• Cu subiectivism…
    • Cartea de dragoste
    • Cartea de sidef

Gabriela Savitsky

~ Nihil sine Deo

Gabriela Savitsky

Arhive etichetă: Chinezu

Patruzeci de mucenici (IX)

26 Vineri mart. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in Art, Blog, deviantart, fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 59 comentarii

Etichete

Baiatul Ciudat, Black Angel Costel, Burberry, Cabral, Chinezu, Chivas Royal, Crina Dunca, Dono, Dumitru Agachi, Mana Ciutacu, Martell, Mirela Pete, Nea Costache, Oana Stoica Mujea, Parintele si Binefacatorul Nostru, Vania, Victor Ciutacu

Pictură: Gabriel Pacheco

După ce Dono își rezolvă problemele presante cu o anumită jenă învinsă doar de forța necesității, Vania îi invită în fața unui bar pe care-l dezveli tot cu ajutorul telecomenzii. Descrise cu brațul un arc de cerc, lăsându-i fiecăruia alternativa de a-și alege ce vrea să bea, în raft lăfăindu-se arogante tot felul de șipuri, fiecare în lăcașul ei, dispus la 45 de grade. De la Chivas vechi de 36 de ani la Dom Perignon, trecând prin Rom Jamaica, The Dalmore, Glenfiddich, The Macallan, Black Bowmore, Bourbon, Martell, la cele mai bune sortimente de bere belgiană și daneză și felurite alte băuturi, unele de care nici nu auziseră.

– Șpanchiul bea Chivas de 12! – rânji Black Angel. Ești mai meseriaș ca el!

– Ei, avem alți furnizori – rosti Vania, cu modestie și cu un licăr în ochi.

După ce-și roti ochii pofticios preț de câteva secunde – după el, ar fi băut din toate câte puțin, Black Angel optă pentru șampanie Dom Perignon – despre care auzise că-i grozavă și costă imens. Vania săltă sticla – fără să știm ce anume gândea – răsuci siguranța și dopul sări cu un pocnet înfundat, lăsând să iasă din sticlă aburi violacei. Black Angel se holba ținând cupa în mână, de parcă ar fi văzut un duh ieșind din Lampa lui Aladin. Băiatul ciudat, mai modest, își alese un Chimay Blanche iar Dono, încă nedumerit ce caută acolo și ce se întâmplă cu el, alese o apă minerală Evian.

Vania își turnă dintr-o sticlă golită pe jumătate, pe care-o scoase dintr-o copertă din bibliotecă.

– Așa-s toate cărțile de-aici?  – se minună Dono.

– Nu, doar asta.

– Ce bei acolo? – se interesă, cu tupeul caracteristic vârstei și generației, Black Angel.

– Un coniac. E drept, e de pe vremea inventării lui. În anul 1177, pentru că vinul pentru împărtășanie trebuia cărat cu catârii până la mănăstirile creștine aflate pe crestele munților, un călugăr econom a avut ideea să reducă apa din el, pentru a fi mai ușor de trasportat și să adauge apa înainte de sfințire. Degustându-l, și-a dat seama că e mai bun astfel.

– Și de unde-l ai? – continuă Black Angel cu indiscreția.

– Ei, de unde-l am! N-ai vrea să-ți dau adresa și numărul de telefon? Hai să ne ocupăm și de lucruri serioase – schimbă Vania direcția discuției. Uite, tu te așezi aici, cu Dom Perignon-ul tău și … – Știi să scrii?

– Păi cine crezi că-mi scrie blogul? – se arătă șifonat Black.

– Dacă știi să scrii ia o foaie de hârtie și un creion și notezi.

– Ce să notez? Parcă era vorba să sparg niște parole. Mie nu-mi prea place să scriu, să știi. Mai mult cu internetul…

– Scrii prescurtat. Te uiți în sală – e valabil și pentru voi – se întoarse spre ceilalți doi care erau deja la al doilea pahar, și notezi ce ți se pare că nu e-n regulă. Uite, acum, de exemplu, Cabral se scarpină pe sub masă.

– Și n-are voie? Dacă-l mănâncă, ce să facă omul?

– Ei poți să te scarpini, dar în intimitate, nu la restaurant. Te scarpini la zeb și după asta, pui mâna pe pâinea din coș! Ție ți-ar place să mănânci pâine după ce …

– Nu! Ai dreptate! Bun, îl notez pe Cabral și ce scriu?

– În funcție de gravitatea faptei, stabilim câte ping-uri trebuie să ne dea. De exemplu, un scărpinat în locul necuviincios, 100 de ping-uri! Degetul în nas, 22 de  ping-uri! Furculița înfiptă în brânză, 18 ping-uri!

– Ahaaaa….! Am înțeles! – încuviință și Băiatul ciudat. Da de ce nu-i voie cu furculița-n brânză? – se interesă el.

– Așa zice codul bunelor maniere! Dacă nu zice, zic eu!

Mai fără tragere de inimă, dar cu perspectiva pe a-l depăși pe Chinezu, se așeză și Dono la monitor.

– Uite, asta și-a scos pantofii și se scarpină în talpă!

– Cinci ping-uri! – decretă Vania.

– Face vrăji! Uitați-vă și voi! – se minună Dono.

– 36 de ping-uri!

– Dumitru se scarpină în barbă! Și răsfoiește catalogul adus de Mirela la masă! 8 ping-uri! – strigă Băiatul ciudat.

– Ei, nici chiar așa… El are voie, că-i intelectual.

– Și nu-l penalizăm? – întrebă Dono.

– Cabral își suge dinții și se scarpină pe sub masă! 28 de ping-uri… 40! Că-s și doamne de față!

– Chinezu moţăie când i se spun bancuri interesante şi râde disproporţionat, deşi bancul era delicios! 35 de pinguri…

– Crina cărăbănește-n poșetă antreurile de pe masă!

– 25 de ping-uri că-i, totuși, o doamnă…

– Nu mă aşteptam, totuşi, din partea ei! Aş mai fi zis s-o facă Nea Costache, că-i oltean…

– Andi Bob, 50 de pinguri!

– Da’ ce-a făcut?

– Crede-mă, n-ai vrea să afli!

– Uite-o şi pe Mana! Cu Burberry de douăzeci de mii de euroi, da’ îşi bagă din ceapa noastră!

– Câte?

– 80!

– De ce așa de multe? – se interesă Dono.

– Și pentru Victor, că-i arogant!

– Oana, 100 de pinguri, fiindcă a gândit indecenţe! Apoi, câte cinci pinguri fiecare pentru că le-am dat veselă curată!

Băiatul ciudat avu o idee, tot urmărindu-i pe cei care mergeau la toaletă. Luă o foaie și caligrafie, cu scrisul lui lătăreț și aplecat înspre stânga:

Nu urinaţi pe jos ceea ce este interzis. Care o să-l prind, va fi sancţionat pe loc cu 20 de pinguri către Părintele şi Binefăcătorul nostru! Direcţiunea.

Vania privi cu încuviințare și îi dictă în continuare:

– urcat picioarele capac = 25 pinguri

– scuipat jos = 22 pinguri

– scris muie perete = 33 pinguri

– suflat muci chiuvetă = 42 pinguri

– stins ţigară suport hârtie igienică = 70 pinguri.

Mulțumit de operă, o luă, păzi când nu era nimeni în toaletă și, după ce Vania îi deschise, se duse și o lipi pe oglindă.

Patruzeci de mucenici (VII)

23 Marți mart. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in deviantart, fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 54 comentarii

Etichete

Chinezu, Ciutacu, Dumnezeu ne vorbeste dar noi nu auzim, fantezii, Ioan Usca, literatura cu personaje bloggeri, mucenici, Nastase, pingul, primavara nehotarata, Rai, Top 100 Zelist, Vania, Zelist

Foto: Alice Drogoreanu

Patruzeci de mucenici VI Patruzeci de mucenici V Patruzeci de mucenici IV Patruzeci de mucenici III Patruzeci de mucenici II Patruzeci de mucenici I

Cum se întâmplă adesea când suntem într-o stare de intensificare a conștiinței, personajul nostru, deschizând ușa grupului sanitar și aruncând o privire-n oglindă, își zări aura. Pentru o clipă gândi că oglinda e de vină, distorsionându-i imaginea, așa că o lustrui cu mâneca. Nu oglinda era pricina. Rămase acolo neputându-și dezlipi ochii de conturul ca de abur violaceu vrâstat cu albastru și, pe alocurea, cu auriu și verde.

– Să-mi fut una! – exclamă acesta. De unde să fie verde în aura mea? …  O fi că de la absint. Și auriu? Auriu de unde, de la ce?

– De la cognac, de unde crezi? – auzi el o voce în minte. O voce blândă care-i părea familiară dar n-ar fi știut să spună a cui e.

– Acum vorbesc cu mine! Asta-i dedublare! Parcă Oana aude voci. Să-mi amintesc cum zicea ea că le face să plece… Cum dracu făcea? S-o sun s-o întreb. Sper că n-am înnebunit!

– N-ai înnebunit, ești într-o stare de intensificare a conștiinței. Acum o să vezi suferința victimelor tale. O s-o vezi și o s-o trăiești.

– Ce victime? Nu am nicio victimă! Eu n-am omorât pe nimeni în viața mea! E drept, m-am gândit la câțiva cum ar arăta întinși pe năsălie… Dar ăia erau dușmanii Sfintei Rusii!…Și nici nu vorbesc cu tine, că nu exiști! Așa mi-a zis Oana, să nu vorbesc cu tine dacă apari. Dacă îți acord atenție și reacționez ca și cum ai exista, te materializezi. Ia să te văd! Ce ești? Hai! Să te văd! – pufni Vania, aflându-se într-o stare paroxistică și trăgând mai departe cu ochiul în oglindă, să țină minte bine cum arată aura lui și să scrie pe blog.

– Ei, nu exist!… Ce să-ți spun! … Parcă n-ai ști! Eu sunt în orice ființă vie roasă de îndoială … O îndemn la cele mai nefirești acte, de se minunează chiar ea singură de ce a făcut. Sunt aici. Nu mă vezi? Mă simți?

Într-adevăr, aerul din fața chipului se mișca. Îi putea simți vibrația. Își zise în minte că o fi de la curent. Aruncă o privire spre geamlâc, acesta era întredeschis. „E de la curent, clar! Nu vorbesc cu nimeni și nu există nimeni aici!” Brusc, o durere sfâșietoare îi cutremură trupul ce se chirci pe gresie. „Gresie arămie” – mai apucă să gândească înainte ca o fulgerare să-l despartă de realitate. Simți o liniște de capăt de lume. Înainta printr-un tunel oranj – „nici aici nu scap de ăștia„ – gândi în interiorul plutirii și observă că tunelul devine alb-gălbui. „Așa-i mai bine. Oare unde mă duc?” Înaintă parcă purtat de un curent cald și ajunse în fața unui glob de lumină albă, stăbătut de vinișoare aurii. Sta acolo prostit și parcă se vedea de undeva de sus și aștepta. Se auzea zvonul unui muzici în surdină; părea să fie Vecernâi Zvon – dar nu putea fi sigur. Simți, cu toate capilarele de pe pielea lui făcută dintr-o energie pufoasă acum – pentru că nu mai era un trup, ci doar un contur pentru un vârtej de energie vibrantă – că globul acela îl cercetează. Și îl cunoaște cu toate fărâmele vieții trăite până atunci. Îl cerceta într-un mod mustrător dar, în același timp, blând și iertător. Un glas în intră în minte, fără să fi trecut prin urechi, un glas blând, de părinte necăjit:

– Ce-ai făcut?

Și parcă întrebarea aceea nu i se adresa lui ci întregii lui vieți, mai ales acelor zone ale propriei vieți unde nici măcar el singur nu poposea cu gândul.

– Păi… Mmmm … Gî…. Î… Bî…. Mîgî… Am … Na, am mai și … Am … Mnî.

– Păi ți-am zis să păzești lumina, adică așa am pus în tine… Și Viața Veșnică… Și Darurile… Și Harul… Măi, copile. Ce să-ți mai fi dat? – continuă vocea, tot părintească dar cu o nuanță de supărare. La ce ți-o fi fost ție bun să nesocotești taina spovedaniei?

– Păi era pe mess! Nu era spovedanie! Îmi ziceau și ele că au bărbați bețivi, că nu le satisfac, că nu au orgasm! Ce!? Adică astea sunt taine? Carne, carne, carne și frustrare!!! Să mă lase dracu-n pace!… Ce pula mea mă interesează pe mine orgasmul lor? Dacă sunt asta … adică am fost … ce? Trebuie să mi se scurgă mie în urechi toate dejecțiile vieților lor proaste și lipsite de lumină?! – se revoltă Vania și simți că toate undele trupului energetic se tensionează să se rupă.

– Sunt viețile lor. Nu ai tu deaface cu viețile altora. Dacă nu le poți îndrepta, dacă nu le poți sfătui bine, lasă-le-n pace! Fiecare își ispășește singur ce are de ispășit. Dar să iscodești… Asta nu a fost bine.

– Păi n-am iscodit. Am zis și eu, „bună ziua”, „sunt Vania”, „sunt preot”… Ei, cum auzeau asta, cum începeau să care hârdaiele de murdărie și să mi le verse mie! Da ce pula mea? Eu-s vidanjor? Să-și curețe fiecare murdăria și să și-o-ngroape! Să și-o recicleze! Nu să mi-o verse mie! Slabi de înger! Nici nu merită să trăiască!

– Vorbește cuviincios! Nu te-ai dezbărat de năravuri, măcar că te-am mustrat în multe rânduri! – se mânie vocea globului de lumină. Tu să hotărăști cine merită să trăiască și cine nu?! Asta-i chiar îndrăzneală și trufie! Tu să-ți vezi de bloggereala ta și atâta! Dacă vrei să te întorci. Dacă nu, dincolo de acest loc care nu cunoaște întristare și necaz – dar văd că tu nici gând să intri în rezonanță – se află unul mai potrivit cu năravurile tale…

Vania, pentru prima oară de când se știa, se simți mic, neînsemnat, părăsit, singur și lipsit de putere, voință, argumente.

– Mă întorc la bloggingul meu. E mai interesant decât să umblu fleaura cu un trup care nu-i trup.  Nici măcar nu pot să beau un absint sau o bere. Ce să mai zic de un cognac?…Chit că ăsta nu trebuie spălat și îmbrăcat.

– Du-te și nu mai păcătui! – îi zise globul.

