Dacă s-ar alege grâul de neghină…

Etichete

Comisia pentru Dezvoltare din Parlamentul European, Corina Cretu, Europarlamentarul Corina Cretu, Fâsia Gaza, Israel, Palestina, Parlamentul European, Tony Blair

Cred că e printre puținii oameni politici de la noi cu vocație și responsabilitate de om politic.

Dacă m-a încântat ceva – în ultimele luni, cel puțin, de când băsescu a pus gheara procurorilor în beregata parlamentului – m-a încântat abnegația și viziunea acestei doamne.

Ia uitați-vă ce-a fost în stare să facă! Dacă fiecare politician român aflat în Parlamentul României ar face măcar 20% din cât face Corina și  s-ar preocupa măcar de soarta unui cătun mic, România ar deveni ceea ce spun reclamele ultra și mega-costisitoare ale ministressei Turismului.

Scrisoare deschisă către „europarlamentarul bloggerilor”

Etichete

Corina Cretu, Evenimentul Zilei, H.R. Patapievici, Institutul Cultural Roman, Parlamentul European, politica, Politice, presedintele Romaniei, Presedintia Romaniei, Romania, România trezeşte-te!, Traian Basescu, viata asa cum e

Draga noastră Corina („a noastră”, a bloggerilor),

Există un fel bizar de veselie, veselia care te cuprinde subit, inexplicabil, în mijlocul unui dezastru în desfăşurare. Este cea pe care o încerc şi eu… Ştii care? Cea din Zorba Grecul. Când se dărâmă construcţia aceea fantezistă şi cad toate bârnele ca-ntr-un domino iar Alexis Zorba râde cu poftă pentru că toată această construcţie se prăbuşeşte frumos…

În duminica dinaintea acestor „Salcâmi” am avut o controversă cu nişte prieteni pe temeiul patriotismului. Adică, român fiind, să spui că poporul din care faci parte e tembel, slugarnic şi idiot mi se pare o blasfemie. E ca şi cum ai spune că părinţii tăi sunt aşa. E ca şi cum ai spune că fiii şi fiicele tale sunt neghiobi (neghioabe). Poporul acesta a ajuns într-un asemenea hal de disoluţie încât să se renege singur? Sigur, sunt unii care pentru asta sunt plătiţi. Să inducă în mentalul nostru că suntem taraţi, ca naţie. Unul dintre ei, ambasadorul culturii noastre în lume, este Horia Roman Patapievici, plătit de statul român în slujba căruia este demnitar. Mai sunt şi alţii, mai mărunţi. Dar nu lipsiţi de tenacitate şi de mijloace. Probabil că nu ai văzut, acum câtva timp, H.R. Patapievici construia într-o gazetă ternă şi de necitit un silogism logic, după ce aranjase itemii dinainte şi avusese grijă să anunţe „partea interesată”. Din silogismul lui în vârful căruia se urcase ca găina pe mormanul de bălegar scurmând după o râmă convenabilă, îi privea pe europarlamentari exact cum să uită găina la nouri. Când cu un ochi – miop şi acela şi cu pieliţă albicioasă, când cu celălalt. De-acolo, din mijlocul propriei pestilenţialităţi, europarlamentarii îi păreau nişte gâze ignobile. Şi fără vreun rost. Dar printre atâtea gâze, a identificat şi un fluturaş. Fluturaşul este, evident, portocaliu şi drăgălaş. Prin antiteză, un europarlamentar român care ne reprezintă cu cinste şi onoare şi pe care unii dintre noi îl îndrăgesc şi-l respectă – şi mă refer aici la dumneavoastră, doamna Corina Creţu – este văzut de H.R. Patapievici drept un concetăţean indezirabil. Lăsând la o parte mârlănia – cu care ne-a obişnuit –  de a aşeza la acelaşi nivel, în antiteză, un parlamentar european cu un consilier personal al altui parlamentar european, nu putem să nu remarcăm osârdia ancilară cu care domnul Patapievici îşi apără partidul care l-a năşit şi apoi înfiiat.

Este elocvent următorul fapt. În una dintre cărţile dumnealui, Politice, apărută la editura Humanitas  în 1996, domnul Patapievici face un rechizitoriu dur poporului român care, în viziunea dumnealui artistică a înghiţit valuri de urină de la năvălitorii care s-au perindat pe-aici în zorii istoriei, de la imperiile care ne-au subjugat. O insultă pentru care alt popor, mai puţin tolerant şi mai puţin luminat, i-ar fi retras cetăţenia. Să te numeşti Patapievici şi să înjuri poporul român cu cruzime este chiar hilar. Iar după ce ai denigrat  poporul român să fii considerat potrivit pentru a conduce Institutul Cultural Român, funcţie în care este numit de către preşedintele României, mi se pare definitoriu pentru ceea ce crede însuşi Preşedintele României despre poporul român, care şi-a însuşit implicit această retorică.

Vă dau un exemplu:

• „Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridã strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată, iar ei reîncepeau: ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmã, avînd o băşicã a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” (din H. R. Patapievici, „Politice”, ediţia 1996, pag. 63)

• „Puturoşenia abisalã a stãtutului suflet românesc… spirocheta româneascã îşi urmeazã cursul pînã la erupţia terţiarã, subreptice, tropãind vesel într-un trup inconşient, pînã ce mintea va fi în sfîrşit scobitã: inima devine piftie, iar creierul un amestec apos”. (din H. R. Patapievici, „Politice”, ediţia 1996, pag. 49)

Când se exprimă despre o persoană cu statut de demnitar european, nu putem să  citim ceea ce mai generează mintea domnului Patapievici decât prin această „lentilă”.

Iar când domnul Băsescu îl susţine la conducerea Institutului Cultural Român, cu funcţie de reprezentare a României în lume, putem să alăturăm semnătura preşedintelui nostru sub textul referitor la poporul român.

Nu putem presupune că i-ar fi ruşine. Putem, însă, să fim mai atenţi.

M-am bucurat că nu ai reacţionat la sifoanele cu venin ale domnului Patapievici care se duce cu şoferul institutului pe care-l conduce, la piaţă şi-l obligă să-l aştepte cât îşi face dumnealui cumpărăturile. S-o fi imaginând un personaj din Craii de Curtea Veche. E productiv să înjuri naţia din care faci parte, s-o bălăcăreşti şi s-o dispreţuieşti dar să te lăfăi pe banii munciţi de ea. Asta este suprema morală, oarecum masochistă, a domnului Patapievici, un ins eşuat ca şi preşedintele lui drag.

„Vechimea” mea pe acest pământ, românesc, pământ ce mi-a dat un nume, o limbă mlădie de vorbit, poveşti, cântece, apă de băut, care a avut grijă de mine să nu mor şi să nu mă pierd, care va face din mine hrană pentru florile şi copacii lui este de două generaţii. Cu o asemenea vechime, nu mi-aş permite niciodată să judec, să blamez sau să denigrez poporul care m-a asimilat. De aceea, insulta domnului Patapievici este de două ori mai gravă. Este precum mojicul care-ţi intră-n casă iar tu îl omeneşti, iar el, dacă nu eşti atent, îţi scuipă în vadra cu apă. Asemenea oameni trebuie trataţi cu maximă circumspecţie.

Duminica Floriilor

Etichete

Brandusa, Corina Cretu, Crina, Duminica Floriilor, Florica, Florii, Florin, Ierusalim, Iisus, Lacramioara, Liliana, Mihaela Paraschiva, Narcisa, Parlamentul European, Romania europeana, Violeta

Astăzi, în Duminica Floriilor care celebrează intrarea Domnului Nostru Iisus Christos în Ierusalim, Corina Creţu îşi lansează cartea „România europeană”.

Îi doresc succes în cariera ei politică şi o felicit pentru această carte – rodul timpului petrecut la Bruxelles ca reprezentant al cetăţenilor români în Parlamentul European.

Tot astăzi, buna mea prietenă, Brânduşa, îşi aniversează ziua de naştere. Îi spun şi pe această cale La Mulţi Ani. Mă bucur că am avut şansa să o cunosc.

La mulţi ani, Mihaela, suflet blând şi căutător de comori.

La mulţi ani tuturor acelora care-şi serbează astăzi onomastica, şi cărora părinţii şi naşii le-au dat nume de floare. Sacră.

Candidaţii PSD la euroalegeri

Etichete

alegeri europarlamentare, Corina Cretu, jurnal de scriitor online, lista europarlamentari, Parlamentul European, PES, politica, PSD, Stânga europeana, viata asa cum e

1. Adrian Severin

2. Rovana Plumb

3. Ioan Mircea Paşcu

4. Adriana Ţicău

5. Daciana Sârbu

6. Corina Creţu

7. Victor Boştinaru

8. Candidatul propus de PC

9. Cătălin Ivan (TSD)

10. Un candidat din partea organizatiei Bucureşti, ce urmeaza a fi desemnat

11. Viorica Dăncilă

12. Minodora Cliveti

13. Aristide Roibu

14. Marian Dragomir

15. Marius Oprescu.

Am preluat lista de pe  blogul Corinei Creţu, candidatul considerat de Concursul „Fără Canguri”, concurs iniţiat de prozatoarea Lucia Verona – „cel mai bun politician dintre bloggeri”.

Corina nu este numai cel mai bun politician dintre bloggeri, este un politician crescut la „şcoala” Ion Iliescu, a fost purtător de cuvânt al Preşedinţiei, este unul dintre europarlamentarii activi în acest mandat de un an şi jumătate la Parlamentul European şi are calităţile care-o recomandă pentru un mandat întreg 2009-2014.

Dorim succes tuturor candidaţilor, aşteptăm o campanie curată, fără lovituri nepermise, o dezbatere de idei şi proiecte şi ne dorim ca PSD-ul să câştige cât mai multe mandate.

De ce e nevoie de o mobilizare serioasă pentru aceste alegeri? Pentru că proiectele socialiştilor europeni – grup politic în care activează şi social-democraţii noştri – vizează o economie socială de piaţă, o grijă crescută pentru om (Sloganul electoral al Stângii europene pentru aceste alegeri este ” Mai întâi, înainte de orice, Oamenii! ), pentru valorile care consolidează echitatea socială, educaţie, asistenţă medicală, servicii sociale, securitate în muncă, valori cu atât mai importante în aceste momente în care valorile Dreptei au dus economia spre haos şi criză.

De aceea, în acest interval de timp, până în 7 iunie, încercaţi să convingeţi cât mai mulţi dintre cunoştinţele, prietenii, vecinii, colegii voştri să meargă la vot şi să voteze PSD, pentru ca reprezentarea noastră în Parlamentul European să fie una remarcabilă. Pentru că aceşti europarlamentari pe care noi îi votăm să ne reprezinte vor promova proiecte sociale şi ne vor consolida statul de cetăţeni europeni.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (X)

Etichete

Alberto, alegeri europarlamentare, Anca Chiser, Andrei, Caius, Campionatul de clickuri, cazaci, Chinezu, Corina Cretu, Crina, Critica ratiunii practice, Crititca ratiunii pure, Darius Filip, demonstratie chinezi, El Greco, Grande Place, Grote Markt, Hans Gert Poettering, Ioannis Kotzapasis, Isabellelorelai, Ivan Uska, Kant, lista candidaturi europarlamentare, literatura, Maria Barbu, Marieta, Oana Stoica Mujea, Pireu, Prolegomene, relatari fanteziste, Rue de Chair et Pain, Rue de la Tete d'Or, Satu Mare, Sfinx, sibilla, Siegfried, sportlocal.ro, Taras Bulba, Turcia, viata asa cum e, Zelist

În timp ce grupuri de câte două sau trei persoane se îndreptau, vorbind tare, râzând şi gesticulând în stil propriu românesc  spre Grande Place, Corina ajunsese deja la restaurant şi dădea, amabilă şi fermă în acelaşi timp, ultimele sugestii privind meniul grupului care urma să sosească.

Ioannis Kotzapasis o urmărea atent şi îndatoritor fără să fie agasant, şi îi recomanda variantele pe care le considera plauzibile pentru grupul pe care i-l descrisese doamna parlamentar.

– Da, specialitatea casei, aşa cum spuneţi dumneavoastră, e foarte bine. Dar să le puneţi porţie dublă la fiecare, să … să se familiarizeze mai bine cu bucătăria grecească.  Să nu le daţi prea mult de băut, vă rog. Şi, acum n-am ce să fac dar trebuie să vă previn, să fiţi atenţi că ei mai vin cu băutură de-acasă, de-a lor… Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar unii dintre ei… ştiţi, n-ar trebui să bea.

– De ce, doamnă dragă? Ce se-ntâmplă?

– Ei, am mai văzut nişte relatări pe bloguri – astea sunt un fel de jurnale pe internet – că atunci când beau unora li se întâmplă tot felul de … drame. Un bărbat din Timişoara, de exemplu, s-a îndrăgostit de o femeie din Satu Mare şi a plecat cu bicicleta până la ea, îndemnat de nişte amici cu care obişnuia să bea…

– όμορφος ερωμενη (frumoasă doamnă), când eram tânăr, la Pireu unde am crescut, şi eu m-am duc cu bicicleta 200 de kilometri, s-o văd pe draga mea… Nu e nimic rău în asta. Să faci sacrificii din dragoste… Ba e chiar înălţător!

– Ba da, domnul Ioannis, e rău, că a păţit tot felul de … întâmplări nefericite. A fost şi arestat, până la urmă, din cauza unei confuzii.

