O dimineață la Dinar

Etichete

Bistro, Caius, Dinar, Pizzeria El Kardinale, plutonierul-major Onici, Politia brutala, politisti batausi, Satu Mare

Foto: aici

Caius deschise ochii şi-i închise instantaneu la loc, strângând din pleoape. Prin perdeaua movulie cu flori aurii pe care i-o instalase, drăgăstoasă, Marieta, la fereastră, lancea soarelui îi căuta, stăruitoare, ochii.

– Băga-mi-aş cracii în perdeaua ta, de fufă! – mormăi Caius. Perdea mov, ca la curve! Aia  maro era mai bună, că nu trebuia spălată aşa des.

Se întoarse cu spatele la fereastră, şi, cu o mână sub cap, iar cu cealaltă desenând pe cearceaful de un bleu îndoielnic, cu nuaţe evidente de gri, îşi proiectă această zi:

– Deci… Mă scol, mă spăl, mă spăl şi pe dinţi? … De câte zile nu m-am spălat? … de cinci, de când am prins-o pe vaca aia cu O…, cu domnul plutonier-major Onici – se corectă el, repede -, pot să merg şi azi aşa, că nu mă duc la casting, în puii mei, mă duc la spălat closete… Viaţă de căcat! M-am dus după Marieta până la Satu Mare cu bicicleta, am scos-o-n oraş şi pe ea şi pe zgripţuroaica aia de Directoare, am vegheat-o pe nemernica aia nerecunoscătoare şi la spital, când a păţit şi ea ca Doamna Filomela, a avut o cădere de calciu – înflori el cu privirea visătoare, visând la o Filomelă pe care el ar fi putut s-o iubească cu adevărat, nu ca tembelul ăla ţâfnos de Aristotel. Am suportat ploaia, căldura şi oprobriul public pentru ea şi ea, ca o … ca o … nu – ştiu – cum – să-i – zic, m-a înşelat cu domnul plutonier-major Onici… Cine ştie cu cine m-a mai înşelat!… – zise el furios, se ridică brusc, smulse perdeaua de la geam, garnijul îi căzu în cap, se auzi un trosnet sec şi el căzu în nesimţire.

Când se trezi, soarele era deja departe, depăşise colţul blocului. Îşi pipăi cu grijă creştetul capului şi degetele întâlniră o suprafaţă cleioasă. Amintindu-şi ce i se întâmplase, se enervă din nou, se ridică şi, în drum spre baie, îi trase un şut şi lămpii cu abajur roz, pe care tot Marieta o cumpărase de la „patruşuna”, „să se asorteze cu perdeaua”, aşa zisese ea.

– Căca-m-aş în abajurul mătii! – zise el, scâncit, străfulgerat de durerea din laba piciorului.

Căută în sertarul de la birou pozele pe care le făcuse împreună cu Marieta. La pizzeria el Kardinale… În parc, sub sălcii. Sub ele, pozele care apăruseră pe internet, înfăţişându-l cu pantalonii în vine, în timp ce un organ al Legii stătea aplecat să vadă dacă nu ascunde ceva în anus.

– Asta-i chiar faină! – zâmbi Caius. Ia să le iau cu mine la Dinar. Să vadă şi prietenii mei dacă eu meritam înşelat, după câte am făcut.

Le făcu pachet, le îndesă într-o pungă de plastic, se îmbrăcă febril, încheindu-şi greşit nasturii de la cămaşă şi încălţându-şi sandalele stânga-n dreptu’ şi dreapta-n stângu’. În fotografia pe care o admirase nostalgic, i se zărea organul genital atârnând cam până la 10 centimetri de genunchi. Deci nu era chiar aşa fătălău cum îl „făceau” ei, acum se ducea, să le dovedească „cu probe”. La ieşire, smulse din cuier o şapcă roşie pe care era inscripţionat cu litere albe „I’m a Big Dick”, şi-o aruncă pe cap, trase uşa după el şi coborî scările val-vârtej. Pe la etajul doi, aproape că-l dărâmă pe nea Stere care, cu două sticle de sifon goale într-o plasă împletită, de rafie, cobora câte o treaptă, ţinându-se de balustradă.

– Mai uşor, tinere, mai uşor! – zise nea Stere, speriat de furtuna ce trecu pe lângă el. Unde te duci aşa grăbit? Că nu pleacă lumea din loc! Tot acolo o afli!…

– Mă duc să dovedesc că sunt bărbat! – răcni Caius de pe palierul etajului unu.

– Măi, noi eram mai discreţi când ne duceam la futut! – mormăi nea Stere, zâmbind ca pentru el. Ăştia tineri o fac în văzul lumii… Ce vremuri am ajuns… Doamne, ai milă şi îndurare de robii tăi! Şi de cei buni – şi aici se gândi la el – şi de cei nevrednici – şi aici, îl vizualiză pe vecinul lor de la patru, pe care-l văzuse coana Fevronia la ştiri cu „ruşinea” bălăbănindu-se prin faţa camerei de filmat.

Caius nu-l mai auzi, era deja în tramvai. I se păru că privirile celorlalţi călători îl caută pe furiş şi, când se-ntâlnesc cu ochii lui, alunecă într-o parte, dar nu duse presupunerea până la capăt.

„Poate m-au văzut la televizor… sunt vedetă, cu Marieta mea, ‘t-o-n gură de proastă!”

