Baba a şaptea

Etichete

alege o baba, Alex Mazilu, Babele

Nici nu mă gândeam că nu are Alex o fotografie perfectă!

***

 

V-aduceţi aminte de obiceiul şcolăresc (pornit din ritualuri străvechi din care n-a rămas decât forma) de a alege, în Întâiul de Martie, o „babă”.

E bine, în asemenea situaţii, când decizia nu implică vreo altă persoană şi nici vreo responsabilitate, să te laşi în voia primului gând, la voia intuiţiei.

Nu m-aş încrede prea mult în intuiţie – înşelând-o şi ignorând-o de-atâtea ori, nu pot avea vreo certitudine că n-a învăţat între timp să presare capcane şi laţuri – dar sunt momente în care ea, intuiţia, mi-o ia înainte punând stăpânire şi piciorul în prag. Desenat fiind „şapte” pe cerul meu interior, l-am lăsat acolo şi am uitat de el până azi.

Azi m-am trezit (sau „deşteptat”?) într-o stare de graţie sau cu o stare de graţie. Petrecem prea mult timp încruntaţi şi dominaţi de spaima unor gânduri pesimiste. Petrecem şi mai mult timp supărându-ne şi dojenindu-ne că în nu ştiu care moment n-am reacţionat bine (cum trebuia), că am fi putut face altfel sau am fi putut spune altceva. Nemulţumiţi de noi înşine şi de făcutele noastre, dar şi de nefăcute. Petrecem mult timp – mult prea mult – verificând ferecăturile, lacătele, zăvoarele, clenciurile, obloanele pe care le-am instalat de-a lungul experienţei noastre – sau tocmai din cauza experienţei noastre – la toate uşile, ferestrele, ogivele, luminatoarele pe care le-am descoperit. Să nu cumva să intre vreun nepoftit şi să ne rănească. Să ne umilească. Să ne cresteze obrazul orgoliului. De când devenim conştienţi de lumea noastră înconjurătoare, în cea mai mare a timpului, asta facem. Descoperim fantele, deschizăturile, orificiile, găurelele prin care ar putea vreun intrus să ajungă la sufletul nostru şi le blindăm în fel şi chip. Batem scânduri în cuie groase la o închipuire de geam. Săpăm şanţuri de jur împrejur, plantăm ţepuşe, umplem şanţurile cu apă. Durăm ziduri până la cer. Şi deasupra, unde ar trebui să fie cerul, instalăm un tavan pe care ne desenăm cerul nostru personal. Ce poţi face într-o asemenea cutie ermetică? Până şi aerul propriilor nefericiri devine rarefiat şi irespirabil…

Am trăit atâta – şi vorbesc aici şi despre experienţele interioare, despre o viaţă mult mai febrilă, vie şi intensă în interiorul unui univers imaginar decât în realitate – încât mi-ar trebui câteva vieţi să povestesc acest „trăit”. Un Ulysses al lui James Joyce multiplicat de aproximativ 15 330 de ori. Cea mai importantă descoperire a acestei aventuri este iertarea transformată în Iubire. Omul – când e om – nu poate să trăiască dominat de himerele vinovăţiei şi învinovăţirii. Sau poate să trăiască – dar aceea nu i se mai numeşte viaţă. E nimerit să-i dojenim cu dragoste pe cei care ne încalcă şi ne strică spaţiul interior. E bine să spunem celor despre care credem că au greşit sau greşesc în ce ne priveşte, exact şi la timp, cu vorbe potrivite, că ştim ce vor ei să facă şi nu suntem de acord cu încercarea lor. Dacă nu o facem pe loc, e bine să uităm imediat malversaţiunile şi efectele lor negative.

Omul nu este suma experienţelor sale de viaţă. Poate să fie şi asta, dar atunci devine o debara. Omul este extracţia, distilarea, arderea acestor experienţe. Este pasărea de foc, salamandra, renăscută din fiecare încleştare cu lumea, cu legile şi regulile ei, cu dorinţa ei nivelatoare. Nu este remarcabil doar acela care învinge şi supune lumea – sigur, acela este un învingător, un cuceritor,  şi el rămâne în cartea de istorie. Cu adevărat ne naştem doar în ziua în care putem să ne înfrângem, să ne supunem şi să alchimizăm toată ura, inadecvarea, gândurile piezişe, întunericul din noi. Abia atunci am demontat toate obloanele, am deschis uşile, am coborât punţile peste şanţul cu apă şi ţepuşe, am deschis ferestrele, am destupat luminatoarele şi am înlăturat – cu un simplu zâmbet – tavanul pe care ne-am desenat proprii noştri zei imaginari. Ca să vezi înăuntru trebuie să stai în lumină.

Nu ştiu ce mi-a venit… Poate din cauza „babei cu numărul 7″… Poate din pricină că dis-de-dimineaţă s-a pornit o ninsoare cu franjuri mari, somnoroşi. În lumina pală a răsăritului, semănau cu frânturile din vata de zahăr pe care le aduna un ţigan vorbăreţ şi hâtru din maşinăria lui arămie, cu un băţ de lemn. La urmă, când considera el, îţi punea în mână, cu un gest regal, acel lemnişor subţire învăluit într-o căpiţă afânată şi şi şuie de nor dulce.