– Cum? La dumneavoastră îi arestează pe cei care iubesc? Asta e grav, asta e grav, spuse Ioannis gânditor şi clătinând din cap a dezacord.  Am înţeles, nu le dăm foarte mult de băut. Totul va fi perfect, să nu vă faceţi probleme.

– Şi aveţi un băiat care cântă, parcă. Ştiţi că noi suntem aşa, mai latini, mai aprinşi. Una – două ne vine dor de cântat. Mai ales una dintre bloggeriţe, n-are voce dar nici nu-i pasă. Ea e fericită să cânte.

– Lăsaţi, că o „acoperă” Alberto al nostru, vorbesc eu cu el. Şi Siegfried.

– Şi … nu ştiu cum să vă spun… Nu aveţi un salon mai izolat, aşa, mai retras? … Să nu fie deranjaţi, să nu se simtă stingheri stând împreună cu … ştiţi, să fie ei de ei.

– Ba da, cum să nu! Eliberăm sus, avem un salon mai mare… Nu e încălzit, că nu-l prea folosim, dar…

– Şi încă ceva… Să nu vă supăraţi. Dacă trebuie, plătim suplimentar; aş vrea să poată fuma. Dacă fumează, se îmbată mai repede, nu trebuie să bea aşa de mult… îşi zise Corina ca pentru ea.

– Nu vă faceţi nicio grijă, se rezolvă, stimată doamnă. Clientul nostru, stăpânul nostru!

– Bine. Contez pe dumneavoastră. Mulţumesc mult. Vă las acum, mă duc să-i întâmpin, mâine am „grup”, adică sunt într-o comisie şi trebuie să mă trezesc mai de dimineaţă.

– Doamna Corina. Vă rog ceva. Dacă vor să mai stea după ce plecaţi dumneavoastră, când o fi, să-i lăsaţi. Că ne descurcăm noi.

– Da, îi las, cum să nu-i las? Numai să le cereţi banii când le aduceţi consumaţia.

Cum trecuse binişor de ora 7  iar grupul încă nu apăruse, Corina ieşi din restaurant pe uşa care dădea înspre Grande Place. Apelă de pe mobil numărul lui Andrei şi, în timp ce aştepta ca acesta să răspundă, îşi aprinse o ţigaretă. Andrei răspunse de-abia la al treilea apel prelung iar în receptor se auzeau doar nişte strigăte violente şi scandări.

– Andrei? Unde eşti? Ce se-ntâmplă cu grupul, spuneai că vin la 7?… E 7 jumătate şi niciunul nu a ajuns…

– Corina!… Alooo! … Corina!… Nu se aude nimic! Nu te aud! Dacă reuşim, ajungem la El Greco. Vorbim acolo! Nu se aude nimic, e un vacarm de nedescris. Nu ştiu ce e, e o demonstraţie. Sper să nu fie revoluţie.

„Cine ştie pe unde-mi umblă băieţii ăştia şi cine ştie ce-au făcut dragii mei românaşi din grup… Sper că nu s-au apucat de revoluţii pe-aici. Deşi, cu Vania şi cu Sibilla… şi cu Gavroş… şi cu Anca… şi cu Isabelle… şi cu Chinezu… De Crina şi de Oana ce să mai vorbesc… Abia l-am scăpat pe domnul preşedinte Poettering din unghiile lor.  Ce idee neinspirată am avut să merg la Bruges să le recuperez de-acolo. Pe de altă parte, nu puteam să le las că le arestau. Şi p-ormă, alte dandanale, să le scot pe cauţiune. Of!… Ce grup mi-am adunat şi eu! A tunat şi i-a adunat!  Parcă Darius e ceva mai paşnic şi mai normal. Dar, parcă poţi să fii sigur de ceva? „

În timp ce Corina monologa fumând în faţa restaurantului El Greco, de pe străduţele laterale afluiau spre Piaţă sute de manifestanţi, purtând pancarte şi scandând. De pe Rue de Chair et Pain înainta un grup numeros de chinezi care ocupau întreaga stradă, ca un puhoi ce mătura totul în cale. Chinezii scandau în limba lor ceva, şi aveau pancarte roşii pe care literele albe păreau nişte hărţi ale unor oraşele din Turcia, cu străzile aşezate după capriciile unui hazard pur.

Pe pancartele pe care le agitau ameninţător prin aer scria:

巴西地方体育法庭生财有道球队比赛迟到要掏钱-搜狐体育

Corina opri pe unul din manifestanţii care intrau în piaţă, că trăsături amestecate de chinez şi alb şi-l întrebă, în engleză:

– Ce se întâmplă? Ce manifestaţie e? Ce revendică conaţionalii dumneavoastră? Ştiţi, eu sunt europarlamentar şi … aştept un grup de colegi din România, să nu fi păţit ceva…

– Dumneavoastră sunteţi Corina Creţu? Ne-a spus Chinezu că îi aşteptaţi! Facem o manifestaţie de susţinere a site-ului lui. Să ştie întreaga lume, civilizată sau nu, că noi ne susţinem rudele când întreprind ceva lucrativ.

– Şi Chinezu? Şi ceilalţi?  Unde sunt? întrebă Corina îngrijorată.

– Sunt în mulţime. Mai e o contra-demonstraţie, împotriva unuia… Nelăcuibil, sau nu ştiu cum. O să fie vărsare de sânge!

– Nelinkuibil… Dar ce-or fi având de împărţit, Doamne apără şi păzeşte… Au venit la Bruxelles să se războiască. Parcă nu le-ajunge internetul. Cât de violentă a devenit lumea… Înseamnă că întâlnirea de la El Greco e compromisă. Mă duc înăuntru. Vin ei până la urmă, când or obosi şi-or flămânzi.

Într-adevăr, de pe Rue de la Tete d’Or înainta o mulţime de cazaci cu făclii în mâini, alergând şi umplând aerul de strigăte. Îmbrăcaţi în superbele lor costume tradiţionale căzăceşti, cu cuşme rotunde pe cap, păreau coborâţi dintr-un tablou de epocă. Strigătele lor erau încă şi mai crâncene.

– Герой Иван Uska!

– Герой Иван Uska!

– смерть Nelinkuibilului!

În faţa uriaşei şi impozantei clădiri Grote Markt, mulţimile se opriră faţă în faţă, fremătând, ca înaintea unei lupte. Ici-colo se mai auzea câte un strigăt răzleţ, fie ţiuit în chineză, fie răcnit în ruseşte. La intrările în Piaţă dinspre străzile laterale se instalaseră deja echipaje de poliţie călare. Cele două grupuri, deşi interesele lor nu păreau divergente fiindcă fiecare susţinea cu totul altceva, nu neapărat în opoziţie cu celălalt,  îşi trimiseră reprezentanţii să negocieze.

Din mulţimea de cuşme cazăceşti ieşi cu părul răvăşit şi cu barba ciufulită, cu ochii crânceni şi roşii (putem presupune că şi de la nenumăratele beri băute), gesticulînd şi suduind, Ivan Uska.

Din marea chinezească roşie care tălăzuia încoace şi-ncolo ţimvălind ieşi, mirat şi oarecum indecis, Chinezu.

– Băi Chinezule! Poţi să vii tu şi cu Marele Zid Chinezesc aici! Cazacii sunt aşa: Când îţi spun să-l scoţi pe unu’ din blogroll, aşa rămâne! Noi aşa suntem! Uniţi! Nu vii tu cu fiţe şi cu argumente. Începi să mă iei cu Sartre şi cu nu ştiu care scriitor şovăielnic şi defetist! Cu deviaţionişti din ăştia! Îl scoţi din blogroll pe Nelinkuibil sau îţi desfiinţez site-ul? Ştii că am IP-urile tale de pe care te clickui toată ziua şi parolele de la site.  Mă doare capul, poţi face cum pofteşti, la urma-urmei! Dar cu mine ai terminat prietenia!

– Da, măi Vania măi, te înţeleg şi pe tine. Sigur că ai dreptate, în felul tău. Că te-a jignit. Dar şi tu… i-ai mâncat ciocolata. L-ai pârât ce-a zis de Isabellelorelai… Puteai să fii discret. Nu mai zic ce a zis de Maria şi tu ai umplut blogosfera… Puteai să fii mai discret!.

– Nu eu trebuia să fiu discret! El putea să nu bârfească precum o chivuţă la marginea şanţului! Şi bloggăreala presupune un cod al onoarei! Îl scoţi sau dau drumul cazacilor?! Praf se-alege de afacerea ta! O să rămâi tu singur – cititor, scriitor şi comentator – şi autoclickuibil. A scris într-o proză de-a lui cretină cu multe puncte-puncte că m-a omorât! Aşa ceva nu se poate răbda! S-a zis cu Nelinkuibilul! Şi cu tine, dacă nu-l scoţi din blogroll! Cazaci!

Cazacii deveniră cu toţii atenţi şi în rândurile lor se produse un freamăt urmat de o tăcere rău-prevestitoare.

– Da, măi Vania… Dar ţi-a plătit berile! Şi sushi. Şi îmi face trafic. Nu putem să fim atât de intransigenţi pentru nişte vorbe…

– Atunci, pentru tine Mântuirea-i tot o vorbă!

– Ce-are aface un link cu Mântuirea? Chiar că nu te înţeleg acum!

– Păi cum să înţelegi? Că tu eşti budhist! Necredincios!

– Nu sunt budhist! Şi sunt şi credincios, dacă vrei să ştii. Ei, mai am eu nişte îndoieli, unele carteziene, altele hegeliene, dar, în esenţă, cred în Dumnezeu.

– Să-l citeşti şi pe Immanuel Kant. În Critica raţiunii pure o să vezi cum cunoaşterea raţională, pe baza experienţei adică, este limitată. Hegel îşi bazează construcţia exact pe ideile lui Kant. Ştii cum zice, „Stelele deasupra mea, pe bolta cerească şi Legea Morală în mine”.

– Da, ştiu citatul ăsta. Auzi, Vania, că tu eşti erudit şi le ai cu astea, la ce se referă Legea aia Morală la care face referire Kant, că nu m-am prins?…

– Legea Morală este aşa: Dacă Nelinkuibilul s-a purtat ca un mojic bârfind şi jignind fără să controleze fluxul ideilor şi cuvintelor, în stânga şi-n dreapta, înseamnă că este imoral deci trebuie să-l epurezi din blogrollul tău, dacă tu eşti un ins moral.

– Dar tu de ce nu i-ai replicat nimic atunci când îţi spunea lucrurile acelea, despre care susţii că sunt profund imorale? Trebuia să-i spui pe loc, „Bă, nu te supăra, nu e-n regulă cum gândeşti tu că toate femeile din universul ăsta  te-aşteaptă pe tine să le regulezi!”

– Da, puteam să-i spun… Dar atunci n-ar mai fi plătit consumaţia!

În toiul acestui dialog aprins, prin mulţime îşi făcu loc încet, cu tact şi cerându-şi scuze, Corina.

– Hei! Chinezule, Vania! V-am salutat în ordine alfabetică a iniţialelor, că ştiu că sunteţi suspicioşi.

După ce evaluă rapid în minte dacă-i aşa, Vania salută la rându lui:

– Doamne Ajută! Ai dreptate, da şi la prenume şi la nume, Chinezu e-n faţa mea. În alfabet. Şi, deocamdată, în Zelist. Dar asta nu va fi pentru mult timp!

– Sărut mâinile,  Corina, zise şi Chinezu. Iartă-ne că am întârziat. Uite, discutăm despre Kant şi Hegel. Vania susţine că nu sunt credincios. Ei, şi despre Ne…

– Da, ştiu, că mi-a spus unul dintre manifestanţi. Da’ ce-aveţi cu bietul Nonlinkuibil? Că pare băiat bun…

– Dacă ai şti ce-a zis despre tine, n-ai mai susţine asta! sări Vania ca ars cu fierul înroşit.

– Lasă bă, Vania! Ce? Tu i-ai luat apărarea Corinei?

– Nu i-am luat-o că nu-mi place să port discuţii în contradictoriu când servesc masa, dar o s-o fac acum! Şi, întorcându-se spre cazacii aliniaţi în piaţă care aşteptau un semn, strigă:

– O vedeţi pe Corina? Ea e reprezentanta noastră! S-o votaţi! Altfel nu vă mai recunosc de cazacii lui Taras Bulba!

– Votăm, votăm!!! Votăm Corina!

– Iar pe Nelinkuibil … îl lăsăm în plata domnului! mai strigă acesta.

– Lăsăm, lăsăm, Ivane!

– Chinezule, zi-le şi tu la gălbejiţii tăi! Ce stai şi caşti gura? Să te clickui singur, te pricepi! Fii atent, poate te muşcă şarpele şi nu-l scoţi pe derbedeul ăla din blogroll. Să vezi tu numa’ ce păţeşti!

– Ei, ce-o să-mi faci?

– Nu pupi tu rând la Suzana, asta o să-ţi fac. Te-ai lins pe bot!

Corina interveni cu diplomaţie:

– Haideţi să mergem că s-o fi răcit mâncarea… Ne-aşteaptă Ioannis de două ore deja.

– Să ne-aştepte, că suntem de viţă nobilă! Pe ăla să nu-l văd, Corina, să-l pui la altă masă!

– Lasă că s-a rezolvat! Nu le spuneţi şi la oamenii ăştia să meargă acasă?

– Hai să le dăm măcar câte-o bere, Corina, dacă tot au venit să te susţină, zise Vania insinuant.