Îi venea să scoată pozele din pungă şi să le bage sub ochii fiecărui călător plictisit şi să-l întrebe: „De ce credeţi, domnule (sau doamnă) că m-a înşelat Marieta? Cum se explică? Ce vor femeile, până la urmă? Dumneata ce crezi?” – ar fi întrebat el pe fiecare cetăţean al urbei. Nu-şi termină, însă, gândul pentru că ajunse la staţia Dinar. Dând să coboare, năvăli peste o băbuţă. Aceasta, ridicând ochii spre nesimţit, exclamă:

– Criminalul în serie de la Nămoleşti!!! Prinde-ţi-l! E plin de sânge! Am văzut portretu’ robot la oteveu! Săriţi! Criminalul! A vrut să fugă! Puneţi mâna pe el!…

Brusc, călătorii din tramvai realizară de unde-i ştiu chipul călătorului murdar de sânge pe faţă şi pe mâini. Îl văzuseră la televizor! Era criminalul de nu-ştiu-unde! Care omorâse două babe. Nu se ştia pentru ce le omorâse, dar vecinele, alte babe, ziceau că criminalului îi plăcea „să-şi frece spurcăciunea” şi să fie privit. Iar cele două babe omorâte erau ca şi oarbe, adică de-abia zăreau cu ochii. De-aia le omorâse, de nervi, că nu se uitaseră la el. Discuţia se încinsese în tramvai, toţi vorbeau aprinşi la faţă, în timp ce vehiculul se îndepărta arătându-i ca pe nişte peşti agitându-se într-un acvariu uscat sau ca pe nişte viespi într-o sticlă înfundată.

– Lume nebună! ‘Tu-vă-n gură pe toţi, labagiilor! – strigă Caius, la adăpostul libertăţii pe care ţi-o oferă, totuşi, strada.

Ajunse transpirat la Dinar, intră, salută fugar, aruncând pe una dintre mese fotografiile şi îndreptându-se hotărât spre bar:

– Irina, pune-mi un coctail letal! Te rog! – adăugă el, să fie întru totul convingător.

– Da’ ce-ai, băi, Caius? Vrei să te sinucizi? – rânji Remus în paharul înalt din care-şi bea el berea favorită, Carlsberg.

– Se sinucide din dragoste… – adăugă şi Raul, desenând o spânzurătoare imaginară, pe masă, cu o scobitoare. O să aibă prietena lui Evtihie ce să scrie, pe bune, nu cu gromi şi iufle.

– Gnomi şi elfe – îl corectă Evtihie, surprinzându-i pe toţi. Până atunci nu intervenise deloc în dezbaterea lor despre finala care se jucase cu o seară în urmă şi nici despre analiza de la Mamaia, unde partidul favorit al lui Onici îi fripsese pe câţiva fripturişti, părând cufundat într-o linişte celestă.

– Ne-ai adus poze cu Marieta? – aruncă Filaret, dar, văzând paloarea bruscă a domnului plutonier-major Onici, reformulă întrebarea:

– Ce poze ai acolo? De la Festivalul de la Gărâna? Că parcă se zăreşte unul cu o chitară…

– Ţi-ai găsit o nouă slujbă? La abator, cumva? – întrebă, privindu-l profesional, măturându-l din cap până-n picioare, domnul plutonier-major Onici.

Teodosie nu spusese nimic până atunci, ci îl privi pe Caius cu luare-aminte:

– Auzi, Caius, unde ai fost aseară? Cred că te-am văzut la ştiri, sau mi s-a părut. Oricum, era unul care semăna perfect cu tine. Omo…

Nu mai apucă să termine ce avea de zis. Caius înşfăcă punga cu fotografii de pe masă şi o luă la goană spre toaletă. Închise uşa şi-o încuie. Stătea cu pachetul în mână pe closet şi tremura, mormăind.

– Ticăloşi netrebnici! Şi eu îi cred prieteni! Le mai spăl pişaţii şi căcaţii, împuţiţii dracului! Şi domnu’ plutonier-major Onici, în loc să se simtă vinovat, mă sfidează! După ce mi-a regulat viitoarea nevastă! Sau prezumtiv viitoarea nevastă! Şi-a băgat …  în fericirea mea, cum ar veni…

Caius începu să plângă încetişor, suspinând. I se păru că aude un ciocănit uşor în uşă. Se opri din plâns şi ascultă. Deci nu erau chiar aşa nemernici, veniseră să vadă ce face. Într-adevăr, se auzea un ciocănit slab, în uşa de pal a closetului.

– Lăsaţi-mă-n pace! Nu vreau să vă mai văd! Voi nu înţelegeţi nimic! – sughiță și miorlăi Caius printre hohote de plâns, vrând să mărească dramatismul situaţiei şi să-şi savureze în întregime satisfacţia de a fi în centrul atenţiei.

……………………………

Răspundem ping-urilor cu contraping-uri: Ioan Usca – Despre sensul vieții; Gabriela Shine – În plus; Mirela Pete – dimineață în munți; Blog de prost – Ora de română; Atitudini – Am găsit un miliard de euro!; Simion Cristian – Google rate cu românul!; Răzvan Rc – Dr. psihiatru Nicolae Marcu […]; Nea Costache – Despre sitetalk sau plecând de la scrierile lui Robert Kiyosaki; Dan Pătrașcu – Când și deontologii plagiază; Dispecer blogosferă – A fost odată-n România; Gabriela Hearth – Caricatură de Mihai Matei; Black Angel Costel – Sex machine; Elisa/ Grădina mea de vis – Perete colorat – Tot de la Elisa, aflăm că a fost aniversarea Ciupercutzei căreia îi dorim Mulți Ani Fericiți!!!!; World of Solitaire (Onu) – 7 ani de lângă mama; Anamaria Deleanu – „din tot ce dărui tot mai mult am încă și amândouă-s fără de hotare; Hobbitia land – Recunosc: am avut funcție de conducere în PSD; Natașa Uska – Citate importante; Noaptea Iguanei – Cum își permit? ( – Așa, bine, i-aș răspunde eu, că ne-a pus dracu să facem contract cu ei… Am și eu o asemenea bâzdâganie cu Romtelecom-ul. Abia aștept termenul de încheiere a contractului să scap de ei. Niște nenorociți.); Ioan Sorin Usca /Teologie – Comentarii la Facerea – 8; Orfiv – Georg von der Vring (1889 – 1968); Dumitru Agachi – Secvențe din Bruxelles 9 – fără țintă, doar privind; Mirela Pete – Shakespeare; Iulian Sîrbu – Despre importanța cuvântului scris; Andi Bob – Dimineți într-un tablou de Cehov; Theodora0303 – Nu vrem români!; Ana Vero – Frumusețe și parfum; Cristian Lisandru – La capăt de linie, speranța -9; Plano10 – Țara arde și boc-ciii câștigă alegeri….