(Nu am răgazul necesar să ping-uiesc. Consideraţi că am înmânat fiecărui cititor o „căpiţă” albă şi dulce, cu ocazia Babei cu Nr.7. )

Sâmbătă. La geam

Etichete

Alex Mazilu, Clinica de Endocrinologie, Ioana Zosin, Spitalul judetean de urgente Timisoara, Timişoara, tiroida

Foto: Alex Mazilu

Marţi, am plecat spre Timişoara în zori, înainte de răsăritul soarelui. N-a întârziat să apară şi să se lipească de oglinda retrovizoare, precum o bulină evanescentă din acelea de care primesc copiii la grădiniţă dacă sunt cuminţi şi cooperanţi, sau din acelea care se împrăştie pe pardoseală în reclama la Skittles. L-am admirat cu coada ochiului cu o anume sfială, ştiu însă că la răsărit şi la apus, soarele poate fi privit fără riscuri majore. A venit cu noi până când am intrat în oraş, acolo l-am pierdut printre foarte multele maşini şi probabil că se ridicase în carul lui de foc, să nu ardă vârfurile arborilor şi acoperişurile blocurilor.

Acest drum – exact cum l-am făcut acum – era un drum ratat astă-vară când modul meu de a prelucra informaţiile şi de a lua decizii era grav afectat; şi dacă trebuia să răspund la un apel telefonic, efortul de concentrare îmi cerea resurse uriaşe. De multe ori ne enervăm îngrozitor pentru că lucrurile pe care noi le programăm nu „ies” exact ca în proiecţia noastră. În fond, ele se înscriu acelei armonii a lumii pe care noi n-o putem percepe cu simţurile noastre puţine, directe şi limitate. Deci n-ar trebui să spun că acest drum a fost unul de astă-vară ci să-l consider drumul potrivit.

Între timp, am aflat cu certitudine ce anume nu funcţionează chimic şi metabolic în limite normale în organismul meu atât de sensibil încât mi-e şi frică de el, am găsit profesionalism, înţelegere şi empatie la medicii care s-au arătat interesaţi să mă ajute să intru înapoi în lumea echilibrului şi, cu ajutorul unor mici tablete galbene, m-am întors înapoi în corpul minţii mele cât de cât raţionale, tăind (nu întrutotul) firele unui păienjeniş ce mă atrăgea în grotele nebuniei. Poate vă pare exagerat, dar a fost foarte puţin până la a nu mai relaţiona şi reacţiona ca un om normal. Şi toate acestea, datorită unei disfuncţii a tiroidei.

Am întâlnit şi aici – acum, pentru că ferestrele mele sunt deschise şi transparente, iar nu opace şi astupate cu draperii psihedelice – oameni grijulii, personaje, tipologii şi aceiaşi tristeţe îngrijorată din întreaga Românie. Cu toată sărăcia pe care a înstăpânit-o acest regim barbar, medicii îşi fac datoria, cu toată sărăcia şi tristeţea, spitalul acesta (şi cred că şi altele) este curat şi păstrează, chiar şi în austeritatea mai mult decât evidentă, acel aer care-ţi impune respect al nobilului scăpătat care, chiar foarte sărac fiind, este la fel de binecrescut şi de generos ca în vremurile lui bune şi lipsurile materiale nu l-au transformat într-un monstru frustrat, neghiob şi agresiv (cum credem noi că ar fi firesc).

Am făcut analize şi investigaţii. Am povestit, ieri, unui grup de studenţi în ochii cărora m-am văzut pe mine acum 20 de ani, studenţi în anul V la Medicină care fac practică aici în spitalul judeţean, istoria acestei boli şi mai ales istoria eşecurilor mele în a mă întâlni cu medicul şi tratamentul potrivit. Nu vă reiau, pentru că nimănui nu-i place estetica răsturnată a disperării, poate numai acelora pasionaţi de penumbre şi locuri neumblate. Mi-au fost dragi nu pentru că mi-au ascultat spovedania anamnezică, ci pentru că i-am simţit că se gândesc în perspectiva viitoarei lor profesii vor fi atenţi la orice detaliu şi că nu există boli ci pacienţi care fac, individual, variante ale vreunei boli.

O să mulţumesc, când ajung acasă, binemeritat, colectivului de medici şi personalului medical din secţia de Endocrinologie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Timişoara (care cred că ar fi putut foarte bine să fie spital regional), doamnei doctor Ioana Zosin – un personaj fabulos care ţi se întipăreşte în minte pentru mult timp când l-ai cunoscut pentru că are o pregnanţă şi o forţă interioară cu totul specială – şi colectivului pe care şi l-a ales, foarte tânăr (!!!) format din medici care au decis să lucreze aici, preocupaţi de zbaterile unui fluture aparent inofensiv, pe bani puţini şi cu multă ştiinţă. Ceea ce e cu adevărat remarcabil.

Eu îmi continui câteva zile rolul de pacient indisciplinat şi cu totul nonconformist, mulţumindu-vă vouă şi celor din proximitate că acceptaţi tacit acest mod al meu de a nu lua foarte în serios nicio slăbiciune şi nicio regulă. În fond, slăbiciunile sunt ale oamenilor şi regulile sunt făcute tot de oameni…

Weekend liniştit tuturor şi să aveţi grijă de voi.