– Vania, ei nici nu votează că nu au documente, nu sunt români. Oricum, mulţumesc de susţinere.

– Le facem rost imediat. Dacă se pot elibera 20 000 de carnete de şofer nu putem elibera 500 000 de buletine? Stai liniştită că în România totul e posibil! Se vede c-ai lipsit din ţară un an jumate…Numai să ne dea Chinezu ăia 500 de euro pe săptămână şi, până la alegeri, îţi facem rost de 200 000 de voturi. Vorbesc eu cu cazacii mei.

– Cazaci! Nelinkuibilul vă dă câte-o bere la fiecare, în semn de respect pentru doamna Corina!

Chinezu le spuse acelaşi lucru compatrioţilor lui,  cu toţii se aşezară cuminţi pe două rânduri, sporovăind veseli în faţa butoaielor uriaşe cu canea pe care le scoase Ioannis în faţa restaurantului, în timp ce Nelinkuibilul stătea singur şi trist la o masă retrasă pe terasă blestemându-şi proasta inspiraţie de a fi comentat apreciativ la adresa unei anumite doamne care intră, însoţită de un grup vesel şi zgomotos, în restaurant.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (IX)

Etichete

Alex Mazilu, Anca Chiser, Arghezi, bijuterii, boxeri Catalin Botezatu, Bruxelles, campionatul de clickuit, candidati PSD pentru europarlamentare, Chinezu, cluburi de streptease din Bruxelles, Corina Cretu, Crina Dunca, Darius Filip, Despre PSD, Dmitri Medvedev blog, Europarlamentarul Corina Cretu, grup de vizitatori ai PE, Hotelul Maison du Dragon, Isabellelorelai, Ivan Uska, Jamilla, KGB FSB, literatura, mailme, Maktub, meneken piss, Nelinkuibilul, Oana Stoica Mujea, papusi gonflabile, Parlamentul European, Pescarusul Argintiu, relatari fanteziste, Sfanta Rusie, sfinx777, sibilla, sportlocal.ro, Suzana, Vania, Vreau să pun mana si sa urlu este, Xreader

Foto: Alex Mazilu

Darius se întoarse posomorât spre hotel. În timp ce urca cu greu treptele, de parcă ar fi avut pământul întreg în spinare, gândurile lui forfoteau amestecându-se. Pe de o parte, se bucura că întârziase datorită accidentului din hol şi nu apucase să urce în maşină cu Oana şi Crina. Pe de altă parte, dintr-o curiozitate morbidă specifică oricărui individ, se întreba dacă cele două vor fi supravieţuit cursei nebune prin catacombele Bruxelles-ului sau dacă le prinsese poliţia pe care o văzuse coborând cu maşinile şi motocicletele. Şi ce-o să se-ntâmple cu ei când va afla Corina…  Dar nu-şi mai duse supoziţiile până la capăt, pentru că, în uşa hotelului, dădu nas în nas cu Chinezu.

– Ce faci băi Darius, băi? Te gândeşti cum să te clickui? Lasă naibii bloggereala, hai să ne distrăm. Uite, ăsta fără link zice că ştie el nişte puff-uri. Toată strada asta pe care se află şi hotelul nostru, e plină de curve. Hai! Să le-arătăm ce-i mai mândru pe la noi, ochii cu sprâncenele…

– Sula şi izmenele, completă, hâtru, Nelinkuibilul.

– Hai băi, că nu purtăm izmene! Am boxeri Cătălin Botezatu. Mi i-am cumpărat special pentru această vizită… interveni şi Darius.

– Da’ ce, mă rog, speri tu de la această vizită? îl întrebă ţintuindu-l prin pleoapele strânse şi mijite, cu pupilele lui de viezure, Nelinkuibilul. Ţi-ai luat chiloţi cu tot cu p*lă? Hi hi hi…

Dar nu mai apucă să afle răspunsul…

– Unde aţi zis că vă duceţi? Vin şi eu,  apăru, graţioasă şi insinuantă, Jamilla.

– Ei, ne ducem să-l vedem pe Maneken Piss! reacţionă, prompt, Chinezu, învăluit în privirile admirative şi aprobatoare ale celorlalţi.

– Vin şi eu, atunci, insistă Jamilla, bucuroasă. Deschise uşa hotelului şi strigă: Anca, Isabellelorelai! Haideţi şi voi! Mergem cu băieţii să dăm o tură! Hai că mergem la Maneken Piss! Anca, ia şi aparatul de fotografiat! Pescăruşa, hai şi tu!

Doamnele se ridicară anevoie de pe canapele, îşi îmbrăcară hainele şi, aruncând o privire fugară în oglinda din perete, ieşiră. Afară, fără să observe privirile ezitante şi trăsăturile căzute de pe chipurile domnilor, hotărâră, cum sunt obişnuite să hotărască întotdeauna prefăcându-se că nu fac decât să adopte iniţiativele bărbaţilor, încotro să pornească. Nici nu apucară să facă zece paşi că din urmă le ajunse strigătul disperat al Sibillei:

– Băiiii! Pe mine cui mă lăsaţi? Eu ce să fac singură în hotel? Sunteţi nebuni? Vă rog… Vreau să vin şi eu să văd oraşul… Luaţi-mă şi pe mine… Dacă nu mă luaţi, spun tot! Să fie clar! Că nu se vrea a se lua nicio măsură! Şi americanii i-au bombardat pe sârbi tot aşa! Din cauza indiferenţei statelor europene! Şi nu mă lăsaţi voi pe mine… Că eu nu sunt… Băi! Ce credeţi voi că scăpaţi aşa? Vă scriu pe blog imediat!

Nelinkuibilul îi aruncă o privire nimicitoare, în treacăt:

–  Asta ne mai lipsea! Băga-mi-aş eu să-mi bag. După ce că nici la f***t nu putem merge, mai vine şi zgubilitica asta să-mi strice gustul la ţigări, mormăi el. Apoi se întoarse spre ea:

– Dar dumneavoastră nu doreaţi să mergeţi în Grande Place? Că parcă aşa v-am auzit discutând…

– Hai, măi, am glumit şi eu… Nu merg. Merg cu voi, că-i mai plăcut. Dacă nu se vrea, nu se vrea! Eu am ordin precis, să nu vă scap din ochi, să nu vi se-ntâmple ceva! Că dacă v-atacă pedofilii sau homosexualii! Eu îi reperez imediat că am ochiul format! Ăsta, stângu’! Imediat ţi-i prind şi ţi-i anihilez! Eu am dormit şi la uşa fetelor să le păzesc, să nu vină abuzatorii! Ce ştiţi voi ? Voi sunteţi nişte pufuleţi şi nişte pămătufuri! Eu am salvat atâtea… La noi este descoperită reţeaua, dar nu se vrea să se…

– Ia uitaţi-vă ce frumos sunt iluminate clădirile astea! interveni Anca, cu tact. Hai să facem nişte poze. Uite că deja s-a înserat. Hai să intrăm în magazinele astea să vedem ce e…

– Daaa… Într-adevăr, ce frumuseţe! Uite, aici sunt bijuterii. Haideţi să intrăm şi să ne uităm, poate cumpărăm suveniruri. Eu îi iau soţului meu un ceas drăguţ. Şi fetiţei, să-i caut ceva… Am văzut nişte căciuliţe drăgălaşe într-o vitrină…

– Ia mai lasă-ne cu soţul, nu ne mai bate atâta la cap! Soţu’-n sus, soţu’-n jos. Tu altceva nu mai ştii? interveni, categorică, Isabellelorelai care înţelesese că grupul e prea mare că să fie omogen şi că băieţii trăgeau să meargă la ale lor. Se întoarse spre ei: Voi ce vă fredonaţi atâta? Hai, căraţi-vă la streptease! Ce căscaţi gura la discuţiile noastre? Nu aia vreţi?

Cei trei, luminându-se deodată la chip izbucniră:

– Ba da! Ba da! Dar nu voiam să vă lăsăm pe aici singure, prin gangurile astea, completă Chinezu, diplomat.

Cei trei nici nu mai aşteptară replica şi o luară la picior dispărând pe o stradă lăturalnică, în bezna spartă din loc în loc de luminile reclamelor.

Doamnele cercetară cu minuţie, îndelung, toate rafturile imensului magazin. Fiecare îşi alese câte ceva, bucurându-se cum se bucură copiii de jucăriile noi.

Sibilla, apropiindu-se de Pescăruşă, îi şopti conspirativ:

– Ai văzut ce semne îşi făceau Isabellelorelai cu Darius?

– Nu mai spune! N-am văzut nimic! Când? Ce spirit de observaţie ai… Poate ţi s-a părut.

– Mie? Eu îs ca vulturul! Mie nu-mi scapă nimic, niciun gest, nicio vorbuliţă. Aud tot, văd tot! Credeţi voi că eu … da’ eu… observ orice amănunt. Am văzut că Darius îi făcea un semn. Isabellelorelai s-a uitat la noi toate şi, după asta, i-a făcut semn aprobator şi din cap. Ce cred ei? Că mă păcălesc pe mine? Eu sunt as! Pe mine nu mă duce nimeni cu zăhărelul! Aşa las eu impresia, dar nici gând!

– Da’ ce secrete pot să aibă Isabelle şi Darius? Eu nu cred. Poate ţi s-a părut.

– No. Mie? Mie nu mi se pare niciodată. Eu îi simt cum interacţionează. Le ştiu şi mirosurile. Ăştia? Păi ăştia-s agenţi, ce crezi?

– Uite ce inel frumos! exclamă Anca. Sibilla, nu-ţi place? Ce zici?

– Vezi cum sunt atenţi cu toţii, vezi? îi şopti Sibilla, Pescăruşei. Să mă distragă. Ai văzut? Crezi că întâmplător am intrat aici? Aici trebuia să intrăm! Ai să vezi numa’!

Pescăruşa ridică din umeri şi zâmbi scuturându-şi a neîncredere capul.

Doamnele încheiară cumpărăturile şi, în drum spre Maison du Dragon unde deja urmau să se pregătească pentru soiree, ciripesc vesele despre felul în care se vor îmbrăca şi cât de bine se vor simţi în aceste trei minunate zile de libertate absolută. Absolută până la un punct, bun înţeles.

****************************************************************

– Bă, dacă tot am zis că mergem să-l vedem pe Maneken Piss, că şi-aşa nu mai avem acum prea mult timp la dispoziţie, eu propun să mergem după El Greco la streptease. Şi acum, doar să facem o scurtă recunoaştere, sugeră Chinezu.

– Eu zic mai bine să intrăm la un bistrou, că nu-i nevoie de nicio recunoaştere, aici totul e explicit şi la vedere. Uite, dacă te uiţi încolo, vezi reclame luminoase înfăţişând contururile unor dame. Aproape că nu mai e nevoie să intri… interveni şi Nelinkuibilul.

– Auzi, contururi luminoase n-ai decât să fuţi tu! Mi-a zis mie Agentu’ că ţi-ai luat o gonflabilă. Eu vreau să pun mâna şi să urlu „este„!

– E cam deplasată comparaţia ta, Chinezule, se auzi o voce în spatele lor. Arghezi se referea, în acel poem, la neverosimilul existenţei divine, la incertitudinea şi imposibilitatea de a crede fără revelaţie, nu la … ce te gândeşti tu!

– Tu de unde-ai apărut? Ne urmăreşti, ce dracu’? tresări Nelikuibilul.

– Am făcut o probă Suzanei şi acum jubilez… Trebuia să cumperi şi nişte lubrifiant, băi estetule specialist în orgasme virtuale, am fost nevoit să-ţi folosesc ciocolata…

– Te-ai dat la Suzana mea? Te strâng de gât, perversule şi imoralule! se repezi Nelinkuibilul la gâtul Agentului.

– Bî, bî, bî, ce eşti tâmpit? zise acesta retrăgându-se strategic şi punând mâna pe spătarul unui scaun de la terasa din preajmă. Eu nu utilizez asemenea artefacte şi substituiri grosolane! Da’ i-am propus-o tailandezului care făcea room-service şi mi-a adus berile şi mâncarea… A propos, vezi că ai de plătit 172 de euro, că le-am trecut în contul tău.

– Să-l ia dracu’ pe ăla care mai vine vreodată la Bruxelles cu aşa o adunătură de tâmpiţi! De rataţi! De nenorociţi! Să te muţi din camera mea, că te omor! Adică, după ce ţi-am plătit berile şi crăpelniţa când am ieşit în oraş, să-ţi plătesc şi angaralele la hotel?! Da’ cine te crezi tu, băi?

– Eu sunt straja Sfintei Rusii! Când va veni Puterea ei, ai să te târăşti în genunchi şi-ai să-mi ceri iertare! Şi n-o să ţi-o dau, într-o mie de ani! Ba încă mai vârtos o să te umilesc, după ce vei fi biciuit şi pus în obezi la fum de ardei!

– Hei, hei! Potoliţi-vă! Eu zic că nu e cazul să ne facem de cacao în buricul Bruxelles-ului. Hai, că vă bateţi la hotel, nu aici. Uite, s-a şi adunat lume deja.

– Eu să mă bat cu ăsta? Nici gând! Eu nu mă bag cu kaghebişti. Am eu şmecherii mei, lasă că vezi tu Agentule ce păţeşti, rosti, stropşit, Nelinkuibilul.

– Pe cine faci tu kaghebist, băi chibuţ? Sunt FSB-ist, nu KGB-ist. Hai că deja am irosit prea multe cuvinte pentru un viitor stârv răpus de Slava Sfintei Rusii. Paşol! Nazat!