Noapte de februarie

Etichete

Caius, chef cu bloggeri, F16, noapte de februarie, Onici, Vasile Roaita

Foto: Alice Drogoreanu

Spre dimineață, fetele chemară taxiuri și plecară fiecare acasă. Peste sticlele goale, scrumierele pline de mucuri, pahare cu urme de degete și platouri pe jumătate goale plutea tristețea aceea indicibilă a epuizării. Cu bărbia căzută în piept, domnul plutonier-major Onici mormăia frânturi dintr-un cântec cazon. Unul dintre bloggerii invitați avusese o idee năstrușnică. Și anume, să dea foc la câteva cutii cu ierburi, să vadă dacă au vreun efect. Efectul fusese acela că se aprinsese linoleumul și, acum,  în mijlocul prăvăliei se întindea un petec negru ca o umbră de stea. De la fumul inhalat, câtorva li se făcuse rău, prilej pentru ceilalți să râdă strașnic și să facă bâză. Evident, Caius fusese acela care curățase toaletele.

  Daniel, în  picioare, cu un pahar pe jumătate plin, ciugulea din castronul cu icre.

– Ia, bă, țărane, o linguriță! Îți bagi labele tale murdare în castron! Poate mai vrea cineva să mănânce! – îl repezi o voce încleiată.

– Mai vrea să mănânce cineva? – se miră Daniel retoric. Nu vrea nimeni, ce ‘ști fraier!

Caius simțea că are sub țeastă cinci avioane de vânătoare F16 care-i arau materia cenușie trasformată într-un cer înnegurat de furtună. Din pricina aceasta nu mai aprecia bine distanța. Întinse mâna după sticla de bere – în care, în treacăt fie spus, îi Eftimie scrum de țigare  –  cu gândul să se răcorească și să stingă incendiul ce-i mistuia măruntaiele. Evident, picioarele nu-l mai ascultau. Se bălăbăni cu mâna întinsă în aer, se răsuci și, în cădere, instinctul îl făcu să apuce de orice pentru a-și opri prăbușirea. Întâmplarea făcu să-i cadă la îndemână un mâner de care se prinse cu amândouă mâinile după ce execută o piruetă care, treaz, nu i-ar fi ieșit.

Ceilalți, amețiți de fum și de licorile îngurgitate în amestec, cum nu mai era nimic de făcut și prea puțin de băut, se ridicară unul câte unul la sugestia lui Onici.

– Hai să ne ducem pe la casele noastre că omul ăsta mai trebuie să și muncească. Ia uite-l cum stă atârnat acolo, parcă-i Vasile Roaită. Caius! Ai grijă să cureți aici. Să nu ne faci de băcănie că noi am pus cuvânt pentru tine la patron!

– Ce chef  strașnic am tras! Sunt valabili bloggerii… Cum o cheamă pe aia brunețică și mignonă care tot zicea că nu-ș ce defect are?..  – mormăi și Daniel dând să-și scoată gheata din frapiera cu gheață în care călcase.

Nu-i răspunse nimeni, pentru că nimeni nu-și amintea cu exactitate care-i numelele cuiva. Ieșiră bălăngănindu-se și vorbind tare. Onici se opri lângă o scară de incendiu pentru chestiuni de ordin personal.  Se pierdură unul câte unul  în noaptea primăvăratecă răsfrântă către zori.

Sirenele mașinilor de poliție se auzeau sunând din ce în ce mai aproape.

„Iar s-au încăierat găștile…” – mormăi Onici ca pentru el și își continuă un pic împleticit drumul către casă fluierând încetișor o melodie inventată ad-hoc.

Ziua nopții iguanei

Etichete

Aniversare, Caius, Dinar, Dragobete, Flavius, Onici

Sursa foto

Tot trăgând din sticlă și scotocind prin bloguri după muzică și pictură – așa îi spusese domnul plutonier-major Onici că se acumulează cultura – Caius nici nu băgă de seamă că noaptea înfășurase orașul într-o pânză cernită spartă ici și colo de o bufnitură, de scrâșnetul unor roți pe asfalt sau de lătratul îndepărtat al unui câine. Oarecum mirat de toate întâmplările zilei, le așeză în minte, în ordinea importanței. N-o să mai spele closete la Dinar și n-o să mai fie nici bătaia de joc și nici milogul „trupei”. Chiar dacă-l miștocăreau și-l umileau permanent, învățase multe lucruri utile de la ei. Și, într-un colț secret al inimii lui, știa că ei erau atât de cinici și de batjocoritori pentru că el îi întrecea în inocență – era curat la suflet ca un înger – ceea ce nu se putea spune despre niciunul dintre ei. Această concluzie a lui, secretă, nu-i dădea nicio clipă vreun sentiment de superioritate sau de mândrie. Pur și simplu așa era el și așa știa că va rămâne. Chiar să-l bată cu vergile sau să-l închidă-n closetul portocaliu și infect cu orele, el tot avea să-i ierte. Pentru că ei nu știau ce fac, nu știau că el nu pune la suflet asemenea renghiuri și tot prietenii lui dragi ca niște frați rămâneau. Mestecând asemenea gânduri, se gândi cum să sărbătorească prima lui zi la o slujbă în care, până acum, nu se întâmplase nimic deosebit.