– Păi dacă mă scoate vreunul din blogroll?! Și dacă nu-mi dă niciun Ping!? Ei, drăcie! Cum să nu păcătuiesc?! Cine-a mai văzut blogger să nu colporteze informații de pe blog pe mess și invers?!… Cine a văzut manipulare fără fraieri care să pună botul?! Voi cu ale voastre și eu cu Zelistul! Auzi, n-ai putea să-mi dai vreo douăsute cinșpe ping-uri? Vreau să-i depășesc pe Chinezu și Ciutacu. Plus că Năstase îmi amenință poziția! Nu cred că n-ai putea! – i se adresă, dornic să încheie conversația.

– Nu cred că mai e nimic de făcut cu tine, fiule…

– Ei, nu!… Să-mi pui Ping-uri, cum ți-am zis!

Întorc reverența Doamnelor: Andi Bob,  Geanina Lisandru, Octavia Sandu, Cella, Theodora Marinescu, Ana Peride, Michaela, Mirela Pete, G1b2i3,  Sebra, Noaptea Iguanei, Elena Agachi, Secunde ,  Orry, Domnilor: Cristian Lisandru, Dumitru Agachi, Răzvan Rc, Geotax, Caius, Paul G. Sandu, Nea Costache, Atitudini, Dan Pătrașcu, Hobbitu, Rebusache și Pisicuței Vrăjite, Natașa.

Patruzeci de mucenici (VI)

17 Miercuri mart. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, Uncategorized, viata asa cum e

≈ 41 comentarii

Etichete

Burrbery, Cabral, Chinezu, Mirela Pete, parfum, Vania, Ziua Irlandei

Sursa foto: Aici

Cabral se cabră brusc și se arcui, rabatându-se ca un robot, în șezut:

– Azi e Ziua Sfântului Patrick!

– Asta am zis și eu – își flutură Cella pletele cu mândrie.

– Și care-i legătura? – spuse Paul cu un ton care putea să pară și ironic.

– Probabil e irlandez – murmură Dispecerul rânjind.

– Bine că și-a revenit! Ce-aveți cu el? V-ați fi bucurat să stea acolo lat și să sune salvările pe-aici? Sunteți niște răi! – explodă – cam împleticit – Crina care apăruse și ea nu demult  și emana un puternic iz de mentă.

– Ai un parfum pe bază de mentă? – se interesă Mirela. Sau e de la … gumă de mestecat?…

– E de la lichiorul de mentă de la Rustic – îi răspunse Crina înțepat după ce o privi preț de câteva secunde de sus.

– Femeile astea! … Uite și tu la ele. Ăla vorbește în dodii abia trezit din morți și ele … de parfumuri le arde – zise Dan către cel din dreapta sa.

– Deci, n-ai ce-i să faci! Nu se poate fără ele… – replică anonimul care nu părea dispus la conversație alegând să se zgâiască în lichidul gălbui din paharul pe care-l avea în față.

Aerul din interiorul restaurantului Dinar începu să devină zumzăitor. Cabral se adunase de pe jos și fetele, grijulii, îl așezară între ele. Îi bandajară mâna cu batiste înflorate ivite de prin poșetuțe, îi aranjară ce mai rămăsese din cămașă și-l șterseseră pe față cu șervețele parfumate.

– Ce-ar fi să leșin?! – murmură Achilianu vădit invidios.

– Sunt pregătită! – ridică Leo sprâncenele și-și frecă palmele cu satisfacție.

– Aș putea să mă ofer eu să-ți rup și mâna ca să fie credibil dar acum studiez niște corespondențe …– interveni Dumitru.

– Au instinct matern, bă, ce mai! Cine ne-ar obloji a doua zi dimineața după o băută crâncenă, când vâjîie capul? Cine ne-ar face limonadă și ciorbă de potroace? – deveni Chinezu sentimental.

– Ți se întâmplă des asta? – îl interogă Nea Costache aruncându-i o uitătură greu de descifrat.

– Ei, nu, niciodată, da ziceam așa … în general. – băgă Chinezu capul între urechi. Hai mai bine vă zic un banc! – încercă el să schimbe vorba.

Sala răsună de un tunător:

-Nuuuu!

– Da de ce? Că voiam să-l spun pe ăla cu …

– Nu!

– Aș putea să vă spun eu unul fain – îl salvă Vania. Dar trebuie să mă implorați. Și să-mi dați multe, multe, multe Pinguri! Nici nu-și termină bine fandoseala, odată se îngălbeni și ochii i se rotunjiră de groază. Cine a chemat-o? – șuieră aruncând priviri crunte când către Chinezu când către Cabral.

În ușă, ca o imagine din alt veac, stătea o femeie. Mignonă, într-un palton crem, cu ghete scurte Burberry abia înfășurând glezna și ținând cu bareta trecută pe antebraț – parcă neștiindu-i rostul – o poșetă în aceiași nuanță cu încălțările, un roșu scoruș, zâmbea cu un zâmbet lipit acolo peste un chip îndurerat. Din orice unghi l-ai fi privit, efigia tristeții era acolo, în liniile pleoapelor, în unghiul sprâncenelor, în arcul pomeților proeminenți. Nu era frumoasă în sensul convențional al conceptului de frumusețe deși trăsăturile erau proporționate corect. Pălăria – roșie și ea de un roșu carnal de Burgundia –  dădea tristeții un aer distins și – paradoxal – vesel.

– Are careva săpun lichid la el? – șopti Vania, aplecându-se peste masă, să nu fie identificat. Șampon, ceva! Mirela, ziceai că ai un parfum! Dă-l încoace!

– Am! Dar … știi … costă 400 de euro…

– Lasă că îți dau 40 de ping-uri! Îți dă Chinezu în contul datoriei pe care o are la mine, de la Bruxelles… – se foi Vania.

– N-am nicio datorie! De unde-ai scos-o și p-asta cu datoria?

– Lasă că-ți explic altă dată! Cabral, îți mai trebuie cămașa? Că și-așa, ai îmbrăcat-o numai de fiță peste tricou … – se repezi la acesta și-i scoase cămașa dispărând pe ușa de la grupul sanitar.

Patruzeci de mucenici IV

15 Luni mart. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 66 comentarii

Etichete

Bloggeri, Cabral, Chinezu, Dinar, Rustic, ziua Ungariei

Pictură de Mikey Welsh

Patruzeci de mucenici (III)

Ajuns primul la Dinar, Vania era într-o stare de agitație fără de seamăn. Dispozițiile lui erau când contradictorii, când ininteligibile, astfel că personalul traducea în fel și chip.

– Să fie un majordom și-o fată mm-mm mm-mg la ușă! – răcni protagonistul scenei. Puneți tacâmurile de argint învelite în șervete verzi! – continuă el pe același ton emoționat și strident.

– Da’ de ce verzi? – se miră unul dintre ospătari. Vin să sărbătorească ziua Ungariei? Sunt unguri? Ildiko, să vii să traduci! Zoltan, avem gulaș pregătit?

– Ei, pula!… Ce-mi pasă mie de asta?!… E sigura culoare decentă! Arată optimism și încredere! Adică de unde până unde să sărbătorim noi așa ceva? Noi suntem boanghine? – se burzlui amfitrionul.

Patronul se apropie șovăitor studiind în ce stadiu al beției se află dirijorul întregii ospeții. Îl întrebă pe un chelner ce trecea pe lângă el cu servietele cu tacâmuri:

– Auzi, cât a băut Domnia-Sa?

– 3 sute de cognac și patru Leffe… – îi răspunse acesta.

– Aha. Bine. Apoi ca pentru sine: Păi nici nu și-a făcut încălzirea… Strașnic le mai bea rusul! Bașca și plătește… Și uite, acuma-mi aduce o groază de clienți, parcă-i un colocviu sau ce știu eu ce și-mi face și reclamă mascată pe blogul ăla al lui… Se îndreptă spre Vania, cu o mină radioasă și vag umilă.

– Bună ziua Părintele și Binefăcătorul nostru! Mi-a spus Aliodor că aveți petrecere mare azi?!…  Câte persoane aveți invitate? Ce ziceți, să închid localul, să nu vă deranjeze nimeni?…

– Or să fie cam la vreo 40 – 45 … – estimă Vania numărând în minte. Ați putea să închideți. Le-am trimis invitații și le-am comunicat despre condițiile de aici… Să-și taie unghiile, să-și ia cămăși curate și să fie îmbrăcați decent.

Măsurându-l din ochi și gândind ceva ce nici el șieși nu și-ar fi reprodus având în vedere că Vania îi făcuse dever și vad și lăsa în fiecare lună zeci de milioane la Dinar – pe care nu le achita el întotodeauna ci cel mai ades cei care-l însoțeau, totdeauna persoane deosebite și cu dare de mână – patronul roși gândului lui necuviincios referitor la ținută și se îndreptă spre bar pentru a da câteva dispoziții. În scurt timp, la ușa de la intrare se postară doi domnișori bine alcătuiți, cu spate impresionant, îmbrăcați ca niște majordomi de la curtea regală numai în fireturi aurite. Forfota din interior aproape se ostoise, pe mesele așezate în semicerc, astfel ca toată lumea să vadă pe toată lumea, străluceau boluri chinezești de porțelan cu felurite aranjamente florale multicolore, tacâmurile aruncau sclipiri discrete din învelișurile lor de-un verde smarald ce picura din loc în loc pe fețele de masă culoarea oului de rață. Întreaga atmosferă era una distinsă, caldă și armonioasă așteptându-și sfielnică musafirii. Prilej pentru Vania să se îndrepte spre bar și să-și mai comande un coniac mare pe care-l admiră privindu-i limburile roșietice ce-și răsfirau pletele în cuprinsul cristalului. În timp ce sorbi o înghițitură pe care-o reținu preț de câteva secunde în cerul gurii, auzi larmă de glasuri și se răsuci cu tot cu scaun spre intrare. Primul intră Paul, cu două flori roșii simetrice parcă lipite de albul obrajilor cu un pachet de cărți la subraț și un buchet de flori în mână. Se uită în jur și nevăzând nicio feminină căreia să-i înmâneze florile, colțurile gurii i se lăsară câțiva milimetri. „Ce idee și la mine! M-am luat după Octavia, normal! Acum, ce fac cu ele?” – se întrebă el înciudat.

– Merci de Ping-uri! – îl întâmpină Vania, amabil. Dă-mi-le mie, le dau la fete să le pună-n apă – îi intui el disconfortul și-l eliberă. Colțurile gurii lui Paul se mișcară alcătuind un zâmbet de ușurare și recunoștință. „Sper că nu vin toți cu cărțile… Facem Schimb de Cărți sau ce …” – suspină Vania trecând buchetul de trandafiri spre Adriana, barmanița. Garderobierul îi luă paltonul lui Paul și întinse mâna și după pachetul de cărți însă se izbi de refuzul fățiș al acestuia care îl ținu strâns cu ambele mâini de parcă ar fi ținut o comoară neprețuită. Paul fu urmat de un grup de doamne gălăgioase și vesele învăluite-ntr-un amestec de parfumuri exotice și tandre. Prima era Octavia, tunsă garçon, înfășurată-ntr-un șal de mătase vietnameză, uluitor și ținând și ea în mână o mapă cu foi.

„Chiar că facem cenaclu literar!” – se bosumflă și mai tare amfitrionul care, evitând să-i sărute mâna Octaviei, dădu să-i ia mapa din mână.

– Să nu verși vreun pahar și să strici manuscrisele – pretextă acesta.

– No-o-o! I le-am adus lui Fra, că nu mă văd cu el cu secolele! Știi, el e criticul meu literar…

– Ești sigură că e obiectiv? – întrebă Vania ca să spună ceva, în timp ce Octavia începu să contruiască în minte un eșafodaj alarmist.

Nu avu timp să-și exprime temerile. La ușă, un grup numeros saluta, flutura mâini, trimitea bezele. Sosiseră Expertul Gigi, Rebusache, Răzvan („De ce și-o fi zicând și rc?” – se întrebă Vania), Dispecerul care împărțea acolo în ușă niște fluturași cu tricolor, Caius – cu o moacă timidă și umilă, Nea Costache – și el cu un pachet volminos de cărți și cu o damigeană, Marius Ianuș – evident, cu o geantă de cărți, Dumitru Agachi – cu ținută impozantă și fără cărți (răsuflă ușurat Vania), pe care-l dădu la o parte, entuziast, unul care se apucă să strige de parcă ar fi fost în pustie (toți îl recunoscură astfel pe Dan Pătrașcu), urmă, tropotindu-și ghetele, Sărmanul Dionis. Când aceștia se debarasară de haine, prezentară omagiile lui Vania și se așezară la masă, sosi o pereche pe care o primiră cu toții cu aplauze – perechea pe care toată lumea o iubea: Cristian și Geanina.

”Da’ pe mine de ce nu m-au aplaudat că eu i-am invitat și le dau și pinguri toată ziua!?…” – se întrebă Vania. Nu apucă să improvizeze un răspuns că intră cu hărmălaie și îmbrăcat ca un roker, Black Angel, care se infiltră în grupul doamnelor și se apucă să le spună bancuri și să le arate tatuajele. „Ăsta nici măcar nu m-a salutat! Mai vede el ping de la mine…” – își continuă Vania monologul interior în timp ce sorbea din cognac. În ușă apăru, longilin și ciufulit, Achilianu care salută pe toată lumea cu ”Ahoe!”

Îmbrăcată-ntr-un deux pieces cărămiziu se ivi și Teodora, urmată de Gabi și de Iguana. Sala era deja animată, se auzeau râsete vesele și chinchetitul paharelor întrerupte doar de saluturile câte unui nou-venit. Împreună, chicotind nedespărțite, se așezară Madi, Mickaela și Mihaela („Pe astea cred că le cheamă la fel!” – gândi Vania amuzat), apoi sosi cu un aer princiar Ana Peride care-i duse mâna sub nas lui Vania ce nu se mai putu eschiva. Cu un catalog uriaș în brațe – o pinacotecă ambulantă, gândi Vania – se ivi, veselă și îmbujorată, Mirela. Apoi sosiră la intervale scurte: Alexandra cel Mare căreia nimeni nu știa cum să-i zică așa că o strigau „Cel Mare”, Motanul Filozof torcând un fir invizibil al gândului, Presa în blugi cu mâinile băgate în fundul buzunarelor și un Român frustrat.

Părea că localul s-a umplut și că sindrofia poate să înceapă. Din difuzoare se prelingea Ella Fitzgerald în surdină, patronul îi prețăluia din ochi întrebându-se care dintre aceștia toți o să achite consumația și se îndreptă încurcat spre Vania.

