alţii!… – a ocolit Pubi răspunsul.

– Ei, uite, domn’ profesor, eu am avut răbdare, mai bine zis n-am avut răbdare dar am fost nevoit să am când aprind pentru soţia mea, Dumnezeu s-o ierte! şi în timpul ăsta am observat ceva. Când e aproape să se stingă, când ajunge la capăt şi mai e un muc, ştii ce face lumânarea?

– Nu ştiu domn’ Foral, ce să facă? Arde, că de-aia-i lumânare!

– Arde, ea, vezi bine. Dar ştii cum arde? … Nu ştii. … Să-ţi spun eu, dom’ profesor. Când e aproape să se stingă, lumânarea face o flacără luu-ungă şi strălucitoare. Arde şi luminează mai tare… parcă ar prinde viaţă. Lumina se lungeşte, ţine cât ţine, de parcă ar şti că e pe sfârşite – nu ştie că lumânarea n-are conştiinţă – şi după ce pâllpâie aşa, lung, odată se stinge… Aşa şi dumneata, cu performanţele…

Pubi Măzăran s-a făcut roşu ca un rac şi n-a găsit nimic de zis deşi el arareori e fără replică.

Mi-am adus aminte de povestea aceasta acum. Uitasem cu desăvârşire de ea, între milioanele pe poveşti pe care le-am auzit  – am darul bunului ascultător şi oamenii au fost şi sunt bucuroşi să-mi povestească. Mi-am adus aminte pentru că în apropierea unei cumpene, a unui pericol, ca o presimţire a acestuia, orice formă a materiei e cuprinsă de o anume frenezie, de un exces de vitalitate. Sau Dumnezeu în marea lui bunătate, încheie cu un corolar  al perfecţiunii pure o existenţă impură. Poate că e poarta spre înţelepciunea la care jinduiesc atât… Dar nu pot să spun cât e de frumos să arzi până la capătul universurilor traversându-le pe toate şi unindu-le şi, în acelaşi timp să fii flacără şi spirit. E negrăit de frumos. Credeam că n-o să trăiesc niciodată asta. Chiar şi numai atât să fi trăit din viaţă şi ar fi fost destul. A meritat toată zbaterea şi toată durerea şi toate lacrimile şi toată sfâşierea de până aici… Să fii din spirit pur.

Acum nu-nţelegeţi cuvintele acestea dar o să le-nţelegeţi îndată. Sunt bolnavă, poate că nu e grav (este, dar va trece) şi sunt şi foarte deprimată.

Şi, ca lumânarea lui moş Foral, am ars acum, aux bout de doigts, o experienţă esenţială pe care n-o credeam posibilă. Sau n-am înţeles-o niciodată aşa cum mi s-a dezvăluit acum. Aş zice „revelat” dar n-am destul curaj.

Dacă nu reuşesc să stau vreme îndelungată la computer şi să leg câteva fraze logice, o să mă iertaţi. Nu-mi place să scriu când n-am nimic de spus. Vă îmbrăţişez.

Hristos A Înviat!

Pentru ca noi să dobândim viaţa cea veşnică, pentru ca să fim scoşi din întunericul morţii, pentru ca sufletele noastre să-şi găsească rostuire luminoasă, Dumnezeul cel Viu a coborât în om şi şi-a dat morţii pe Fiul său Preaiubit. Dar moartea a fost o tranziţie temporară pentru că Iisus a Înviat şi e Viu în inimile celor care cred în El şi în inimile celor care se îndoiesc.

Hristos a Înviat! Să vă fie viaţa în Lumină şi Iubire dumnezeiască.

Psalm

Etichete

, , , , ,

lui Enache Barbu

Psalm

E-atâta moarte Doamne-n preajma mea

Şi-n mine-ai irosit atâta viaţă!…

E chiar aici, un pas şi intru-n ea,

Dar n-aş intra, ştiu bine că-i o piaţă.

N-am niciun sfanţ; nu mi-a rămas nimic.

Nu am să dau la schimb decât din zile,

Pentru un zâmbet bun, pentru-o primire

Ca fiu risipitor întors în fire

Aş da ce mi-a rămas – Tu ştii ce zic.