„Ce-ar fi să-i invit aici și pe ei? … Să petrecem până dimineață. Nu cred că s-ar supăra patronul”. Zis și făcut. Scoase mobilul și caută în agendă litera „o”. La capătul celălalt, o voce somnoroasă și răgușită îi răspunse după un timp.

– Ce bă, n-ai somn? Ai neliniști metafizice și mă trezești pe mine în crucea nopții să-ți țin companie?

– Nu, domnu plutonier, n-am neliniști de care ziceți dumneavoastră, sunt la servici și mă gândeam că mai sunteți la Dinar cu prietenii și …

– Da’ de unde ai dedus tu că noi suntem stâlpi de cafenea, mă rog? Adică ce vrei să insinuezi? Că aș fi un bețiv declasat care stă noaptea prin cârciumi? – îl simți din ce în ce mai iritat pe Onici și aproape că-i venea să-i închidă telefonul.

– Nu, dar ziceam că ne-am putea aduna aici să …

– Asta-i cu totul altceva, dacă ne inviți… – deveni Onici ceva mai cooperant. Eu am plecat și i-am lăsat la Dinar, tot acolo or fi… Hai că-i sun și venim. Zici c-ai pregătit?

– Nu, dar …

– Păi cum ne inviți așa la masa goală? Ai serviciu, deci ești salariat. Pe cale de consecință, dacă vrei să sărbătorești ceva… Sau ne inviți să ne uităm la tine cum te zgâiești pe bloguri? Hai, mișcare!… Să găsim așa: … pateuri cu ciuperci, caviar – dar nu din ăla din cutie de tablă, salată de ton, pâté de Foie Gras,  și vezi că lui Vania nu-i place berea filtrată. Iar mie nu-mi place cognacul rece! În 20 de minute să fii pregătit! Invită-l și pe Flavius, vezi că e ziua lui, mai vine și cu el o ruladă din piept de curcan și niște Camembert – sună-l și dă-i sugestia! … – mai zise Onici și tranc! telefonul rămase mut.

Pus în fața unui asemenea alternative, Caius rămase pironit câteva minute scotocind prin minte cum să facă rost de bani pentru a comanda un asemenea meniu și mai ales de unde să găsească el asemenea delicatese. Își blestemă, în minte, proasta inspirație de a-l fi sunat pe Onici și, în general, toate proastele lui inspirații. Își aminti că Onici îi spusese ceva de Flavius… Îi dădu buzz lui Teo și-i ceru cu tupeu ID-ul lui Flavius. Acesta, nu se știe de ce, i-l scrise. Îl introduse în lista lui și, după ce se gândi câteva secunde scrise:

„Caius67: Salut! Probabil ești la chef, nu pe mess.

BUZZ!

Dar țin să-ți urez La mulți ani fericiți cu sănătate și bucurii!”

Într-o stare de prostrație, se uita în gol în monitor și își imagina ce-i va păți pielea când vor apărea amicii lui. Oricât ar fi scotocit în minte, nu dădea peste nicio soluție practică. Să fure bani din casa de marcat nu se punea problema; nu-i stătea în fire așa ceva și-apoi, trebuia să-i predea dimineața. El n-avea nici lescaie iar de împrumutat la ora asta nici nu putea fi vorba, cine să-ți împrumute câteva sute de lei noi în miezul nopții? Și, înafară de prietenii aceștia ai lui boemi, nu prea cunoștea multă lume… Nu mică îi fu mirarea când ferestruica trasă în bară se aprinse:

”flavius_68: Nu, nu sunt la niciun chef. Mă uit și eu pe bloguri, poate-mi vine somnul.

Merci de urare. Dar tu ce faci la ora asta?”

„Caius67: Sunt la servici. N-ai vrea să sărbătorim ziua ta aici, la mine?” – se riscă el, în disperare de cauză.

flavius_68:  „Ar fi o idee… Chiar! Cine mai vine?”

„Caius67: Păi … vine așa, dintre fete: Alexandra,  Ada,  Ana, mai vine hobbitu, și Ionuțu a zis că vine, evident, Vania, și cu Onici, să-l întreb și pe …”

„flavius_68: Bine. Hai că vin. Îl chem și pe Alex, să facem și poze. Aduc ceva de mâncare?”

„Caius67: Dacă poți… Niște caviar acolo, niște Camembert, bere Chimay și coniac Courvoisier… ”

„Cine dracu m-a îmboldit să răspund? – se gândi Flavius încercând să-și dea seama de unde ar putea cumpăra toate produsele sugerate de Caius. Da, na!  Dacă vin și fetele… O fi deschis la Carrefour… Ia să mă uit pe bloguri, să văd dacă nu mai e aniversarea cuiva … așa, pe din două, mai …”- și scrise la search: aniversare bloggeri 24 feb.  Se lumină ca de- revelație.

„flavius_68: Bine. Hai că vin. Dă-mi adresa!”- scrise acesta și formă numărul Iguanei.

Caius îi scrise adresa, nemaiîncăpându-și în piele de fericire.