– Părintele și binefăcătorul nostru! Iertată-mi fie întrebarea… M-am uitat prin sală la invitații dumneavoastră… Nu prea par să fie … știți dumneavoastră … oameni așa … cu greutate… Cum v-ați gândit să achitați nota? Faceți chetă sau … – bâigui el umil.

– Vrei să mergem la Rustic? – se întoarse Vania cu jumătate de trup. Și, desfăcând reverul scurteicii lucitoare, îi arătă capătul teancului de euro din buzunar. Hai că mă duc să-i întreb dacă vor să meargă la Rustic. De fapt, aici miroase a mâncare gătită și a detergenți. Demult voiam să-ți spun.

Patronul simți că-i crește tensiunea, dădu din mâini, și le împreună a rugăminte aproape să izbucnească în plâns. Protestele lui fură întrerupte de zgomotul mai mare al gălăgiei de la intrare. Patronul se îndreptă spre ușă. Majordomii, amândoi, îmbrânceau și înjurau o mahulă de aproape 2 metri, icnind: „Bă, ți-am zis că nu intri, nu intri! E local rezervat! Da’ de unde să înțelegi tu românește?!… Cară-te de-aici că chemăm Poliția!”

– Să vă fie rușine! Eu am făcut invitațiile! Eu sunt artist! Joc și-ntr-un serial! Și sunt și dublură!

– Poți să fii și dublura lu Obama! Ți-am zis că nu intri cu cămașă înflorată? … Ți-am zis!

Patruzeci de mucenici (III)

12 Vineri mart. 2010

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, nimic deosebit, viata asa cum e

≈ 52 comentarii

Etichete

Cabral, Chinezu, Ioan Usca

Chinezu moțăia în fața laptopului. Mătură cu mâna resturile de firimituri de pe masa improvizată dintr-o bucată dreptunghiulară de pal nelaminat și evident câteva așchii usturătoare îi pătrunseră în pielea moale de pe latul palmei.  Placa de pal era încastrată într-un schelet de cornier sudat la repezeală de doi muncitori în ziua în care venise aici.  Un picior era mai scurt și masa se bălăngănea la orice atingere dar unul dintre sudori avu ideea să pună o cutie de chibrituri umplută cu pietricele sub el.

Clătinase masa și îi spusese Chinezului:

– Vedeți? Am rezolvat problema! Am fost odată să reparăm ceva la un mahăr, avea un gard de sudat și tot așa o masă pe terasă care … – începuse să lege povestea Costică, însă Chinezu, cu o mutră acră și plouată îl întrerupsese cu un sec „Mulțumesc!”.

Locul mesei improvizate fusese hotărât de doi „colegi” care umblau cu căștile mereu pe urechi și cu niște cabluri atârnând după ei, într-un colț al imensei hale care se numea generic „studio” cu fața spre ușă.

– Să vezi cine vine, cine intră, știi, e mai bine – spusese unul dintre cei doi, uscățiv și negricios privindu-l cu ochiii lui negri hipnotici.

Chinezu, izbit de familiaritatea nefirească a acestuia, se gândi o clipă dacă să scoată brișca de la tureatcă și să-i  dea drumul la sânge. Nefiind însă  întrutotul maramureșean, în genomul lui plutind și fragmente asiatice care-i imprimau o anumită viclenie instinctivă însoțită de instinctul diplomației, își roti ochiii și înjghebă un fir de conversație.

– Să vă zic un banc. Cică comandantul companiei, vine dimineața în fața soldaților.

”Ăsta toarnă la cacofonie după cacofonie și o să intre în direct pe post” – își clătină capul unul dintre cei doi ascultători, zâmbind.

– Și le zice: Am două vești, una bună și-una rea! Pe care să vi-o zic mai întâi? – continuă, imperturbabil, Chinezu.

”Se zice  <să v-o zic>, nu să <vi-o zic>” – continuă să-l analizeze negriciosul în gând, iar pe chip i se citea deja un soi de uimire condescendentă.

– Pe-aia bună!” – rosti compania. „Astăzi vă schimbați ciorapii!” „Ce bine! Ce bine!” – izbucniră soldații fericiți în urale. „Și-aia rea?” – întrebară atunci când conteniră uralele. ”Vestea rea e că vi-i schimbați între voi!” – recită Chinezu, triumfal, așteptând hohotele de râs. Cum acestea nu veniră, schiță o grimasă de neplăcere cu următorul înțeles și, evident, de gândul: „Ăștia-s zombalăi, nu pricep nici măcar un banc bun!” Apoi, tare:

– Nu-i așa că-i delicios?

– Ce? Să-ți schimbi ciorapii cu colegul de companie? Să faci ciuperci și eczeme? Hm!… – replică negriciosul și se îndepărtă bâțâind din cap și uitându-se cu înțeles la colegul lui  căruia îi spune încet: ”Ăsta-i dus bine cu pluta!… Cine l-o fi angajat și cu ce treabă? Să vezi cum o să stăm atenți la glogozeniile pe care le scoate și cu degetele pe butoane să-i tăiem microfonul!”

Rămas singur, Chinezu se scotoci în buzunare după o batistă să-și lege mâna care-l ustura și din care picura sânge pe cimentul din hala imensă cu luminatoarele sus, ca într-o sală de sport. Nu găsi nimic util, așa că se șterse cu o foaie de hârtie pe care o mototoli mai întâi. Se așeză pe scaunul tare și rămase uitându-se-n gol ca într-o transă a inspirației. Pe ecranul laptopului apăru o ferestruică de mess. Întinse gâtul să citească.

ioan_uska:  „Dacă tot am sărbătorit Ziua Femeii și Ziua Bărbatului, ar fi cazul să ne dregem. Ne întâlnim la 12 a.m. la Dinar!”

Chinezu se gândi preț de câteva secunde și îi răspunse:

chinezu: Bine, o să fiu acolo. Cine mai vine? Trebuie vreo ținută ceva?

ioan_uska: Vine Cabral. Restul, ce, contează? El m-a invitat, că și-a pus telefon la blog și vrea să sărbătorească. Cică să invit câțiva mai spălăței din blogosferă. M-am gândit la tine, evident. Vezi și tu pe cine chemi. Te-ai tuns?

chinezu: Nu, de ce? Trebuie să mă tund?

ioan_uska: Ei, nu-i obligatoriu! Da’ mi-a zis Cabral să nu invit lățoși nețăsălați că-i vine rău când îi vede… Ziceam și eu… Eu mi-am schimbat ciorapii!

chinezu: Ce vrei să spui? – sări Chinezu ca ars, amintindu-și de insuccesul cu bancul, proaspăt în minte.

ioan_uska: Hai că mă grăbesc. I-am schimbat între ei, stângul în dreptul și dreptul în stângul. Nu așa ai zis pe post? Ceau! Ne vedem la Dinar.

ioan_uska has signed out.

– Mișto! Ce-o fi vrut să zică? Rusul mereu vorbește în doi peri… Hai să invit și eu … pe cine să invit? – se uită în lista de mess în care majoritatea se dădeau offline sau chiar erau, renunță, închise și ieși. Ajuns în bulevard, căută din ochi o frizerie murmurând ca pentru sine: ”Mă tund, în puii mei!… Poate îi place lu’ Cabral de mine și mă ia să joc în serialul ăla al lui…”

_______________________________________________________________________________________

Notă: Bancul cu schimbatul ciorapilor va mai apărea și în episoadele următoare, spus de diferiți „mucenici” cu scopul ca și Chinezu să-l priceapă.

Nu-i așa că bancul e delicios?

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X bis)

01 Miercuri apr. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in amintiri, fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 25 comentarii

Etichete

Adi Hadean, bucatarie.ro, campionatul de clikuri, Cartierul Chinezesc, chevre, Chinezu, Ciupico, Corina Cretu europarlamentar, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Egipt, El Greco, election europeenne, european parlament, Ioan Usca, Ivan Uska, Jamilla, jurnal de scriitor online, literatura, Metaxa, muraturi grecesti, Nelinkuibil, Oana Stoica Mujea, Palais du monnaie, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, pita cu slana, relatari fanteziste, romanciera pitesteanca, scrinul Oanei, Sfinx, sibilla, sportlocal.ro, Sudan, viata asa cum e

el-greco

(variantă)

În timp ce cazacii şi asiaticii cu ochi oblici se îngrămădeau în două şiruri decente pornind din faţa imenselor butoaie de bere de pe terasa El Greco şi întinzându-se şerpuind pe străduţele înguste până la Palais du Monnaie, câţiva componenţi ai grupului de români vizitatori ai Parlamentului European intraseră deja în restaurant.

Risipiţi pe la mese, fără nimic în faţă decât suporturile de lemn pentru şerveţele şi recipientele cu ulei, sare, piper, oţet, aceştia se prefăceau adânciţi în lectura cărţilor de meniu. Deşi nu pricepeau mare lucru din ce scria acolo, susţineau, cu ajutorul supoziţiilor despre ce conţine un anumit preparat sau altul, o conversaţie întreruptă din când în când de onomatopeele Pescăruşului Argintiu.

– Uite! Au şi pastramă de capră, făcută greceşte! Wow! Aş vrea o felie şi eu…

–  Eşti bolund Pescăruşule, tu nu vezi cât costă 200 de grame? zise, blazat, Darius.

– Daaa… Am văzut! Ziceam aşa… Măcar o măslină tot mi-aş lua. Poate au la reduceri. Să-l întreb pe ospătar.

– Am eu un sendvici în buzunar… L-am luat pentru orice eventualitate, de-acasă. În caz că nu ne dă Corina nimic de mâncare. Dacă vrei, ţi-l dau. 50 de eurocenţi.

– 50 de eurocenţi? Cu mine faci tu afaceri? Te zic eu lu’ Crina. Mai bine, mai pun un euro şi-mi iau un castravete murat. Uite, murături –  3.90 euro. De un euro jumate, îmi dă jumate de porţie.

Într-adevăr, după o scurtă negociere în engleză cu ospătarul, acesta înţelese doleanţa Pescăruşului şi dispăru la bucătărie. Se întoarse după un minut cu o farfurioară cam cât o palmă se copil, ornată cu un cotor de gogoşar, un fir de mărar umed, o foaie de ceapă roşie, o felie de castravete şi o tijă de conopidă cam cât degetul mic de la mâna Pescăruşului. Aşeză ceremonios farfurioara pe masă şi aşteptă plata, făcându-şi de lucru, aranjând scobitorile şi şerveţelele. Pescăruşul se scotoci în portofel şi înşiră pe masă câteva monede. În timp ce încerca să încropească suma, tot socotind, încurcându-se şi luând-o de la capăt, Darius se întinse şi luă tija de conopidă.

– Ia să gust şi eu un pic, să văd ce murături ştiu să pună ăştia… Mmm, e bună. Trebuia să iei mai multe.

De la măsuţa de-alături, se întinse şi Jamilla şi luă foaia de ceapă roşie.

– Oau! Ce faină e! Ne-au adus antreurile!

– Dă să văd şi eu, luă Chinezu firul de mărar.

– Ce mâncaţi voi acolooo? … se alintă şi Oana şi înhăţă felia de castravete de pe farfurioară, cu unghiile ei vopsite violent cu indigo şi bordate cu alb ca nişte unghii de vrăjitoare sadea. Mm! Sunt bune! Trebuia să comanzi mai multe, că puneam şi noi bani.

– O! Aţi şi început să serviţi masa, se insinuă cu ochii lucind şi Sfinxul care luă cu mâna ei mică cotorul de gogoşar. Fii atent! Aştia utilizează tot de la gogoşar! Ce bune sunt seminţele!… Puteau să aducă şi frunzele murate de la gogoşar.

Între timp Pescăruşul, ocupat să achite suma corectă, nu putut să împiedice devalizarea farfurioarei. Cum nu mai era nimic, nicio murătură, se uită rugător la Darius.

– Bine. Îţi dau 50 de cenţi, dă-mi sendviciul.

– O-ho! ripostă acesta, îngândurat. Asta a fost prima ofertă. Între timp, i-a crescut valoarea direct proporţional cu interesul tău.

– Ce? Darius are un sendvici? se interesă Oana. Darius, dă-mi-l mie, că tu şi-aşa eşti gras! Ai burtă, uite-te la tine.

– Un euro, Oana.

– Ce-ai zis? Tu îmi vinzi mie sendviciul adus de-acasă, de la Satu-Mare, cu un euro? Nu ţi-e ruşine?

– De ce să-mi fie ruşine? Piaţa liberă. Preţ reglat de cerere şi ofertă. Eu am ceva ce voi vreţi. Licitaţie!

– Îţi dau eu 2 euro, zise Ciupico. N-am mai mâncat produse româneşti de trei ani! Aici, numai din astea modificate genetic au. Au gust de rumeguş. Mi-l dai? Uite banul!

– Ciupico, nu-l lua! E un sendvici cu şuncă din aia de la butic, fezandată şi făcută cu e-uri! Zici că-i de plastic! Şi cu ardei importat din Israel, cu gust de talpă de viplex. Şi cu caşcaval Mozzarella, de-ăla sintetic.

– Are şi ceapă şi roşie, interveni Darius.

– Da, ceapă din Sudan, cu potenţiator de creştere. Şi roşie din Egipt, are gust de filtru de ţigaretă, zise şi Nelinkuibilul.

– De unde ştii? se miră Ciupico.

– L-am mâncat deja, în timp ce voi dezbateţi şi licitaţi.

– Ce-ai făcuuuut??? urlară cu toţii şi se repeziră cu unghiile şi cu scobitori furate de pe masă, să-l pedepsească.

Darius se scotoci în buzunar; într-adevăr, sendviciul dispăruse. ” Când să fac şi eu o afacere…” gândi acesta resemnat. Acu’ nu mai am nimic de vânzare… Parcă am nişte pită cu slană la hotel, mai bine m-aş duce s-o aduc, că facem foamea aici”, mormăi, ca pentru sine.

– O-ho! Slana ta a dispărut demult! Şi pita, râse Chinezu.

– Păi cum aşa? se miră Darius, că o încuiasem în cutia cu bijuterii a Oanei. Aia, cât un scrin.

– Am găsit-o după miros, ce credeai? I-am dat-o lu’ unchiu-miu şi lu’ văr-miu. Cum altfel aş fi reuşit să-i mobilizez la demonstraţie? Dintr-o tablă de 60 de ţănti de slană, am hrănit 200 de chinezi.

– Ce-ai făcut? se miră Darius, confuz? Cum aşa? I-ai dat la fiecare un milimetru de slană?