Darius, care privise uimit şi tăcut această scenă, îl trase încet de încheietura cotului pe Chinezu, făcându-i semn să-i lase pe-ăştia doi în legea lor. Chinezu, împărţit între dorinţa de a-i împăca şi simţul ridicolului – deja se adunaseră vreo 40 de curioşi care, în toate limbile, discutau aprins şi gesticulau amplu, gata să ţină partea unuia sau altuia – alese să se retragă discret.

– Nu că şi rusu’ nu-i normal! îşi justifică el cu voce tare dezertarea. După ce că-i dezvirginează gonflabila Nelinkuibilului, tot el face gât! Şi aici şi-a găsit, în buricul capitalismului papistaş să-i preaslăvească pe pravoslavnici! Dă-l în puii mei, n-are decât să se descurce! Îl scot şi din blogroll când ajungem la un computer conectat la reţea!

– I-a dat-o tailandezului, n-ai auzit ce-a zis?… încercă să-l scuze Darius.

– Şi tu-l crezi pe ăsta? E numai figuri de stil şi literatură! Să nu crezi o iotă din ce-ţi zice Agentul! Are el treburile lui, misiunile lui. Ce, crezi că degeaba a venit la Bruxelles?

– Ei, ce misiuni? Să-i strice ciocolata Nelinkuibilului? Fii serios! Pare mai degrabă mânat de aşa-numita „nebunie a lui Christos”…

– Bă, ce erudit îmi eşti şi tu! De ce nu scrii din astea pe blog? Tot scarpini PSD-ul pe spinare… în loc să… Hai să intrăm aici să bem ceva, că m-am enervat.

– Mi-am mai făcut un blog… Aş scrie acolo, dar mă obligă Crina să scriu informaţii despre Satu Mare. Altfel …, aş scrie şi eu ce mă preocupă… Ce? Aşa de incult par? rosti acesta rotunjindu-şi ochii a mirare.

– Nu pari. Toţi ascultaţi de Crina, v-aţi tâmpit. Ce vă face aia, vă hipnotizează, vă plăteşte? Ce naiba vă face, că şi Oana, toată ziua „Crina şi Crina”, parc-ar fi măritată cu Crina nu cu Xreader pe care-l uită pe unde se duce… Bine că n-a venit cu el, că-l mai uita prin Bruxelles… Ce vă face aia?

– Ne şantajează… rosti, cu obidă, Darius.

– Cu ce vă şantajează băi? Băi, voi nu sunteţi normali. Ce ce vă şantajează Crina?

– Lasă c-ai să vezi tu după ce ne-ntoarcem acasă,  rosti, cu înţelepciunea celui care a trăit o atare experienţă şi şi-a asumat-o, Darius.

Cei doi intrară într-o locantă, comandară, nervoşi cum erau, bere nefiltrată şi continuară să discute despre diverse subiecte, de la politică internaţională la strategii de marketing, uitând cu totul de cei doi pe care-i lăsaseră ca pe doi cocoşi cu penele zburlite, în stradă.

– Bă, eu îmi fac un site de sport unde adun toate ştirile din sportul local, din ţară. O să-i zic sportlocal.ro. Simplu. Dau lovitura cu ăsta. Ce zici?

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (VII)

Etichete

Bloggeri, bloggeri la Bruxelles, Bruges, Bruxelles, Cannes, CNN, Corina Cretu, Crina Dunca, Cristi Nemescu, Cristian Mungiu, Dinastiile, Euronews, Gazeta de Nord Vest, Hans Gert Poettering, Imperiul lui Sorian, literatura, Oana Stoica Mujea, Oscar, Palme d'Or, Patru luni trei saptamani trei zile, PE, Pescarusul Argintiu, Razboiul Reginelor, relatari fanteziste, Satmareanca, Sfinx, TGV, viata asa cum e

Maşinile de poliţie bruxeleze încadrară jeep-ul Oanei de o parte şi de alta. Din faţă înainta cu viteză un TGV, aşa încât Oana fu nevoită să tragă într-o parte, transformând una din maşinile care o flancau într-un fel de scuter.

– Puii mei! Mno, asta nu mai e literatură, e pe bune. Crina, am pus-o! Ce facem? Eu simulez nebunia şi tu zici c-ai vrut să mă opreşti?

Crina nu mai avu răgazul necesar unei replici, Oana coborând vijelios de la volan.

– O!!! Ceau!!! Ce faceţi? Cum mai sunteţi? Bine?… Am vrut să facem o plimbare, să cunoaştem tenebrele capitalei europene… Îmi pare rău dacă v-am făcut deranj. Ea e doamna Crina. E directoare de ziar, nu vă holbaţi aşa. Iar eu sunt romancieră. Una cunoscută, am şi epuizat tirajul la primul volum din Războiul Reginelor. Clar? Îmi spuneţi şi mie de unde-aţi ştiut că suntem aici?

Dintr-una dintre maşinile poliţiei coborâră Sfinxul şi Pescăruşul, risipind nedumeririle Oanei. Sfinxul, privind-o pieziş, îi zise:

-Te urmăresc din ţară, te urmăresc. Pas cu pas. Uite, eşti aici pe GPS, am datele, clar. Tot am, tot. Ţi-am implantat şi un cip de urmărire, na.  Ce crezi că faci tu ce vrei? De mine nu scapă nimeni, să fie clar. Punct! Io-s turbo! Nici divele şi prinţişorii nu scapă neam. Pac! Uite-aşa ţi-i fac, uite-aşa! făcu ea gestul sacadat cu cantul palmei ca şi cum ar fi tocat ceva pe-un tocător imaginar.

– Da’ ce-ai cu mine? se miră Oana cu nişte ochi imenşi.

– Ce-am cu tine, ce-am cu tine… o îngână Sfinxul. Am! Cum să nu am! Am cu toţi! Pe toţi vă rezolv, n-aveţi voi grijă. Ce credeţi că eu…? Ştiu eu ce ştiu! Nu-s nebună, dacă asta credeţi!

– Dar n-a zis nimeni că eşti nebună, da’ nu-nţeleg ce ţi-am făcut să mă urmăreşti!

– Ca să vedem dacă se confirmă, na! Aşa adun eu informaţii şi le verific. Vă ştiu IP-urile la toţi, ce credeţi voi că eu…? Pe toţi, pe toţi vă pun eu… Io-s sârb corcit cu oltean, vi-aţi pus-o cu mine! Unul nu scapă!

Oana, uimită de această faţă necunoscută a Sfinxului, se declară dezarmată. Atunci o zări pe Pescăruşă.

– Şi tu? Tu de ce mă urmăreşti? Hai zi-i, că tu păreai întreagă la scufiţă. Sau?…

Pescăruşa plecă pleoapele timid şi vorbi cu glas pierit:

– Era interesant! Mi-a zis că sunteţi spioane şi să mergem să documentăm cazul… Ea m-a pus… Eu nu vreau… da’  e interesant. Şi am ajutat autorităţile! Dacă omoraţi pe cineva?

– Păi am omorât vreo două sute…Vreo 173 am numărat eu, da’ am pierdut şirul, la un moment dat… mârâi Crina.

Oana îi trase un ghiont:

– Taci din gură, nu da din casă. A fost un puseu de sinucidere în masă. N-am omorât pe nimeni, nu recunosc nimic.

Odată cu maşinile de poliţie apăruseră şi microbuzele televiziunilor. CNN-ul şi Euronews transmiteau deja, în direct, de la locul întâmplării. O reporteriţă drăguţă, cu ochelari de fiţe, se apropie de cele două protagoniste ale scenei.

– Bună ziua, sunt Cerasella Fătu, de la Euronews. Vă rog să ne spuneţi cine sunteţi şi ce s-a întâmplat.

– Bună ziua, vouă şi telespectatorilor voştri! Hello Roumania! zâmbi Oana strâmb în cameră şi încercă să fluture o mână. În spatele ei deja se adunase o mulţime de feţe murdare şi însângerate iar în prim-plan zâmbeau şi se scălămbăiau, făcând cu degetele semnul „victoriei”, Sfinxul şi Pescăruşa.

– Eu sunt scriitoare de romane dark fantasy, reluă Oana, mă numesc Oana Stoica Mujea, şi ea – balansă mâna înspre Crina – este director al marelui şi spectaculosului cotidian Gazeta de Nord-Est. Documentam la faţa locului proiectul unui film de lung metraj, după romanul Războiul Reginelor, se numeşte … Crina, zi şi tu ceva, ajută-mă! zi-mi un nume de film că nu-mi vine acuma! rosti ea printre dinţi.

Crina înaintă scuturându-şi pentru început frumoasa podoabă capilară, tuşi să-şi dreagă glasul şi începu:

– Bună ziua. După cum v-a spus şi bună mea prietenă, mă numesc Crina, ca bloggeriţă, sunt Sătmăreanca, sunt directoare de cotidian şi protagonista multor postări ale bloggerilor din ţară şi … am venit în minunatul dumneavoastră oraş să prospectăm condiţiile pentru a filma un lung metraj. Încă nu ne-am decis asupra numelui filmului, asta se va anunţa la o dată ulterioară, după consultările pe care le vom avea cu echipa de regizori care au regizat filmele premiate la Cannes, ştiţi desigur, California Dreamin’ a lui Cristi Nemescu, în care a jucat şi Armand Assante şi cel al lui Cristian Mungiu, care-a câştigat Palme d’Or, Pa-tru luni, trei săp-tă-mâni … şi, aici întreaga asistenţă silabisea deja alături de Crina numele filmului laureat, şi trei zi-le!.

Discuţiile se deplasară imediat înspre cinematografie, fiecare avea o opinie despre acordarea Oscarurilor şi a celorlalte distincţii,  dezbaterile se încinseră şi toată lumea uită, ca hipnotizată de magia celei de-a şaptea arte, scopul iniţial al descinderii în catacombele metroului. Cu spiritul ei organizatoric, Crina, ajutată de doi haidamaci pe care-i îmboldi din priviri, scoaseră scaunele din maşina zobită a poliţiei, le aşezară în formă de semicerc, scoaseră şi o banchetă din carul de televiziune de la Euronews şi improvizară o masă, se aşezară şi începu o dezbatere aprinsă despre starea cinematografiei mondiale, despre păstrarea valorilor şi tradiţiilor în contextul globalizării, despre locul şi rolul literaturii în societate şi despre aspectele multiculturalităţii în concertul european al valorilor. În final ajunseră la statutul şi condiţia bloggerului român şi, prin extensie, a celui european. Dezbaterea era extrem de vie şi de interesantă şi a şi fost prezentată la ştirile de seară drept o iniţiativă a bloggerilor români sosiţi în vizită la Parlamentul European pentru a propune o rezoluţie care să le garanteze dreptul la liberă exprimare, indiferent dacă înjură guvernul şi folosesc expresii obscene, o iniţiativă avangardistă şi şocantă având în vedere locul în care ei au decis să-şi prezinte doleanţele.

Ştirea fiind făcută, personalul  televiziunilor îşi strângea fiecare cablurile, proiectoarele, microfoanele şi trepiedurile, şi în acest timp, Oana şi Crina se strecurară prin mulţimea de gură-cască şi ieşiră afară din staţia de metrou.

– Na. Şi unde suntem aici? Acuma cum ajungem la hotel? Dracu’ ştie unde suntem, rosti Oana, supărată, ca un copil dezorientat.

– După ce te-am scos din căcat mai şi comentezi. Lasă, aflăm noi unde suntem. Era mai bine în arest? Ai văzut ce păţesc personajele alea în Imperiul lu’ Sorian, n-ai văzut ce-a scris Agentu’? No, cre’că suntem la Bruges.

– Ei, cum o să fim la Bruges? strigă Oana înspăimântată.

– Ce, n-ai cardurile la tine? N-ai zis tu că vrei să mergi la cumpărături, la Bruges, c-ai auzit tu că nu ştiu ce reduceri sunt?

– Da, măăă, Crina, măăă… Vreau la cumpărături dar nu aşa, fortuit.Vreau de bună voie. Când vreau eu, nu că m-a aruncat acum soarta aici…

– Oana dragă, nu ştiu care-i romancierul dintre noi două, dar fortuit exact asta înseamnă. Întâmplător. Prin voia Fortunei, adică, for-tu-it.

– Bine că te găsişi tu marea filoloagă să mă pisălogeşti pe mine acum la cap cu fortuit. Şi cu valenţele sorţii.

– Valenţele-s la chimie… şopti Crina ca pentru ea.

– Bine bă că eu sunt proastă! Bine! Eu sunt proastă, na! Îţi convine acuma?! Şi dacă-s proastă, să-mi zici tu cum ajungem la Bruxelles, că eu mă aşez aici pe piatra asta şi aicea stau. Nu mă mişc de-aici nici dacă vine … Papa! Na! Nici dacă vine preşedintele Parlamentului European! Na! Acuma să te văd ce faci!

În timp ce Oana zicea acestea, se aşeză pe marginea bordurii, chiar aşa, în ţinuta ei de gală, cu dantele şi brocarturi, cu pantofii de antilopă cu toc cui.

Crina stătea dezarmată în picioare, cât era de lungă, îşi puse mâinile în şolduri, deşi şi le-ar fi băgat mai degrabă în coama neagră a acestei făpturi mici şi răzgâiate care era totuşi prietena ei. Cum stăteau aşa, stane de piatră, lângă ele opri o limuzină neagră cu geamuri fumurii, cu steguleţul cu stele galbene pe un cer albastru deasupra, uşa se deschise Hans Gert Poettering, preşedintele PE, le făcu semn, amabil, să urce.