Post Scriptum:

Nu funcţionează link-ul, aşa că e inutil să înşirui aici o listă de nume. Acuma chiar nu ştiu ce s-a mai defectat în panoul de scriere.

Update: Am găsit o modalitate de a linkui, în html.

Aşa că îmi salut prietenii virtuali: Teo Negură,

Gabriela Elena, Orfiv Cristian Dima, Madi şi Onu, Andreihappyday, Dispecerul, Link-Ping, Daniela Alexandrescu,
Caius
Cati Lupaşcu, Rebusache, Noaptebunacopii, G1b2i3, Amour de Jour,

Calea personală

Etichete

Alex Mazilu, Cuvântul lui Dumnezeu, Dan Voiculescu, Dumnezeu, Elena Udrea, Felix, guzganul rozaliu, haldina de gunoi, Hrebenciuc, Ion Iliescu, jurnal de scriitor online, Life, literatura, mogulul, motanul Felix, pagan, Photography, povestiri de la Zorro, Presedintele Ion Iliescu, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, semnul lui Dumnezeu, Traian, Traian Basescu, viata asa cum e, Viorel Hrebenciuc

(Articolele precedente le puteţi citi likuite, aici )

Șoricelul pedala din toate cele patru lăbuțe încercând disperat să nu se lase purtat de râul care venea în cascadă peste el și să se prindă de grunjii de pământ ud ce se desprindeau din peretele găurii. Blana-i era ciuciulită și udă, urechile înfundate, iar mișcările-i deveniră tot mai molcome și mai dezlânate. Se cufundă într-un întuneric de smoală și gândurile încetară. Alunecă dus de șuvoi, mai mult mort decât viu. Lichidul săpase și deschisese o galerie prin care se rostogolea spre adâncurile pământului această vietate mică, în stare de inconștiență. Ajuns într-un spațiu mai larg se izbi de pardoseală și un firicel rubiniu îi izvorî din botic. Auzi niște pași apăsați apropiindu-se de el. O matahală căreia-i vedea doar coada spelbă, fără fir de păr, se apropie de el. De spaimă, își reveni din leșin.

– Ți-am zis să nu mai bei ca porcul. Uite, te-ai pișat tot pe tine. Puți tot a pișat. Cred că te-ai și căcat. Spurcăciunea dracului ce ești! În loc să-ți bagi capul într-o găleată cu apă rece, cum ți-am zis, ți l-ai băgat într-o găleată cu wiskey. Ridica-te și curăță aici! Că doar n-o să curețe colega mea…

– Nu m-am pișat pe mine… bâigui șoricelul cu ochii ieșiți din orbite de groază. S-a pișat Motanul Felix pe mine! A vrut să mă omoare!… M-am ascuns de el și …

– A, deci e și Felix aici. Fe-liiix!!! strigă, punându-și labele pâlnie la bot, guzganul cu blană rozalie pe care Traian, adunându-se de jos și scuturându-și blănița, îl putea admira acum în toată splendoarea. Hai, coboară că ne-ntâlnim la Grivco!!! Sau la Athene Pallace!  Unde vrei?

– La Grivco ne-ntâlnim, veni răspusul tunător multiplicat de ecourile galeriei.

”Deci se întâlnesc la Grivco ca să mă piardă pe mine!” își zise șoricelul chițăind de mulțumire că e șoricel și se va putea strecura acolo, între Mai-Mari, să-i audă ce vorbesc. Se trase binișor într-o parte dând să se facă nevăzut.

– Unde pleci, dragule? se pisici o soricuță blondă, apărută nu se știe de unde, înveșmântată într-o rochie Coco Chanel, și împestrițată de bijuterii, brățări, cercei cu cristale Swarovski.

Șoricelul încremeni din pricina surprizei.

– Tu??!… Aici?! … Cu guzganul rozaliu? Cu ăștia?…  Și … stai puțin …, se bălbâi el, de ce ești șoricioaică? Ai fost și tu la fotografia de grup?

– Nu, iubitule, dar nu știi că noi doi suntem empatici? Ce ți se-ntâmplă ție mi se-ntâmplă și mie. Nu pleca nicăieri, vei pierde partea cea mai interesantă…

– Și ce cauți tu cu ăsta? îi strecură șoptit, privind pieziș înspre guzganul care-și spăla cu lăbuțele blănița, aruncând ocheade unui ciob de oglindă.

– Băi pârlitule! Nu destul că te-am suportat atâția ani?! Nu destul că ai vândut pirogile și ți-ai pus galbenii la teșcherea fără să-i împarți cu nimeni? ‘Tu-ți răscrucea și anghinarea mă-tii de bețiv! Guzganul înhăță o bâtă de base-ball și-i trase una cu sete în căpățână.

– L-ai omorât! se tângui șoricica.

– L-am omorât pe pustia… Ăsta nu-i mort. Hai să-l scoatem afară că, până ne-ntoarcem, se descompune aici și ne-mpute palatul!

Cei doi îl aburcară fiecare de câte două labuțe, îl scoaseră printr-o galerie laterală care dădea în câmp și-l aruncară cât colo, în iarba uscată, sub soarele arzător.