– Ei, cum. Şi-a adus fiecare un bob de orez şi şi l-a întins un pic prin slănină. Unii şi-au adus şi cutiuţe cu capac etanş pentru miros. Puneam un pic de miros de slană afumată în cutie şi pac! închideam capacul. Am vândut şi reţeta de slană afumată, una de mi-a dat-o Hădean. Am luat 4000 de euro pe ea. Sunt bogat, băi!

– Atunci la ce ţi-ai mai făcut campionat de clickuri? Şi ai putea să plăteşti şi tu nişte beri la chinezii tăi, nu să le plătesc toate eu! se indignă, invidios, Nelinkuibilul.

– Sau ar putea să-mi dea mie banii, că slana era a mea! spunse, înfipt şi arţăgos, Darius.

– Băi, n-am vândut slana ta. Pe aia am folosit-o drept mită. Electorală, dacă vrei, dar mită. Cum vrei să mai ia Corina un mandat, ce tu eşti prost? Unde dracu’ bem la vară?

– Auzi, nu începe! Chinezii tăi n-o votează pe Corina, că n-au cum. Nu au cetăţenie, nu au cum, limpezi lucrurile Nelinkuibilul.

– N-o votează, bă, dar fac lobby, se apără Chinezu. Au relaţii de afaceri în Cartierul Chinezesc, în toate oraşele mari din România.  Cum credeţi voi că se fac treburile astea?

– Mie mi-e foameee!!! strigă Pescăruşul prelung, acoperind orice zgomot din restaurant.

– Şi mie! Şi mie! se auziră strigăte disperate din câteva piepturi.

– Hai că vă comand eu imediat, zise Corina, coborând scările. Mai bine, haideţi să mergem sus, că acolo putem şi fuma, zise ea cu fermitate.

– A venit Corina! A venit Corina! răsuflară uşuraţi şi plini de speranţa ce le lucea şi în privirile înfometate, toţi cei din grup.

O luarăm bulucindu-ne şi călcându-ne unii pe alţii pe tivurile hainelor şi rochiilor de gală, pe scări. În salonul de sus, mesele erau încărcate cu de toate ca la o nuntă de manelişti, cu toate bunătăţile pământului grecesc.  Sau bruxellez. Fiecare fură din mers de pe prima masă, o măslină, o roşie, un castravete, o felie de brânză de capră, o bucată de şuncă, o chifteluţă scoasă din sosul ei de maioneză, o bucăţică de peşte marinat, o scrumbie sărată, un măr, o portocală, o felie de pastramă de capră, un avocado, o prăjitură cu miere, o brioşă cu nucă, un saleu, un crevete, o scoică, un tentacul de calmar pane. Se aşezară cu toţii la mese. Nu se auzea decât zgomotul fălcilor care mestecă şi plescăitul limbii. Corina trecea pe la fiecare şi-l întreba cum se simte, dacă îi place, dacă e mulţumit de cameră, de mâncare, dacă vrea de băut. Sigurul răspuns pe care-l primea era un „Îhîm!” înfundat, strecurat între două înghiţituri.

„Ăştia sunt, n-am ce să fac! Sunt ai mei,  n-am ce face! Sărăcuţii. Uite ce flămânzi erau. N-au mâncat nimic de dimineaţă… Dragii de ei”, rostea Corina, în gând privindu-i cu duioşie şi înţelegere. „Hai să mănânc şi eu ceva”, îşi zise şi se îndreptă spre prima masă, cea rezervată pentru ea. Pe masă, nimic.” O fi uitat Ioannis să aşeze şi aici bucate… Lasă, că mănânc acasă” mai zise ea şi îşi aprinse, resemnată, o ţigaretă.

Dintr-un colţ al sălii, de după o piramidă de farfurii goale, se auzea un cântec rusesc, acompaniat de clipocitul sec al mouse-ului care clickuia. Tot pe masa aceea se balansa, goală, sticla uriaşă de Metaxa, prinsă în suportul ei sclipitor…

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X)

19 Joi mart. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 44 comentarii

Etichete

Alberto, alegeri europarlamentare, Anca Chiser, Andrei, Caius, Campionatul de clickuri, cazaci, Chinezu, Corina Cretu, Crina, Critica ratiunii practice, Crititca ratiunii pure, Darius Filip, demonstratie chinezi, El Greco, Grande Place, Grote Markt, Hans Gert Poettering, Ioannis Kotzapasis, Isabellelorelai, Ivan Uska, Kant, lista candidaturi europarlamentare, literatura, Maria Barbu, Marieta, Oana Stoica Mujea, Pireu, Prolegomene, relatari fanteziste, Rue de Chair et Pain, Rue de la Tete d'Or, Satu Mare, Sfinx, sibilla, Siegfried, sportlocal.ro, Taras Bulba, Turcia, viata asa cum e, Zelist

siegrfied

În timp ce grupuri de câte două sau trei persoane se îndreptau, vorbind tare, râzând şi gesticulând în stil propriu românesc  spre Grande Place, Corina ajunsese deja la restaurant şi dădea, amabilă şi fermă în acelaşi timp, ultimele sugestii privind meniul grupului care urma să sosească.

Ioannis Kotzapasis o urmărea atent şi îndatoritor fără să fie agasant, şi îi recomanda variantele pe care le considera plauzibile pentru grupul pe care i-l descrisese doamna parlamentar.

– Da, specialitatea casei, aşa cum spuneţi dumneavoastră, e foarte bine. Dar să le puneţi porţie dublă la fiecare, să … să se familiarizeze mai bine cu bucătăria grecească.  Să nu le daţi prea mult de băut, vă rog. Şi, acum n-am ce să fac dar trebuie să vă previn, să fiţi atenţi că ei mai vin cu băutură de-acasă, de-a lor… Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar unii dintre ei… ştiţi, n-ar trebui să bea.

– De ce, doamnă dragă? Ce se-ntâmplă?

– Ei, am mai văzut nişte relatări pe bloguri – astea sunt un fel de jurnale pe internet – că atunci când beau unora li se întâmplă tot felul de … drame. Un bărbat din Timişoara, de exemplu, s-a îndrăgostit de o femeie din Satu Mare şi a plecat cu bicicleta până la ea, îndemnat de nişte amici cu care obişnuia să bea…

– όμορφος ερωμενη (frumoasă doamnă), când eram tânăr, la Pireu unde am crescut, şi eu m-am duc cu bicicleta 200 de kilometri, s-o văd pe draga mea… Nu e nimic rău în asta. Să faci sacrificii din dragoste… Ba e chiar înălţător!

– Ba da, domnul Ioannis, e rău, că a păţit tot felul de … întâmplări nefericite. A fost şi arestat, până la urmă, din cauza unei confuzii.

– Cum? La dumneavoastră îi arestează pe cei care iubesc? Asta e grav, asta e grav, spuse Ioannis gânditor şi clătinând din cap a dezacord.  Am înţeles, nu le dăm foarte mult de băut. Totul va fi perfect, să nu vă faceţi probleme.

– Şi aveţi un băiat care cântă, parcă. Ştiţi că noi suntem aşa, mai latini, mai aprinşi. Una – două ne vine dor de cântat. Mai ales una dintre bloggeriţe, n-are voce dar nici nu-i pasă. Ea e fericită să cânte.

– Lăsaţi, că o „acoperă” Alberto al nostru, vorbesc eu cu el. Şi Siegfried.

– Şi … nu ştiu cum să vă spun… Nu aveţi un salon mai izolat, aşa, mai retras? … Să nu fie deranjaţi, să nu se simtă stingheri stând împreună cu … ştiţi, să fie ei de ei.

– Ba da, cum să nu! Eliberăm sus, avem un salon mai mare… Nu e încălzit, că nu-l prea folosim, dar…

– Şi încă ceva… Să nu vă supăraţi. Dacă trebuie, plătim suplimentar; aş vrea să poată fuma. Dacă fumează, se îmbată mai repede, nu trebuie să bea aşa de mult… îşi zise Corina ca pentru ea.

– Nu vă faceţi nicio grijă, se rezolvă, stimată doamnă. Clientul nostru, stăpânul nostru!

– Bine. Contez pe dumneavoastră. Mulţumesc mult. Vă las acum, mă duc să-i întâmpin, mâine am „grup”, adică sunt într-o comisie şi trebuie să mă trezesc mai de dimineaţă.

– Doamna Corina. Vă rog ceva. Dacă vor să mai stea după ce plecaţi dumneavoastră, când o fi, să-i lăsaţi. Că ne descurcăm noi.

– Da, îi las, cum să nu-i las? Numai să le cereţi banii când le aduceţi consumaţia.

Cum trecuse binişor de ora 7  iar grupul încă nu apăruse, Corina ieşi din restaurant pe uşa care dădea înspre Grande Place. Apelă de pe mobil numărul lui Andrei şi, în timp ce aştepta ca acesta să răspundă, îşi aprinse o ţigaretă. Andrei răspunse de-abia la al treilea apel prelung iar în receptor se auzeau doar nişte strigăte violente şi scandări.

– Andrei? Unde eşti? Ce se-ntâmplă cu grupul, spuneai că vin la 7?… E 7 jumătate şi niciunul nu a ajuns…

– Corina!… Alooo! … Corina!… Nu se aude nimic! Nu te aud! Dacă reuşim, ajungem la El Greco. Vorbim acolo! Nu se aude nimic, e un vacarm de nedescris. Nu ştiu ce e, e o demonstraţie. Sper să nu fie revoluţie.

„Cine ştie pe unde-mi umblă băieţii ăştia şi cine ştie ce-au făcut dragii mei românaşi din grup… Sper că nu s-au apucat de revoluţii pe-aici. Deşi, cu Vania şi cu Sibilla… şi cu Gavroş… şi cu Anca… şi cu Isabelle… şi cu Chinezu… De Crina şi de Oana ce să mai vorbesc… Abia l-am scăpat pe domnul preşedinte Poettering din unghiile lor.  Ce idee neinspirată am avut să merg la Bruges să le recuperez de-acolo. Pe de altă parte, nu puteam să le las că le arestau. Şi p-ormă, alte dandanale, să le scot pe cauţiune. Of!… Ce grup mi-am adunat şi eu! A tunat şi i-a adunat!  Parcă Darius e ceva mai paşnic şi mai normal. Dar, parcă poţi să fii sigur de ceva? „

În timp ce Corina monologa fumând în faţa restaurantului El Greco, de pe străduţele laterale afluiau spre Piaţă sute de manifestanţi, purtând pancarte şi scandând. De pe Rue de Chair et Pain înainta un grup numeros de chinezi care ocupau întreaga stradă, ca un puhoi ce mătura totul în cale. Chinezii scandau în limba lor ceva, şi aveau pancarte roşii pe care literele albe păreau nişte hărţi ale unor oraşele din Turcia, cu străzile aşezate după capriciile unui hazard pur.

Pe pancartele pe care le agitau ameninţător prin aer scria:

巴西地方体育法庭生财有道球队比赛迟到要掏钱-搜狐体育

Corina opri pe unul din manifestanţii care intrau în piaţă, că trăsături amestecate de chinez şi alb şi-l întrebă, în engleză:

– Ce se întâmplă? Ce manifestaţie e? Ce revendică conaţionalii dumneavoastră? Ştiţi, eu sunt europarlamentar şi … aştept un grup de colegi din România, să nu fi păţit ceva…

– Dumneavoastră sunteţi Corina Creţu? Ne-a spus Chinezu că îi aşteptaţi! Facem o manifestaţie de susţinere a site-ului lui. Să ştie întreaga lume, civilizată sau nu, că noi ne susţinem rudele când întreprind ceva lucrativ.

– Şi Chinezu? Şi ceilalţi?  Unde sunt? întrebă Corina îngrijorată.

– Sunt în mulţime. Mai e o contra-demonstraţie, împotriva unuia… Nelăcuibil, sau nu ştiu cum. O să fie vărsare de sânge!

– Nelinkuibil… Dar ce-or fi având de împărţit, Doamne apără şi păzeşte… Au venit la Bruxelles să se războiască. Parcă nu le-ajunge internetul. Cât de violentă a devenit lumea… Înseamnă că întâlnirea de la El Greco e compromisă. Mă duc înăuntru. Vin ei până la urmă, când or obosi şi-or flămânzi.

Într-adevăr, de pe Rue de la Tete d’Or înainta o mulţime de cazaci cu făclii în mâini, alergând şi umplând aerul de strigăte. Îmbrăcaţi în superbele lor costume tradiţionale căzăceşti, cu cuşme rotunde pe cap, păreau coborâţi dintr-un tablou de epocă. Strigătele lor erau încă şi mai crâncene.

– Герой Иван Uska!

– Герой Иван Uska!
– смерть Nelinkuibilului!