Crina îi făcu semn din ochi Oanei.

– Cine-i ăsta? Unde dracu ai mai văzut tu să urc eu în maşină cu necunoscuţi? Te-ai dilit? Eu nu urc.

Crina se aplecă spre ea şi, după pletele ce-i acoperiră faţa, îi şopti:

– E preşedintele Parlamentului European, nu fi…

– Poa’să fie şi Preşedintele planetei, eu nu urc în maşină cu necunoscuţi, aşa mi-a zis bunica, aşa fac! Tu îl cunoşti pe ăsta?

– L-am văzut la televizor, hai nu face scene că el e.

Oana o dădu la o parte cu o mână şi de-acolo, de pe bordură, îl întrebă:

– Cine sunteţi, ce vreţi şi cine v-a trimis aici?

– Stimată doamnă, stimate doamne, v-am văzut la ştiri că v-aţi manifestat dorinţa să depuneţi o scrisoare la preşedinţia Parlamentului pe care îl conduc şi, văzându-vă aici, aş dori să vă ajut să ajungeţi la destinaţie. Pe drum, mai stăm de vorbă. Vă înţeleg neîncrederea, e pe deplin justificată. Dar e şi doamna Corina Creţu cu mine, uitaţi-vă. Şi-a manifestat îngrijorarea pentru soarta dumneavoastră şi m-am oferit să o ajut.

Cele două greu încercate doamne îşi lungiră gâturile şi, observând-o şi pe Corina în interiorul imensului habitaclu, consimţiră să urce, după ce se scuturară mai întâi de praf pe haine şi pe încălţări.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (VI)

Etichete

Bruxelles, Chinezu, Corina Cretu, El Greco, Horia Blidaru, literatura, Oana Stoica Mujea, relatari fanteziste, vizita la Bruxelles

Cum din biroul în care intrase Agentul 0011, Chinezu şi managerul se auzeau răcnete în ruseşte, râsul ca un chiţăit dogit de şoricel al directorului, după pauza necesară traducerii – am dedus noi – , chinchete de pahare şi frânturi de cântece, ba chiar şi acordurile unui instrument cu coarde – biwa, problema vasului spart a rămas să fie tranşată mai târziu.

Andrei îl luă pe Horia de antebraţ şi făcură câţiva paşi spre uşă.

– Hai să mergem să bem o bere. Poate uită ăştia de oala aia spartă, unde mai pui că cioburile aduc noroc!

– Andrei, o fi măi, nu zic nu, dar asta-i valabilă la noi, la români, poate şi la greci şi la sârbi, la popoarele din Balcani, nu cred că-i valabil şi la occidentalii ăştia scorţoşi… Cu atât mai puţin la chinezărime. Ce-a zis Chinezu? Rezolvă el cu cazarea, că aşa am înţeles…

– Aşa zicea Chinezu… Că le bagă el reclamă pe sportlocal.ro în contrapartidă. Plus că-i şi unchiul cinezoaicei ăleia, nu ştiu prin ce miracol… Am sentimentul că se-ntâmplă fenomene paranormale de când au aterizat ăştia – ce grup de nebuni! N-am mai avut aşa un grup, este? … Nu mai ţin minte. Dar mai trebuie să rezolvăm două, dacă nu chiar trei probleme:  să achităm microbuzul pentru cele trei curse, să achităm masa de diseară şi să le luăm bilete de avion, altfel …

– Şi să nu afle Corina!

– Ei, asta-i mai greu. Mai bine-i spunem noi, ştii că e femeie înţelegătoare. Hai, ne ceartă un pic – adică pe tine, că tu ai pierdut banii la Casino, dracu’ te-a pus să intri acolo – şi gata. Ne împrumutăm la ea şi o să-i dăm din salariu…

– Băi, tu nu eşti tocmai întreg! Băi Andrei, nu mă enerva, eu îmi bag şpiţul şi gata. Cum să-i zic eu Corinei că am jucat banii grupului la Casino? Aş şi exploda de ruşine, pe loc…

– Da’ ce? Când am stat o săptămână în grota aia din Grande Place şi ne-a recuperat pulbere de beţi, nu mai ţii minte? Ne-a zis ceva? Ei, după ce ne-am trezit şi am venit la lucru s-a uitat ea, cu privirea aia a ei, mustrătoare… Da’ a şi zâmbit. Ne-a înţeles? Ne-a înţeles! Că ne e dor şi nouă de-acasă, de prieteni, de … Ţie, că eu aici m-am născut. Tu eşti nostalgic şi melancolic. Eu sunt un bărbat raţional; am crescut printre conţopiştii ăştia de cretă, mă adaptez. Tu ai … crize de dor. Mie-mi place aici.

– Şi mie-mi place, băi Andrei. Că tocmai, că asta-i problema! Dar am şi eu aşa, o spaimă… Dacă nu mai „iese” Corina, încă un mandat? Şi dacă iese, dacă nu mă mai ia pe mine şi sunt nevoit să mă întorc în infecţia aia?… Ai? Ia să te văd eu la logica asta, că văd că eşti tare-n clanţă!

– Bă, Horia, ţi-au dat şi de băut la Casino, sau? … Tragi pe nas? Sau fumezi din staniol? Ce dreacu, bă. Cum să nu iasă Corina, tu eşti dus… Păi care dracu dintre parlamentarii români mai munceşte, înafară de ea? Nu i-ai văzut pe consilierii lu’ ăia că-s moţ în bistrou de cum iau leafa până la următoare leafă? Iar pe unii nici nu i-am văzut la culoare?

– Da. Corect. E corect ce zici tu. Dar uiţi că listele se fac în ţară. Sau nu citeşti ziarele?

– Bun. Şi crezi tu că dacă se fac listele în ţară, nu se ţine cont?…

– Ba daaaaa… Sunt convins! Sunt ferm convins că se ţine cont de activitatea parlamentară, de numărul de rezoluţii, de prezenţă, de tot. Nu mai pot ăia de … No, şi-atunci, cum să-i zicem Corinei că eu am pierdut banii? Zi şi tu. Adică iau eu un topor şi zdrang! zdrang! îmi trag în creanga pe care stau. Auzi, am faţă de prost azi, sau ce?

– N-ai faţă de prost, dar nici logică de deştept n-ai. Că oricum, n-avem de unde să luăm bani, atâţia bani.

– Bă, o fi având careva din grup. Aia, Oana, parcă-i fată de milionar, şi Crina, Crina nu-i directoare la un ziar local? Poate ne-mprumută ele…

– Eu zic să-i zicem Corinei. Şi vedem noi, rezolvă ea.

– Eu zic să intrăm aici să bem o bere şi să ne mai gândim dacă-i zicem Corinei. Şi poate găsim noi o soluţie. Oricum, până diseară mai e mult… E abia ora două. Până la şapte … Ne-am putea duce să vorbim a El Greco, cu patronul. Să le facă un meniu mai … aşa, mai modest. Şi băutura s-o cumpărăm de la magazin.

– Mă, Horia, tu delirezi deja. N-avem cu să facem asta. Suntem în Bruxelles, nu în Dorobanţi.

Intrară  în bistrou şi, dând cu ochii de frumoasa Jamilla, o salutară şi cerură permisiunea să se aşeze.

– Credeam că eşti la hotel, să despachetezi, să … încercă Horia un început de conversaţie.

– Ei, la hotel! Ce să fac la hotel? Am venit la Bruxelles să stau în hotel! … Aia fac şi acasă: casă, serviciu, casă, serviciu, nu ies nicăieri. Am trei zile la dispoziţie să mă distrez, nu? Voi vă bucuraţi mereu de farmecul acestui oraş, eu … acum îl văd prima dată. Aţi observat că miroase a ciocolată peste tot? Şi a încă ceva… nu ştiu a ce, dulceag.

– A bere, interveni şi Andrei.

– Da, s-ar putea să ai dreptate. Voi ce faceţi, cum vă simţiţi aici, vă place? Cred că-i extraordinar, şi munca voastră e foarte interesantă, nu-i aşa?

Cei doi schimbară o privire cu înţeles, îşi comandară şi începură să depene diverse întâmplări picante, unele imaginare, cu gândul la vrafurile de documente pe care trebuiau să le citească în fiecare săptămână.

**********************************************************************************************

Oana şi Crina goneau prin tunel cu aceeaşi viteză ameţitoare. Crina, râzând cu râs înalt, contabiliza victimele: „Şaptezeci şi doi… şaptezeci şi trei … Vezi că îl ratezi pe ăla cu sacou cărămiziu! Oana, atenţie!” Oana conducea cu dexteritate imaginând-şi că pilotează o navă extratemporală, împreună cu prinţesa Yassuna.

Întoarse o clipă capul şi o privi; trăsăturile Crinei se estompaseră şi, cu adevărat, paloare pielii şi urechile ascuţite o indicau a fi cea pe care ea şi-o imaginase.

– Să-mi trag una! Am plecat cu Crina şi m-am trezit cu Yassuna-n maşină – dacă asta o fi maşină! Cred că suntem în Împărăţia Ceasului! Să-mi bag picioarele dacă nu-i adevărat ce-a zis scorpia aia zăludă de Gabriela! Ce scrii chiar se-ntâmplă! Moamă!… Ar fi fain să apară şi munţii, acoperiţi de bărbi albe şi să-l întâlnesc pe Regele Ceasornicar, să-i fut una! Că nu reuşesc să-i prind prea bine lucirile oţelite ale ochilor… Puii mei!… Parcă plecasem la Bruxelles… Na! În fine. Mno.

Acum goneau pe deasupra caselor răzleţite din Z’iar; undeva, se zărea vatra fierarului Damien, cel meşter la povestit şi la făurit săbii, care lucra la Sabia ei cu puteri miraculoase, cu care va împărţi ea dreptatea şi va învinge Împărăţia răului, singurul care stătea de vorbă cu Yassuna. Şi care murise… O lacrimă înceţoşă privirea Oanei şi se rostogoli pe obraz. Căzând în poală, se transformă într-un bob de cleştar care zornăi pe podeaua vehicolului.

Cum trecuseră deja în Ţara Oglinzilor, se aştepta s-o întâmpine arkuzii. Într-adevăr, din întunericul cotloanelor locului pe care-l străbăteau, apărură arcaşii Săgeţilor Sorţii, nişte femei neasemuit de frumoase care le priveau neîncrezătoare.

– Crina, adică Yassuna, am pus-o! Ce facem?, că astea trag în noi şi ne găuresc!

– Păi nu le ştii limba? Că tu le-ai inventat… îi replică Crina, privind-o cu ochii ei de o culoare nelămurită şi ciulindu-şi urechile de elfă.

– Mai bine-l luam pe Darius cu noi… Poate dacă-l vedea Morana, ne lăsa în viaţă, că tot trebuie să se mărite să aibă un moştenitor… Aşa… Da’ şi ăla, atâta s-a moşmondit!…

– Băi Oriana, nu credeam că eşti aşa imorală! Ştii că Darius e însurat!  Nu admit asemenea maşinaţiuni imunde! Eu nu accept aşa ceva!

– Hăi, hăi! Stop! Yassuna, suntem într-o poveste, nu în viaţa reală. Când ajungem acasă, poţi să-i dai şi semeseuri lu’ nevastă-sa, mă doare capul! … Da’ aici, suntem în timpul imemorial al romanului. Tu, cu fixurile tale gazetăreşti. Lasă-mă-n pace, că eu conduc, nu sunt la simpozionul de etică. Şi astea o să tragă cu săgeţi în noi, n-au ele treabă cu Darius, că-i însurat, sau neînsurat. Nici nu poartă verighetă! Şi dacă-i însurat, să fi venit cu nevasta la Bruxelles!

– Că tu ai venit cu Xreader… Ce să-ţi spun! Fereşte! Wow! Ne-au nimerit?!

– Eu am venit la cumpărături, nu umbla tu cu insinuări. Ştii că sunt misogină şi mă doare-n bască de bărbaţi. Eu cred că femeile trebuie şi vor conduce lumea. Ăştia, masculii, sunt pentru munci grele şi reproducere. Te pomeneşti că eşti egalitaristă, prinţesă Yassuna? o întrebă ea cu maliţie, schiţând un zâmbet ironic şi mijindu-şi ochii ca două frunze de măslin.

– Shivaaaa!!! Huran!!! Sunt eu, Oriana! Spune-le la nebunele astea să nu mai tragă!, strigă Oana din toţi plămânii.

Cu adevărat, cei doi bărbaţi le spuseră ceva într-o limbă necunoscută arcaşelor şi acestea lăsară arcurile jos.

– Ufff! Bine că au înţeles… Băi, ce-i şi cu personajele astea… Le faci şi ele te omoară… Nasol. Ar trebui să scriu literatură pentru copii, cu buburuze şi gândăcei… Ăia sunt inofensivi.

În timp ce goneau mai departe, în spatele lor se zărea licărul luminilor intermitente de pe maşinile poliţiei şi se auzeau sirenele.