– Nu-l îngropăm?, însistă, oarecum înduioșată, șoricica.

– Să-l îngroape gaia! Eu? Poate vrei să-i punem și cruce lu’ păgânu’ ăsta! Hai, că-ntârziem la-ntâlnire!

Cei doi își scuturară blănițele, se dădură de trei ori de-a berbeleacul și se transformară în două ființe umane care ieșeau din câmpul de la marginea orașului, își curățară încălțările de noroi și urcară în limuzinele care-i așteptau la marginea șoselei.

– M-au părăsit toți… gemu șoricelul, venindu-și în simțiri și căutând din ochi o frunză mai mare, să se tragă la umbră din calea soarelui de amiază care-i împungea cu un miliard de săgeți capul ce devenise o rană vie. M-au vândut și m-au trădat și m-au părăsit… izbucni el în lacrimi. E Holocaustul! Uuuu! U-u-u-u! Î-hî, î-hî, î-hî! izbucni în hohote de neputință și disperare. Lacrimile se uscau ca niște pete albicioase la colțurile ochilor. Ar fi vrut să fi murit, să nu simtă această durere teribilă care-i sfâșia măruntaiele. Sunt pierdu-u-ut! Doamne! Salvează-mă! urlă el căutând cu ochii în zarea cerului sclipitor ca o folie de aluminiu. Nu mă lăsa să pier aici, neștiut de nimeni! Î-hî, î-hî, î-hî! urlă șoricelul către un Dumnezeu care nu catadicsea să-i răspundă. Doar o boare răcoroasă adie ușor mișcând vârfurile ierburilor.

– Dă-mi un semn că exiști! Vreau să pun mâna și să urlu: Este! Te rooog! Doamne Dumnezeule, știu că nu mă crezi! Că mint așa cum respir! Dar acum… Te rog, dă-mi un semn!  Arată-mi calea mea și îți voi respecta întru totul dorința! U-hu-u-hu-u-hu! se smiorcăi șoricelul halucinând deja din cauza arșiței.

În tăriile cerului de sineală se rotea în spirale înalte un șoim imperial.  Ochii lui scormonitori, rotunzi și magici urmăreau orice mișcare, oricât de imperceptibilă. Își strânse cercurile din ce în ce, apoi coborî ca o săgeată și-l apucă cu ghearele ca niște cange pe micuțul șoricel. Țâșni cu el înapoi în cer. Îl purtă peste oraș, apoi peste munții cu creste înzăpezite, peste câmpurile pârloagă de ani buni. Peste ruinele fostelor uzine, fabrici, șantiere, de unde fiarele ruginite se ridicau acuzator ca niște brațe descărnate. Peste cursurile de apă, pline de peturi și nailoane. Peste pădurile din care rămăseseră doar la șosea pâlcuri de copaci, în adânc fiind decupată de fierăstraiele electrice.

– Vezi? Ia aminte, rosti, scurt Șoimul.

– Și pe tine te-a transformat fotograful acela vrăjitor? Ce mă bucur că nu sunt singurul batjocorit!…exclamă șoricelul care pân-aci tăcuse cu moartea în suflet.

– Eu șamanizez din când în când, măi dragă Traian. Acum mă duceam la o-ntâlnire la Grivco și te-am văzut pe câmp. Ai fi murit acolo. E păcat, totuși. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui… mai rosti șoimul cu tonalitatea lui guturală inconfundabilă.

– Mă iei și pe mine la Grivco? strigă, plin de speranța reînsuflețită, șoricelul.

–  Nu ai zis că vrei să-ți afli calea? Parcă așa am auzit… îi răspunse, cu o nuanță de ironie indecelabilă, șoimul, privindu-l cu ochii lui rotunzi și hipnotici.

– Păi tu nu ești Dumnezeu! Nici nu crezi în el! strigă șoricelul, răgușit de spaimă, realizând brusc cine-l înhățase în gheare.

– Ei, e un fel de a spune… La nivel conștient, da, pot să spun că susțin că sunt ateu. Dar, în interioritatea mea, sunt un om profund religios. Hai c-am ajuns. Mă grăbesc să nu întârzii că nu se face… Deși …,  pe mine mă așteaptă cu toții.

Șoimul coborî respectând traiectoria acelorași cercuri perfect concentrice și-i dădu drumul șoricelului Traian la marginea unei haldine de gunoi.

(Va urma, desigur) Update pe care nu l-a cerut Cell61 care a scris o Proză arhiscurtă superbă, azi. Merită citită.

Tot ca recomandare, participați la Referendum.

Vis cu interferențe reale

Etichete

alegeri prezidentiale 2009, Alex Mazilu, Dan Voiculescu, dosarul Flota, jurnal de scriitor online, Life, literatura, Mircea Dan Geoana, Mircea Geoana, mogulul, Photography, politica, politics, povestiri de la Zorro, relatari fanteziste, Romania, România trezeşte-te!, Traian, Traian Basescu, Traian la puscarie, turul II prezidentiale 2009, viata asa cum e

Continuare la Oniric, La infirmerie și episoadele anterioare: Briefing, O întâmplare inexplicabilă, Inițierea, Botezul, În documentare, La dușuri și  Unicameralul cu tinetă.