Copiii simt în jur miros de moarte

Răsfrâng din nări şi parcă-s bucuroşi:

De ce să poarte-n spate nişte moşi?

Le-ar scoate la mezat dârzele toate,

Ar arunca, ar răsfira, ar arde,

Biata viaţă răstignită-n ei.

Nu ştiu ce preţ de sânge, îngrozit,

Plătesc cei dovediţi a fi mişei.

Şi Judecata încă n-a sosit…

Tot ce iubesc mă scuipă şi rânjeşte

Ce-am ridicat din glod m-a înjunghiat.

Ce vrei cu mine, Doamne, nu am stat

Senină când, râzând, au dat cu pietre?

Nici nu mă pot alege din ţărână

Nu pot să mai îndur. Te rog! … Opreşte!

Mă stinge, miluieşte, ia-mă-n Mână

Şi Fă-mă o ulcică la fântână

Să bea din ea cine călătoreşte.

Nu înţeleg deloc ce vrei cu mine.

Nu spui nimic. Doar mă priveşti tăcut.

Şi am iubit întocmai, cu lumine,

Exact aşa cum bine mi-ai cerut.

L-am luat din scârnă, l-am lăut, l-am pus

Deasupra de icoana lui Iisus

Pe omul cel lepădător de tine

Şi l-am ţinut în suflet ca-ntr-o carte.

Când s-a văzut urcat puţin din sine

Între răspântii mi-a menit: „La moarte!”

Nici N-ai clipit când ai văzut că-şi pune

Horbote şi găteli din veacul meu

Şi-şi potriveşte în priviri minciune

Şi glasul şi-l ascute, fariseu.

Pe-un ceas de desfătare, nemurirea.

Un preţ nepreţuit. Să-l fi plătit?

Pe cine vrei, de fapt, să mântuieşti?

Pe Lucifer, ce ţi-a dorit pieirea?…

Atunci, la ce mi-ai spus că Mă iubeşti?

Duminica Floriilor

intrarea-in-ierusalim2

Călărind un asin şi înconjurat de noroade vesele care-l slăveau şi-i strigau Osana!, văzându-l ca pe un vindecător care făcea minuni la tot pasul, Iisus intră astăzi, ritualic, în Ierusalim.

Mărturisesc că această sărbătoare m-a emoţionat întotdeauna mai mult decât oricare alt eveniment prăznuit de ortodoxie. Pentru că este intrarea în Săptămâna care va culmina cu Răstignirea şi Învierea Mântuitorului. Oare el îşi cunoştea ce urma să i se întâmple? Ştia că mulţimile care-l aclamau acum îl vor batjocori în ziua în care-şi va duce Crucea spre Golgota? Ştia că oamenii aceştia cu feţe strălucitoare acum, se vor întuneca şi-l vor da morţii preferându-l pe Barabas?

Mulţimile aşteaptă întotdeauna minuni. Mulţimile nu ar fi putut să tacă mute şi să se stăpânească în Grădina Ghetsimani… Mulţimile n-au înţeles nici acel „Eli, Eli, lama sabactani…”… Mulţimile asistă mereu la înălţări, răstigniri, vânzări, trădări, vindecări miraculoase, înlăturarea lespezii de pe mormânt şi nu înţeleg niciodată ce văd. Înţeleg doar mai târziu, întotdeauna prea târziu.

Dar, astăzi, Iisus intră în Ierusalim într-o procesiune a bunăvoirii. Să-l însoţim şi noi şi să ne bucurăm cu tot sufletul, cu tot ce suntem, strigând: „Osana!”

Cei ce poartă nume de floare sunt cu atât mai fericiţi.

Blulight

Etichete

, ,

Un fond potrivit pentru sters geamuri, călcat, frecat, şters, aranjat şi pentru un suflet liber care, în timp ce mâinile trebăluiesc, umblă pe unde crede de cuviinţă… :))

Spor la treabă şi vouă!

https://www.youtube.com/watch?v=NdstqU_XYAU&list=FLfEoMFnErZSss6jB60ukl3g&index=4

Aurorei, în special.

Am o curiozitate: Îi place vreunei doamne să calce perdele? Mie mi se pare cel mai greu lucru de făcut…