 

 

Marți

Etichete

Caius, comert cu droguri legal, drogherie, droguri usoare, magazin de vise, plante psihotrope, sisteme de alarma

Foto: Alex Mazilu

Cum în drogheria Șamanul de Fum unde te întâmpina în permanență o muzică tihnită și învăluitoare, intrau tot felul de indivizi suspecți, patronul, după o consultare prealabilă cu cele trei angajate hotărî să ia măsuri de siguranță. Chiar dacă afacerea mergea binișor iar comerțul cu plante psihotrope în care se puteau strecura cu destulă ușurință și droguri serioase îi mărise substanțial capitalul, taxele pe care trebuia să le plătească lunar mahărilor politici locali creșteau. Pentru siguranța afacerii le dădea și celor de la putere care promovaseră legea și, ceva mai puțin celor din opoziție – care erau într-un fel mână-n mână cu puterea dar, oficial, erau în opoziție.  

N-ar fi luat această măsură  din motive de economie însă,  într-o dimineață găsise geamlâcul de la grupul sanitar desfăcut și constatase că din magazie lipseau felurite produse.

La început, angajă un malac de la de o firmă de pază și protecție. Avea darul să-i sperie pe cei care ar fi încercat să se-apropie de gânduri necurate de prăvălia lui. După o vreme, vânzătoarele-i atraseră atenția că malacul cumpăra cantități industriale de produse pe care, noaptea, le desfăcea la prețuri prohibitive disperaților care, ieșind de la discoteci, aveau nevoie de o doză.

Așa că renunță la serviciile mahulei fiind nevoit să plătească  firmei de pază salariul pe întreg anul, altfel – dedusese din sâsâitul peltic al patronului că ar putea avea probleme. Concluzionând – a câta oară? – că societatea s-a stricat și peste tot e putreziciune, lăcomie și corupție, se gândi să-și instaleze mai bine un sistem de alarmă. Umblă pe la câteva firme în domeniu, făcu documentația necesară, o înaintă – însoțită de atenția cuvenită – organelor abilitate și, după o săptămână de așteptare, sosi o echipă de tehnicieni care găuri, măsură, sparse, modifică și, în patru ceasuri, îi instală sistemul de alarmă. Cam firoscos din fire, reuși să-i enerveze pe meseriași. Nu le dăduse nici cuvenita atenție, omițând să le servească o gustare și udătură. Unul dintre meșteri, mai șugubăț din fire, se gând ce figură să-i facă zgârciobanului. În locul butonului pe care trebuia să-l monteze sub pult, făcu o mică improvizație și, scotocind prin cutia lui de scule unde numai grenade nu avea, dădu peste o manetă furată pe vremea când era navestist dintr-un tren. Întinzând cablurile necesare, montă maneta pe unul dintre stâlpii de susținere, cam la nivelul unui stat de om. Făcu proba adunând curioșii în fața magazinului cu țiuiturile care le săgetară creierii celor prezenți; după câteva minute apăru și mașina cu lumină intermitentă pe capotă și meșterul întrerupse zgomotul infernal sub privirea puțin cam încurcată a patronului. Echipa își strânse sculele și ieși. Acum că avea sistem de alarmă performant și auzise din „sursele” lui că guvernul avea de gând să retragă acceptul pentru funcționarea acestui gen de comerț, domnul Cogârță – așa se numea personajul nostru, Dromichete Cogârță, mai angajă un vânzător pentru tura de noapte. Cum nu voia să risipească pre mulți bani cu salariul, îl află  la recomadarea unui amic, care-l scosese de guler pe prezumtivul viitor vânzător, din cârciuma Dinar. „Hai, că și-așa stai ca înecatul toată noaptea pe comp, uitându-te la pornoșaguri și prefăcându-te că studiezi blogurile! Uite, domnul îți oferă un serviciu decent!” – îl mai îmboldise acesta cu o îmbrânceală către domnul Cogârță. „El este! E un om de încredere. Dacă aveți nevoie, se pricepe și să spele closete” – mai argumetă acesta. Cel îmbrâncit  protestă vag cu gândul în altă parte, din pricina sentimetului remanent pe care i-l lăsase o anumită lectură.

Vânzătorul cel nou, după un instructaj sumar, intră în tură încă de la sfârșitul acelei zile. Își instală laptopul pe pult, în spatele unor cutii cu diferite plante uscate cu denumiri care te duceau cu gândul la paradis. În dreapta avea casa de marcat. Pe la 12 noaptea, renunță să mai înțeleagă ce vrea să spună un anume blogger care chiar zicea că strigă în pustie. Se foi prin magazin, mirosi câteva feluri de plante, studie prospectele și scotocind prin bucătărie să-și facă o cafea, dădu peste un recipient al cărui conținut avea un miros familiar. Se gândi că nu-i capătul lumii dacă gustă și el un pic în timp ce fierbe cafeaua. Își turnă într-un păhărel de plastic de unică folosință. Plecăind de plăcere, își luă sticla, păhărelul și cana de cafea lângă laptop și se gândi să mai dea o tură de bloguri intrând vesel pe un blog care, după părerea lui de blogger profesionist deja, era o enciclopedie a blogosferei.

– Iară lepșe! Ăștia când n-au inspirație, o dau pe lepșe… Oricum, autoarea e foarte  frumoasă. Să-i las un comentariu, poate mă pune-n blogroll… Ce să scriu? … Ia să văd … „Crezi că aș putea să intru și eu în viața ta personală?! A.R.U.!!!”

(va urma)

Și, într-un registru cât se poate e grav: să-l ajutăm pe Constantin.