Foto: Alice Drogoreanu

Cei patru lideri mondiali, printre care Traian era cel mai pipernicit și mai schilav, se așezau pentru poza epocală de grup.

Fotograful, manevrând un dagherotip uriaș montat pe un cărucior, le dădea ultimele indicații, înainte de a se strecura sub pânza neagră.

– Domnu mititel și cocoșat! Treceți la mijloc, că nu vă vedeți! Domnu Hussein, puțin în spatele doamnei Angela. Ați făcut scara măgarului! Nu așa! Doamna Angela, în extrema dreaptă! Domnul Hussein, în extrema stângă! Dmitri și Traian, la mijloc! Hai că mai am și treabă, n-o să stau aici până vă așezați voi. Așa… adăugă, mulțumit, fotograful. Păsăricaaa!… adăugă el, fluturând degetele deasupra obiectivului.

– Se zice ”Măi păsărică, n-ai și tu treabă azi?” interveni Traian. Mai bine lasă dracului păsărica, hai să ne pozăm odată!

Fotograful declanșă o lumină orbitoare și fumul de magneziu învălui treptele scărilor de marmură ale edificiului. Când acesta se risipi, nu mică le fu mirarea protagoniștilor scenei. Un motan uriaș cobora în salturi scările și se luase după un șoricel care-și pivota căpșorul în toate părțile să afle un ascunziș. Cei trei se uitară și ei mirați unii la alții. Traian dispăruse. Ridicară din umeri și urcară scările spre summit-ul care tocmai trebuia să înceapă.

– Crezi că a făcut fotograful vreo vrajă? îl intrebă Angela pe Dmitri, strecurându-și mâna după antebrațul acestuia. Cum facem, îmi ieftinești și mie metrul cub de gaz, nu-i așa? Modific impozitele firmelor cu capital mixt, știi tu, ruso-german…

– Mă mai gândesc. Trebuie să vorbesc și cu Vladimir, să văd ce planuri are… răspunse Dmitri. Dacă Hussein nu-și mai bagă coada în Iran… s-ar putea.

Șoricelul simțea suflându-i în ceafă respirație de motan bine hrănit.  Piciorușele parcă nu-l mai ascultau. ”Iată-mă și șoricel”… Putea să mă prefacă pozarul ăla într-un câine… Era mai aproape de adevăr și puteam să-i rup spinarea animalului ăstuia… Parcă îl știu de undeva… se chinui șoricelul să-și amintească cu inima cât un purice săltăreț.

– Stai că te prind eu acuma! Îți dau eu ție sondaje măsluite și referendumuri! Tu-ți grijania mâne-ti de chiormaliu! gâfâia și motanul, în urmă.

Șoricelul găsi o găurică între două borduri și se strecură cu iuțeală în ea, oprindu-se apoi, în bezna unei galerii întunecoase, mici și umede, să-și tragă sufletul. Motanului nu-i rămăsese decât să miroase în jurul borții, scurmă cu gheruțele dar reuși doar să zgârie un pic mozaicul de marmură. ”Ți-ar pielea a dracului, Adriene! Puteai să faci și tu borduri din lut galben! Se măcinau la prima ploaie și-apoi le înlocuiai în fiecare săptămână!  Da, deh! Lutul galben nu-i de la tine din carieră! Te găbui eu pân la urmă! Pun eu laba pe tine, îți rup fiecare oscior!” răcni motanul în dreptul găurii, înspăimântându-l și mai tare pe șoricel.

” Acum, eu ce fac?… se întrebă șoricelul. În regat nu mă pot întoarce sub o așa înfățișare… M-ar mânca imediat oricare jivină… Trebuie să găsesc o vrăjitoare să mă dezlege de farmece… Să mă facă înapoi, cine-am fost… Unde să mă duc oare? amușină el cu mustățile gaura în care se afla. Îmi pare cunoscut mirosul… Miroase a brânză și a pește… și a cloramfenicol… unde dracu sunt? Nu cumva am intrat în … se întremă el cu un gând dătător de speranță. Parcă nu era totuși așa de mare… Stai că eu îs șoarece, de fapt. În timp ce șoricelul se deda acestor supoziții, simți ceva sărat, cald și ud prelingându-i-se pe blăniță. Curios, ridică căpșorul și se uită mirat în sus. Un al doilea jet aproape că îl înecă, intrându-i în trahee, urechi și ochi. Tuși să-i sară ochii din orbite.

– Care pizda mă-tii dai cu saramură? Vrei să mă-neci? Asta-i din salinele mogulului! Huo! strigă el, tușind, înecându-se, scuipând.

– Mă piș pe tine până te-nec! veni răspunsul motanului însoțit de încă un jet de urină care-l năuci complet pe șoricelul Traian.

(Va continua) Update necesar, făcut la solicitarea ulterioară a lui Cell61.

Să ne bucurăm de toamnă

Etichete

Alex Mazilu, Cristian Buica, Tatiana Stepa, toamna, viata asa cum e, Zi de toamna

 

Foto: Alex Mazilu

Ce poți să mai spui?