În faţa uriaşei şi impozantei clădiri Grote Markt, mulţimile se opriră faţă în faţă, fremătând, ca înaintea unei lupte. Ici-colo se mai auzea câte un strigăt răzleţ, fie ţiuit în chineză, fie răcnit în ruseşte. La intrările în Piaţă dinspre străzile laterale se instalaseră deja echipaje de poliţie călare. Cele două grupuri, deşi interesele lor nu păreau divergente fiindcă fiecare susţinea cu totul altceva, nu neapărat în opoziţie cu celălalt,  îşi trimiseră reprezentanţii să negocieze.
Din mulţimea de cuşme cazăceşti ieşi cu părul răvăşit şi cu barba ciufulită, cu ochii crânceni şi roşii (putem presupune că şi de la nenumăratele beri băute), gesticulînd şi suduind, Ivan Uska.
Din marea chinezească roşie care tălăzuia încoace şi-ncolo ţimvălind ieşi, mirat şi oarecum indecis, Chinezu.
– Băi Chinezule! Poţi să vii tu şi cu Marele Zid Chinezesc aici! Cazacii sunt aşa: Când îţi spun să-l scoţi pe unu’ din blogroll, aşa rămâne! Noi aşa suntem! Uniţi! Nu vii tu cu fiţe şi cu argumente. Începi să mă iei cu Sartre şi cu nu ştiu care scriitor şovăielnic şi defetist! Cu deviaţionişti din ăştia! Îl scoţi din blogroll pe Nelinkuibil sau îţi desfiinţez site-ul? Ştii că am IP-urile tale de pe care te clickui toată ziua şi parolele de la site.  Mă doare capul, poţi face cum pofteşti, la urma-urmei! Dar cu mine ai terminat prietenia!
– Da, măi Vania măi, te înţeleg şi pe tine. Sigur că ai dreptate, în felul tău. Că te-a jignit. Dar şi tu… i-ai mâncat ciocolata. L-ai pârât ce-a zis de Isabellelorelai… Puteai să fii discret. Nu mai zic ce a zis de Maria şi tu ai umplut blogosfera… Puteai să fii mai discret!.
– Nu eu trebuia să fiu discret! El putea să nu bârfească precum o chivuţă la marginea şanţului! Şi bloggăreala presupune un cod al onoarei! Îl scoţi sau dau drumul cazacilor?! Praf se-alege de afacerea ta! O să rămâi tu singur – cititor, scriitor şi comentator – şi autoclickuibil. A scris într-o proză de-a lui cretină cu multe puncte-puncte că m-a omorât! Aşa ceva nu se poate răbda! S-a zis cu Nelinkuibilul! Şi cu tine, dacă nu-l scoţi din blogroll! Cazaci!
Cazacii deveniră cu toţii atenţi şi în rândurile lor se produse un freamăt urmat de o tăcere rău-prevestitoare.
– Da, măi Vania… Dar ţi-a plătit berile! Şi sushi. Şi îmi face trafic. Nu putem să fim atât de intransigenţi pentru nişte vorbe…
– Atunci, pentru tine Mântuirea-i tot o vorbă!
– Ce-are aface un link cu Mântuirea? Chiar că nu te înţeleg acum!
– Păi cum să înţelegi? Că tu eşti budhist! Necredincios!
– Nu sunt budhist! Şi sunt şi credincios, dacă vrei să ştii. Ei, mai am eu nişte îndoieli, unele carteziene, altele hegeliene, dar, în esenţă, cred în Dumnezeu.
– Să-l citeşti şi pe Immanuel Kant. În Critica raţiunii pure o să vezi cum cunoaşterea raţională, pe baza experienţei adică, este limitată. Hegel îşi bazează construcţia exact pe ideile lui Kant. Ştii cum zice, „Stelele deasupra mea, pe bolta cerească şi Legea Morală în mine”.
– Da, ştiu citatul ăsta. Auzi, Vania, că tu eşti erudit şi le ai cu astea, la ce se referă Legea aia Morală la care face referire Kant, că nu m-am prins?…
– Legea Morală este aşa: Dacă Nelinkuibilul s-a purtat ca un mojic bârfind şi jignind fără să controleze fluxul ideilor şi cuvintelor, în stânga şi-n dreapta, înseamnă că este imoral deci trebuie să-l epurezi din blogrollul tău, dacă tu eşti un ins moral.
– Dar tu de ce nu i-ai replicat nimic atunci când îţi spunea lucrurile acelea, despre care susţii că sunt profund imorale? Trebuia să-i spui pe loc, „Bă, nu te supăra, nu e-n regulă cum gândeşti tu că toate femeile din universul ăsta  te-aşteaptă pe tine să le regulezi!”
– Da, puteam să-i spun… Dar atunci n-ar mai fi plătit consumaţia!
În toiul acestui dialog aprins, prin mulţime îşi făcu loc încet, cu tact şi cerându-şi scuze, Corina.
– Hei! Chinezule, Vania! V-am salutat în ordine alfabetică a iniţialelor, că ştiu că sunteţi suspicioşi.
După ce evaluă rapid în minte dacă-i aşa, Vania salută la rându lui:
– Doamne Ajută! Ai dreptate, da şi la prenume şi la nume, Chinezu e-n faţa mea. În alfabet. Şi, deocamdată, în Zelist. Dar asta nu va fi pentru mult timp!
– Sărut mâinile,  Corina, zise şi Chinezu. Iartă-ne că am întârziat. Uite, discutăm despre Kant şi Hegel. Vania susţine că nu sunt credincios. Ei, şi despre Ne…
– Da, ştiu, că mi-a spus unul dintre manifestanţi. Da’ ce-aveţi cu bietul Nonlinkuibil? Că pare băiat bun…
– Dacă ai şti ce-a zis despre tine, n-ai mai susţine asta! sări Vania ca ars cu fierul înroşit.
– Lasă bă, Vania! Ce? Tu i-ai luat apărarea Corinei?
– Nu i-am luat-o că nu-mi place să port discuţii în contradictoriu când servesc masa, dar o s-o fac acum! Şi, întorcându-se spre cazacii aliniaţi în piaţă care aşteptau un semn, strigă:
– O vedeţi pe Corina? Ea e reprezentanta noastră! S-o votaţi! Altfel nu vă mai recunosc de cazacii lui Taras Bulba!
– Votăm, votăm!!! Votăm Corina!
– Iar pe Nelinkuibil … îl lăsăm în plata domnului! mai strigă acesta.
– Lăsăm, lăsăm, Ivane!
– Chinezule, zi-le şi tu la gălbejiţii tăi! Ce stai şi caşti gura? Să te clickui singur, te pricepi! Fii atent, poate te muşcă şarpele şi nu-l scoţi pe derbedeul ăla din blogroll. Să vezi tu numa’ ce păţeşti!
– Ei, ce-o să-mi faci?
– Nu pupi tu rând la Suzana, asta o să-ţi fac. Te-ai lins pe bot!
Corina interveni cu diplomaţie:
– Haideţi să mergem că s-o fi răcit mâncarea… Ne-aşteaptă Ioannis de două ore deja.
– Să ne-aştepte, că suntem de viţă nobilă! Pe ăla să nu-l văd, Corina, să-l pui la altă masă!
– Lasă că s-a rezolvat! Nu le spuneţi şi la oamenii ăştia să meargă acasă?
– Hai să le dăm măcar câte-o bere, Corina, dacă tot au venit să te susţină, zise Vania insinuant.
– Vania, ei nici nu votează că nu au documente, nu sunt români. Oricum, mulţumesc de susţinere.
– Le facem rost imediat. Dacă se pot elibera 20 000 de carnete de şofer nu putem elibera 500 000 de buletine? Stai liniştită că în România totul e posibil! Se vede c-ai lipsit din ţară un an jumate…Numai să ne dea Chinezu ăia 500 de euro pe săptămână şi, până la alegeri, îţi facem rost de 200 000 de voturi. Vorbesc eu cu cazacii mei.
– Cazaci! Nelinkuibilul vă dă câte-o bere la fiecare, în semn de respect pentru doamna Corina!
Chinezu le spuse acelaşi lucru compatrioţilor lui,  cu toţii se aşezară cuminţi pe două rânduri, sporovăind veseli în faţa butoaielor uriaşe cu canea pe care le scoase Ioannis în faţa restaurantului, în timp ce Nelinkuibilul stătea singur şi trist la o masă retrasă pe terasă blestemându-şi proasta inspiraţie de a fi comentat apreciativ la adresa unei anumite doamne care intră, însoţită de un grup vesel şi zgomotos, în restaurant.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (IX)

18 Miercuri mart. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, Uncategorized

≈ 17 comentarii

Etichete

Alex Mazilu, Anca Chiser, Arghezi, bijuterii, boxeri Catalin Botezatu, Bruxelles, campionatul de clickuit, candidati PSD pentru europarlamentare, Chinezu, cluburi de streptease din Bruxelles, Corina Cretu, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Dmitri Medvedev blog, Europarlamentarul Corina Cretu, grup de vizitatori ai PE, Hotelul Maison du Dragon, Isabellelorelai, Ivan Uska, Jamilla, KGB FSB, literatura, mailme, Maktub, meneken piss, Nelinkuibilul, Oana Stoica Mujea, papusi gonflabile, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, relatari fanteziste, Sfanta Rusie, sfinx777, sibilla, sportlocal.ro, Suzana, Vania, Vreau să pun mana si sa urlu este, Xreader

dsc_0029-web-web

Foto: Alex Mazilu

Darius se întoarse posomorât spre hotel. În timp ce urca cu greu treptele, de parcă ar fi avut pământul întreg în spinare, gândurile lui forfoteau amestecându-se. Pe de o parte, se bucura că întârziase datorită accidentului din hol şi nu apucase să urce în maşină cu Oana şi Crina. Pe de altă parte, dintr-o curiozitate morbidă specifică oricărui individ, se întreba dacă cele două vor fi supravieţuit cursei nebune prin catacombele Bruxelles-ului sau dacă le prinsese poliţia pe care o văzuse coborând cu maşinile şi motocicletele. Şi ce-o să se-ntâmple cu ei când va afla Corina…  Dar nu-şi mai duse supoziţiile până la capăt, pentru că, în uşa hotelului, dădu nas în nas cu Chinezu.

– Ce faci băi Darius, băi? Te gândeşti cum să te clickui? Lasă naibii bloggereala, hai să ne distrăm. Uite, ăsta fără link zice că ştie el nişte puff-uri. Toată strada asta pe care se află şi hotelul nostru, e plină de curve. Hai! Să le-arătăm ce-i mai mândru pe la noi, ochii cu sprâncenele…

– Sula şi izmenele, completă, hâtru, Nelinkuibilul.

– Hai băi, că nu purtăm izmene! Am boxeri Cătălin Botezatu. Mi i-am cumpărat special pentru această vizită… interveni şi Darius.

– Da’ ce, mă rog, speri tu de la această vizită? îl întrebă ţintuindu-l prin pleoapele strânse şi mijite, cu pupilele lui de viezure, Nelinkuibilul. Ţi-ai luat chiloţi cu tot cu p*lă? Hi hi hi…

Dar nu mai apucă să afle răspunsul…

– Unde aţi zis că vă duceţi? Vin şi eu,  apăru, graţioasă şi insinuantă, Jamilla.

– Ei, ne ducem să-l vedem pe Maneken Piss! reacţionă, prompt, Chinezu, învăluit în privirile admirative şi aprobatoare ale celorlalţi.

– Vin şi eu, atunci, insistă Jamilla, bucuroasă. Deschise uşa hotelului şi strigă: Anca, Isabellelorelai! Haideţi şi voi! Mergem cu băieţii să dăm o tură! Hai că mergem la Maneken Piss! Anca, ia şi aparatul de fotografiat! Pescăruşa, hai şi tu!

Doamnele se ridicară anevoie de pe canapele, îşi îmbrăcară hainele şi, aruncând o privire fugară în oglinda din perete, ieşiră. Afară, fără să observe privirile ezitante şi trăsăturile căzute de pe chipurile domnilor, hotărâră, cum sunt obişnuite să hotărască întotdeauna prefăcându-se că nu fac decât să adopte iniţiativele bărbaţilor, încotro să pornească. Nici nu apucară să facă zece paşi că din urmă le ajunse strigătul disperat al Sibillei:

– Băiiii! Pe mine cui mă lăsaţi? Eu ce să fac singură în hotel? Sunteţi nebuni? Vă rog… Vreau să vin şi eu să văd oraşul… Luaţi-mă şi pe mine… Dacă nu mă luaţi, spun tot! Să fie clar! Că nu se vrea a se lua nicio măsură! Şi americanii i-au bombardat pe sârbi tot aşa! Din cauza indiferenţei statelor europene! Şi nu mă lăsaţi voi pe mine… Că eu nu sunt… Băi! Ce credeţi voi că scăpaţi aşa? Vă scriu pe blog imediat!

Nelinkuibilul îi aruncă o privire nimicitoare, în treacăt:

–  Asta ne mai lipsea! Băga-mi-aş eu să-mi bag. După ce că nici la f***t nu putem merge, mai vine şi zgubilitica asta să-mi strice gustul la ţigări, mormăi el. Apoi se întoarse spre ea:

– Dar dumneavoastră nu doreaţi să mergeţi în Grande Place? Că parcă aşa v-am auzit discutând…

– Hai, măi, am glumit şi eu… Nu merg. Merg cu voi, că-i mai plăcut. Dacă nu se vrea, nu se vrea! Eu am ordin precis, să nu vă scap din ochi, să nu vi se-ntâmple ceva! Că dacă v-atacă pedofilii sau homosexualii! Eu îi reperez imediat că am ochiul format! Ăsta, stângu’! Imediat ţi-i prind şi ţi-i anihilez! Eu am dormit şi la uşa fetelor să le păzesc, să nu vină abuzatorii! Ce ştiţi voi ? Voi sunteţi nişte pufuleţi şi nişte pămătufuri! Eu am salvat atâtea… La noi este descoperită reţeaua, dar nu se vrea să se…

– Ia uitaţi-vă ce frumos sunt iluminate clădirile astea! interveni Anca, cu tact. Hai să facem nişte poze. Uite că deja s-a înserat. Hai să intrăm în magazinele astea să vedem ce e…

– Daaa… Într-adevăr, ce frumuseţe! Uite, aici sunt bijuterii. Haideţi să intrăm şi să ne uităm, poate cumpărăm suveniruri. Eu îi iau soţului meu un ceas drăguţ. Şi fetiţei, să-i caut ceva… Am văzut nişte căciuliţe drăgălaşe într-o vitrină…

– Ia mai lasă-ne cu soţul, nu ne mai bate atâta la cap! Soţu’-n sus, soţu’-n jos. Tu altceva nu mai ştii? interveni, categorică, Isabellelorelai care înţelesese că grupul e prea mare că să fie omogen şi că băieţii trăgeau să meargă la ale lor. Se întoarse spre ei: Voi ce vă fredonaţi atâta? Hai, căraţi-vă la streptease! Ce căscaţi gura la discuţiile noastre? Nu aia vreţi?

Cei trei, luminându-se deodată la chip izbucniră:

– Ba da! Ba da! Dar nu voiam să vă lăsăm pe aici singure, prin gangurile astea, completă Chinezu, diplomat.

Cei trei nici nu mai aşteptară replica şi o luară la picior dispărând pe o stradă lăturalnică, în bezna spartă din loc în loc de luminile reclamelor.

Doamnele cercetară cu minuţie, îndelung, toate rafturile imensului magazin. Fiecare îşi alese câte ceva, bucurându-se cum se bucură copiii de jucăriile noi.

Sibilla, apropiindu-se de Pescăruşă, îi şopti conspirativ:

– Ai văzut ce semne îşi făceau Isabellelorelai cu Darius?

– Nu mai spune! N-am văzut nimic! Când? Ce spirit de observaţie ai… Poate ţi s-a părut.

– Mie? Eu îs ca vulturul! Mie nu-mi scapă nimic, niciun gest, nicio vorbuliţă. Aud tot, văd tot! Credeţi voi că eu … da’ eu… observ orice amănunt. Am văzut că Darius îi făcea un semn. Isabellelorelai s-a uitat la noi toate şi, după asta, i-a făcut semn aprobator şi din cap. Ce cred ei? Că mă păcălesc pe mine? Eu sunt as! Pe mine nu mă duce nimeni cu zăhărelul! Aşa las eu impresia, dar nici gând!

– Da’ ce secrete pot să aibă Isabelle şi Darius? Eu nu cred. Poate ţi s-a părut.