– Mna, acuma-i acuma! Mai bine intram de tot în poveste… Cu arkuzii mă înţelegeam eu cum mă-nţelegeam. Să văd cum fac cu ăştia… zise Oana, ca pentru ea.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (V)

Etichete

Andrei, Bruxelles, Chinezu, Corina Cretu, Cristian China Birta, Dinastia Ming, El Greco, grup de vizitatori ai PE, Horia Blidaru, Hotelul Maison du Dragon, literatura, Metrou, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, omul modern, Parlamentul European, Picatura chinezeasca, relatari fanteziste, Sfinx, sibilla, Uniunea Europeană, vase chinezesti, viata asa cum e, vizita la Bruxelles

În timp ce unii dintre iluştrii vizitatori s-au risipit prin camere pentru a despacheta şi a se pregăti să exploreze minunata capitală europeană, alţii rămaseră în livingul hotelului. Într-un colţ, pe o canapea, Horia era prins într-o discuţie aprinsă cu Andrei. Andrei n-avea stare, în timp ce argumenta, sărea în picioare brusc, îşi afunda mâinile în buzunarele pantalonilor şi făcea câţiva paşi până la uşă, apoi se întorcea şi continua discuţia gesticulând.

– Deci, da, se apropie Darius, cu tot cu căruciorul de bagaje luat de la aeroport. Eu nu ştiu încotro s-o iau. Aveţi nevoie de ceva, sau mergem să bem o bere?

– Măi Darius, ce tot faci tu cu căruciorul ăsta? De ce-l cari după tine? Lasă-l aici, la recepţie, au o magazie pentru bagaje.

– Nu pot, Andrei. Ai văzut ce romane scrie Oana. Dacă unele pasaje de-acolo sunt reale? Vrei să ajung personaj de dark fantasy?

– Hai măi Darius, ce eşti copil? Alea-s toate din imaginaţia ei… Nu e nimic real. Ei, poate se mai inspiră şi din realitate. Dar foarte puţin… spuse şi Horia, cam neconvins.

– De exemplu, ce-ar putea scrie ea despre noi?, ia să vedem. Să ne imaginăm. Suntem un grup de oameni obişnuiţi. Ei, nu chiar obişnuiţi, dacă e să ne referim la agent … chiar! unde-o fi dispărut?

În acest timp, în faţa hotelului se opri scrâşnind ca la raliu un ditamai jeep-ul. De la volan, le făcea cu mâna Oana.  Crina stătea relaxată şi zâmbitoare în dreapta. Ei, poate nu chiar aşa de relaxată, dar oricum, zâmbind. Oana scoase capul pe geamul automobilului şi strigă:

– Mna, Dariuseee! Hai cu noi să cunoşti Bruxelles-ul! Hai, măi, mno, că e fain! Mi-am închiriat de la Rent a Car tărăboanţa asta… Mno, nu prinde decât 320 la oră, parcă-i caleaşca lu’ Our, mna. Vii?

Darius se codi preţ de câteva secunde, apoi, văzând privirile încurajatoare ale lui Andrei şi Horia, se decise. Dădu să sprijine căruciorul de zid. Pentru că piedica roţilor nu era blocată, căruciorul se prelinse pe lângă perete, îşi luă avânt pe gresia cărămizie şi, până  să-i vină cuiva ideea să-l oprească, se izbi de unul dintre uriaşele vase pictate, aflate în calea traiectoriei lui. Vasul se clătină de două ori balansându-se ameninţător, se roti şi căzu cu un pocnet sec, urmat de zornăitul sutelor de cioburi care alergau în toate direcţiile ascunzându-se în cele mai nebănuite cotloane. Sibilla ridică unul de jos cu o anumită fereală şi îl puse repede în poşetă murmurând ca pentru ea: “Dacă nu mă crede nimeni c-am fost la Bruxelles, am dovada“.

După tăcerea vinovată care urmă acestui incident, s-a iscat o larmă grozavă.  Ziceai că întreaga armată a Chinei a apărut din catacombele înnegurate ale timpului. Unii strigau, alţii se jeluiau, femeile clătinau din cap cu ochii îndureraţi, acoperindu-şi gura cu podul palmei a mare mirare.

Isabelle, cea mai eficientă dintre toţi înaintă cu fermitate şi spuse:

– Ce faceţi atâta gălăgie pentru un ciob? Ce? E sfârşitul lumii dacă s-a spart o oală? O plătim şi gata. După ce ne-aţi făcut aşa o primire, aţi dat toată cinstea pe ruşine! Ce să-i faci? Astea se mai şi sparg, că nu-s din fier! Vă văietaţi  pentru un ciob şi nici nu vă pasă câţi copii nefericiţi sunt în lumea asta, bolnavi grav, care merită şi ei dreptul la o viaţă normală! Să vă fie ruşine! Sunt mame nefericite cu copii bolnavi care nu se vaită ca voi! Şi ele chiar au motive! Nu ca voi, plângeţi pentru o … oală de lut!

Mulţimea multicoloră se desfăcu şi, prin pârtia creată, a lăsat să treacă un bărbat mărunţel, cărunt, chinez desigur, care părea să aibă autoritate asupra tuturor. Le spuse ceva chinezilor care plecară capetele şi dispărură care încotro într-o clipită, apoi îl căută din ochi pe şeful grupului nostru. Cum toţi întorseserăm privirile spre Horia, el îl invită cu un gest scurt şi ferm, să-l urmeze în biroul lui. Horia ezită o clipă şi se uită rugător spre Andrei, ştiindu-l mai diplomat şi mai vorbăreţ, el aflându-se într-o stare morală deplorabilă după ce pierduse toţi banii la Casino. În timp ce ei comunicau în acest mod o altă hărmălaie se iscă pe casa scării. Cu barba vâlvoi, cu ochii măriţi, cu hainele în dezordine, foarte tulburat şi palid, Agentul 0011 cobora treptele câte două urmat de o mulatră micuţă şi gureşă care striga şi ea vorbe de neînţeles ţopăind ca o codobatură să ţină pasul cu el.

Lângă un şir de vorbe în rusă, o engleză vagă amestecată cu franceză şi română, am reuşit să-nţelegem că e ceva în neregulă cu chiuveta. Ajungând în living se învârti roată şi răcni cu glas crunt:

– Cine-i directorul hotelului, să-l bag în mă-sa?! Să-i arăt eu nişte stele, nu câte zice el că are hotelul ăsta!, după care urmară câteva vorbe ce păreau înjurături, în rusă.

Prudenţi, câţiva îl indicară cu privirea pe manager, acesta aşteptând să fie urmat de Horia sau Andrei. Agentul îl luă pe sus aproape şi-l împinse în biroul de lângă recepţie, ieşind imediat şi uitându-se cu atenţie la toţi cei aflaţi acolo şi strigând:

– Cristian, hai te rog să-mi traduci ce spune constipatu’! Şi, mai ales, să-i traduci ce am eu să-i spun!

Cum problema vasului spart devenise una desuetă, ne străduirăm cu toţii să dispărem cât mai repede din living, promiţând să ne întâlnim seara.

Darius ieşi supărat în uşa hotelului şi cum el nu era fumător, făcu câţiva paşi până în dreptul gurii de metrou. Coborî treptele în mod automat şi, când ajunse pe peron, zări spatele unui jeep care gonea vertiginos prin tunel, oameni sărind peste linii să scape din calea bolidului, ţipând iar cei loviţi urlând.

– E clar, îşi zise Darius mai mult pentru sine. Bine că s-a spart oala aia, altfel omoram şi eu bruxelezi, cu Oana şi Crina… Cine ştie ce mă mai aşteaptă încă două zile… Of, futu-i!  Mai bine stăteam acasă.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (IV)

Etichete

Agentul 0011, ageturili, Andrei, Bruxelles, Chinezi, Chinezu, Corina Cretu, costume traditionale chinezesti, Dinastia Ming, El Greco, Horia Blidaru, literatura, Maison du Dragon, microbuz cu turisti, nema vodka, Parlamentul European, portelanuri din dinastia ming, sake, soldatul de teracota, spectacol de gala, vase din Dinastia Ming, viata asa cum e

Ajuns în faţa hotelului Maison du Dragon, grupul descinse vioi din microbuz. Uitând de bagaje şi repezindu-se la pachetele de ţigări după care scotociră prin buzunare şi poşete.  Andrei riscă o mică atenţionare:

– Dragilor, luaţi-vă bagajele din maşină, că nu poate să staţioneze prea mult aici.

Chinezu făcu o faţă lungă iar ochii rotunzi luară brusc forma a două lame de sabie.

– Adică, cum? Ăştia nu au, la hotelul ăsta, valeţi pentru bagaje? Stai că mă duc eu să vorbesc cu ei!  şi o porni vijelios izbind uşile batante care pendulară o vreme dezorientate speriind un cuplu vârstnic ce vădea intenţia să intre. Ce-o fi făcut Chinezu înăuntru, nu ştim. Cert este că a apărut însoţit de trei bărbaţi costumaţi în tradiţionalele şi spectaculoasele lor costume. Înşfăcare bagajele şi le duseră în incintă, făcând, în acelaşi timp, nenumărate plecăciuni Chinezului. Imediat după asta, în timp ce noi fumam plictisiţi crezând că aceste manevre sunt absolut normale pentru un hotel de 3 stele din Bruxelles, a apărut din senin un covor roşu ca vişina putredă, moale şi îmbietor, pe care trei chinezoaice frumuşele şi fără vârstă, înveşmântate  în tunici de mătase roşie, împrăştiau petale multicolore de flori.

– Ceva de băut nu ne dau ăştia? întrebă Agentul 0011, aşa, fără adresant, şi se îndreptă apoi spre o feţişoară cu ochii oblici: „To drink?!  Sake! Nema sake?” făcând şi gestul lămuritor adiacent, cu policarul pumnului strâns îndreptat spre gura făcută pâlnie, moment în care ceilalţi din grup au pufnit într-un râs dispreţuitor. Feţişoara a râs cu ochii şi i-a plecat şi a fugit înăuntru, chicotind şi spunându-le ceva celorlalte fete, cu un glas ca un clinchetit de clopoţei.

Cum terminaserăm şi a doua ţigare, ne-am hotărât să intrăm în hotel. Călcând cam stingheri peste petale, chiar la intrarea în hol, lângă o imitaţie a soldatului de teracotă, ne aşteptau doi ospătari în ţinută tradiţională, cu câte o tavă cu păhărele mici, pline.

Chinezu, care umbla atoatecunoscător când înăuntru, când afară, ne lămuri:

– E rachiu de orez. O specialitate a lor, cam cum îi pălinka noastră.

Domnii îndrăzniră primii, noi ne-am cam codit. Agentul 0011, care n-avea niciun bagaj şi avea, deci, mâinile libere, luă două păhărele, le dădu unul după altul de duşcă şi se uită întrebător la gazdă căznindu-se să-i explice: „To smoll, to smoll… Balşoi vodca!” Chinezul pufni, îi clopoţi ceva colegului său şi acesta strigă după o fată care apăru cu un flacon bombat de rachiu de orez pe care i-l înmână Agentului.

– Aţi văzut?! Totul e să ştii să spui explicit ce vrei!

Andrei ne dădu ultimele instrucţiuni înainte de a urca în camere şi apoi îl trase pe Chinezu nostru deoparte explicându-i ceva.

Chinezu dădu din mâini şi conchise:

– Nu-i nicio problemă! Atâta lucru fac ei pentru unchiul lor! Stai liniştit.

În scurt timp, ameţiţi de fastuoasa ospitalitate, am urcat însoţiţi de câte o chinezoaică micuţă care rupea binişor engleză, care ne-a explicat fiecăruia ce şi cum.

Până seara, la 7, când trebuia să ne întâlnim cu Corina la El Greco, eram liberi să facem ce vrem.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (continuare, III)

Etichete

agent, agenturile straine, Andrei, bere Chimay, bere irlandeză, bere Leffe, Bruxelles, Canon, capitala Europei, Corina Cretu, Darius Filip, dark fantasy, Despre PSD, Dinastiile, El Greco, Grande Place, grup de vizitatori ai PE, Horia Blidaru, Ioan Usca, Isabellelorelai, Ivan Uska, Jamilla, literatura, Maison du Dragon, Maktub, Modern Car, Mordechai, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, Razboiul Reginelor, Red Bull, relatari fanteziste, Sfanta Rusie, Sfinx, sibilla, spion, sportlocal.ro, viata asa cum e, Viena, Wiener, Zaventem

Surpris de atitudinea colegului şi prietenului său, Andrei mergea cu mânile adâncite în buzunarele trench-ului, aruncându-şi picioarele unul câte unul în faţă, cu atitudinea unui om sictirit căruia îi vine să spargă ceva. Ar fi tras un şut în coşurile de gunoi aşezate cuminţi din 50 în 50 de metri dar ştia că amenda pentru aşa ceva e usturătoare, iar el mai avea vreo 87 de euro şi vreo 45 de cenţi în buzunar.

– Chiar! Oare cîţi bani mai am? Merde! Şi de unde iau eu bani să plătesc cazarea şi meniul la El Greco, autocarul şi toate …

Se scotoci în buzunare, după mărunţiş şi băgă mâna în buzunarul de la piept după portofel. Horia venea în urma lui la vreo 10 paşi, cu capul plecat, frământându-şi mâinile. Nici nu văzuse că Andrei s-a oprit. Se ciocni de el şi tresări surprins dând să-şi ceară scuze.  Văzându-şi unul altuia mutrele abătute, izbucniră dintr-o dată în râs.

– Andrei. Tata, care este ardelean, m-a învăţat ceva. Problemele pe care nu le  poţi rezolva, se rezolvă singure. Hai în Grand Place să bem o bere şi vedem; ne vine nouă o idee.