Poate doar atât:

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (IX)

Etichete

Alex Mazilu, Anca Chiser, Arghezi, bijuterii, boxeri Catalin Botezatu, Bruxelles, campionatul de clickuit, candidati PSD pentru europarlamentare, Chinezu, cluburi de streptease din Bruxelles, Corina Cretu, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Dmitri Medvedev blog, Europarlamentarul Corina Cretu, grup de vizitatori ai PE, Hotelul Maison du Dragon, Isabellelorelai, Ivan Uska, Jamilla, KGB FSB, literatura, mailme, Maktub, meneken piss, Nelinkuibilul, Oana Stoica Mujea, papusi gonflabile, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, relatari fanteziste, Sfanta Rusie, sfinx777, sibilla, sportlocal.ro, Suzana, Vania, Vreau să pun mana si sa urlu este, Xreader

Foto: Alex Mazilu

Darius se întoarse posomorât spre hotel. În timp ce urca cu greu treptele, de parcă ar fi avut pământul întreg în spinare, gândurile lui forfoteau amestecându-se. Pe de o parte, se bucura că întârziase datorită accidentului din hol şi nu apucase să urce în maşină cu Oana şi Crina. Pe de altă parte, dintr-o curiozitate morbidă specifică oricărui individ, se întreba dacă cele două vor fi supravieţuit cursei nebune prin catacombele Bruxelles-ului sau dacă le prinsese poliţia pe care o văzuse coborând cu maşinile şi motocicletele. Şi ce-o să se-ntâmple cu ei când va afla Corina…  Dar nu-şi mai duse supoziţiile până la capăt, pentru că, în uşa hotelului, dădu nas în nas cu Chinezu.

– Ce faci băi Darius, băi? Te gândeşti cum să te clickui? Lasă naibii bloggereala, hai să ne distrăm. Uite, ăsta fără link zice că ştie el nişte puff-uri. Toată strada asta pe care se află şi hotelul nostru, e plină de curve. Hai! Să le-arătăm ce-i mai mândru pe la noi, ochii cu sprâncenele…

– Sula şi izmenele, completă, hâtru, Nelinkuibilul.

– Hai băi, că nu purtăm izmene! Am boxeri Cătălin Botezatu. Mi i-am cumpărat special pentru această vizită… interveni şi Darius.

– Da’ ce, mă rog, speri tu de la această vizită? îl întrebă ţintuindu-l prin pleoapele strânse şi mijite, cu pupilele lui de viezure, Nelinkuibilul. Ţi-ai luat chiloţi cu tot cu p*lă? Hi hi hi…

Dar nu mai apucă să afle răspunsul…

– Unde aţi zis că vă duceţi? Vin şi eu,  apăru, graţioasă şi insinuantă, Jamilla.

– Ei, ne ducem să-l vedem pe Maneken Piss! reacţionă, prompt, Chinezu, învăluit în privirile admirative şi aprobatoare ale celorlalţi.

– Vin şi eu, atunci, insistă Jamilla, bucuroasă. Deschise uşa hotelului şi strigă: Anca, Isabellelorelai! Haideţi şi voi! Mergem cu băieţii să dăm o tură! Hai că mergem la Maneken Piss! Anca, ia şi aparatul de fotografiat! Pescăruşa, hai şi tu!

Doamnele se ridicară anevoie de pe canapele, îşi îmbrăcară hainele şi, aruncând o privire fugară în oglinda din perete, ieşiră. Afară, fără să observe privirile ezitante şi trăsăturile căzute de pe chipurile domnilor, hotărâră, cum sunt obişnuite să hotărască întotdeauna prefăcându-se că nu fac decât să adopte iniţiativele bărbaţilor, încotro să pornească. Nici nu apucară să facă zece paşi că din urmă le ajunse strigătul disperat al Sibillei:

– Băiiii! Pe mine cui mă lăsaţi? Eu ce să fac singură în hotel? Sunteţi nebuni? Vă rog… Vreau să vin şi eu să văd oraşul… Luaţi-mă şi pe mine… Dacă nu mă luaţi, spun tot! Să fie clar! Că nu se vrea a se lua nicio măsură! Şi americanii i-au bombardat pe sârbi tot aşa! Din cauza indiferenţei statelor europene! Şi nu mă lăsaţi voi pe mine… Că eu nu sunt… Băi! Ce credeţi voi că scăpaţi aşa? Vă scriu pe blog imediat!

Nelinkuibilul îi aruncă o privire nimicitoare, în treacăt:

–  Asta ne mai lipsea! Băga-mi-aş eu să-mi bag. După ce că nici la f***t nu putem merge, mai vine şi zgubilitica asta să-mi strice gustul la ţigări, mormăi el. Apoi se întoarse spre ea:

– Dar dumneavoastră nu doreaţi să mergeţi în Grande Place? Că parcă aşa v-am auzit discutând…

– Hai, măi, am glumit şi eu… Nu merg. Merg cu voi, că-i mai plăcut. Dacă nu se vrea, nu se vrea! Eu am ordin precis, să nu vă scap din ochi, să nu vi se-ntâmple ceva! Că dacă v-atacă pedofilii sau homosexualii! Eu îi reperez imediat că am ochiul format! Ăsta, stângu’! Imediat ţi-i prind şi ţi-i anihilez! Eu am dormit şi la uşa fetelor să le păzesc, să nu vină abuzatorii! Ce ştiţi voi ? Voi sunteţi nişte pufuleţi şi nişte pămătufuri! Eu am salvat atâtea… La noi este descoperită reţeaua, dar nu se vrea să se…