 

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X)

Etichete

Alberto, alegeri europarlamentare, Anca Chiser, Andrei, Caius, Campionatul de clickuri, cazaci, Chinezu, Corina Cretu, Crina, Critica ratiunii practice, Crititca ratiunii pure, Darius Filip, demonstratie chinezi, El Greco, Grande Place, Grote Markt, Hans Gert Poettering, Ioannis Kotzapasis, Isabellelorelai, Ivan Uska, Kant, lista candidaturi europarlamentare, literatura, Maria Barbu, Marieta, Oana Stoica Mujea, Pireu, Prolegomene, relatari fanteziste, Rue de Chair et Pain, Rue de la Tete d'Or, Satu Mare, Sfinx, sibilla, Siegfried, sportlocal.ro, Taras Bulba, Turcia, viata asa cum e, Zelist

În timp ce grupuri de câte două sau trei persoane se îndreptau, vorbind tare, râzând şi gesticulând în stil propriu românesc  spre Grande Place, Corina ajunsese deja la restaurant şi dădea, amabilă şi fermă în acelaşi timp, ultimele sugestii privind meniul grupului care urma să sosească.

Ioannis Kotzapasis o urmărea atent şi îndatoritor fără să fie agasant, şi îi recomanda variantele pe care le considera plauzibile pentru grupul pe care i-l descrisese doamna parlamentar.

– Da, specialitatea casei, aşa cum spuneţi dumneavoastră, e foarte bine. Dar să le puneţi porţie dublă la fiecare, să … să se familiarizeze mai bine cu bucătăria grecească.  Să nu le daţi prea mult de băut, vă rog. Şi, acum n-am ce să fac dar trebuie să vă previn, să fiţi atenţi că ei mai vin cu băutură de-acasă, de-a lor… Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar unii dintre ei… ştiţi, n-ar trebui să bea.

– De ce, doamnă dragă? Ce se-ntâmplă?

– Ei, am mai văzut nişte relatări pe bloguri – astea sunt un fel de jurnale pe internet – că atunci când beau unora li se întâmplă tot felul de … drame. Un bărbat din Timişoara, de exemplu, s-a îndrăgostit de o femeie din Satu Mare şi a plecat cu bicicleta până la ea, îndemnat de nişte amici cu care obişnuia să bea…

– όμορφος ερωμενη (frumoasă doamnă), când eram tânăr, la Pireu unde am crescut, şi eu m-am duc cu bicicleta 200 de kilometri, s-o văd pe draga mea… Nu e nimic rău în asta. Să faci sacrificii din dragoste… Ba e chiar înălţător!

– Ba da, domnul Ioannis, e rău, că a păţit tot felul de … întâmplări nefericite. A fost şi arestat, până la urmă, din cauza unei confuzii.

– Cum? La dumneavoastră îi arestează pe cei care iubesc? Asta e grav, asta e grav, spuse Ioannis gânditor şi clătinând din cap a dezacord.  Am înţeles, nu le dăm foarte mult de băut. Totul va fi perfect, să nu vă faceţi probleme.

– Şi aveţi un băiat care cântă, parcă. Ştiţi că noi suntem aşa, mai latini, mai aprinşi. Una – două ne vine dor de cântat. Mai ales una dintre bloggeriţe, n-are voce dar nici nu-i pasă. Ea e fericită să cânte.

– Lăsaţi, că o „acoperă” Alberto al nostru, vorbesc eu cu el. Şi Siegfried.

– Şi … nu ştiu cum să vă spun… Nu aveţi un salon mai izolat, aşa, mai retras? … Să nu fie deranjaţi, să nu se simtă stingheri stând împreună cu … ştiţi, să fie ei de ei.

– Ba da, cum să nu! Eliberăm sus, avem un salon mai mare… Nu e încălzit, că nu-l prea folosim, dar…

– Şi încă ceva… Să nu vă supăraţi. Dacă trebuie, plătim suplimentar; aş vrea să poată fuma. Dacă fumează, se îmbată mai repede, nu trebuie să bea aşa de mult… îşi zise Corina ca pentru ea.

– Nu vă faceţi nicio grijă, se rezolvă, stimată doamnă. Clientul nostru, stăpânul nostru!

– Bine. Contez pe dumneavoastră. Mulţumesc mult. Vă las acum, mă duc să-i întâmpin, mâine am „grup”, adică sunt într-o comisie şi trebuie să mă trezesc mai de dimineaţă.

– Doamna Corina. Vă rog ceva. Dacă vor să mai stea după ce plecaţi dumneavoastră, când o fi, să-i lăsaţi. Că ne descurcăm noi.

– Da, îi las, cum să nu-i las? Numai să le cereţi banii când le aduceţi consumaţia.

Cum trecuse binişor de ora 7  iar grupul încă nu apăruse, Corina ieşi din restaurant pe uşa care dădea înspre Grande Place. Apelă de pe mobil numărul lui Andrei şi, în timp ce aştepta ca acesta să răspundă, îşi aprinse o ţigaretă. Andrei răspunse de-abia la al treilea apel prelung iar în receptor se auzeau doar nişte strigăte violente şi scandări.

– Andrei? Unde eşti? Ce se-ntâmplă cu grupul, spuneai că vin la 7?… E 7 jumătate şi niciunul nu a ajuns…

– Corina!… Alooo! … Corina!… Nu se aude nimic! Nu te aud! Dacă reuşim, ajungem la El Greco. Vorbim acolo! Nu se aude nimic, e un vacarm de nedescris. Nu ştiu ce e, e o demonstraţie. Sper să nu fie revoluţie.