– No. Mie? Mie nu mi se pare niciodată. Eu îi simt cum interacţionează. Le ştiu şi mirosurile. Ăştia? Păi ăştia-s agenţi, ce crezi?

– Uite ce inel frumos! exclamă Anca. Sibilla, nu-ţi place? Ce zici?

– Vezi cum sunt atenţi cu toţii, vezi? îi şopti Sibilla, Pescăruşei. Să mă distragă. Ai văzut? Crezi că întâmplător am intrat aici? Aici trebuia să intrăm! Ai să vezi numa’!

Pescăruşa ridică din umeri şi zâmbi scuturându-şi a neîncredere capul.

Doamnele încheiară cumpărăturile şi, în drum spre Maison du Dragon unde deja urmau să se pregătească pentru soiree, ciripesc vesele despre felul în care se vor îmbrăca şi cât de bine se vor simţi în aceste trei minunate zile de libertate absolută. Absolută până la un punct, bun înţeles.

****************************************************************

– Bă, dacă tot am zis că mergem să-l vedem pe Maneken Piss, că şi-aşa nu mai avem acum prea mult timp la dispoziţie, eu propun să mergem după El Greco la streptease. Şi acum, doar să facem o scurtă recunoaştere, sugeră Chinezu.

– Eu zic mai bine să intrăm la un bistrou, că nu-i nevoie de nicio recunoaştere, aici totul e explicit şi la vedere. Uite, dacă te uiţi încolo, vezi reclame luminoase înfăţişând contururile unor dame. Aproape că nu mai e nevoie să intri… interveni şi Nelinkuibilul.

– Auzi, contururi luminoase n-ai decât să fuţi tu! Mi-a zis mie Agentu’ că ţi-ai luat o gonflabilă. Eu vreau să pun mâna şi să urlu „este„!

– E cam deplasată comparaţia ta, Chinezule, se auzi o voce în spatele lor. Arghezi se referea, în acel poem, la neverosimilul existenţei divine, la incertitudinea şi imposibilitatea de a crede fără revelaţie, nu la … ce te gândeşti tu!

– Tu de unde-ai apărut? Ne urmăreşti, ce dracu’? tresări Nelikuibilul.

– Am făcut o probă Suzanei şi acum jubilez… Trebuia să cumperi şi nişte lubrifiant, băi estetule specialist în orgasme virtuale, am fost nevoit să-ţi folosesc ciocolata…

– Te-ai dat la Suzana mea? Te strâng de gât, perversule şi imoralule! se repezi Nelinkuibilul la gâtul Agentului.

– Bî, bî, bî, ce eşti tâmpit? zise acesta retrăgându-se strategic şi punând mâna pe spătarul unui scaun de la terasa din preajmă. Eu nu utilizez asemenea artefacte şi substituiri grosolane! Da’ i-am propus-o tailandezului care făcea room-service şi mi-a adus berile şi mâncarea… A propos, vezi că ai de plătit 172 de euro, că le-am trecut în contul tău.

– Să-l ia dracu’ pe ăla care mai vine vreodată la Bruxelles cu aşa o adunătură de tâmpiţi! De rataţi! De nenorociţi! Să te muţi din camera mea, că te omor! Adică, după ce ţi-am plătit berile şi crăpelniţa când am ieşit în oraş, să-ţi plătesc şi angaralele la hotel?! Da’ cine te crezi tu, băi?

– Eu sunt straja Sfintei Rusii! Când va veni Puterea ei, ai să te târăşti în genunchi şi-ai să-mi ceri iertare! Şi n-o să ţi-o dau, într-o mie de ani! Ba încă mai vârtos o să te umilesc, după ce vei fi biciuit şi pus în obezi la fum de ardei!

– Hei, hei! Potoliţi-vă! Eu zic că nu e cazul să ne facem de cacao în buricul Bruxelles-ului. Hai, că vă bateţi la hotel, nu aici. Uite, s-a şi adunat lume deja.

– Eu să mă bat cu ăsta? Nici gând! Eu nu mă bag cu kaghebişti. Am eu şmecherii mei, lasă că vezi tu Agentule ce păţeşti, rosti, stropşit, Nelinkuibilul.

– Pe cine faci tu kaghebist, băi chibuţ? Sunt FSB-ist, nu KGB-ist. Hai că deja am irosit prea multe cuvinte pentru un viitor stârv răpus de Slava Sfintei Rusii. Paşol! Nazat!

Darius, care privise uimit şi tăcut această scenă, îl trase încet de încheietura cotului pe Chinezu, făcându-i semn să-i lase pe-ăştia doi în legea lor. Chinezu, împărţit între dorinţa de a-i împăca şi simţul ridicolului – deja se adunaseră vreo 40 de curioşi care, în toate limbile, discutau aprins şi gesticulau amplu, gata să ţină partea unuia sau altuia – alese să se retragă discret.

– Nu că şi rusu’ nu-i normal! îşi justifică el cu voce tare dezertarea. După ce că-i dezvirginează gonflabila Nelinkuibilului, tot el face gât! Şi aici şi-a găsit, în buricul capitalismului papistaş să-i preaslăvească pe pravoslavnici! Dă-l în puii mei, n-are decât să se descurce! Îl scot şi din blogroll când ajungem la un computer conectat la reţea!

– I-a dat-o tailandezului, n-ai auzit ce-a zis?… încercă să-l scuze Darius.

– Şi tu-l crezi pe ăsta? E numai figuri de stil şi literatură! Să nu crezi o iotă din ce-ţi zice Agentul! Are el treburile lui, misiunile lui. Ce, crezi că degeaba a venit la Bruxelles?

– Ei, ce misiuni? Să-i strice ciocolata Nelinkuibilului? Fii serios! Pare mai degrabă mânat de aşa-numita „nebunie a lui Christos”…

– Bă, ce erudit îmi eşti şi tu! De ce nu scrii din astea pe blog? Tot scarpini PSD-ul pe spinare… în loc să… Hai să intrăm aici să bem ceva, că m-am enervat.

– Mi-am mai făcut un blog… Aş scrie acolo, dar mă obligă Crina să scriu informaţii despre Satu Mare. Altfel …, aş scrie şi eu ce mă preocupă… Ce? Aşa de incult par? rosti acesta rotunjindu-şi ochii a mirare.

– Nu pari. Toţi ascultaţi de Crina, v-aţi tâmpit. Ce vă face aia, vă hipnotizează, vă plăteşte? Ce naiba vă face, că şi Oana, toată ziua „Crina şi Crina”, parc-ar fi măritată cu Crina nu cu Xreader pe care-l uită pe unde se duce… Bine că n-a venit cu el, că-l mai uita prin Bruxelles… Ce vă face aia?

– Ne şantajează… rosti, cu obidă, Darius.

– Cu ce vă şantajează băi? Băi, voi nu sunteţi normali. Ce ce vă şantajează Crina?

– Lasă c-ai să vezi tu după ce ne-ntoarcem acasă,  rosti, cu înţelepciunea celui care a trăit o atare experienţă şi şi-a asumat-o, Darius.

Cei doi intrară într-o locantă, comandară, nervoşi cum erau, bere nefiltrată şi continuară să discute despre diverse subiecte, de la politică internaţională la strategii de marketing, uitând cu totul de cei doi pe care-i lăsaseră ca pe doi cocoşi cu penele zburlite, în stradă.

– Bă, eu îmi fac un site de sport unde adun toate ştirile din sportul local, din ţară. O să-i zic sportlocal.ro. Simplu. Dau lovitura cu ăsta. Ce zici?

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (VI)

09 Luni mart. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura

≈ 10 comentarii

Etichete

Bruxelles, Chinezu, Corina Cretu, El Greco, Horia Blidaru, literatura, Oana Stoica Mujea, relatari fanteziste, vizita la Bruxelles

3-ca_mairie

Cum din biroul în care intrase Agentul 0011, Chinezu şi managerul se auzeau răcnete în ruseşte, râsul ca un chiţăit dogit de şoricel al directorului, după pauza necesară traducerii – am dedus noi – , chinchete de pahare şi frânturi de cântece, ba chiar şi acordurile unui instrument cu coarde – biwa, problema vasului spart a rămas să fie tranşată mai târziu.

Andrei îl luă pe Horia de antebraţ şi făcură câţiva paşi spre uşă.

– Hai să mergem să bem o bere. Poate uită ăştia de oala aia spartă, unde mai pui că cioburile aduc noroc!

– Andrei, o fi măi, nu zic nu, dar asta-i valabilă la noi, la români, poate şi la greci şi la sârbi, la popoarele din Balcani, nu cred că-i valabil şi la occidentalii ăştia scorţoşi… Cu atât mai puţin la chinezărime. Ce-a zis Chinezu? Rezolvă el cu cazarea, că aşa am înţeles…

– Aşa zicea Chinezu… Că le bagă el reclamă pe sportlocal.ro în contrapartidă. Plus că-i şi unchiul cinezoaicei ăleia, nu ştiu prin ce miracol… Am sentimentul că se-ntâmplă fenomene paranormale de când au aterizat ăştia – ce grup de nebuni! N-am mai avut aşa un grup, este? … Nu mai ţin minte. Dar mai trebuie să rezolvăm două, dacă nu chiar trei probleme:  să achităm microbuzul pentru cele trei curse, să achităm masa de diseară şi să le luăm bilete de avion, altfel …

– Şi să nu afle Corina!

– Ei, asta-i mai greu. Mai bine-i spunem noi, ştii că e femeie înţelegătoare. Hai, ne ceartă un pic – adică pe tine, că tu ai pierdut banii la Casino, dracu’ te-a pus să intri acolo – şi gata. Ne împrumutăm la ea şi o să-i dăm din salariu…

– Băi, tu nu eşti tocmai întreg! Băi Andrei, nu mă enerva, eu îmi bag şpiţul şi gata. Cum să-i zic eu Corinei că am jucat banii grupului la Casino? Aş şi exploda de ruşine, pe loc…

– Da’ ce? Când am stat o săptămână în grota aia din Grande Place şi ne-a recuperat pulbere de beţi, nu mai ţii minte? Ne-a zis ceva? Ei, după ce ne-am trezit şi am venit la lucru s-a uitat ea, cu privirea aia a ei, mustrătoare… Da’ a şi zâmbit. Ne-a înţeles? Ne-a înţeles! Că ne e dor şi nouă de-acasă, de prieteni, de … Ţie, că eu aici m-am născut. Tu eşti nostalgic şi melancolic. Eu sunt un bărbat raţional; am crescut printre conţopiştii ăştia de cretă, mă adaptez. Tu ai … crize de dor. Mie-mi place aici.

– Şi mie-mi place, băi Andrei. Că tocmai, că asta-i problema! Dar am şi eu aşa, o spaimă… Dacă nu mai „iese” Corina, încă un mandat? Şi dacă iese, dacă nu mă mai ia pe mine şi sunt nevoit să mă întorc în infecţia aia?… Ai? Ia să te văd eu la logica asta, că văd că eşti tare-n clanţă!

– Bă, Horia, ţi-au dat şi de băut la Casino, sau? … Tragi pe nas? Sau fumezi din staniol? Ce dreacu, bă. Cum să nu iasă Corina, tu eşti dus… Păi care dracu dintre parlamentarii români mai munceşte, înafară de ea? Nu i-ai văzut pe consilierii lu’ ăia că-s moţ în bistrou de cum iau leafa până la următoare leafă? Iar pe unii nici nu i-am văzut la culoare?

– Da. Corect. E corect ce zici tu. Dar uiţi că listele se fac în ţară. Sau nu citeşti ziarele?

– Bun. Şi crezi tu că dacă se fac listele în ţară, nu se ţine cont?…

– Ba daaaaa… Sunt convins! Sunt ferm convins că se ţine cont de activitatea parlamentară, de numărul de rezoluţii, de prezenţă, de tot. Nu mai pot ăia de … No, şi-atunci, cum să-i zicem Corinei că eu am pierdut banii? Zi şi tu. Adică iau eu un topor şi zdrang! zdrang! îmi trag în creanga pe care stau. Auzi, am faţă de prost azi, sau ce?

– N-ai faţă de prost, dar nici logică de deştept n-ai. Că oricum, n-avem de unde să luăm bani, atâţia bani.

– Bă, o fi având careva din grup. Aia, Oana, parcă-i fată de milionar, şi Crina, Crina nu-i directoare la un ziar local? Poate ne-mprumută ele…

– Eu zic să-i zicem Corinei. Şi vedem noi, rezolvă ea.

– Eu zic să intrăm aici să bem o bere şi să ne mai gândim dacă-i zicem Corinei. Şi poate găsim noi o soluţie. Oricum, până diseară mai e mult… E abia ora două. Până la şapte … Ne-am putea duce să vorbim a El Greco, cu patronul. Să le facă un meniu mai … aşa, mai modest. Şi băutura s-o cumpărăm de la magazin.

– Mă, Horia, tu delirezi deja. N-avem cu să facem asta. Suntem în Bruxelles, nu în Dorobanţi.

Intrară  în bistrou şi, dând cu ochii de frumoasa Jamilla, o salutară şi cerură permisiunea să se aşeze.

– Credeam că eşti la hotel, să despachetezi, să … încercă Horia un început de conversaţie.

– Ei, la hotel! Ce să fac la hotel? Am venit la Bruxelles să stau în hotel! … Aia fac şi acasă: casă, serviciu, casă, serviciu, nu ies nicăieri. Am trei zile la dispoziţie să mă distrez, nu? Voi vă bucuraţi mereu de farmecul acestui oraş, eu … acum îl văd prima dată. Aţi observat că miroase a ciocolată peste tot? Şi a încă ceva… nu ştiu a ce, dulceag.

– A bere, interveni şi Andrei.

– Da, s-ar putea să ai dreptate. Voi ce faceţi, cum vă simţiţi aici, vă place? Cred că-i extraordinar, şi munca voastră e foarte interesantă, nu-i aşa?

Cei doi schimbară o privire cu înţeles, îşi comandară şi începură să depene diverse întâmplări picante, unele imaginare, cu gândul la vrafurile de documente pe care trebuiau să le citească în fiecare săptămână.

**********************************************************************************************

moscow_metro_arbatskaja

Oana şi Crina goneau prin tunel cu aceeaşi viteză ameţitoare. Crina, râzând cu râs înalt, contabiliza victimele: „Şaptezeci şi doi… şaptezeci şi trei … Vezi că îl ratezi pe ăla cu sacou cărămiziu! Oana, atenţie!” Oana conducea cu dexteritate imaginând-şi că pilotează o navă extratemporală, împreună cu prinţesa Yassuna.