– Ia uitaţi-vă ce frumos sunt iluminate clădirile astea! interveni Anca, cu tact. Hai să facem nişte poze. Uite că deja s-a înserat. Hai să intrăm în magazinele astea să vedem ce e…

– Daaa… Într-adevăr, ce frumuseţe! Uite, aici sunt bijuterii. Haideţi să intrăm şi să ne uităm, poate cumpărăm suveniruri. Eu îi iau soţului meu un ceas drăguţ. Şi fetiţei, să-i caut ceva… Am văzut nişte căciuliţe drăgălaşe într-o vitrină…

– Ia mai lasă-ne cu soţul, nu ne mai bate atâta la cap! Soţu’-n sus, soţu’-n jos. Tu altceva nu mai ştii? interveni, categorică, Isabellelorelai care înţelesese că grupul e prea mare că să fie omogen şi că băieţii trăgeau să meargă la ale lor. Se întoarse spre ei: Voi ce vă fredonaţi atâta? Hai, căraţi-vă la streptease! Ce căscaţi gura la discuţiile noastre? Nu aia vreţi?

Cei trei, luminându-se deodată la chip izbucniră:

– Ba da! Ba da! Dar nu voiam să vă lăsăm pe aici singure, prin gangurile astea, completă Chinezu, diplomat.

Cei trei nici nu mai aşteptară replica şi o luară la picior dispărând pe o stradă lăturalnică, în bezna spartă din loc în loc de luminile reclamelor.

Doamnele cercetară cu minuţie, îndelung, toate rafturile imensului magazin. Fiecare îşi alese câte ceva, bucurându-se cum se bucură copiii de jucăriile noi.

Sibilla, apropiindu-se de Pescăruşă, îi şopti conspirativ:

– Ai văzut ce semne îşi făceau Isabellelorelai cu Darius?

– Nu mai spune! N-am văzut nimic! Când? Ce spirit de observaţie ai… Poate ţi s-a părut.

– Mie? Eu îs ca vulturul! Mie nu-mi scapă nimic, niciun gest, nicio vorbuliţă. Aud tot, văd tot! Credeţi voi că eu … da’ eu… observ orice amănunt. Am văzut că Darius îi făcea un semn. Isabellelorelai s-a uitat la noi toate şi, după asta, i-a făcut semn aprobator şi din cap. Ce cred ei? Că mă păcălesc pe mine? Eu sunt as! Pe mine nu mă duce nimeni cu zăhărelul! Aşa las eu impresia, dar nici gând!

– Da’ ce secrete pot să aibă Isabelle şi Darius? Eu nu cred. Poate ţi s-a părut.

– No. Mie? Mie nu mi se pare niciodată. Eu îi simt cum interacţionează. Le ştiu şi mirosurile. Ăştia? Păi ăştia-s agenţi, ce crezi?

– Uite ce inel frumos! exclamă Anca. Sibilla, nu-ţi place? Ce zici?

– Vezi cum sunt atenţi cu toţii, vezi? îi şopti Sibilla, Pescăruşei. Să mă distragă. Ai văzut? Crezi că întâmplător am intrat aici? Aici trebuia să intrăm! Ai să vezi numa’!

Pescăruşa ridică din umeri şi zâmbi scuturându-şi a neîncredere capul.

Doamnele încheiară cumpărăturile şi, în drum spre Maison du Dragon unde deja urmau să se pregătească pentru soiree, ciripesc vesele despre felul în care se vor îmbrăca şi cât de bine se vor simţi în aceste trei minunate zile de libertate absolută. Absolută până la un punct, bun înţeles.

****************************************************************

– Bă, dacă tot am zis că mergem să-l vedem pe Maneken Piss, că şi-aşa nu mai avem acum prea mult timp la dispoziţie, eu propun să mergem după El Greco la streptease. Şi acum, doar să facem o scurtă recunoaştere, sugeră Chinezu.

– Eu zic mai bine să intrăm la un bistrou, că nu-i nevoie de nicio recunoaştere, aici totul e explicit şi la vedere. Uite, dacă te uiţi încolo, vezi reclame luminoase înfăţişând contururile unor dame. Aproape că nu mai e nevoie să intri… interveni şi Nelinkuibilul.

– Auzi, contururi luminoase n-ai decât să fuţi tu! Mi-a zis mie Agentu’ că ţi-ai luat o gonflabilă. Eu vreau să pun mâna şi să urlu „este„!

– E cam deplasată comparaţia ta, Chinezule, se auzi o voce în spatele lor. Arghezi se referea, în acel poem, la neverosimilul existenţei divine, la incertitudinea şi imposibilitatea de a crede fără revelaţie, nu la … ce te gândeşti tu!

– Tu de unde-ai apărut? Ne urmăreşti, ce dracu’? tresări Nelikuibilul.

– Am făcut o probă Suzanei şi acum jubilez… Trebuia să cumperi şi nişte lubrifiant, băi estetule specialist în orgasme virtuale, am fost nevoit să-ţi folosesc ciocolata…

– Te-ai dat la Suzana mea? Te strâng de gât, perversule şi imoralule! se repezi Nelinkuibilul la gâtul Agentului.