„Cine ştie pe unde-mi umblă băieţii ăştia şi cine ştie ce-au făcut dragii mei românaşi din grup… Sper că nu s-au apucat de revoluţii pe-aici. Deşi, cu Vania şi cu Sibilla… şi cu Gavroş… şi cu Anca… şi cu Isabelle… şi cu Chinezu… De Crina şi de Oana ce să mai vorbesc… Abia l-am scăpat pe domnul preşedinte Poettering din unghiile lor.  Ce idee neinspirată am avut să merg la Bruges să le recuperez de-acolo. Pe de altă parte, nu puteam să le las că le arestau. Şi p-ormă, alte dandanale, să le scot pe cauţiune. Of!… Ce grup mi-am adunat şi eu! A tunat şi i-a adunat!  Parcă Darius e ceva mai paşnic şi mai normal. Dar, parcă poţi să fii sigur de ceva? „

În timp ce Corina monologa fumând în faţa restaurantului El Greco, de pe străduţele laterale afluiau spre Piaţă sute de manifestanţi, purtând pancarte şi scandând. De pe Rue de Chair et Pain înainta un grup numeros de chinezi care ocupau întreaga stradă, ca un puhoi ce mătura totul în cale. Chinezii scandau în limba lor ceva, şi aveau pancarte roşii pe care literele albe păreau nişte hărţi ale unor oraşele din Turcia, cu străzile aşezate după capriciile unui hazard pur.

Pe pancartele pe care le agitau ameninţător prin aer scria:

巴西地方体育法庭生财有道球队比赛迟到要掏钱-搜狐体育

Corina opri pe unul din manifestanţii care intrau în piaţă, că trăsături amestecate de chinez şi alb şi-l întrebă, în engleză:

– Ce se întâmplă? Ce manifestaţie e? Ce revendică conaţionalii dumneavoastră? Ştiţi, eu sunt europarlamentar şi … aştept un grup de colegi din România, să nu fi păţit ceva…

– Dumneavoastră sunteţi Corina Creţu? Ne-a spus Chinezu că îi aşteptaţi! Facem o manifestaţie de susţinere a site-ului lui. Să ştie întreaga lume, civilizată sau nu, că noi ne susţinem rudele când întreprind ceva lucrativ.

– Şi Chinezu? Şi ceilalţi?  Unde sunt? întrebă Corina îngrijorată.

– Sunt în mulţime. Mai e o contra-demonstraţie, împotriva unuia… Nelăcuibil, sau nu ştiu cum. O să fie vărsare de sânge!

– Nelinkuibil… Dar ce-or fi având de împărţit, Doamne apără şi păzeşte… Au venit la Bruxelles să se războiască. Parcă nu le-ajunge internetul. Cât de violentă a devenit lumea… Înseamnă că întâlnirea de la El Greco e compromisă. Mă duc înăuntru. Vin ei până la urmă, când or obosi şi-or flămânzi.

Într-adevăr, de pe Rue de la Tete d’Or înainta o mulţime de cazaci cu făclii în mâini, alergând şi umplând aerul de strigăte. Îmbrăcaţi în superbele lor costume tradiţionale căzăceşti, cu cuşme rotunde pe cap, păreau coborâţi dintr-un tablou de epocă. Strigătele lor erau încă şi mai crâncene.

– Герой Иван Uska!

– Герой Иван Uska!

– смерть Nelinkuibilului!

În faţa uriaşei şi impozantei clădiri Grote Markt, mulţimile se opriră faţă în faţă, fremătând, ca înaintea unei lupte. Ici-colo se mai auzea câte un strigăt răzleţ, fie ţiuit în chineză, fie răcnit în ruseşte. La intrările în Piaţă dinspre străzile laterale se instalaseră deja echipaje de poliţie călare. Cele două grupuri, deşi interesele lor nu păreau divergente fiindcă fiecare susţinea cu totul altceva, nu neapărat în opoziţie cu celălalt,  îşi trimiseră reprezentanţii să negocieze.

Din mulţimea de cuşme cazăceşti ieşi cu părul răvăşit şi cu barba ciufulită, cu ochii crânceni şi roşii (putem presupune că şi de la nenumăratele beri băute), gesticulînd şi suduind, Ivan Uska.

Din marea chinezească roşie care tălăzuia încoace şi-ncolo ţimvălind ieşi, mirat şi oarecum indecis, Chinezu.

– Băi Chinezule! Poţi să vii tu şi cu Marele Zid Chinezesc aici! Cazacii sunt aşa: Când îţi spun să-l scoţi pe unu’ din blogroll, aşa rămâne! Noi aşa suntem! Uniţi! Nu vii tu cu fiţe şi cu argumente. Începi să mă iei cu Sartre şi cu nu ştiu care scriitor şovăielnic şi defetist! Cu deviaţionişti din ăştia! Îl scoţi din blogroll pe Nelinkuibil sau îţi desfiinţez site-ul? Ştii că am IP-urile tale de pe care te clickui toată ziua şi parolele de la site.  Mă doare capul, poţi face cum pofteşti, la urma-urmei! Dar cu mine ai terminat prietenia!

– Da, măi Vania măi, te înţeleg şi pe tine. Sigur că ai dreptate, în felul tău. Că te-a jignit. Dar şi tu… i-ai mâncat ciocolata. L-ai pârât ce-a zis de Isabellelorelai… Puteai să fii discret. Nu mai zic ce a zis de Maria şi tu ai umplut blogosfera… Puteai să fii mai discret!.

– Nu eu trebuia să fiu discret! El putea să nu bârfească precum o chivuţă la marginea şanţului! Şi bloggăreala presupune un cod al onoarei! Îl scoţi sau dau drumul cazacilor?! Praf se-alege de afacerea ta! O să rămâi tu singur – cititor, scriitor şi comentator – şi autoclickuibil. A scris într-o proză de-a lui cretină cu multe puncte-puncte că m-a omorât! Aşa ceva nu se poate răbda! S-a zis cu Nelinkuibilul! Şi cu tine, dacă nu-l scoţi din blogroll! Cazaci!

Cazacii deveniră cu toţii atenţi şi în rândurile lor se produse un freamăt urmat de o tăcere rău-prevestitoare.