Întoarse o clipă capul şi o privi; trăsăturile Crinei se estompaseră şi, cu adevărat, paloare pielii şi urechile ascuţite o indicau a fi cea pe care ea şi-o imaginase.

– Să-mi trag una! Am plecat cu Crina şi m-am trezit cu Yassuna-n maşină – dacă asta o fi maşină! Cred că suntem în Împărăţia Ceasului! Să-mi bag picioarele dacă nu-i adevărat ce-a zis scorpia aia zăludă de Gabriela! Ce scrii chiar se-ntâmplă! Moamă!… Ar fi fain să apară şi munţii, acoperiţi de bărbi albe şi să-l întâlnesc pe Regele Ceasornicar, să-i fut una! Că nu reuşesc să-i prind prea bine lucirile oţelite ale ochilor… Puii mei!… Parcă plecasem la Bruxelles… Na! În fine. Mno.

Acum goneau pe deasupra caselor răzleţite din Z’iar; undeva, se zărea vatra fierarului Damien, cel meşter la povestit şi la făurit săbii, care lucra la Sabia ei cu puteri miraculoase, cu care va împărţi ea dreptatea şi va învinge Împărăţia răului, singurul care stătea de vorbă cu Yassuna. Şi care murise… O lacrimă înceţoşă privirea Oanei şi se rostogoli pe obraz. Căzând în poală, se transformă într-un bob de cleştar care zornăi pe podeaua vehicolului.

Cum trecuseră deja în Ţara Oglinzilor, se aştepta s-o întâmpine arkuzii. Într-adevăr, din întunericul cotloanelor locului pe care-l străbăteau, apărură arcaşii Săgeţilor Sorţii, nişte femei neasemuit de frumoase care le priveau neîncrezătoare.

– Crina, adică Yassuna, am pus-o! Ce facem?, că astea trag în noi şi ne găuresc!

– Păi nu le ştii limba? Că tu le-ai inventat… îi replică Crina, privind-o cu ochii ei de o culoare nelămurită şi ciulindu-şi urechile de elfă.

– Mai bine-l luam pe Darius cu noi… Poate dacă-l vedea Morana, ne lăsa în viaţă, că tot trebuie să se mărite să aibă un moştenitor… Aşa… Da’ şi ăla, atâta s-a moşmondit!…

– Băi Oriana, nu credeam că eşti aşa imorală! Ştii că Darius e însurat!  Nu admit asemenea maşinaţiuni imunde! Eu nu accept aşa ceva!

– Hăi, hăi! Stop! Yassuna, suntem într-o poveste, nu în viaţa reală. Când ajungem acasă, poţi să-i dai şi semeseuri lu’ nevastă-sa, mă doare capul! … Da’ aici, suntem în timpul imemorial al romanului. Tu, cu fixurile tale gazetăreşti. Lasă-mă-n pace, că eu conduc, nu sunt la simpozionul de etică. Şi astea o să tragă cu săgeţi în noi, n-au ele treabă cu Darius, că-i însurat, sau neînsurat. Nici nu poartă verighetă! Şi dacă-i însurat, să fi venit cu nevasta la Bruxelles!

– Că tu ai venit cu Xreader… Ce să-ţi spun! Fereşte! Wow! Ne-au nimerit?!

– Eu am venit la cumpărături, nu umbla tu cu insinuări. Ştii că sunt misogină şi mă doare-n bască de bărbaţi. Eu cred că femeile trebuie şi vor conduce lumea. Ăştia, masculii, sunt pentru munci grele şi reproducere. Te pomeneşti că eşti egalitaristă, prinţesă Yassuna? o întrebă ea cu maliţie, schiţând un zâmbet ironic şi mijindu-şi ochii ca două frunze de măslin.

– Shivaaaa!!! Huran!!! Sunt eu, Oriana! Spune-le la nebunele astea să nu mai tragă!, strigă Oana din toţi plămânii.

Cu adevărat, cei doi bărbaţi le spuseră ceva într-o limbă necunoscută arcaşelor şi acestea lăsară arcurile jos.

– Ufff! Bine că au înţeles… Băi, ce-i şi cu personajele astea… Le faci şi ele te omoară… Nasol. Ar trebui să scriu literatură pentru copii, cu buburuze şi gândăcei… Ăia sunt inofensivi.

În timp ce goneau mai departe, în spatele lor se zărea licărul luminilor intermitente de pe maşinile poliţiei şi se auzeau sirenele.

– Mna, acuma-i acuma! Mai bine intram de tot în poveste… Cu arkuzii mă înţelegeam eu cum mă-nţelegeam. Să văd cum fac cu ăştia… zise Oana, ca pentru ea.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (V)

06 Vineri mart. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 26 comentarii

Etichete

Andrei, Bruxelles, Chinezu, Corina Cretu, Cristian China Birta, Dinastia Ming, El Greco, grup de vizitatori ai PE, Horia Blidaru, Hotelul Maison du Dragon, literatura, Metrou, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, omul modern, Parlamentul European, Picatura chinezeasca, relatari fanteziste, Sfinx, sibilla, Uniunea Europeană, vase chinezesti, viata asa cum e, vizita la Bruxelles

hol-mdd

În timp ce unii dintre iluştrii vizitatori s-au risipit prin camere pentru a despacheta şi a se pregăti să exploreze minunata capitală europeană, alţii rămaseră în livingul hotelului. Într-un colţ, pe o canapea, Horia era prins într-o discuţie aprinsă cu Andrei. Andrei n-avea stare, în timp ce argumenta, sărea în picioare brusc, îşi afunda mâinile în buzunarele pantalonilor şi făcea câţiva paşi până la uşă, apoi se întorcea şi continua discuţia gesticulând.

– Deci, da, se apropie Darius, cu tot cu căruciorul de bagaje luat de la aeroport. Eu nu ştiu încotro s-o iau. Aveţi nevoie de ceva, sau mergem să bem o bere?

– Măi Darius, ce tot faci tu cu căruciorul ăsta? De ce-l cari după tine? Lasă-l aici, la recepţie, au o magazie pentru bagaje.

– Nu pot, Andrei. Ai văzut ce romane scrie Oana. Dacă unele pasaje de-acolo sunt reale? Vrei să ajung personaj de dark fantasy?

– Hai măi Darius, ce eşti copil? Alea-s toate din imaginaţia ei… Nu e nimic real. Ei, poate se mai inspiră şi din realitate. Dar foarte puţin… spuse şi Horia, cam neconvins.

– De exemplu, ce-ar putea scrie ea despre noi?, ia să vedem. Să ne imaginăm. Suntem un grup de oameni obişnuiţi. Ei, nu chiar obişnuiţi, dacă e să ne referim la agent … chiar! unde-o fi dispărut?

În acest timp, în faţa hotelului se opri scrâşnind ca la raliu un ditamai jeep-ul. De la volan, le făcea cu mâna Oana.  Crina stătea relaxată şi zâmbitoare în dreapta. Ei, poate nu chiar aşa de relaxată, dar oricum, zâmbind. Oana scoase capul pe geamul automobilului şi strigă:

– Mna, Dariuseee! Hai cu noi să cunoşti Bruxelles-ul! Hai, măi, mno, că e fain! Mi-am închiriat de la Rent a Car tărăboanţa asta… Mno, nu prinde decât 320 la oră, parcă-i caleaşca lu’ Our, mna. Vii?

Darius se codi preţ de câteva secunde, apoi, văzând privirile încurajatoare ale lui Andrei şi Horia, se decise. Dădu să sprijine căruciorul de zid. Pentru că piedica roţilor nu era blocată, căruciorul se prelinse pe lângă perete, îşi luă avânt pe gresia cărămizie şi, până  să-i vină cuiva ideea să-l oprească, se izbi de unul dintre uriaşele vase pictate, aflate în calea traiectoriei lui. Vasul se clătină de două ori balansându-se ameninţător, se roti şi căzu cu un pocnet sec, urmat de zornăitul sutelor de cioburi care alergau în toate direcţiile ascunzându-se în cele mai nebănuite cotloane. Sibilla ridică unul de jos cu o anumită fereală şi îl puse repede în poşetă murmurând ca pentru ea: “Dacă nu mă crede nimeni c-am fost la Bruxelles, am dovada“.

ming3

După tăcerea vinovată care urmă acestui incident, s-a iscat o larmă grozavă.  Ziceai că întreaga armată a Chinei a apărut din catacombele înnegurate ale timpului. Unii strigau, alţii se jeluiau, femeile clătinau din cap cu ochii îndureraţi, acoperindu-şi gura cu podul palmei a mare mirare.

Isabelle, cea mai eficientă dintre toţi înaintă cu fermitate şi spuse:

– Ce faceţi atâta gălăgie pentru un ciob? Ce? E sfârşitul lumii dacă s-a spart o oală? O plătim şi gata. După ce ne-aţi făcut aşa o primire, aţi dat toată cinstea pe ruşine! Ce să-i faci? Astea se mai şi sparg, că nu-s din fier! Vă văietaţi  pentru un ciob şi nici nu vă pasă câţi copii nefericiţi sunt în lumea asta, bolnavi grav, care merită şi ei dreptul la o viaţă normală! Să vă fie ruşine! Sunt mame nefericite cu copii bolnavi care nu se vaită ca voi! Şi ele chiar au motive! Nu ca voi, plângeţi pentru o … oală de lut!

Mulţimea multicoloră se desfăcu şi, prin pârtia creată, a lăsat să treacă un bărbat mărunţel, cărunt, chinez desigur, care părea să aibă autoritate asupra tuturor. Le spuse ceva chinezilor care plecară capetele şi dispărură care încotro într-o clipită, apoi îl căută din ochi pe şeful grupului nostru. Cum toţi întorseserăm privirile spre Horia, el îl invită cu un gest scurt şi ferm, să-l urmeze în biroul lui. Horia ezită o clipă şi se uită rugător spre Andrei, ştiindu-l mai diplomat şi mai vorbăreţ, el aflându-se într-o stare morală deplorabilă după ce pierduse toţi banii la Casino. În timp ce ei comunicau în acest mod o altă hărmălaie se iscă pe casa scării. Cu barba vâlvoi, cu ochii măriţi, cu hainele în dezordine, foarte tulburat şi palid, Agentul 0011 cobora treptele câte două urmat de o mulatră micuţă şi gureşă care striga şi ea vorbe de neînţeles ţopăind ca o codobatură să ţină pasul cu el.

Lângă un şir de vorbe în rusă, o engleză vagă amestecată cu franceză şi română, am reuşit să-nţelegem că e ceva în neregulă cu chiuveta. Ajungând în living se învârti roată şi răcni cu glas crunt:

– Cine-i directorul hotelului, să-l bag în mă-sa?! Să-i arăt eu nişte stele, nu câte zice el că are hotelul ăsta!, după care urmară câteva vorbe ce păreau înjurături, în rusă.

Prudenţi, câţiva îl indicară cu privirea pe manager, acesta aşteptând să fie urmat de Horia sau Andrei. Agentul îl luă pe sus aproape şi-l împinse în biroul de lângă recepţie, ieşind imediat şi uitându-se cu atenţie la toţi cei aflaţi acolo şi strigând:

– Cristian, hai te rog să-mi traduci ce spune constipatu’! Şi, mai ales, să-i traduci ce am eu să-i spun!

Cum problema vasului spart devenise una desuetă, ne străduirăm cu toţii să dispărem cât mai repede din living, promiţând să ne întâlnim seara.

Darius ieşi supărat în uşa hotelului şi cum el nu era fumător, făcu câţiva paşi până în dreptul gurii de metrou. Coborî treptele în mod automat şi, când ajunse pe peron, zări spatele unui jeep care gonea vertiginos prin tunel, oameni sărind peste linii să scape din calea bolidului, ţipând iar cei loviţi urlând.

– E clar, îşi zise Darius mai mult pentru sine. Bine că s-a spart oala aia, altfel omoram şi eu bruxelezi, cu Oana şi Crina… Cine ştie ce mă mai aşteaptă încă două zile… Of, futu-i!  Mai bine stăteam acasă.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (IV)

05 Joi mart. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in fantezii literare, literatura, viata asa cum e

≈ 16 comentarii

Etichete

Agentul 0011, ageturili, Andrei, Bruxelles, Chinezi, Chinezu, Corina Cretu, costume traditionale chinezesti, Dinastia Ming, El Greco, Horia Blidaru, literatura, Maison du Dragon, microbuz cu turisti, nema vodka, Parlamentul European, portelanuri din dinastia ming, sake, soldatul de teracota, spectacol de gala, vase din Dinastia Ming, viata asa cum e

spectacular_ceremony_

Ajuns în faţa hotelului Maison du Dragon, grupul descinse vioi din microbuz. Uitând de bagaje şi repezindu-se la pachetele de ţigări după care scotociră prin buzunare şi poşete.  Andrei riscă o mică atenţionare:

– Dragilor, luaţi-vă bagajele din maşină, că nu poate să staţioneze prea mult aici.

Chinezu făcu o faţă lungă iar ochii rotunzi luară brusc forma a două lame de sabie.

– Adică, cum? Ăştia nu au, la hotelul ăsta, valeţi pentru bagaje? Stai că mă duc eu să vorbesc cu ei!  şi o porni vijelios izbind uşile batante care pendulară o vreme dezorientate speriind un cuplu vârstnic ce vădea intenţia să intre. Ce-o fi făcut Chinezu înăuntru, nu ştim. Cert este că a apărut însoţit de trei bărbaţi costumaţi în tradiţionalele şi spectaculoasele lor costume. Înşfăcare bagajele şi le duseră în incintă, făcând, în acelaşi timp, nenumărate plecăciuni Chinezului. Imediat după asta, în timp ce noi fumam plictisiţi crezând că aceste manevre sunt absolut normale pentru un hotel de 3 stele din Bruxelles, a apărut din senin un covor roşu ca vişina putredă, moale şi îmbietor, pe care trei chinezoaice frumuşele şi fără vârstă, înveşmântate  în tunici de mătase roşie, împrăştiau petale multicolore de flori.

– Ceva de băut nu ne dau ăştia? întrebă Agentul 0011, aşa, fără adresant, şi se îndreptă apoi spre o feţişoară cu ochii oblici: „To drink?!  Sake! Nema sake?” făcând şi gestul lămuritor adiacent, cu policarul pumnului strâns îndreptat spre gura făcută pâlnie, moment în care ceilalţi din grup au pufnit într-un râs dispreţuitor. Feţişoara a râs cu ochii şi i-a plecat şi a fugit înăuntru, chicotind şi spunându-le ceva celorlalte fete, cu un glas ca un clinchetit de clopoţei.