– Ce idee să ne vină, Horia, suntem într-o ţară străină, n-ai de la cine să iei atâţia bani şi pe urmă, de unde-i dai înapoi?

– Lasă, măi, că se rezolvă cumva… Am eu aşa un presentiment.

– Bine, hai să bem o bere. Dar numai una!

– La cât de zgârcit eşti, nici nu mi-am imaginat altceva. Eu sunt lefter!

– Eu? Zgârcit? se proţăpi Andrei în mijlocul drumului. Nu sunt zgârcit. Sunt chibzuit! Uite, îţi demonstrez că eu rezolv problema asta! Ca să vezi că nu sunt zgârcit deloc. Băi, da’ măcar ai câştigat vreo tură, sau…?

– Ei, am pierdut, am câştigat, per total se cheamă că sunt în faliment. 6000 de euro sunt 6000 de euro. De unde-o să-i pun la loc, nu ştiu…

– Lasă, Horia că ne descurcăm noi cumva! Suntem tineri, nu trebuie să disperăm.

Cei doi se îndreptară agale înspre Grande Place, intrară pe terasa Charles Quinze, comandară două beri negre şi, mângâiaţi de razele unui soare care rar se arată pe-aici, încălziţi de aroma berii, uitară de problema lor şi reveniră la disputele lor obişnuite referitoare la fotbal, fete şi politică.

După al treilea rând de bere însoţit de o gustare frugală, Andrei îşi intră în pielea profesională. Sună la firma de transport Modern Car, comandă un microbuz pentru aeroport şi rugă dispecerul să îi transmită să-i ia şi pe ei, în drum.

În imensa aerogară, grupul de români era unul distinct, ieşind în evidenţă prin toate gesturile sale. Bagajele lor erau cele mai voluminoase iar replicile, cele mai sonore.

– Bă, care ştie de unde ne luăm bagajele? Dacă le mai găsim, bun înţeles, spuse cineva ca o prevestire rea.

– Coborâm la parter cu liftul şi acolo ne aşteaptă bagajele, sunt afişate pe monitoare, sosirea şi banda rulantă la care ni le recuperăm, încercă Isabelle să restabilească, sigură pe ea, calmul. Fiecare îşi ia geamantanul şi se îndreaptă grăbit spre ieşire, unde se poate  – în sfârşit! – fuma. Mordechai constată scârbit că îi lipseşte din bagaj camera de filmat. Îşi manifestă dorinţa să se întoarcă în ţară. Manifestarea acestei intenţii este însoţită de o cavalcadă de expresii pitoreşti proprii.

Agentul 0412 îşi intră în atribuţii. Dă năvală în closetul aeroportului, cu ţigara în colţul gurii, lovind o femeie care ieşea, şi scăpând ţigara în părul acesteia. Dând să-i stingă părul care fumega, rămase cu peruca în mână. În timp ce noi, ceilalţi am izbucnit într-un râs eliberator total,  el, uimit, o întreabă:

– V-aţi tuns zero sau sunteţi bărbat?

Îi puse peruca în braţe şi o lăsă acolo, boscorodind,  intrând fără să se uite la indicatoarele de pe uşi.

– Alo! Aici agentul 0011! Am ajuns cu bine la Zaventem. I-am pus praf de scărpinat Sibillei în Red Bull. Oana a fost cuminte, n-a umblat la uşile pentru evacuarea de urgenţă. Deşi i-am citit în ochi, de vreo două ori, intenţia de a ne confecţiona o prăbuşire terifiantă. Că să aibă doar subiect de roman, nu că ne-ar urî, sau ar avea ceva cu noi. Chinezul a descifrat ideograme pe tot parcursul zborului. Nu ştiu ce erau, cred că lucrează la o gazetă  de sport online.  Cum o mai fi să faci sport on line! E ca şi cum ai bea bere virtuală. Of, abia aştept să ajung undeva să beau vreo trei beri! Dar să nu divagăm. Isabelle a ţinut un copil în braţe şi s-a jucat duioasă cu el cât s-a dus maică-sa la toaletă. Poate găsiţi Canon-ul lu’ Mordechai pe undeva, nu că i l-aş înapoia, dacă socotesc bine, aş putea să merg la Viena!… Bine, bine, nu divaghez. Haraşo!

În timp ce agentul 0412 raporta conştiincios fiind prins în meandrele discuţiei, un căpşor mic, de femeie, se ivi pe sub uşa decupată a cabinei closetului. Holbă nişte ochi inimaginabil de mari la el şi ţipă de parcă ar fi tăiat-o.

– Vous etes entre dans la toillette de dames! C’ est pas ici, pour les hommes! strigă femeia, dând să-l tragă afară din cabină.

– Vuzet entren cu toaletă de damă… Asta-i nebună! Cică-s în tren. Nu vezi, femeie, că suntem în aeroport?! Nazat! Pur lez om, da … o fi pentru homosexuali, auzi! „pur lezom”. Sau pentru zombălăi. Ăştia-s complet decrepiţi. Au făcut closete pentru homişti. Ce să mă mai mir… Descompunere morală. Niciun reper. Vine ea Puterea Sfintei Rusii!

– C’est pas moral, oui! prise femeia ideea din zbor.

Agentul ieşi, excedat de polologhia femeii şi dând cu ochii de Chinezu are aştepta strâmbându-se în oglindă, îl întrebă:

– Auzi, nu ştii unde aş putea să mă piş şi eu ca oamenii? Că asta zice … şi, întorcându-se către ea, zări imaginea stilizată a unei femei cu rochie, pe uşa compartimentului. Aha. Acuma înţeleg.

Grupul se adună în parcarea aeroportului, Darius apărând cu un cărucior pentru bagaje.

– Ce vrei să faci cu el? îl ntrebă, curioasă, frumoasa Jamilla.

– O să am nevoie să-i car cumpărăturile Oanei.

Fericiţi cu toţii că suntem sub controlul şi comanda cuiva de încredere, ne îndreptăm spre hotel, sporovăind şi privind prin geam uluitoarele construcţii geometrice ale capitalei Europei, parcă făcute din bucăţi de glucoză.

Relatare „realistă” a unei vizite la Bruxelles (I-II) (repost )

Etichete

Andrei, Blue Air, casino, Corina Cretu, El Greco, Horia Blidaru, literatura, Maison du Dragon, Parlamentul European, viata asa cum e, vizita la Bruxelles, Zeiss

Rezemat de pultul de lemn lustruit al recepţiei, într-o atitudine vag agresivă şi explicit condescendentă, un tânăr bruneţel, subţiratic, cu trăsături de intelectual, îi explică într-o franceză cursivă, melodioasă, ceva unui bărbat fără vârstă, ai cărui ochi tăiaţi pieziş în ovalul feţei îşi ascund iritarea după lentilele unor ochelari Zeiss.

– Dar vă rog frumos să înţelegeţi. Sunt, totuşi, reprezentantul unei instituţii europene, nu mă puteţi trata cu refuz. Cei din grup au declarat că nu vor să fie cazaţi la alt hotel.

– Păi sigur! Cred şi eu! pufni indignat şi cu urechile arzând, maître d’hotel. Le convine aici; data trecută au şterpelit prosoapele din bumbac şi au lăsat în loc nişte zdrenţe de-ale lor. Au făcut baie în bazinul nostru cu peşti şi au dat şi cu şampoane şi spumante. Când a venit următorul grup, unul de spanioli, au făcut toţi toxiinfecţie alimentară de la peştii infestaţi cu şampoane… Au furat becurile de la veioze şi cablurile de la telefoane. Nu mai zic ce-au făcut la micul dejun, am fost la un pas de faliment. Nu, îmi pare rău, dar nu mai putem să cazăm români la hotelul nostru. Îmi pare rău să vă refuz, dumneavoastră păreţi un tânăr binecrescut, nici nu sunt convins că sunteţi român.

– Domnule, vă rog să mă înţelegeţi şi pe mine. Mă omoară Corina, dacă nu reuşesc să le găsesc cazare… Şi nici nu sunt cei care au fost data trecută… Sunt alţii.

– Cum să nu fie cei de data trecută?! Ei sunt! Şi pot să fie şi alţii, cred că toţi sunt la fel! strigă iritat asiaticul.

– Stai puţin, că noi nu suntem 3 miliarde, să semănăm toţi ca boabele de orez. Vă înşelaţi. Unul din grup este chiar Chinez.

Îmbunat şi interesat oarecum, maître deveni atent.

– Care-i chinez? arătaţi-mi şi mie.

– Uitaţi. Cristian China. Puteţi să vedeţi şi poza de pe cartea de identitate. Are ochii oblici, cam ca ai dumneavoastră.

Chinezul se uită cu atenţie la fotografie şi începu să vâslească cu mâinile prin aer.

– Cineeee??? Ăsta? Asta numiţi dumneavoastră ochi oblici şi chinez? Vă bateţi joc de mine! Şi mai poartă şi numele scumpei şi măreţei noastre patrii! urlă el, din ce în ce mai enervat.

“Cred c-am dat-o-n bară”, şopti Andrei.

În timp ce maître gesticula şi, probabil, înjura în limba lui maternă, din spatele recepţiei se apropie o domnişoară subţire, drăgălaşă, cu chip de păpuşă. Între cei doi se înfiripă o conversaţie vie, la răcnetele şi bolboroselile lui maître, păpuşa avea câte un zâmbet mic şi câte o replică scurtă. Spre finalul ei, chinezul smulse din mâna lui Andrei care se prăbuşise peste pult cu trăsăturile feţei căzute, copia xerox a cărţii de identitate a Chinezului pe care o înfipse sub ochii oblici şi miraţi ai  drăgălaşei sale colege. Ea îl privi îndelung, surprinsă, şi scoase o exclamaţie fericită. La rândul ei, smulse foaia din mâna lui maître şi fugi undeva în spatele biroului recepţiei, strigând şi dând uşile de perete. Maître se întoarse către Andrei şi-l privi stupefiat.

– Karma. Chinezul vostru e unchiul fetei. Dă-mi actele să le semnez. Puteţi să vă cazaţi grupul la hotelul nostru.

**********************************************************************************************

În timp ce Andrei ieşea cu chipul strălucind din hotelul Maison du Dragon, cu inima fremătând de bucurie şi întrebându-se prin ce întâmplare Chinezu putea să fie unchiul chinezoaicei de la recepţie, şi la faptul că, în general, este un om norocos, nu acelaşi lucru putem să-l spunem despre Horia.

După ce a transpirat şi a răguşit timp de 4 ore la agenţie încercând să-i convingă pe operatori că membrii grupului trebuie să fie toţi în aceiaşi aeronavă dar dispuşi pe locuri aflate la distanţă, ca să nu se-ncaiere şi să pună în pericol zborul, s-a îndreptat cu umerii aduşi, simţind apăsarea tuturor problemelor universului, către restaurantul El Greco.

“Deci, trebuie să le trimit mailuri tuturor, cu programul şi să le spun să-şi ia haine mai groase, cine ştie care e-n stare să vină îmbrăcată în dantele… Aia, Sibilla, pare mai înfierbântată… Ce mai trebuie să fac? Să le trimit biletele de avion. Şi încă ceva… Da’ nu mai ştiu ce…” În timp ce păşea îngândurat, aruncă o privire clădirii pe lângă care trecea. Casino. Din vitrina lui îi zâmbea strâmb o Marilyn Monroe cu picioare butucănoase, pictată în celebra scenă de deasupra gurii de aerisire, când îşi ţine rochia albă de crep. Se opri în faţa vitrinei şi se întrebă ce zugrav naiv putuse s-o deformeze în halul ăsta neverosimil. “Eu, dacă aş fi rudă cu ea, descendent, i-aş da în judecată pe ăştia. Cum s-o mutilezi în felul ăsta pe cea mai frumoasă femeie din lume? Ia să intru şi să le spun…”

Horia, indignat, păşi printre uşile glisante şi se adresă domnişoarei de la recepţie, solicitând o întrevedere cu managerul casino-ului. Domnişoara îl studie profesionist, văzuse şi întâlmpinase multe la serviciu. Ridică un receptor şi vorbi cu o altă voce în chinezeşte, câteva fraze. Îl invită pe Horia să-i ia loc pe un fotoliu, până vine cineva să-l însoţească în biroul managerului, după ce mai întâi îi solicită cartea de identitate, pentru formalitatea de a-i face un card de acces. Îl aşeză pe Horia, cu mâinile ei micuţe, pe care nu avea nicio bijuterie, faţă şi profil şi-l fotografie. Suportând toate astea contrariat, Horia se întrebă în gând, ce mama naibii îl apucase cu Marilyn şi ce căuta el aici, funcţionar al PE, să fie fotografiat ca un infractor… O clipă  chiar se gândi să renunţe, apoi îşi aminti că el nu renunţă la nimic prea uşor şi în orice caz, până nu rezolvă nu renunţă şi se aşeză, decis, pe fotoliu. După vreun minut, apăru un domn înalt, grizonat, cu o gură mare, expresivă, cu pielea smeadă şi ochii negri, care-l invită cu gesturi amabile să-l urmeze, în timp ce sporovăia într-o engleză de periferia Londrei despre întâmplările surprinzătoare din casino.