– Da, măi Vania… Dar ţi-a plătit berile! Şi sushi. Şi îmi face trafic. Nu putem să fim atât de intransigenţi pentru nişte vorbe…

– Atunci, pentru tine Mântuirea-i tot o vorbă!

– Ce-are aface un link cu Mântuirea? Chiar că nu te înţeleg acum!

– Păi cum să înţelegi? Că tu eşti budhist! Necredincios!

– Nu sunt budhist! Şi sunt şi credincios, dacă vrei să ştii. Ei, mai am eu nişte îndoieli, unele carteziene, altele hegeliene, dar, în esenţă, cred în Dumnezeu.

– Să-l citeşti şi pe Immanuel Kant. În Critica raţiunii pure o să vezi cum cunoaşterea raţională, pe baza experienţei adică, este limitată. Hegel îşi bazează construcţia exact pe ideile lui Kant. Ştii cum zice, „Stelele deasupra mea, pe bolta cerească şi Legea Morală în mine”.

– Da, ştiu citatul ăsta. Auzi, Vania, că tu eşti erudit şi le ai cu astea, la ce se referă Legea aia Morală la care face referire Kant, că nu m-am prins?…

– Legea Morală este aşa: Dacă Nelinkuibilul s-a purtat ca un mojic bârfind şi jignind fără să controleze fluxul ideilor şi cuvintelor, în stânga şi-n dreapta, înseamnă că este imoral deci trebuie să-l epurezi din blogrollul tău, dacă tu eşti un ins moral.

– Dar tu de ce nu i-ai replicat nimic atunci când îţi spunea lucrurile acelea, despre care susţii că sunt profund imorale? Trebuia să-i spui pe loc, „Bă, nu te supăra, nu e-n regulă cum gândeşti tu că toate femeile din universul ăsta  te-aşteaptă pe tine să le regulezi!”

– Da, puteam să-i spun… Dar atunci n-ar mai fi plătit consumaţia!

În toiul acestui dialog aprins, prin mulţime îşi făcu loc încet, cu tact şi cerându-şi scuze, Corina.

– Hei! Chinezule, Vania! V-am salutat în ordine alfabetică a iniţialelor, că ştiu că sunteţi suspicioşi.

După ce evaluă rapid în minte dacă-i aşa, Vania salută la rându lui:

– Doamne Ajută! Ai dreptate, da şi la prenume şi la nume, Chinezu e-n faţa mea. În alfabet. Şi, deocamdată, în Zelist. Dar asta nu va fi pentru mult timp!

– Sărut mâinile,  Corina, zise şi Chinezu. Iartă-ne că am întârziat. Uite, discutăm despre Kant şi Hegel. Vania susţine că nu sunt credincios. Ei, şi despre Ne…

– Da, ştiu, că mi-a spus unul dintre manifestanţi. Da’ ce-aveţi cu bietul Nonlinkuibil? Că pare băiat bun…

– Dacă ai şti ce-a zis despre tine, n-ai mai susţine asta! sări Vania ca ars cu fierul înroşit.

– Lasă bă, Vania! Ce? Tu i-ai luat apărarea Corinei?

– Nu i-am luat-o că nu-mi place să port discuţii în contradictoriu când servesc masa, dar o s-o fac acum! Şi, întorcându-se spre cazacii aliniaţi în piaţă care aşteptau un semn, strigă:

– O vedeţi pe Corina? Ea e reprezentanta noastră! S-o votaţi! Altfel nu vă mai recunosc de cazacii lui Taras Bulba!

– Votăm, votăm!!! Votăm Corina!

– Iar pe Nelinkuibil … îl lăsăm în plata domnului! mai strigă acesta.

– Lăsăm, lăsăm, Ivane!

– Chinezule, zi-le şi tu la gălbejiţii tăi! Ce stai şi caşti gura? Să te clickui singur, te pricepi! Fii atent, poate te muşcă şarpele şi nu-l scoţi pe derbedeul ăla din blogroll. Să vezi tu numa’ ce păţeşti!

– Ei, ce-o să-mi faci?

– Nu pupi tu rând la Suzana, asta o să-ţi fac. Te-ai lins pe bot!

Corina interveni cu diplomaţie:

– Haideţi să mergem că s-o fi răcit mâncarea… Ne-aşteaptă Ioannis de două ore deja.

– Să ne-aştepte, că suntem de viţă nobilă! Pe ăla să nu-l văd, Corina, să-l pui la altă masă!

– Lasă că s-a rezolvat! Nu le spuneţi şi la oamenii ăştia să meargă acasă?

– Hai să le dăm măcar câte-o bere, Corina, dacă tot au venit să te susţină, zise Vania insinuant.

– Vania, ei nici nu votează că nu au documente, nu sunt români. Oricum, mulţumesc de susţinere.

– Le facem rost imediat. Dacă se pot elibera 20 000 de carnete de şofer nu putem elibera 500 000 de buletine? Stai liniştită că în România totul e posibil! Se vede c-ai lipsit din ţară un an jumate…Numai să ne dea Chinezu ăia 500 de euro pe săptămână şi, până la alegeri, îţi facem rost de 200 000 de voturi. Vorbesc eu cu cazacii mei.

– Cazaci! Nelinkuibilul vă dă câte-o bere la fiecare, în semn de respect pentru doamna Corina!

Chinezu le spuse acelaşi lucru compatrioţilor lui,  cu toţii se aşezară cuminţi pe două rânduri, sporovăind veseli în faţa butoaielor uriaşe cu canea pe care le scoase Ioannis în faţa restaurantului, în timp ce Nelinkuibilul stătea singur şi trist la o masă retrasă pe terasă blestemându-şi proasta inspiraţie de a fi comentat apreciativ la adresa unei anumite doamne care intră, însoţită de un grup vesel şi zgomotos, în restaurant.