Cum terminaserăm şi a doua ţigare, ne-am hotărât să intrăm în hotel. Călcând cam stingheri peste petale, chiar la intrarea în hol, lângă o imitaţie a soldatului de teracotă, ne aşteptau doi ospătari în ţinută tradiţională, cu câte o tavă cu păhărele mici, pline.

Chinezu, care umbla atoatecunoscător când înăuntru, când afară, ne lămuri:

– E rachiu de orez. O specialitate a lor, cam cum îi pălinka noastră.

Domnii îndrăzniră primii, noi ne-am cam codit. Agentul 0011, care n-avea niciun bagaj şi avea, deci, mâinile libere, luă două păhărele, le dădu unul după altul de duşcă şi se uită întrebător la gazdă căznindu-se să-i explice: „To smoll, to smoll… Balşoi vodca!” Chinezul pufni, îi clopoţi ceva colegului său şi acesta strigă după o fată care apăru cu un flacon bombat de rachiu de orez pe care i-l înmână Agentului.

– Aţi văzut?! Totul e să ştii să spui explicit ce vrei!

Andrei ne dădu ultimele instrucţiuni înainte de a urca în camere şi apoi îl trase pe Chinezu nostru deoparte explicându-i ceva.

Chinezu dădu din mâini şi conchise:

– Nu-i nicio problemă! Atâta lucru fac ei pentru unchiul lor! Stai liniştit.

În scurt timp, ameţiţi de fastuoasa ospitalitate, am urcat însoţiţi de câte o chinezoaică micuţă care rupea binişor engleză, care ne-a explicat fiecăruia ce şi cum.

Până seara, la 7, când trebuia să ne întâlnim cu Corina la El Greco, eram liberi să facem ce vrem.

Cronică bloggeristică

19 Joi feb. 2009

Posted by Gabriela Savitsky in leapsa, literatura, Uncategorized, viata asa cum e

≈ 14 comentarii

Etichete

Adi Hadean, Andrei Crivat, Bogdan Hrib, Chinezu, Corina Cretu, Daciana Sarbu, editura Tritonic, Euronews, Fara Canguri, Groparu, Italia, literatura, Lucia Verona, Maria Barbu, Marie-Jeanne Marinescu, Maroni, Mille Carpenisan, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, Premiile fara canguri, Silvio Berlusconi, sportlocal.ro, viata asa cum e

S-au petrecut multe evenimente, unele în blogosferă, altele, colaterale ei, în ultima vreme. Concursul „Premiile Fără canguri„, un concurs de popularitate iniţiat de scriitoarea Lucia Verona, l-a desemnat câştigător pe Mosche&Mordechai, care a întrunit sufragiile bloggerilor votanţi. Nu-i mai menţionez pe ceilalţi, cei interesaţi au intrat, probabil, pe Blog ca să fiu trendy, să-şi vadă nemurită opera.

Un alt eveniment al blogosferei s-a petrecut la Oradea, unde Tritonica piteşteancă Oana Stoica Mujea, o tânără scriitoare de romane dark fantasy, a lansat, împreună cu Bogdan Hrib (managerul Editurii Tritonic), Războiul Reginelor (autor: Oana Stoica Mujea) şi Blestemul manuscrisului (autor: Bogdan Hrib). Din relatările celor prezenţi, lansarea a fost un succes, toate Reginele şi Blestemele au dispărut din raft.

În timp ce bloggerii îl votau la toate tastaturile la care aveau acces, ignorând cu bună ştiinţă şi cu detaşare toate această agitaţie, ca un lord din literatura anglicană, Moshe&Mordechai s-a suit în Dealul Clujului. Ori s-a deplasat pentru consilierea jefuitorilor băncii, ori pune la cale vreun alt hold up la vreo librărie de carte, cert este că Mordechai a devenit, nu ştim din ce motiv, îmblânzit şi liric. Punem lirismul pe seama uriaşului sârb, „sârbului fenomenal” cu inimă de aur, Mille. La întâlnirea de taină s-au prezentat Andrei Crivăţ, cel care ne ştie codurile numerice personale tuturor, blândul şi chibzuitul Adi Hădean, şi Groparu, „care nu-i normal” – am citat din clasici.

În paralel, Corina Creţu, cel mai politician dintre bloggeri, împreună cu novicea într-ale dashboardului, Daciana Sârbu, îi trimit, în calitate de parlamentari europeni, un memoriu premierului Berlusconi şi primarului Maroni, pentru curmarea diabolizării românilor prezenţi cu acte-n regulă în Peninsulă. Românilor sau rromilor? Cine mai ştie? Marţi la orele 20, Euronews-ul a fost tricolor. Tricolor, pentru că celor două distinse doamne, Corina Creţu şi Daciana Sârbu, li s-a alăturat Marie-Jeanne Marinescu, în chestiunea abordării acestei spinoase probleme a campaniei mediatice împotriva românilor operată de autorităţile italiene şi de o parte consistentă a mijloacelor mass media.

Chinezu lansează la Baia Mare o publicaţie sportivă, sportlocal, cu distribuire în 41 de judeţe, în limba română desigur – am intrat să mă uit să fiu sigură – la cât umor are ar fi în stare să publice ştirile în chineză să aibă ce citi şi amărâţii traşi pe sfoară care stau în corturi în faţa Ambasadei Chinei din Bucureşti.

********************************************************************

Cam acesta a fost „ritualul” meu de lectură din aceste zile, la care aş putea adăuga site-urile ziarelor pe care le frecventez zilnic şi câteva bloguri culturale, la care o să mă refer pe larg în altă postare, pentru ca acest articol să nu fie redundant.

În timp ce noi o facem pe esteţii subtili sau pe indignaţii sau pe indiferenţii, Sibilla şi-a dat demisia, după ce a primit cea de-a 12 Citaţie într-o comisie de disciplină fantomă, în care, colegii ei o judecă pentru că ar scrie pe blog ceva ce „gâghilă în mod neplăcut urechile” cuiva… Cine nu tace, plăteşte preţul tăcerii celorlalţi.

Comentarii recente

Lucia la Revedere
Lucia la Revedere
Robert Turcescu si S… la Realităţi
Madi si Onu Blog - s… la Sfântul Ioan
Wikileaks, adevărate… la Vicki – Lilick’s…
In interesul superio… la Revedere
Cand incepem sa inte… la Revedere
S-a aprobat reabilit… la Revedere
112 nu inseamna Big… la Revedere

Înscrie-te! Scrie!

Blogroll

  • -X-
  • Achilianu
  • Adrian Barbat
  • Adrian Voicu
  • Alex Mazilu
  • Alexandra Celmare
  • Alexandra Cenuşă
  • Alice Drogoreanu
  • Almanahe
  • Ana Pauper
  • Ana Vero
  • Ana Veronica
  • Anamaria Deleanu
  • Andra Pavel
  • Arca lui Goe
  • Atitudini
  • Augustin Rădescu
  • Basescul
  • Bogdan Onin
  • Caius
  • Calin Hera
  • Cati Lupascu
  • Cella
  • Ciocolata cu piper
  • Ciprian Drăghici
  • Confucius
  • Corina Cretu
  • Cosmin Ştefănescu
  • Costin Comba
  • Crina Dunca
  • Cristian Dima
  • Cu Elisa
  • Cum va place
  • Cuvanta
  • Călător prin interstiţii
  • Cărţi Dragi
  • Daurel
  • Deca(b)logul Muschetarilor
  • Depresium
  • Diana Alzner
  • Digodana
  • Dispecerita
  • Diverse diversificate
  • Dumitru Agachi
  • ECHILIBRU
  • Ela Roseni
  • Elena Agachi
  • Filumenie
  • Flavius Obeadă
  • Foaie pentru minte
  • G1b2i3
  • Gabi Rus
  • Gabi Ursu
  • Gazeta de perete
  • George Gross
  • George Serban
  • Geotax
  • Gheorghe Constantin
  • Gigi Rusu
  • Globu Sondator
  • Hanul Muschetarilor
  • Haritina
  • Ilarie
  • In colţ de lume
  • Inelul lui Gyges
  • Inner space journal
  • Innuenda
  • Ioan Avram
  • Ioan Usca
  • Ioan Usca – Teologie
  • Ion Dascalu
  • Ionuţ Vulpescu
  • Isabelle Lorelai
  • Istoria Banatului
  • Jeremiah
  • Lady Actinidia
  • Lady of Cristal
  • Lecturi recenzate
  • Liana Toma
  • Librăria Semn de Carte – Reşiţa
  • Lilick Auftakt
  • Link Ping
  • Loredana Milu
  • Lucia Verona
  • Madi
  • Mami Nineta
  • Mana Ciutacu
  • Marcus
  • Maria Barbu
  • Mihaella First
  • Mika
  • Mikael Eon
  • Mioara Mitrea
  • Mirela Pete
  • Motanul Incaltat
  • N. Răducanu
  • Nea Costache
  • Nicolae Raducanu&Co
  • Nicu Scutaru
  • No basescu day
  • Noapte buna copii
  • Nu fi ca mine
  • Oana Stoica Mujea
  • Octavia Sandu
  • Onu Solitaire
  • Papillon – Rose Jaune
  • Parfum de vis
  • Paul G. Sandu
  • Pescăruşul Argintiu
  • Ratzone
  • Raza mea de soare
  • Razvan R.C.
  • Roxana Iordache
  • Schtiel
  • Sectorul Şase
  • SemneBune
  • Sifilica Blenorel
  • Simion Cristian
  • Simon
  • Simona Ionescu
  • Spune nu drogurilor
  • Suntem îngeri
  • Teo Negură
  • Thanks România
  • Theodora Marinescu
  • Usa din spate
  • Valeriu Costin – Dungha
  • Vis si realitate
  • Voglia din cucinare
  • WordPress.com
  • WordPress.org
  • Zinnaida

De citit

  • 2 Blackjack
  • ABC
  • Adrian Năstase
  • Antiiluzii
  • Ceaşca de Cultură
  • Corect Politics
  • DC News
  • DISSONANCE
  • Dominique Iordache
  • Gândeşte
  • Inpolitics
  • Iosif Buble
  • Radu Tudor
  • Realpolitik
  • România nudă
  • Savatie Baştovoi
  • Varujan Vosganian
  • Victor Ciutacu
  • Vocea Rusiei
  • Zeitgeist Romania

Descoperiri recente

  • Cu capul în nori
  • Ioan Alexandru

Rusia. Azi

  • Russia Today
  • Vladimir Putin

RSS Gabriela Savitsky

  • Revedere 07/19/2016
  • Un soi de replică la un simulacru de analiză politică 07/26/2015

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Spam blocat

72.726 de comentarii spam blocate de Akismet

RSS SemneBune.ro

  • Carne – o nouă premieră la Teatrul Arte dell’Anima
  • „Oedip Rege” de Sofocle, montat de Declan Donnellan și Nick Ormerod

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • Flux intrări
  • Flux comentarii
  • WordPress.com

Pagini

  • Cu subiectivism…
    • Cartea de dragoste
    • Cartea de sidef

Page Rank blog

Free Page Rank Tool
wordpress blog stats

View My Stats

Arhive

mai 2022
L M M J V S D
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  
« iul.    

Blogroll

  • -X-
  • Achilianu
  • Adrian Barbat
  • Adrian Voicu
  • Alex Mazilu
  • Alexandra Celmare
  • Alexandra Cenuşă
  • Alice Drogoreanu
  • Almanahe
  • Ana Pauper
  • Ana Vero
  • Ana Veronica
  • Anamaria Deleanu
  • Andra Pavel
  • Arca lui Goe
  • Atitudini
  • Augustin Rădescu
  • Basescul
  • Bogdan Onin
  • Caius
  • Calin Hera
  • Cati Lupascu
  • Cella
  • Ciocolata cu piper
  • Ciprian Drăghici
  • Confucius
  • Corina Cretu
  • Cosmin Ştefănescu
  • Costin Comba
  • Crina Dunca
  • Cristian Dima
  • Cu Elisa
  • Cum va place
  • Cuvanta
  • Călător prin interstiţii
  • Cărţi Dragi
  • Daurel
  • Deca(b)logul Muschetarilor
  • Depresium
  • Diana Alzner
  • Digodana
  • Dispecerita
  • Diverse diversificate
  • Dumitru Agachi
  • ECHILIBRU
  • Ela Roseni
  • Elena Agachi
  • Filumenie
  • Flavius Obeadă
  • Foaie pentru minte
  • G1b2i3
  • Gabi Rus
  • Gabi Ursu
  • Gazeta de perete
  • George Gross
  • George Serban
  • Geotax
  • Gheorghe Constantin
  • Gigi Rusu
  • Globu Sondator
  • Hanul Muschetarilor
  • Haritina
  • Ilarie
  • In colţ de lume
  • Inelul lui Gyges
  • Inner space journal
  • Innuenda
  • Ioan Avram
  • Ioan Usca
  • Ioan Usca – Teologie
  • Ion Dascalu
  • Ionuţ Vulpescu
  • Isabelle Lorelai
  • Istoria Banatului
  • Jeremiah
  • Lady Actinidia
  • Lady of Cristal
  • Lecturi recenzate
  • Liana Toma
  • Librăria Semn de Carte – Reşiţa
  • Lilick Auftakt
  • Link Ping
  • Loredana Milu
  • Lucia Verona
  • Madi
  • Mami Nineta
  • Mana Ciutacu
  • Marcus
  • Maria Barbu
  • Mihaella First
  • Mika
  • Mikael Eon
  • Mioara Mitrea
  • Mirela Pete
  • Motanul Incaltat
  • N. Răducanu
  • Nea Costache
  • Nicolae Raducanu&Co
  • Nicu Scutaru
  • No basescu day
  • Noapte buna copii
  • Nu fi ca mine
  • Oana Stoica Mujea
  • Octavia Sandu
  • Onu Solitaire
  • Papillon – Rose Jaune
  • Parfum de vis
  • Paul G. Sandu
  • Pescăruşul Argintiu
  • Ratzone
  • Raza mea de soare
  • Razvan R.C.
  • Roxana Iordache
  • Schtiel
  • Sectorul Şase
  • SemneBune
  • Sifilica Blenorel
  • Simion Cristian
  • Simon
  • Simona Ionescu
  • Spune nu drogurilor
  • Suntem îngeri
  • Teo Negură
  • Thanks România
  • Theodora Marinescu
  • Usa din spate
  • Valeriu Costin – Dungha
  • Vis si realitate
  • Voglia din cucinare
  • WordPress.com
  • WordPress.org
  • Zinnaida

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

  • Urmărește Urmăresc
    • Gabriela Savitsky
    • Alătură-te altor 408 urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Gabriela Savitsky
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...