Intrară în sala de jocuri. Mocheta verde, moale, ca un gazon proaspăt tuşinat, absorbea paşii, cufundând întregul trup într-un soi de vrajă ameţitoare. Horia se simţi dintr-o dată lipsit de voinţă şi purtat ca de un şuvoi necunoscut spre cupa ruletei, se scotoci după portofel. Scoase o bancnotă de 100 de euro şi se uită în jur, să vadă unde poate s-o schimbe. “Ăştia-s banii pentru biletele de întors ale grupului…, da’ nu-i bai! lasă că pun de la mine, dacă nu câştig”, îşi spuse el în gând şi o plăcută căldură i se insinuă în stern. Smeadul îi făcut semn că poate să schimbe la masa de joc. Postavul verde îi dădu un surplus de optimism. “Dacă nu câştig din prima, nici nu mai joc” gândi, jucându-se cu cele 20 de fise. Luă zece fise şi le aşeză pe numărul 20, în două turnuleţe. Mai puse două pe negru. Restul de 8 fise, pe impare.

– Les jeux sont faites! Rien ne va plus! spuse dealerul şi împinse bila de celuloid sub marginea cupei ruletei cu mâna dreaptă, iar cu stânga împinse uşor roata ruletei, în care, cuminţi, în căsuţele lor, aşteptau numerele … Luminile, glasurile, clinchetitul paharelor s-au suspendat pentru o clipă care părea dilatată ca o eternitate. Ultimele curse ale bilei în stadionul ruletei au oprit respiraţia tuturor.

– Vingt, noir, pare, gagne! Toutes les autres sont perdues!

Dacă v-aţi imaginat vreodată cum arată fericirea explozivă, uimită şi oglindită pe un chip, atunci l-aţi văzut pe Horia, în acele prime clipe. Ceilalţi de la masa de joc îl privesc cu invidia şi satisfacţia aceea camaraderească de care doar bărbaţii sunt în stare. Horia încasează mormanul de fise, 35X10 pentru plin, triplu pentru par şi dublu pentru negru. Îşi trase un scaun, personalul apăru cu gustări reci şi băuturi şi toţi se insinuau în jurul lui, să-i facă plăcere şi să-i ghicească gândurile, ca unui răsfăţat al soartei. Se încinse la joc şi oraşul, cu zgomotele şi mişcările lui se estompa din ce în ce mai mult, precum şi scopul vizitei lui Horia la casino. Jucă înfirbântat până spre dimineaţă, câştigă şi pirdu, se umplu de clipocitul adrenalinei de nenumărate ori şi se învălui în apele limpezi ale serotoninei de tot de atâtea ori, până când îl trase afară din mlaştina jocurilor apelul disperat al lui Andrei.

– Horia! Unde eşti? Hai că vine grupul, trebuie să mergem la aeroport după el! Ai vorbit la El Greco?

– Andrei. Sunt distrus! O să-ţi povestesc. Să nu mă spui  Corinei. Am pierdut tot, tot la cazino. Vino să mă iei.

Susţin candidatura Corinei Creţu pentru PE

Etichete

Bruxelles, candidati PSD pentru europarlamentare, candidaturi, Corina Cretu, europarlamentar, lista candidatilor, lista PSD, Parlamentul European, politica, PSD, UE, Uniunea Europeană

Dragi prieteni sau neprieteni cititori ai acestui blog,

De câteva ori în viaţă m-am simţit neputincioasă exact când mi-ar fi trebuit cu adevărat  puteri miraculoase.

Nu mai înşirui chiar pe toate pentru că sunt atât de triste poveştile şi eu nu mai am voie să mă întristez.

Am fost fără putere în situaţii în care chiar nu aveam ce să fac, pentru că nu pot să reînnod firul unei vieţi care s-a curmat. Şi nici nu pot să îndrept tragedia întâmplată în viaţa unui semen.

Dacă aş avea bani mulţi acum, i-aş dărui Corinei Creţu, să-şi poată face campanie, o campanie cum merită.

Sunt câţiva oameni pe care îi respect necondiţionat iar în politică, dintre cei pe care îi cunosc, Corina Creţu este unul.

Nu a făcut nimic extraordinar pentru mine. Nu mi-a oferit vreun post. Nu mi-a împrumutat bani. Nu mi-a luat cadouri. Nu mi-a plătit vreo excusie în SUA. Am vorbit de câteva ori la telefon şi de 3 ori faţă în faţă. Dar am simţit-o în voce că este un Om. Ştiu, din sutele de poveşti, ştiri, informaţii, bârfe (dacă vreţi) şi din analiza dintr-o privire a activităţii ei de până acum că e un profesionist şi un perfecţionist în ceea ce face. Ne-a demonstrat-o de mai multe ori. Poate vouă vi se pare puţin lucru şi ştiţi mai mulţi Oameni. Eu nu ştiu prea mulţi. Iar între politicieni… ce să mai vorbim. Unii nu au răbdare măcar să te-asculte, dacă nu pot face nimic .

V-am spus mai înainte că nu am bunuri, lucruri, valori materiale. M-am gândit şi m-am râs-gândit cu ce pot eu s-o ajut pe Corina să rămână acolo unde ne-a demonstrat că e locul ei. Şi ştiţi ce am făcut? L-am terorizat pe Ciprian  – pentru că e un profesionist în tot ce înseamnă creaţie vizuală – până s-a lăsat convins. A făcut acest banner pe care-l vedeţi în dreapta blogului.

Vă rog frumosc, dacă aveţi încredere în ceea ce scriu şi consideraţi că prietena noastră, cunoştinţa noastră, politicianul Corina Creţu poate să ne reprezinte în continuare în Parlamentul European, să preluaţi acest banner pe blogurile voastre.

Vă mulţumesc şi sper să ne bucurăm curând de reuşita ei!

Cronică bloggeristică

Etichete

Adi Hadean, Andrei Crivat, Bogdan Hrib, Chinezu, Corina Cretu, Daciana Sarbu, editura Tritonic, Euronews, Fara Canguri, Groparu, Italia, literatura, Lucia Verona, Maria Barbu, Marie-Jeanne Marinescu, Maroni, Mille Carpenisan, Moshe&Mordechai, Oana Stoica Mujea, Premiile fara canguri, Silvio Berlusconi, sportlocal.ro, viata asa cum e

S-au petrecut multe evenimente, unele în blogosferă, altele, colaterale ei, în ultima vreme. Concursul „Premiile Fără canguri„, un concurs de popularitate iniţiat de scriitoarea Lucia Verona, l-a desemnat câştigător pe Mosche&Mordechai, care a întrunit sufragiile bloggerilor votanţi. Nu-i mai menţionez pe ceilalţi, cei interesaţi au intrat, probabil, pe Blog ca să fiu trendy, să-şi vadă nemurită opera.

Un alt eveniment al blogosferei s-a petrecut la Oradea, unde Tritonica piteşteancă Oana Stoica Mujea, o tânără scriitoare de romane dark fantasy, a lansat, împreună cu Bogdan Hrib (managerul Editurii Tritonic), Războiul Reginelor (autor: Oana Stoica Mujea) şi Blestemul manuscrisului (autor: Bogdan Hrib). Din relatările celor prezenţi, lansarea a fost un succes, toate Reginele şi Blestemele au dispărut din raft.

În timp ce bloggerii îl votau la toate tastaturile la care aveau acces, ignorând cu bună ştiinţă şi cu detaşare toate această agitaţie, ca un lord din literatura anglicană, Moshe&Mordechai s-a suit în Dealul Clujului. Ori s-a deplasat pentru consilierea jefuitorilor băncii, ori pune la cale vreun alt hold up la vreo librărie de carte, cert este că Mordechai a devenit, nu ştim din ce motiv, îmblânzit şi liric. Punem lirismul pe seama uriaşului sârb, „sârbului fenomenal” cu inimă de aur, Mille. La întâlnirea de taină s-au prezentat Andrei Crivăţ, cel care ne ştie codurile numerice personale tuturor, blândul şi chibzuitul Adi Hădean, şi Groparu, „care nu-i normal” – am citat din clasici.

În paralel, Corina Creţu, cel mai politician dintre bloggeri, împreună cu novicea într-ale dashboardului, Daciana Sârbu, îi trimit, în calitate de parlamentari europeni, un memoriu premierului Berlusconi şi primarului Maroni, pentru curmarea diabolizării românilor prezenţi cu acte-n regulă în Peninsulă. Românilor sau rromilor? Cine mai ştie? Marţi la orele 20, Euronews-ul a fost tricolor. Tricolor, pentru că celor două distinse doamne, Corina Creţu şi Daciana Sârbu, li s-a alăturat Marie-Jeanne Marinescu, în chestiunea abordării acestei spinoase probleme a campaniei mediatice împotriva românilor operată de autorităţile italiene şi de o parte consistentă a mijloacelor mass media.

Chinezu lansează la Baia Mare o publicaţie sportivă, sportlocal, cu distribuire în 41 de judeţe, în limba română desigur – am intrat să mă uit să fiu sigură – la cât umor are ar fi în stare să publice ştirile în chineză să aibă ce citi şi amărâţii traşi pe sfoară care stau în corturi în faţa Ambasadei Chinei din Bucureşti.

********************************************************************

Cam acesta a fost „ritualul” meu de lectură din aceste zile, la care aş putea adăuga site-urile ziarelor pe care le frecventez zilnic şi câteva bloguri culturale, la care o să mă refer pe larg în altă postare, pentru ca acest articol să nu fie redundant.

În timp ce noi o facem pe esteţii subtili sau pe indignaţii sau pe indiferenţii, Sibilla şi-a dat demisia, după ce a primit cea de-a 12 Citaţie într-o comisie de disciplină fantomă, în care, colegii ei o judecă pentru că ar scrie pe blog ceva ce „gâghilă în mod neplăcut urechile” cuiva… Cine nu tace, plăteşte preţul tăcerii celorlalţi.

La mulţi ani, prieteni!

Etichete

Corina Cretu, Ion Iliescu, viata asa cum e

Multe sunt gândurile, şi mai multe pietricelele pe care le-am „mutat” de la anterioara postare. Multe părerile de rău, enervările – la vederea simulacrului de politică de care avem parte -, deziluziile pe care le-am trăit prin intermediul blogului şi mai multe, bucuriile. Bucuria de a ieşi din nişa mea, în primul rând şi de a scrie pentru oameni vii. Dacă trebuie să fiu recunoscătoare blogosferei, pentru asta trebuie să fiu recunoscătoare, în primul rând.

Lui Adrian Năstase că a avut inspiraţia să-şi facă blog. De aici au început evenimentele fericite ale anului anterior, evenimente care, toate, se leagă într-un fel sau altul de blogosferă.

Apoi, datorită, poate, uşurinţei mele de a mă exprima pe marginea politicii, am avut parte, în 2008, de două întâlnirile absolut magice. Una, revelatorie, plină de lumină, cu cel mai mare om politic român al  României de după 1989. Nu am sperat şi nu am crezut că asta va fi vreodată posibil, pentru că eu sunt un om neînsemnat care scrie şi suferă scriind la marginea lumii, dintr-un turn al pesimismului funciar. Ion Iliescu mi-a întins o mână prietenoasă şi fermă, într-un moment al existenţei când puţinele mele speranţe se refereau la numărul puţinelor zile rămase până la marele final. Acest gest uluitor, de deschidere, încredere şi de un firesc fără cusur, a schimbat direcţia atitudinii mele faţă de lume.

A doua întâlnire, pentru care încă n-am reuşit să mulţumesc –  cu felul meu de a fi şi a vorbi, în răspăr – m-a pus faţă în faţă cu o femeie pe care am admirat-o de când am văzut-o prima dată, care a intrat şi a rămas în politică cu verticalitate, fără compromisuri, un om cu o bunătate neverosimilă a inimii. Şi am numit-o aici pe Corina Creţu. Nu ştiu cum s-a construit, în ce fel şi din ce aliaje, dar este aidoma mentorului ei. Un om căruia îi pasă de cei mulţi, simpli, caracterizată, într-un cuvânt, printr-o modestie care intimidează şi impune, realistă şi visătoare în acelaşi timp.

Blogosfera mi-a adus şi tristeţe, desigur. Oameni care au luat uşurinţa mea de limbaj literar ca pe vreo invitaţie. Oameni care caută după cele scrise de mine nu-ştiu-ce mesaje. Mesajul este însuşi textul, nimic din ce scriu nu înseamnă altceva.  Feţe nevăzute ale altor feţe. Vorbe calpe, vorbe de tinichea, vorbe de ocară. Mă gândesc doar la faptul că fiecare primeşte exact ce dă. „Cu ce mână dai, cu aceea primeşti.” Aşa că am şters din memorie ce era de şters.

M-am gândit chiar să las în părăsire acest blog. De şters, ar fi o prostie să-l şterg odată ce l-am refăcut. La urma urmei, nu cel care are încredere greşeşte, ci acela care înşeală încrederea e demn de plâns.

Am fost la munte, la Brebu Nou, zilele trecute şi, cineva şi-a exprimat regretul că am şters blogul „gavrosh” şi că nici pe acesta nu prea scriu. O persoană pe care abia dacă o cunosc. Asta m-a pus pe gânduri şi mi-a îndoit hotărârea.

În definitiv, scriem pentru cei care vor să citească nu pentru aceia care ne-ar vrea ţepeni pe năsălie. Aşa că … La mulţi ani! şi la calmă citire în 2009 – anul lui 11, numărul meu de destin. Sunt convinsă că va fi un an minunat pentru mine şi pentru cei dragi inimii mele.

Post Scriptum: Vă mulţumesc tuturor acelora care mi-aţi urat cele cuvenite de sărbători şi aţi mai trecut pe sub ninsoarea virtuală, pe-aici. Gesturile voastre de bunăvoinţă şi-au găsit adresantul.