– Bî, bî, bî, ce eşti tâmpit? zise acesta retrăgându-se strategic şi punând mâna pe spătarul unui scaun de la terasa din preajmă. Eu nu utilizez asemenea artefacte şi substituiri grosolane! Da’ i-am propus-o tailandezului care făcea room-service şi mi-a adus berile şi mâncarea… A propos, vezi că ai de plătit 172 de euro, că le-am trecut în contul tău.

– Să-l ia dracu’ pe ăla care mai vine vreodată la Bruxelles cu aşa o adunătură de tâmpiţi! De rataţi! De nenorociţi! Să te muţi din camera mea, că te omor! Adică, după ce ţi-am plătit berile şi crăpelniţa când am ieşit în oraş, să-ţi plătesc şi angaralele la hotel?! Da’ cine te crezi tu, băi?

– Eu sunt straja Sfintei Rusii! Când va veni Puterea ei, ai să te târăşti în genunchi şi-ai să-mi ceri iertare! Şi n-o să ţi-o dau, într-o mie de ani! Ba încă mai vârtos o să te umilesc, după ce vei fi biciuit şi pus în obezi la fum de ardei!

– Hei, hei! Potoliţi-vă! Eu zic că nu e cazul să ne facem de cacao în buricul Bruxelles-ului. Hai, că vă bateţi la hotel, nu aici. Uite, s-a şi adunat lume deja.

– Eu să mă bat cu ăsta? Nici gând! Eu nu mă bag cu kaghebişti. Am eu şmecherii mei, lasă că vezi tu Agentule ce păţeşti, rosti, stropşit, Nelinkuibilul.

– Pe cine faci tu kaghebist, băi chibuţ? Sunt FSB-ist, nu KGB-ist. Hai că deja am irosit prea multe cuvinte pentru un viitor stârv răpus de Slava Sfintei Rusii. Paşol! Nazat!

Darius, care privise uimit şi tăcut această scenă, îl trase încet de încheietura cotului pe Chinezu, făcându-i semn să-i lase pe-ăştia doi în legea lor. Chinezu, împărţit între dorinţa de a-i împăca şi simţul ridicolului – deja se adunaseră vreo 40 de curioşi care, în toate limbile, discutau aprins şi gesticulau amplu, gata să ţină partea unuia sau altuia – alese să se retragă discret.

– Nu că şi rusu’ nu-i normal! îşi justifică el cu voce tare dezertarea. După ce că-i dezvirginează gonflabila Nelinkuibilului, tot el face gât! Şi aici şi-a găsit, în buricul capitalismului papistaş să-i preaslăvească pe pravoslavnici! Dă-l în puii mei, n-are decât să se descurce! Îl scot şi din blogroll când ajungem la un computer conectat la reţea!

– I-a dat-o tailandezului, n-ai auzit ce-a zis?… încercă să-l scuze Darius.

– Şi tu-l crezi pe ăsta? E numai figuri de stil şi literatură! Să nu crezi o iotă din ce-ţi zice Agentul! Are el treburile lui, misiunile lui. Ce, crezi că degeaba a venit la Bruxelles?

– Ei, ce misiuni? Să-i strice ciocolata Nelinkuibilului? Fii serios! Pare mai degrabă mânat de aşa-numita „nebunie a lui Christos”…

– Bă, ce erudit îmi eşti şi tu! De ce nu scrii din astea pe blog? Tot scarpini PSD-ul pe spinare… în loc să… Hai să intrăm aici să bem ceva, că m-am enervat.

– Mi-am mai făcut un blog… Aş scrie acolo, dar mă obligă Crina să scriu informaţii despre Satu Mare. Altfel …, aş scrie şi eu ce mă preocupă… Ce? Aşa de incult par? rosti acesta rotunjindu-şi ochii a mirare.

– Nu pari. Toţi ascultaţi de Crina, v-aţi tâmpit. Ce vă face aia, vă hipnotizează, vă plăteşte? Ce naiba vă face, că şi Oana, toată ziua „Crina şi Crina”, parc-ar fi măritată cu Crina nu cu Xreader pe care-l uită pe unde se duce… Bine că n-a venit cu el, că-l mai uita prin Bruxelles… Ce vă face aia?

– Ne şantajează… rosti, cu obidă, Darius.

– Cu ce vă şantajează băi? Băi, voi nu sunteţi normali. Ce ce vă şantajează Crina?

– Lasă c-ai să vezi tu după ce ne-ntoarcem acasă,  rosti, cu înţelepciunea celui care a trăit o atare experienţă şi şi-a asumat-o, Darius.

Cei doi intrară într-o locantă, comandară, nervoşi cum erau, bere nefiltrată şi continuară să discute despre diverse subiecte, de la politică internaţională la strategii de marketing, uitând cu totul de cei doi pe care-i lăsaseră ca pe doi cocoşi cu penele zburlite, în stradă.

– Bă, eu îmi fac un site de sport unde adun toate ştirile din sportul local, din ţară. O să-i zic sportlocal.ro. Simplu. Dau lovitura cu ăsta. Ce zici?